Luceafărul

Mihai Eminescu

Este un poem filosofic de mari dimensiuni (98 catrene),capodopera

liricii eminesciene și autohtone reprezintă sinteza operei poetului, căci
valorifică toate temele și motivele și este o alegorie a destinului nefericit
al omului de geniu; din punct de vedere al apartenenței la genul liric,
„Luceafărul” este un poem, așadar ar putea fi inclus în genul epic, însă
adună mai multe elemente lirice, prin temă, motive specifice liricii
romantice, prin viziune, prin valorificarea productivă a figurilor de stil, prin
elementele mitologice și filosofice care se regăsesc în poezie, prin
prezența tipului de lirism subiectiv alături de cel obiectiv etc. Rămâne
epică atmosfera de poveste, prezența incipitului care fixează temporar și
spațial povestea de iubire și surprinde câteva dintre trăsăturile de esență
ale fetei de împărat (formula inițială basm).
Se resimt și influențe ale dramaticului prin evoluția geniului care
trăiește tulburător iubirea pe care și-o dorea ca pe o nouă formă de
cunoaștere + prezența dialogului proprie genului dramatic.
Izvoarele de inspirație sunt în primul rând folclorice: 2 basme
autohtone – cules de ger. Kunisch într-o călătorie în Muntenia și publicat
în Germania, citit ulterior de Eminescu apoi verificat de către acesta și
anume „Fata în grădina de aur”, - „Miron și frumoasa fără corp”.Există și
izvoare mitologice și anume din mitologia greacă cele 2 metamorfoze:
neptunică și plutonică dar și din mitologia autohtonă prin valorificarea
mitului erotic al „Zburătorului”. Există și izvoare filosofice anume miturile
hinduse și filosofia lui Schopenhauer(„Lumea ca voință și reprezentare”).
Există și izvoare culturale, mai cu seamă literare( Goethe - „Faust”,
Lermontov – cu poemul „Demonul” ) care îl impresionează pe Eminescu
prin motivul devenit temă, al demonicului (al fausticului), astfel, prin
„Luceafărul” lirica românească își aduce o contribuție genială la
problematica demonului-universal căci, dacă în „Faust” și în „Demonul”
celor doi predecesori, eroii nu reușesc să se salveze, Luceafărul, alias
Hyperion, alias geniul izbutește în final să se salveze din demonicul în
care a căzut pentru „o clipă de iubire” cu o pământeancă prin
redobândirea ataraxiei, prin revenirea la conștiința nemuririi.
Tema poemului este destinul omului de geniu, drama geniului, visul
cosmic al fetei de împărat, năzuința geniului spre o frumusețe superioară
Entagonismul dintre geniul reprezentând universul cosmic și lumea
pământească; aspirația geniului de a-și împlinii absolutul prin iubire și
incompatibilitatea dintre natura spirituală superioară a acestuia și cea
superficială-materială a omului teluric.
 Caracterul alegoric al poemului. Luceafărul - un mit fundamental
romantic și o metaforă – simbol de o extraordinară forță de sugestie,
reprezintă o alegorie a geniului nemuritor care stăpânește timpul și
spațiul și poate merge până la începuturile absolute, călătoria lui
Hyperion devenind conștiința puterii propriului cuget.
Eminescu însuși precizează caracterul alegoric al poemului său în
fila 56 a manuscrisului 2275 : „În descrierea unui voiaj in Țările Române,
germanul K. povestește legenda Luceafărului. Aceasta este povestea.
Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici
moartea și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe
pământ nici nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.
El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta
Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ, şi
i-am dat acest înţeles alegoric.”
Compozițional, poemul cuprinde 4 secvențe poetice construite prin
procedeul simetriei. Astfel, secvențele 1 și 3 reprezintă planul cosmic în
timp ce secvențele 2 și 4 - planul terestru(teluric). Scopul stilistic fiind de
a se încheia un ciclu existențial care îi implică pe cei doi îndrăgostiți
participanți la povestea de iubire, deoparte lumea astrelor care
caracterizează universul spiritual al geniului și lumea materiei
repreazentată de pământeancă, unică prin aspirația la nemurire.
Secvența I
 debutează cu un spațiu ireal, de poveste
 timpul este nedeterminat, irepetabil, propriu visului
 incipitul continuă cu elemente de portret ale fetei de împărat care
nu are nume, căci este unică, trăsătură sugerată de comparațiile
„Cum e Fecioara între sfinți”, care conferă sacralitate „Și luna între
stele”, atribuind fetei profunzime intuitivă.
 se evidențiază motivul ferestrei simbolizând deschiderea,
transpunerea real-ireal, deci în starea de visare.
 începe dialogul cu Luceafărul, realizat în somn.
 apare motivul corăbiilor negre care anticipează un destin neîmplinit
 motivul mării ca sugestie a misterului și genezei.
 Luceafărul răspunde sentimentelor fetei și iubirea dintre ei
debutează nu spontan, ci se fundamentează în timp.
 motivul oglinzii care este un spațiu al virtualizării, al materializării
proiecției ideale.
 urmează prima chemare a fetei adresată astrului - primul moment
al dramatizării căci chemarea este magică.
 este conștientă că reprezintă viața și nu moartea. Luceafărul îi
răspunde și are loc prima cădere care coincide cu prima
metamorfoză. Aici debutează mitul Zburătorului; se creează o
antiteză lumină-întuneric, pentru că aceasta dezvăluie ipostaza
angelică a Luceafărului, dar și neptunică pentru că „Cerul este
Tatăl, mumă este marea”. Fata îi definește natura prin antiteza
„Căci eu sunt vie, tu ești mort”. El poartă trăsaturile geniului
sugerate de epitetul cromatic „albă” și comparația „ca de ceară”,
fața fiindu-i luminată doar de ochii calificați prin epitetul „vii”,
singurii care contează pentru geniul dominat de cunoaștere.
 Luceafărul o invită să-și părăsească lumea și să-l urmeze pentru a-
i devenii mireasă(motivul nunții) însă se lovește de refuzul fetei
care de fapt consfințește incompatibilitatea dintre cei doi.
 urmează o formulă mediană specifică basmului: „Trecu o zi, trecură
trei” care creează o pauză în povestirea întâmplărilor ce se vor
succeda.
 fata își continuă visul alinat de motivul nopții, tânjește după înalt.
 urmează a doua chemare a fetei la care Luceafărul răspunde
printr-o nouă metamorfoză în iposteza demonică și plutonică („Și
soarele e tatăl meu / Și mumă-mi este noaptea”). Din nou astrul o
invită să-și părăsească lumea și sa urmeze calea veșniciei, însă
aceasta îl refuză încă odată, și, mai mult decât atât îi condiționează
împlinirea cuplului de alegerea Luceafărului de a renunța la
nemurire( a doua etapă a demonizării).
 cuplul nu se împlinește din cauza naturii diferite.
Secvența II
 se schimbă planul cosmic în terestru; fata își pierde unicitatea
devenind comună, onomastica este contextuală, devine
Cătălina -identitate de nume cu Cătălin pământean, paj, prieten din
copilărie. El nu este o invenție satirică de-a lui Eminescu, ci un
simbol al infindualității („viclean, copil de casă”) proprie universului
uman. Se anticipează împlinirea viitoare a cuplului prin
simplitudinea lor materială, devenind jucării ale sorții și ale „voinței
de a trăi” (Sch.)
 iubirea debutează ca un joc inocent, poetul schimbă tonalitatea,
redevine idilic.
 limbajul este intim familiar, predominant popular sugerând armonia
dintre cei doi pământeni îndrăgostiți.
 cuplul conturează împlinirea în secvența a IV.
 Secvența III
 planul cosmic, tablou cosmogonic
 demonizarea Luceafărului se desăvârșește căci el pornește ca un
titan spre Demiurg, pentru a-i cere dezlegarea de nemurire,
moment în care se realizează demonizarea totală.
 efectuează o călătorie regresivă, de cunoaștere în timp și în spațiu,
sub imperiul luminii, ca simbol al genezei. Cosmogonia este
haosul, Luceafărul este revelat prin metafore „Părea un fulger
neîntrerupt”, „El zboară, gând purtat de dor”.
 Luceafărul devine Hyperion, onomastică urmând modelul grec.
 etimologic Hyperion înseamnă „cel ce zboară pe deasupra”
(hyper - deasupra + eon - spirit).
 începe dialogul dintre Hyperion și Demiurg(gr. creator),
Hyperion folosește un apelativ „Părinte” care dă expresie
recunoașterii superiorității creatorului față de el, după care
urmează cererea expresă de a-l dezlega de nemurire pentru „o oră
de iubire” cu o pământeancă(motiv valorificat de Eminescu și în
alte creații anterioare. Afirmația eliberatoare a lui Hyperion: „Mi-e
sete de repaos” reprezintă greutatea nemuririi pe care o resimte ea
pe o perpetuă mișcare pentru a menține Universul în armonie.
Totodată, este și sugestia ispitei la care a fost convertit de către
pământeancă.
 Demiurgul apelează la o strategie desăvârșită căci încearcă
să-i interzică lui Hyperion renunțarea la veșnicie, ci să contureze
antitetic lumea veșniciei („Noi nu avem nici timp, nici loc, Și nu
cunoaștem moarte”) și lumea efemerului („Ei doar au stele cu
noroc /Şi prigoniri de soarte”).
 în finalul discursului său, Demiurgul îl invită pe discipolul său
să înceapă un act de contemplație, al cărui obiect era: „pământul
rătăcitor”. Scopul ar fi de fapt revenirea lui Hyperion la conștiința
nemuririi.
Secvența IV
 se revine la planul terestru care este îmbogățit cu elemente al
paradisiacului autohton: crângurile, teii; Spațiul este în armonie cu
iubirea sintre Cătălin și Cătălina, al căror cuplu se va împlini.
 sentimentele evoluează, limbajul dobândește maturitate și
expresivitate;cei doi copii inocenți își trăiesc iubirea, la care asistă
trist și luminat Luceafărul.
 aspirația fetei spre înalt revine și se concretizează într-o ultimă
chemare la care astrul nu-i mai răspunde ca altădată, ci într-o
manieră total revelată delimitând lumea diferită a lui în care se
simte „Nemuritor și rece”, ca semn al redobândirii ataraxiei și al
salvării din demonism și cea terestră supusă norocului, așadar
sorții și redusă metaforic la materialitate „chip de lut” și la limită de
nedepășit „careul vostru strâmt”.
 Luând în considerare dimensiunea filosofică a poemului
ar rezulta că nici unul, nici altul nu sunt vinovați de condiția care le este
dată. Ideea centrală a poemului este că cele două lumi, a geniului și a
umanității comune sunt iremediabil separate și incompatibile. Spre
deosebire de Schopenhauer care consideră condiția omului simplu lipsită
de noblețe și doar pe aceea a geniului cu adevărat nobilă, căci doar el
poate să-și redoobândească ataraxia, Eminescu consideră că, prin
iubire, și oamenii își pot depăși condiția, tinzând spre absolut.
Eroii care i-au parte la această întâmplare sunt măști ale
celor ce l-au coborât de-a lungul existenței sale absolute.
(Tudor Vianu - „lirismul măștilor”). Geniul poate fi Eminescu,
Cătălina- Veronica Micle, Cătălin – I.L.Caragiale, încercându-se o
echivalență între eroii poemului și personaje reale ale existenței.
Elemente romantice
-tema (și prezența antitezei în contextul acesteia, iubire,
geniul, cunoaștere, natură, filozofic)
-titlu (mit fundamental romantic „Luceafărului” fiind și
metaforă alegorică ce sugerează ideea de geniu- vezi caract. alegoric)
-natura „personajelor”, dramaticul trăirilor acestora, aspirație
spre ideal
-dialectica geniului (transformare geniu - îndrăgostit - titan -
demon - ataractic)
-viziunea romantică( cele 2 planuri cosmic-teluric), motive
specifice
-descrierea cadrului natural specific celor două planuri,
cosmogonia
-izvoare de inspirație folclorice, romantice
-filozofia ca izvor de inspirație
-însăși poezia ca motiv de inspirație
-valorificarea figurilor de stil semantice cu scopul de a conferi
expresivitate creației
-prezența lait-motivelor tematice( iubire, natură, filosofie)
geniu, luceafăr, lună, stele, elemente ale cosmosului, femeia înger,
femeia demon prin imposibilitatea de a-și depăși condiția impusă prin
destin.
-ataraxia stoică