UNIVERSITATEA BABES- BOLYAI

CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
NIVEL DE STUDIU: Master
SPECIALIZAREA: Doctrină și hermenenutică creștină
An de studiu: II

VIAȚA CA DAR.
EUTANASIA

Coordonator științific:
Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă
Susținător:
Pop Marius

CLUJ-NAPOCA
2013

1
 INTRODUCERE
Esenţa Teologiei Ortodoxe este aceasta: raportarea la viaţă ca la un dar primit de
la Dumnezeu. Actul dăruirii presupune trei factori de bază şi un scop. Astfel avem un
Dăruitor, un dar şi pe cel căruia i se adresează darul, iar scopul este iniţializarea unei
relaţii între Dăruitor şi persoana care primeşte darul. De aici rezultă mai multe moduri
de a ne raporta la un dar şi anume: 1. Respingem darul şi implicit pe Dăruitor, 2.
Acceptăm darul dar respingem Dăruitorul şi 3. Primim darul şi pe Dăruitor, intrând in
comuniune cu El.
Dumnezeu ne dă viaţa şi lumea ca dar, şi depinde de noi dacă îl acceptăm sau nu.
Dacă primim, trebuie să răspundem intenţiei Creatorului prin îndreptarea noastră spre
conlucrarea cu El.
Legea morală este parte componentă a vieţii, însă ea nu ne este dată ca o
constrângere ci ca un ghid, legile vin ca instrucţiuni de utilizare a darului. Legea ne
ajută, nu ne limitează. Ne ajută să ne folosim viaţa, darul, astfel încât să putem atinge
scopul pentru care aceasta ne-a fost dată.
Tot ceea ce avem nu este al nostru ci toate sunt primite ca daruri. Dacă noi nu le
folosim cu scopul de a ne apropia de Dăruitor, ci uităm de El, şi facem scopuri în sine
din daruri, ele ne sunt luate, ca să conştientizăm că ele sunt doar mijloace prin care noi
trebuie să ne îndeplinim chemarea.
Astfel tot ce facem ca oameni se raportează la finalitatea la care suntem chemaţi,
toate acţiunile noastre sunt echivalate ca răspunsuri pozitive sau negati ve la darurile lui
Dumnezeu şi ne apropie sau ne îndepărtează de El.
Noi trebuie să ne bucurăm de viaţă, şi să trăim conştienţi că suntem permanent
chemaţi la iubirea lui Dumnezeu!
Lucrarea de faţă îşi propune să sintetizeze din Sfânta Scriptură şi din înv ăţăturile
Sfinţilor Părinţi ideea de viaţă primită în dar de la Dumnezeu, să identifice câteva dintre
problemele care apar atunci când noi nu ne raportăm la viaţa noastră ca atare, şi să ofere
soluţii sau demersuri pentru rezolvarea (măcar parţială) a acestor probleme, și aici mă
voi opri la una din marile și frecventele probleme întâlinte în lumea de azi, și anume la
eutanasie.
Atât în literatura teologică, cât și în cea medicală (atât în țară cât și în
străinătate), bioetica este de mare actualitate. Problemele care intră în contradicție în

2
mod direct cu viața (avortul, contracepția, fertilizarea artificială sau eutanasia) au fost
sau sunt pe cale de a fi legalizate atât în statele europene, cât și la nivel mondial.
De asemenea, aceste tehnici sau măsuri care sunt luate împotriva darului vieții
sunt intens mediatizate, iar marea majoritate a populației este insuficient informată
asupra implicațiilor lor negative, în contradicție cu valorile morale.

I. VIAȚA CA DAR ÎN TRADIȚIA ORTODOXĂ

I.1 În Sfânta Scriptură

Încă de la început a existat în conştiinţa omului religios convingerea că viaţa nu

este ceva ce se dobândeşte prin forţe proprii ci este primită de la o Fiinţă supremă, de la
un Creator, de la Dumnezeu, şi este primită în dar.
Toate darurile au ca origine o iniţiativă divină, „Toată darea cea bună şi tot darul
desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacov 1, 17). Creaţia
este iniţiativa lui Dumnezeu şi toate cele necesare vieţii sunt primite în dar de la El, în
primul rând viaţa.
Ortodoxia afirmă că viața este un dar, oferit în mod liber de Dumnezeul iubirii. De
aceea, viața umană trebuie întâmpinată cu bucurie şi mulțumire. Ea trebuie prețuită,
conservată şi protejată ca expresia cea mai sublimă a activității creatoare a lui Dumnezeu,
Care ne‐a adus „de la neființă la ființă” nu doar pentru o existență biologică. El ne‐a ales
pentru Viață, a cărei finalitate este participarea la slava veşnică a lui Hristos Cel Înviat, „la
moştenirea sfinților, întru lumină” (Col. 1, 12; Efes. 1, 18).1
Această credinţă apare materializată în scris încă din primele pagini ale Sfintei
scripturi: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat
în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2, 7). Viaţa este suflarea
lui Dumnezeu. Omul, spre deosebire de celelalte creaturi, a primit suflet de la Creator,
suflet prin care omului îi este dat să-şi îndeplinească menirea, adică comuniunea cu
Dumnezeu, împărtăşirea deplină cu dragostea Lui. Sufletul nu este viaţă în sine, el are
viaţă, el primeşte viaţa de la Izvorul Vieţii. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte sufletul
„putere de viaţă”.2 Omul se alimentează cu viaţă cultivând relaţia cu Dătătorul de Viaţă.
De aceea, odată cu întreruperea de către om a acestei comuniuni, prin păcatul

1
BRECK, John, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007,p.5
2
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în Scrieri. Partea întâia, PSB 21, p. 150

3
neascultării se produce şi ruptura între om, beneficiarul vieţii, şi Izvor; astfel apare
moartea. Acest fapt apare ilustrat în cartea lui Iov: „Mâinile Tale m-au plămădit si m-au
făcut, după aceasta schimbându-mă m-ai doborât. Adu-Ti aminte ca din lut m-ai
plămădit si iarăşi în pământ mă vei întoarce. Au nu ca laptele m-ai muls si nu m-ai
închegat ca pe cas? Cu piele şi carne m-ai îmbrăcat, m-ai ţesut din oase şi din vine.
Viaţa şi mila mi-ai dat, şi cercetarea Ta a păzit duhul meu” (Iov 10, 8-12).
Vedem cum Iov conştientizeză dependenţa omului de Dumnezeu. Conştientizeză
că Dumnezeu este Stăpânul vieţii şi al lumii, iar omul nu stăpâneşte peste nimic. Tot ce
are omul este primit în dar de la Dumnezeu. „Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea
şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu ” (Ecclesiastul
3, 13). Atâta vreme cât omul conştientizează faptul că lui îi sunt toate dăruite şi se
raportează la toate, inclusiv la viaţă ca la un dar, nu ca la o posesie, nu ca la un scop,
Dumnezeu nu le va lua. Însă omul face din daruri scopuri şi nu mijloace de a perpetua şi
spori relaţia cu Dumnezeu.
În cartea Psalmilor lui David aflăm foarte multe exemple de raportare corectă la
darul vieţii: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă şi voi învăţa
poruncile Tale” (Psalmul 118, 73). Acest verset arată dinamismul relaţiei cu Dumnezeu.
În prima parte omul conştientizează darul vieţii, apoi se roagă lui Dumnezeu să -i dea
înţelepciune ca să înveţe şi să împlinească poruncile, porunci care au rolul să-l ţină pe
calea către Dumnezeu.
Dumnezeu nu-l lasă pe om de izbelişte: „Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne,
sprijinitu-m-ai din pântecele maicii mele. Mărtusi-mă-voi Ţie, căci cu înfricoşare Te-ai
făcut minunat. Minunate sunt lucrurile Tale, şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu s -au
ascuns de la Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, şi fiinţa mea întru cele
mai de jos ale pămâtului. Cele nelucrate de mine le-au văzut ochii Tăi şi în cartea Ta
toţi se vor scrie” (Psalmul 138, 13-16). El este tot timpul în legătură cu omul care-L
caută. „Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta” (Psalmul 138, 5). După ce vine pe
lume omul primeşte tot ceea ce îi este necesar pentru a putea trăi, pentru a se putea
dezvolta şi pentru a putea intra în comuniune cu semenii şi cu Dumnezeu. Înţelepciunea,
bucuria, ştiinţa, toate acestea sunt date în dar de Dumnezeu „ omului care este bun
înaintea Lui” (Ecclesiastul 2, 26).
Mântuitorul, trimiţându-i pe apostoli la propovăduire le porunceşte: „În dar aţi
luat, în dar să daţi!” (Matei 10, 8). Vedem, deci, că darurile ne sunt date nu doar spre
folosul nostru, nici pentru ca noi să ne alipim sufletele de ele ci pentru ca prin ele să ne

4
ajutăm semenii. Omul este ca o găleată în care Dumnezeu toarnă apa darurilor Sale.
Dacă găleata este plină, atunci nu se mai poate pune nimic în ea. De aceea omul trebuie
să împărtăşească cu semenii săi toate darurile pe care le primeşte, mulţumind lui
Dumnezeu pentru ele.
Un exemplu elocvent din Sfânta Scriptură de raportare greşită la darul vieţii este
următorul verset: „Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare
făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa?” (Romani 9, 20). Nu! Omul nu
trebuie să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, ci trebuie să-I mulţumească pentru
toate darurile pe care le primeşte, şi să conştientizeze faptul că Dumnezeu este St ăpân a
toate precum a făcut proorocul Daniel: „Şi a început Daniel a grăi: "Să fie numele lui
Dumnezeu binecuvântat din veac şi până în veac, că a Lui este înţelepciunea şi puterea.
Şi El este Cel care schimbă timpurile şi ceasurile, Cel care dă jos de pe tron pe regi şi
Cel care îi pune; El dă înţelepciune celor înţelepţi şi ştiinţă celor pricepuţi. El
descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi
lumina sălăşluieşte cu El. Pe Tine, Dumnezeule al părinţilor mei, Te preaslăvesc şi Îţi
mulţumesc ţie, că mi-ai dat mie înţelepciune şi pricepere şi m-ai făcut să cunosc acum
ceea ce noi Ţi-am cerut rugându-Te, căci Tu ne-ai descoperit taina regelui” (Daniel 2,
20-23). Dumnezeu ascultă rugăciunea oamenilor şi le răspunde, dându-le darurile cele
mai de folos.
De-a lungul Vechiului Testament Dumnezeu face poporului ales multe daruri.
Vechiul Testament este dominat de caracterul de promisiune. Toate darurile lui
Dumnezeu primite de oameni în acea perioadă nu sunt altceva decât prefigurări sau
pregătiri pentru Darul Desăvârşit, Hristos. Odată căzînd în păcat şi depărtându -se de
Dumnezeu, omul a simţit o nevoie tot mai mare de Dumnezeu, o sete de viaţă, o
conştiinţă şi căinţă a depărtării de Dumnezeu. În catrea Apocalipsei Dumn ezeu promite:
„Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii ” (Apocalipsa 21, 6).
Chiar dacă omul a intors spatele darului vieţii veşnice, Dumnezeu se arată dispus să mai
facă încă o dată acest dar oamenilor prin Moartea şi Învierea lui Hristos.
În Noul Testament, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan este cel care menţionează
cel mai des cuvântul viaţă. El are o concepţie radicală despre viaţă asociind Învierea lui
Hristos cu faptul că El, ca şi Cuvânt, ó  al lui Dumnezeu, ca şi Fiu născut din veci
din Tatăl, El este viaţa şi Izvorul vieţii. („Întru El era viaţă şi viaţa era lumina
oamenilor” (Ioan 1, 4) sau „precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă
viaţă în Sine” (Ioan 1, 4); „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru
5
Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6, 57).3). Aici nu este
vorba nici pe departe despre puterea asupra vieţii Sale omeneşti ci despre puterea
creatoare a lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel este primul care conturează ideea vieţii ca dar al lui
Dumnezeu. În acest scop, pe lângă concepţia eshatologică iudaică, el foloseşte şi
terminologia mitului gnostic anthropos. Hristos devine Adam cel Nou, Creatorul unei
noi umanităţi de care toţi cei care cred în El aparţin.

I.2 La Părinții și scriitorii Bisericii

Se cuvine a începe cu Sfântul Maxim Mărturisitorul. El face distincţia între viaţa

noastră de acum, cea care se alimentează din resurse pur materiale şi care nu are ca scop
comuniunea cu Dumnezeu, şi viaţa pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Adam, care este
adevărata viaţă a omului: „cunoscând sfinţii cu înţelepciune nestatornicia şi trecerea
succesivă a vieţii acesteia, au înţeles că nu acesta este viaţa dăruită de Dumnezeu
oamenilor la început, ci au învăţat tainic că Dumnezeu a creat la început alta,
dumnezeiască şi mereu la fel, una despre care au înţeles că e demnă de Dumnezeu, Care
e bun.”4 Nu încape îndoială cu privire la provenienţa divină a vieţii, însă vedem că de -a
lungul timpului viaţa cea adevărată primită de la Dumnezeu s-a alterat, datorită
păcatului, şi şi-a schimbat sursa de alimentare, de la Izvorul Cel nesecat al Vieţii, la
elementele materiale ale lumii.
Păcatul este cel prin care omul se transformă din fiinţă care priveşte în sus, care se
raportează continuu la Dumnezeu, άνθρωπος aşa cum a fost creat, în fiinţă care priveşte
tot mai mult în jos, raportându-se la lumea materială, neavând ca valori darurile Duhului
Sfânt precum „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine,
credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia;” împotriva cărora „nu este lege” (Galateni 5, 22-
23) ci trăindu-şi viaţa fără de Dumnazeu. Astfel apare moartea, ca expresie a întreruperii
legăturii cu Dătătorul de viaţă.
Sfinţii sunt cei care au găsit drumul de întoarcere tocmai prin lepădarea vieţii
acesteia degenerate şi dorirea şi căutarea adevăratei vieţi. „Spre aceasta ridicându -şi cu

3
Vezi şi 1 Ioan 1, 1; 5, 11, 20.
4
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere din limba gracă veche, introducere şi note de Pr. Prof.
Dumitru STĂNILOAE, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2006 p. 235.

6
înţelepciune – prin harul Duhului, pe cât e cu putinţă oamenilor celor de sub moarte –
ochiul sufletului şi zămislind înlăuntru dorinţa dumnezeiască după ea, au socotit, cu
drept cuvânt, că trebuie să lepede viaţa aceasta prezentă, dacă vor să dobândească în
chip curat pe aceea, precum o cere raţiunea.” 5 Cu aceste cuvinte, Sfântul Maxim
conturează cea mai profundă întemeiere a ascezei. Pentru a face loc în el vieţii celei
adevărate care este viaţa din Dumnezeu, ascetul leapădă viaţa lui cea dinainte care i -a
luat locul.
Aceeaşi idee, a adevăratei vieţi, o preia şi teologul contemporan Geo rgios
Mantzaridis. Acesta, în cel mai simplu mod cu putinţă, ilustrează esenţa delimitării
dintre viaţa pământească, stricăcioasă, şi viaţa veşnică: „Viaţa cea adevărată îşi are
obârşia în izvorul vieţii, în Dumnezeu. Cel ce se rupe de Dumnezeu este în esenţă mort,
chiar dacă pare viu.” 6 Biruinţa stricăciunii şi a morţii are loc prin părtăşia cu harul
necreat al lui Dumnezeu, acesta, spune el, este sensul participării la Sfintele Taine: 7 „De
nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui
Dumnezeu.” (Ioan 3, 5) (Botezul) şi „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi
bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.” (Ioan 6, 53) (Euharistia).
Sfântul Ioan Gură de Aur este şi mai clar atunci când vorbeşte despre originea
vieţii. El spune, tâlcuind versetul din Facere 4, 25 8, că viaţa nu e un simplu rezultat al
naturii, omul nu se zămisleşte numai datorită relaţiei trupeşti dintre părinţii lui, ci el
primeşte viaţa de la Dumnezeu: „Chiar dacă natura lucrează, totuşi nu cu put erea ei;
natura ascultă de porunca Creatorului.” 9 Mai departe, vorbeşte foarte precis despre
această problemă, cu care avem de-a face până în ziua de astăzi; poate în vremurile
noastre mai mult ca oricând: „să nu atribuie naşterea de copii traiului împreun ă al soţilor
sau altui fapt, ci Creatorului tuturor, Care a adus pe om de la nefiinţă la fiinţă; El poate
îndrepta iarăşi şi natura betejită.” 10 Acesta este un adevăr revelat, pe care Sfântul Ioan
Gură de Aur îl conturează şi-l explică pornind de la cuvintele Sfintei Scripturi, mai ales
de la cartea Facerii. Tâlcuind versetul: „Am dobândit om prin Dumnezeu!” (Facere 4,1).

5
Ibidem p. 235.
6
Georgios Mantzaridis, Morala creştină, vol 2, Traducere de Diac. Drd. Cornel Constantin COMAN,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2006. p. 404.
7
Ibidem p. 404.
8
Mi-a ridicat mie Dumnezeu altă sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain.
9
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere.........Partea întâi. p. 248
10
Ibidem p. 248

7
Sfîntul Ioan vorbeşte de viaţă ca primită de la Dumnezeu şi de recunoştinţa pentru acest
dar: „Vezi că pedeapsa ce s-a dat a făcut-o mai înţeleaptă pe femeie? Căci atribuie
pruncul născut, nu firii, ci lui Dumnezeu, şi îşi arată recunoştinţa. Ai văzut cum i s -a
făcut osânda temei de povăţuire? Căci zice „am dobândit om prin Dumnezeu”. Nu firea,
zice, mi-a dăruit pruncul, ci harul de sus.” 11 Mai departe în istoria omenirii, patriarhul
Avraam este conştient că viaţa vine numai de la Dumnezeu, şi numai cu voia lui, iar
Sfântul Ioan Gură de Aur îl foloseşte pe Avraam drept exemplu, mustrâdu-i pe soţii care
nu-şi respectă soţiile dacă acestea sunt sterile, dar în acelaşi timp conturând, încă o dată,
foarte clar, faptul că viaţa şi naşterea de prunci vine de la Dumnezeu: „Unii ca aceştia
judecă uşor şi fără socoteală, când atribuie femeilor lor naşterea sau nenaşterea de copii;
nu-şi dau seama că totul se datorează Creatorului firii; căci nici unirea dintre bărbat şi
femeie, nici altceva n-ar putea face nimic pentru naşterea de copii dacă n-ar fi ajutorul
mâinii celei de sus, care deşteaptă firea spre naşterea de fii. Dreptul Avraam ştia bine
asta; de aceea nici nu punea pe seama femeii lui lipsa de copii, ci-i dădea în tot ce făcea
cinstea cuvenită.” 12 Mai departe, face o corespondenţă foarte frumoasă cu privire la
stăpânirea lui Dumnezeu asupre firii: „După cum noi, îi spune Sara lui Avraam,
închidem şi deschidem casa, tot aşa face şi Stăpânul firii; cu porunca Lui închide şi
iarăşi, când vrea, deschide şi porunceşte firii să îndeplinească lucrarea ei.” 13
Nu trebuie însă să cădem în extremă afirmând că părinţii cei după trup nu-şi au
rostul. Tradiţia noastră ortodoxă îi pune pe părinţii trupeşti la locul lor cuvenit, dându-le
demnitatea de săvârşitori ai „tainei creaţiei omului”. 14 Sfântul Vasile cel Mare
evidenţiind provenienţa divină a vieţii şi menirea omului pe acest pământ spune: „Acesta
este omul: spirit unit cu trup, folositor şi potrivit. Acesta este plăsmuit în pântecele
mamei de prea înţeleptul Meşter al universului; acesta în vremea durerilor naşterii este
scos la lumină din cămările cele întunecoase; acesta a fost rânduit să stăpânească cele d e
pe pământ; pentru acesta întreaga fire este o şcoală a virtuţii; acestuia îi este dată legea

11
Sfântul Ioan Gură de Aur,Omilii la Facere.............. p. 214.
12
Idem, Omilii la Facere, în Scrieri. Partea a doua, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 22, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989.
, p. 52.
13
Ibidem p. 52.
14
Conf. Dr. Sebastian Moldovan, Începătorul vieţii în Îndrumător Bisericesc, p. 101.

8
de a imita pe Creator, atât cât îi stă în putinţă, şi de a schiţa pe pământ rânduiala cea
bună din cer.”15
Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă „să socotim har de sus totul din viaţa
noastră”16. Părintele Dumitru Stăniloae, punând în practică acest îndemn, vorbeşte
despre lumea materială, primită la rândul ei, ca dar de la Dumnezeu, având ca scop
crearea cadrului pentru viaţa trupească, dar şi pentru formarea spirituală a omului în
vederea vieţii de veci. „În aceasta se arată dragostea lui Dumnezeu pentru om, lumea e şi
din acest punct de vedere un cuvânt, sau o cuvântare coerentă a lui Dumnezeu către om,
într-o înaintare continuă. Ea îşi vădeşte şi în aceasta sensul ei.” 17 Acest citat conturează
foarte bine intenţia lui Dumnezeu de a începe o relaţie cu omul, dându -i daruri,
vorbindu-i într-o înaintare continuă. Această înaintare continuă nu este altceva decât un
18
dialog progresiv între Dumnezeu şi om.
Dialogul presupune reciprocitate, presupune un schimb, în cazul acesta, de daruri,
deci şi omul trebuie să facă daruri lui Dumnezeu. Dar ce poate omul să dea de la sine lui
Dumnezeu din moment ce tot ceea ce are este primit în dar de la El? Omul nu poate
decât să renunţe la unele darurile primite şi să le întoarcă. Prin acest sacrificiu omul
recunoaşte că tot ceea ce are este primit în dar, şi că toate îi aparţin lui Dumnezeu.
Darurile nu sunt realitatea ultimă şi absolută, ci ele sunt necesare omului şi spre a fi
dăruite, la rândul lor, astfel vădindu-se şi scopul educativ al lui Dumnezeu prin daruri.
Înapoind darul, omul nu-l pierde în totatlitate, ci se îmbogăţeşte tocmai prin faptul
că se apropie şi progresează în relaţia cu Dăruitorul; „mai fericit este a da decât a lua”
(Fapte 20, 35). Asfel se realizează circuitul complet al dialogului darului. Este oarecum
paradoxală această raportare la daruri, deoarece se presupune că un dar primit are
menirea de a-ţi satisface una sau mai multe nevoi, însă acest aparent paradox se dezle agă
tocmai prin raportarea corectă la daruri, şi anume că menirea darurilor nu este aceea de a
satisface nevoile celui care le primeşte, sau nu aceasta este principala lor menire, ci
scopul darului este acele da a iniţializa şi perpetua o relaţie între primitor şi dăruitor,
darul nefiind alteceva decât exprimarea dragostei dăruitorului. „Darul primit şi întors
apropie persoanele în aşa măsură, încât obiectul darului devine comun şi devine mijlocul
15
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilia a XXI-a, în Omilii şi Cuvântări, Colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986 p.
557.
16
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în Scrieri. Partea întâia, ............................... p. 248.
17
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editira Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, Bucureşti, 2010. vol. 1, p. 355.
18
Ibidem p. 355.

9
transparent al celei mai depline comunicări între persoane. Şi nu numai comun, ci şi
sporit prin viaţa ce şi-o comunică persoanele şi prin iubirea manifestată în darul ce şi -l
fac; persoanele se dăruiesc prin aceasta ele însele, iar prin această dăruire sporesc
duhovniceşte.”19 Există mai multe feluri în care omul se raportează la un dar. De cele
mai multe ori el primeşte darul şi-l respinge pe dăruitor, lipindu-şi, din inconştienţă,
sufletul de dar. Altă posibilitate este respingerea atât a darului cât şi a dăruitorului. Însă
modul corect de raportare la un dar este acela de a primi darul şi a-l depăşi spre
comuniunea de iubire cu dăruitorul.
Se cere făcută o precizare, aceea că întoarcerea darului nu înseamnă dispreţuirea
lui, căci dacă ar fi aşa, nu ar mai fi întors ca dar. „Întoarcerea unui dar implică preţuirea
lui chiar de către cel ce l-a primit.”20 Lucru foarte adevărat! Când faci un dar din
dragoste, nu poate fi decât un lucru pe care îl preţuieşti şi la care renunţi de bunăvoie în
favoarea celui căruia i-l dăruieşti.
Darul suprem, cel mai mare, pe care omul îl poate face lui Dumnezeu dar şi
semenilor este pe el însuşi, propria lui viaţă. Dat fiind că în ontologia naturii umane,
deasupra tuturor instinctelor stă instinctul de autoconservare, lucru normal de altfel,
omul face un sacrificiu suprem al voinţei împăcâdu-se cu gândul că se dăruieşte pe sine,
îsi dăruieşte propria viaţă lui Dumnezeu. Acest sacrificiu poate fi făcut de bunăvoie,
numai din şi prin dragoste. Adevărata dragoste îl face pe om să renunţe la sine şi la
propriile interese în favoarea celuilalt.
„Dialogul darului între Dumnezeu şi om este că fiecare se dăruieşte celuilalt.” 21
Faptul că omul, prin liberetatea sa, poate întoarce darul vieţii înapoi lui Dumnezeu, de la
Care l-a primit nu înseamnă că el refuză viaţa, ci prin dăruirea de sine lui Dumnezeu,
omul arată că nu-şi iubeşte viaţa în mod egoist ci se pune pe sine în slujba lui
Dumnezeu, ori de cate ori este necesar.
Părintele Dumitru Stăniloae mai vorbeşte şi de contribuţia fiecăruia la darurile
către Dumnezeu. Noi nu întoarcem pur şi simplu darul, aşa cum l-am primit, ci îl
întoarcem adăugând munca noastră, prelucrat prin propria putere. Astfel împlinim
cuvintele Mântuitorului Hristos, spuse în pilda talanţilor (Matei 24, 14-30). Chiar dacă
şi puterea cu care prelucrăm darul prin munca noastră este primită tot de la Dumnezeu,

19
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică....................... p. 356.
20
Ibidem p. 356.
21
Ibidem p. 356.

10
nu înseamnă că noi nu avem aport personal în darurile pe care le facem. Am putea foarte
bine să folosim darurile primite în mod egoist, lucru care, de altfel, se şi întâmplă de
cele mai multe ori. Însă dăruirea se face la nivelul libertăţii, a voinţei noastre. Alegem în
mod liber şi conştient să închinăm lui Dumnezeu atât puterea şi munca noastră, cât şi
darurile materiale.
Scopul darurilor, deci, este acela de a ne pune în legătură cu Dăruitorul. „În esenţă,
prin darul lumii (şi al vieţii) Dumnezeu vrea să se facă cunoscut omului pe Sine însuşi în
iubirea Sa. De aceea şi omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu
însuşi, Care l-a dat.”22 Darul nu este, deci, un scop în sine, deşi este semnul dragostei
dintre două persoane, ci el trebuie depăşit, cu scopul de a creşte relaţia de comuniune
dintre dăruitor şi cel care primeşte darul.
„Când cineva nu înţelege aceasta, darul i se ia adeseori fără voia sa, pentru ca să-şi
dea seama că Dăruitorul este mai mult decât darul. Peste lume şi peste viaţa noastră stă
astfel aşezată crucea. Când noi nu mai vedem pe Dumnezeu prin crucea de bunăvoie,
depăşind lumea şi viaţa noastră în iubirea de Dumnezeu, Acesta ni se face transparent
prin crucea fără voie.” 23 Omul îşi satisface deplin erosul doar prin comuniunea cu
Dumnezeu cel personal, nu prin lucrurile pe care le posedă. Acestea nu trebuie să fie
decât „mediul transparent al lui Dumnezeu.” 24 Acesta este scopul darurilor, comuniunea.
În momentul în care darurile nu-şi mai ating scopul, acestea ne sunt luate, tocmai pentru
ca noi să ne amintim că nu ele sunt importante, ci menirea lor adică relaţia cu
Dumnezeu. Acesta este şi unul dintre răspunsurile unei mari întrebări care îi frământă pe
unii oameni, aceea că: de ce Dumnezeu, bun fiind, îngăduie răul în lume? Tocmai pentru
că lumea a uitat de El şi nu se mai raportează la El ca la Dătătorul de viaţă şi Dăruitorul
tuturor bunătăţilor, Dumnezeu nu-şi mai revarsă darurile Sale cu îmbelşugare asupra
lumii.
Pe lângă scopul darurilor de a ne pune în relaţie cu Dumnezeu prin întoarcerea lor,
ele mai au şi scopul de a fi re-dăruite semenilor noştri. Astfel, depăşim darurile spre a ne
apropia de ceilalţi oameni asemenea nouă, sporind iubirea şi comuniunea interpe rsonală
cu semenii noştri. Un proverb românesc spune: Dar din dar se face Rai! Lucru perfect
adevărat, deoarece toate semnele iubirii noastre de aproapele exprimată în daruri, nu fac

22
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică........................... p. 357.
23
Ibidem pp. 357 – 358.
24
Ibidem p. 358.

11
altceva decât să ne ducă tot mai aproape de Dumnezeu: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi
făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40)

II. EUTANASIA

II.1 Eutanasia și uciderea asistată

„Moartea (...) în loc să fie trăită ca un eveniment extraordinar, oricât de dureros ar
fi pentru condiţia noastră omenească, ea este considerată ca o insuficienţă de moment a
Ştiinţei.”25
Eutanasia, termen creat de Francis Bacon (1561-1626) (εΰ-θανασϊα = moarte
bună, moarte uşoară), 26 are ca definiţie „terminarea activă, intenţionată a vieţii unui
pacient de către un medic care consideră că moartea va fi în beneficiul pacientului”. 27
Eutanasia se împarte după două criterii: După modul şi mijloacele de realizare sau în
funcţie de acordul bolnavului. 28 Astfel, după primul criteriu avem: eutanasie activă
(când este realizată prin acţiunea directă a medicului 29) şi eutanasie pasivă („terminarea
vieţii unui pacient prin omisiune, spre exemplu prin retragerea tratamentului” 30).
Clasificarea după cel de-al doilea criteu, cel al acordului bolnavului este următoarea:
eutanasia voluntară (când pacientul, în deplinătatea facultăţilor mintale, ia hotărârea să i
se curme viaţa31), eutanasia non-voluntară („eutanasia unui pacient non-competent,
precum persoane suferind de demenţă senilă sau copii mici” 32) şi eutanasia involuntară

25
Claude Hiffler, Medicul în faţa bolii şi a morţii. „O poartă deschisă către lumea nevăzută” în Bioetica şi
Taina persoanei. Perspective ortodoxe, p. 209.
26
***Ortodoxia şi bioetica. Rezoluţii ale sinoadelor Bisericii Ortodoxe Române şi Bisericii Ortodoxe Ruse
privind probleme de bioetică, p. 8 www.provitabucuresti.ro
27
***Eutanasia şi sinuciderea asistată. Raport comun al medicilor, traducerea şi adaptarea în limba română:
Asociaţia Provita Bucureşti, p. 1, www.provitabucuresti.ro
28
***Ortodoxia şi bioetica. Rezoluţii ale sinoadelor Bisericii Ortodoxe Române şi Bisericii Ortodoxe Ruse
privind probleme de bioetică, p. 9, www.provitabucuresti.ro
29
Ibidem, p. 9, www.provitabucuresti.ro
30
***Eutanasia şi sinuciderea asistată. Raport comun al medicilor, traducerea şi adaptarea în limba română:
Asociaţia Provita Bucureşti, p. 1, www.provitabucuresti.ro
31
***Ortodoxia şi bioetica. Rezoluţii ale sinoadelor Bisericii Ortodoxe Române şi Bisericii Ortodoxe Ruse
privind probleme de bioetică, p. 10, www.provitabucuresti.ro
32
***Eutanasia şi sinuciderea asistată. Raport comun al medicilor, traducerea şi adaptarea în limba română:
Asociaţia Provita Bucureşti, p. 1, www.provitabucuresti.ro

12
(eutanasia, împotriva voinţei, unei persoane competente, în deplinătatea facultăţilor
mintale,33 de exemplu, pedeapsa cu moartea). De asemenea, în limbajul de specialitate
se mai vorbeşte şi de sinucidere asistată medical o metodă prin care pacientul îşi curmă
propria viaţă, cu ajutorul medicului (de fapt, în practică nu există diferenţă între
sinuciderea asistată medical şi eutanasia voluntară).34
Eutanasia este un păcat împotriva vieţii, împotriva voii lui Dumnezeu. Acest
păcat este săvârşit neţinând cont de adevărata vocaţie a omului, aceea a veşniciei. „Ca
fiinţe create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu, intrăm în şi ieşim
din istorie. Acesta este un drept al persoanei umane, persoană care nu se epuizează însă
între intrarea şi ieşirea ei în/din istorie.”35
De-a lungul timpului, atitudinea omului asupra propriei sale vieţi a variat de la o
civilizaţie la alta. De asemenea, şi atitudinea societăţii faţă de viaţa m embrilor ei a
variat. Filosofia greacă, spre exemplu, era favorabilă sinuciderii sau a eutanasiei celor
care au devenit o povară. De altfel, chiar şi în Sparta antică nou-născuţii care aveau un
handicap sau o malformaţie erau lăsaţi să moară. Mai mult, în Roma antică, sinuciderea
era considerată o moarte onorantă, în detrimentul martiriului de mâna inamicului. 36
Creştinismul vine cu o viziune total opusă asupra vieţii. Viaţa îşi capătă adevăratul ei
sens, acela de cel mai de preţ dar al lui Dumnezeu, chiar dacă pe parcursul ei, omul
întâmpină greutăţi precum suferinţa şi boala. Sfântul Apostol Pavel, vorbind creştinilor
din Roma şi prin ei nouă tuturor, arată rostul suferinţei şi roadele răbdării: „ suferinţa
aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde iar nădejdea nu ruşinează
pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel
dăruit nouă” (Romani 5, 3-5). Toate încercările vieţii au ca rost părtăşia la iubirea lui
Dumnezeu în Treime.
Biserica nu acceptă eutanasia sub nicio formă. Fie ea pasivă sau activă, este tot
omucidere, după cum reiese şi din definiţia dată în Declaraţia Drepturilor Omului: „prin
eutanasie se înţelege o acţiune sau o omisiune care, prin natură sau prin intenţii,
provoacă moartea în scopul eliberării de orice durere”. 37

33
Ibidem, p. 1, www.provitabucuresti.ro
34
Ibidem, p. 1, www.provitabucuresti.ro
35
***Ortodoxia şi bioetica. Rezoluţii ale sinoadelor Bisericii Ortodoxe Române şi Bisericii Ortodoxe Ruse
privind probleme de bioetică, p. 7, www.provitabucuresti.ro
36
Ibidem, p. 7, www.provitabucuresti.ro
37
Ibidem, p. 9, www. provitabucuresti.ro

13
 Mila şi iubirea de aproapele, valori propovăduite de creştinism, nu se manifestă
prin luarea vieţii cuiva ca să scape de suferinţă. Omului nu îi este îngăduit să ia cuiva
dreptul la viaţă, deoarece nu omul dă acest drept, ci Dumnezeu; şi doar El poate să ia
viaţa cuiva. Chiar dacă iminenţa morţii este vădită, medicul (sau nimeni altcineva) nu
are voie să grăbească prin nicio metodă acest proces. Rolul medicului dar şi al celorlalţi
(familie, rude, prieteni etc.) este exclusiv de a trata simptomele, de a ameliora durerea şi
suferinţa, atât cea fizică, cât şi cea sufletească. Datoria noastră şi a medicilor este de a fi
în slujba vieţii, până la capătul acesteia.

II.2 Soluții la probleam eutanasiei

„Dumnezeu este Stăpân peste fiecare aspect al existenţei umane, de la zămislire

până la mormânt şi dincolo de moarte.” 38 Acest adevăr apare foarte bine exprimat într-o
rugăciune de dimineaţă, atribuită fie Sfântului Filaret al Moscovei (1867), fie părinţilor
duhovniceşti de la mănăstirea Optina: „Învaţă-mă să întâmpin cele ca vin asupra mea, cu
pacea sufletului şi cu convingerea clară că voia Ta guvernează totul (...). În momente
neprevăzute, ajută-mă să nu uit că toate sunt trimise de către Tine:” 39
Dumnezeu ne porunceşte prin revelaţie să alegem viaţa: „Ca martori înaintea
voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi
binecuvântare şi blestem. Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi! ” (Deuteronomul
30, 19)40. Mai mult, tot El ne şi arată care este viaţa: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul
tău, să asculţi glasul Lui şi să te lipeşti de El; căci în aceasta este viaţa ta şi lungimea
zilelor tale, ca să locuieşti pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău cu jurământ l -a
făgăduit părinţilor tăi, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov că îl va da lor” (Deuteronomul
30, 20). Mântuitorul Hristos ne luminează şi mai mult când ne îndeamnă: „ Să iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi
din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Luca 10, 27). În această
poruncă se rezumă toată legea Vechiului Testament.

38
John Breck, Darul sacru.......... p.27.
39
Ibidem, p. 27.
40
Vezi şi Ieremia 21, 8

14
 Aceste imperative dau Bisericii autoritatea de a respinge şi de a se opune
eutanasiei, avortului şi altor proceduri „prin care luăm viaţa (sau moartea) în propriile
noastre mâini.”41
Toate aspectele vieţii trebuie văzute prin prisma şi în lumina credinţei şi a
învăţăturii Bisericii. Viaţa biologică a omului nu este un scop în sine, ea este un mijloc
spre a se ajunge la viaţa veşnică, în care nu ne vom mai raporta la legile fizice sau
biologice de acum, ci vom vedea materia înduhovnicită, iar partea spirituală ne va
conduce la cea fizică, nu invers.
Cea mai potrivită soluţie, după părerea mea, cu privire la problemele de bioetică
pe care le întâmpină medicina, o dă părintele John Breck: „Sănătatea şi integritatea îşi
au sensul lor ultim numai în perspectiva voinţei divine veşnice, a iconomiei divine ce se
va împlini «la a doua şi mărita venire» a lui Iisus Hristos. De aceea serviciul medica l
trebuie să urmărească nu numai scopul imediat al redării şi îmbunătăţirii sănătăţii
trupeşti; ele ar trebui să tindă să ofere condiţii optime pentru creşterea spirituală a
pacientului în fiecare moment din ciclul vieţii. Aceasta înseamnă vindecarea bolil or şi
înseamnă, mai ales în cazul muribunzilor, alinarea durerii prin mijloace adecvate pentru
a permite pacientului, prin rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie, să se încredinţeze în
mâinile lui Dumnezeu.” 42
Moartea este un moment al vieţii, nu este finalul acesteia: „Viaţa vine de la
Dumnezeu şi conduce către Dumnezeu. Moartea face parte din viaţă. Ea este un
moment, nu etapa finală. Nu este un sfârşit, adică un punct de oprire, un zid dincolo de
care nu mai este nimic, ci este o poartă care separă pământul de cer, viaţa de pe pământ
de viaţa de dincolo. Moartea reprezintă o nouă naştere, o naştere în viaţa veşnică şi,
deci, un fragment din continuitatea Vieţii.” 43
Biserica recomandă totdeauna folosirea tuturor mijloacelor prin care pacientul,
bolnav de o boală incurabilă, poate fi ajutat să suporte durerea cât mai uşor. Aici este
vorba în primul rând de mijloacele spirituale: administrarea Sfintelor Taine (Sfânta
Euharistie, Sfântul Maslu), consilierea spirituală, susţinerea morală şi rugăciunea. Dar
nu trebuie omise nici cele medicale: tratamentele medicamentoase, igiena şi tratamentele
paliative. Aceste tratamente (paliative) aduc o rezolvare de moment a situaţiei, o

41
John Breck, Darul sacru........ p.27
42
Ibidem, p. 28.
43
Dominique Beaufils, Perspectiva creştină asupra acompanierii bolnavilor în fază terminală a vieţii, în
Bioetica şi Taina persoanei. Perspective ortodoxe, p. 222.

15
ameliorare a durerii, fără însă a duce la vindecarea bolii, după cum spune şi definiţia
următoare: „PALIATÍV, -Ă, paliativi, -e, adj., s. n. 1. (Medicament sau tratament) care
ameliorează sau care înlătură simptomele unei boli pentru un timp scurt, fără să suprime
cauza bolii. 2. Fig. (Soluţie, măsură) care rezolvă temporar sau aparent o situaţie
dificilă. [Pr.: -li-a-] – Din fr. palliatif. ”44 Chiar dacă prin tratamentul paliativ nu se
poate elimina cauza bolii, acest tratament are rolul de a îmbunăţăţi starea de moment a
pacientului
Eutanasia nu poate avea justificare, nici morală, nici medicală, nici social-
economică. În Declaraţia de la Geneva, făcută de Asociaţia Medicală Mondială la 1948
scrie: „Voi acorda cel mai mare respect vieţii umane încă de la începuturile ei!” 45. În
Codul de deontologie medicală este şi mai clar exprimată chemarea medicului de a fi
slujitor al vieţii: „Sănătatea omului este ţelul suprem al actului medical. Obligaţia
medicului constă în a apăra sănătatea fizică şi mentală a omului, în a uşura suferinţele,
în respectul vieţii şi demnităţii persoanei umane, fără discriminări în funcţie de vârstă,
sex, rasă, etnie, religie, naţionalitate, condiţie socială, ideologie politică sau orice alt
motiv, în timp de pace ca şi în timp de război. Respectul datorat persoanei umane nu
încetează nici după moartea acesteia.” 46 De asemenea, în acelaşi cod se mai prevede:
„În caz de pericol de moarte iminent, medicul va rămâne lângă pacient atât timp cât este
nevoie de ajutorul lui profesional. Pacientul nevindecabil va fi tratat cu aceeaşi grijă şi
atenţie ca şi cei care au şanse de vindecare.” 47 Principiul inviolabilităţii dreptului la
viaţă al omului a fost implementat şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:
„Dreptul fiecărui om la viaţă va fi protejat prin lege. Niciun om nu ar trebui lipsit de
viaţă intenţionat...” 48
Cel mai important lucru este mentalitatea medicului care este pus în faţa morţii.
Cum se raportează el la viaţă? Crede el că este moral să ia viaţa unei persoane care
suferă cumplit datorită bolii? Chiar dacă acest lucru ar fi legal (în unele ţări chiar este
legal ex. Belgia), medicul trebuie să ştie că vocaţia sa este aceea de a face durerea

44
Dicţionar explicativ al limbii române, www.dexonline.ro
45
***Eutanasia şi sinuciderea asistată. Raport comun al medicilor, traducerea şi adaptarea în limba română:
Asociaţia Provita Bucureşti, p. 2, www.provitabucuresti.ro
46
***Codul de deontologie medicală, art. 3, www.provitabucuresti.ro
47
Ibidem, art. 25-26, www.provitabucuresti.ro
48
***Eutanasia şi sinuciderea asistată. Raport comun al medicilor, traducerea şi adaptarea în limba română:
Asociaţia Provita Bucureşti, p. 2, www.provitabucuresti.ro

16
suportabilă. „Această menire este deosebit de complexă. Apelul la tratamente care
intervin artificial în procesele vitale aflate încă în stare de funcţionare în scopul grăbir ii
sfârşitului ar însemna o trădare a scopului misiunii pe care medicul o are. Indiferent
dacă legea îi dă dreptul sau nu, medicul trebuie să ştie că conştiinţa sa va rămâne
întotdeauna mai presus de legislaţie.” 49
Eutanasia poate avea ca alternativă ingrijirea paliativă, ajutarea pacientului să
treacă mai uşor peste durere şi suferinţă. „Apelul la îngrijiri paliative de calitate
constiutie un drept al bolnavilor şi o datorie a celor care îi îngrijesc.” (Conferinţa
Internaţională a Ordinului Medicilor). 50
Rolul Bisericii nu este, deci, acela de a se exprima prin proclamarea de poziţii
oficiale, sau de a emite reguli coercitive cu privire la aceste probleme de etică. 51
Biserica trebiue să formeze mentalităţi corecte, să pună în valoare principiile morale şi
membrii Bisericii (printre care şi medici sau personal medical auxiliar) să se ghideze şi
să pună în aplicare, ei înşişi, aceste principii.

Concluzii
Cred că rolul Bisericii este acela de a da un sens, prin a aduce aminte cu timp şi
fără timp de cuvântul Evangheliei. Tuturor mamelor purtătoare, donatorilor indiferenţi,
femeilor pustiite în urma avorturilor, copiilor din taţi necunoscuţi şi din mame multiple,
tuturor trebuie să le aducem aminte că Hristos a murit – împreună cu noi – şi a înviat
pentru a ne învia. Vestea cea Bună însufleţeşte, trezeşte conştiinţa omenească, o conduce
pe calea existenţei personale libere şi responsabile.
Doar un cuvânt de dragoste – un cuvânt mai puternic decât moartea – doar un
52
cuvânt de infinită compasiune ar putea să învingă barbaria.
Atât timp cât Biserica, comunitatea eclesială, nu va fi convinsă de faptul că orice
copil botezat, orice cuplu căsătorit, orice bolnav sau muribund, dar și orice decedat este
o parte integrantă din sine, și că ea este responsabilă în mod direct de toți aceștia în fața
lui Dumnezeu, vom trăi într-o lume mutilată, degenerată, în care avortul sau eutanasia

49
Claude Hiffler, Eutanasia. „Conştiinţa va rămâne întotdeauna mai presus de măsurile legislative” în Bioetica
şi Taina persoanei. Perspective ortodoxe, p. 213.
50
Ibidem, p. 214.
51
Pr. Ignace Peckstadt, Reflecţii asupra eutanasiei în Bioetica şi Taina persoanei. Perspective ortodoxe, p. 215.
52
Olivier Clement, Tehici ale vieţii, tehnici ale morţii, în Bioetica şi Taina persoanei. Perspective ortodoxe,
p.128.

17
vor apărea ca ultime soluții ale problemelor trăite cel mai adesea în solitudine. Atâta
vreme cât nu vom fi capabili să luăm asupra noastră prin întrajutorare și rugăciune
suferința fizică și morală a fraților și surorilor noastre în Hristos, Liturghia va rămâne un
moment plăcut, dar la sfârșitul ei vom descoperi că suntem tot singuri.

Bibliografie:
Izvoare:

1. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, în Scrieri. Partea întâia,

Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 21, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.
2. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, în Scrieri. Partea a
doua, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 22, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989.
3. SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, traducere din limba
gracă veche, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006
4. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilia a XXI-a, în Omilii şi Cuvântări,
Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986

Cărţi şi studii:

1. BEAUFILS, Dominique / Pr. Boris BOBRINOSKOY / Pr. John BRECK /

Olivier CLEMENT / Claude HIFFLER / Pr. Ioannis CHRYSSAVGIS / Mitropolitul
MELETIOS / Pr. Ignace PECKSTADT / Pr. Jean ROBERTI / Bertrand VERGELY,
Bioetica şi Taina persoanei. Perspective ortodoxe, traducere din limba franceză de
Nicoleta PETUHOV, volum îngrijit de Tatiana PETRACHE, Editura Bizantină,
Bucureşti, 2006.
2. BRECK, John, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, editura Patmos, Cluj-
Napoca, 2007,
3.MANTZARIDIS, Georgios, Morala Creştină, Traducere de Diac. Drd. Cornel
Constantin COMAN, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006.

18
 4.STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică, Ortodoxă, vol. 1,
Editira Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010.

Periodice:
Îndrumător Bisericesc, Sibiu, 1998

Documente online şi site-uri:

***Codul de Deontologie Medical, www.provitabucuresti.ro

***Eutanasia şi sinuciderea asistată. Raport comun al medicilor, traducerea şi
adaptarea în limba română: Asociaţia Provita Bucureşti, www.provitabucuresti.ro
***Ortodoxia şi bioetica. Rezoluţii ale sinoadelor Bisericii Ortodoxe Române şi
Bisericii Ortodoxe Ruse privind probleme de bioetică, www.provitabucuresti.ro

www.crestinortodox.ro
www.dexonline.ro
www.provita.ro
www.scribd.com

19
CUPRINS

INTRODUCERE................................................................................. pag.2

I. VIAȚA CA DAR ÎN TRADIȚIA ORTODOXĂ............................. pag.3

I.1 În Sfânta Scriptură.......................................................................pag.3

I.2 La Părinții și scriitorii Bisericii....................................................pag.6

EUTANASIA .................................................................................... pag.12

II.1 Eutanasia și uciderea asistată.................................................... pag.12

II.2 Soluții la probleam eutanasiei.................................................... pag.14

CONCLUZII...................................................................................... pag.17

BIBLIOGRAFIE............................................................................... pag.18

CUPRINS.......................................................................................... pag.20

20