Universitatea din Bucureşti

Politici Publice şi Management în Administraţia Publică

-Actul Unic European-

~Neo-realismul si Neo-funcţionalismul~

Materia: Politici Publice in UE

An I, PPMAP

2021
Bucureşti
 Încă din antichitate, oamenii au încercat în nenumărate rânduri să pună capăt
războaielor sângeroase între diferite ţări sau între alianţele formate, cu dedicaţie
scopurilor militare, care s-au luptat din diferite motive, în special acela de a obţine
resursele adversarilor, fie că vorbim despre terenurile agricole, în scopul obţinerii
hranei, fie că vorbim despre minereurile regăsite pe acele teritorii , precum aurul,
fierul, etc, din nevoia sau dorinţa de a-şi impune puterea şi a fi văzute că ţări cu
potenţial şi de temut. În acest sens, s-au adoptat o multitudine de reforme sociale şi
regimuri politice, în speranţa îmbunătăţirii traiului şi al menţinerii păcii mondiale.
După cel de Al II-lea Război Mondial, în care s-au pierdut “peste 73 de milioane
de vieţi omeneşti” (conf. informaţiilor accesate la data de 17.01.2021, [online] la:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial,), mulţi rămânând
fără familii, locuinţe sau fiind traumatizaţi de nesiguranţa celei de-a doua zi, a fost
înfiinţată Uniunea Europeană (U.E), tocmai în acest sens, spre combaterea şi
asigurarea păcii la nivel mondial. În anul 1950, primele şase ţări decid unirea în cadrul
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, acestea fiind Belgia, Germania,
Luxemburg, Franţa, Italia, dar şi Ţările de Jos.
În acelaşi timp, perioada anilor 50` reprezintă şi momentul ce marchează
Războiul Rece dintre Est-ul şi Vest-ul Europei, fiind un motiv în plus pentru
susţinerea, menţinerea şi aderarea în număr cât mai mare la această Comisie. Astfel,
în anul 1957 se decide semnarea Tratatului de la Roma, ce pune bazele Comunităţii
Economice Europene (C.E.E.), denumită şi “piaţa comună”. Acest lucru facilitează în
primul rând refacerea ţărilor afectate în urma războaielor, prin schimbul de mărfuri şi
resurse, dar şi prin libertatea comercială remarcată între ţările participante.
Totodată, aceasta încetează să mai aplice taxe vamale între schimburile
comerciale interne reciproce, iar perioada următoare cunoaşte aderarea a tot mai
multor state în cadrul acestei uniuni politice şi economice, printre care şi Danemarca,
Irlanda, Regatul Unit, Grecia, Spania şi Portugalia. Schimbările majore au loc în anul
1986, când are loc semnarea Actului Unic European (A.U.E. sau S.E.A. - engl.), ce
presupune crearea bazelor unui program clar stabilit, pe şase ani, pentru libera
circulaţie a mărfurilor de import/export şi a “pieţei unice”. Situaţiile în care reformele
comuniste au fost înlocuite de cele democratice, au facilitat mărirea Uniunii
Europene, luându-se astfel decia de a se adăuga patru libertăţi pentru cetăţenii statelor
membre: circulaţia mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor, dar şi a capitalurilor.
 A.U.E. a fost semnat la Luxemburg, la data de 17 februarie 1986, de către nouă
ţări (Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Spania, Marea Britanie, Irlanda, Luxemburg şi
Portugalia), iar la Haga, la data de 28 februarie 1986 de către celelalte trei state (Italia,
Danemarca şi Grecia), în urma unui referendum organizat în acest sens. Pentru
semnarea şi crearea acestui Act, au luat parte multiple etape, precum: “Declaraţia
solemnă de la Stuttgart”, din anul 1983 (ce urmărea obiectivele relaţiilor
interinstituţionale, competenţelor comunitare, dar şi a cooperării politice), crearea
proiectului al acestui tratat pentru instituirea Uniunii Europene, din anul 1984 sau
momentul denumit “Cartea Alba despre piaţa internă”, din anul 1985 (ce identifică
279 de măsuri de reglementare a pieţei interne, având ca termen limită anul 1992).
În această ordine de idei, principalul obiectiv al Actului Unic European era acela
de a marca un proces de construcţie europeană, pentru realizarea pieţei interne.
Datorită faptului că procedurile erau complicate şi nepuse cu exactitate la punct,
Conferinţa Interguvernamentală modifică Tratatul Comunităţii Economice Europene
din anul 1957, punctele de interes fiind reprezentate de: procedurile de adoptare a
deciziilor din cadrul Consiliului, de puterile Comisiei, de extinderea competenţelor
Comunităţilor, dar şi de puterile Parlamentului European. Toate acestea au avut ca
răspuns modificări şi instaurări majore, asupra mai multor planuri. În primul rând, s-a
început promovarea măsurilor, nevoit luate, pentru tratarea şi reglementarea
problemelor, atât la nivel regional, cât şi mondial. Pe de altă parte, a avut loc
instituţionalizarea Consiliului European, în mod formal, realizându-se astfel o
structură organizată compusă din şefi de stat sau de guvern, împreună cu preşedintele
Comisiei Europene. Acest lucru a dus către întărirea puterii rolului Parlamentului
European, în luarea deciziilor ce implică în mod direct statele mebre, deciziile fiind
luate sub o structură clar stabilită, prin respectarea anumitor norme impuse în mod
intern dar şi a procedurilor legislative de cooperare, pentru aderarea unor membrii noi
sau pentru acordurile de asociere cu aceştia.
Totodată, este marcată crearea “Tribunalului Primei Instanţe” şi a Curţii
Europene de Justiţie, politicile comune fiind într-o continuă creştere pe multiple
planuri, precum cercetările ştiinţifice, coeziunile economice sau sociale, dar şi pe
planul de mediu, întrucât atenţionările privind gradul de risc datorită poluării este tot
mai ridicat, iar deciziile trebuiesc luate la nivel internaţional, fiind un factor
incontrolabil. În acelaşi timp au fost luate în calcul şi reglementări pentru
îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor, prin protejarea sănătăţii colective, dar şi prin
utilizarea cât mai raţională a resurselor.
Aşa cum se specifică şi în reglementările de bază ale Uniunii Europene, A.U.E.
este compus dintr-un “Preambul” şi din “patru titluri” majore, incluzând în acelaşi
timp şi o serie de declaraţii revizuite şi adoptate pe baza conferinţei. Prin acestea
înţelegem rolul jucat de U.E, prin prezentarea scopurilor fundamentale ce stau la baza
tratatului, dar şi exprimarea hotărârii membrilor spre crearea Uniunii Europene.
Scopul principal este acela de a îmbunătăţii atât situaţia economică, cât şi pe cea
socială, prin instaurarea de politici comune, dar şi prin urmărirea unor noi obiective,
impuse de comun acord. Toate acestea conduc spre “asigurarea unei funcţionari mai
bune a Comunităţilor” (conf. informaţiilor accesate la data de 17.01.2021, [online] la:
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=LEGISSUM:xy0027).
În timp ce, în “Primul Titlu”, se regăsesc dispoziţiile comune asupra cooperării
politice, dar şi Comunităţile Europene, în cel de-”Al Doilea Titlu”, se face referire la
“Dispoziţiile pentru modificările tratatelor ce instituie Comunităţile Europene”. Dintre
toate acestea, cel mai supus modificărilor a fost Tratatul pentru C.E.E. cu schimbări
instituţionale şi asupra politicilor Comunităţii. “Titlul III” vorbeşte despre cooperarea
europeană prin politicile externe, acesta având un singur articol, “Art. 30”. “Titlul
IV”, ultimul, cuprinde “dispoziţiile generale şi finale” (din engl.: conf. informaţiilor
accesate la data de 17.01.2021, [online] la:
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=LEGISSUM:xy0027).
Cu toate acestea, U.E. a avut orientarea îndreptată către interior, pentru
construirea unui sistem general al bunăstării, prin solidaritate, în scopul antrenării
unui proces gradat în integrarea economică a statelor membre, cu finalitatea uniunii
politice. Iniţial, din ceea ce declară Schaumann (1950), acest proces de integrare
trebuia aplicat astfel încât să se ajungă la o “Europă organizată şi puternică”, nefiind
vizate doar statele membre, iar aceasta să contribuie la dezvoltarea părţilor lumii, cu
menţinerea păcii mondiale, să se creeze o “federaţie de state” (G. C. Puşcariu, Ştiinţa
Politică şi Societatea în Schimbare, Chişinău, 2015, p.634).
Pornindu-se de la dorinţa acestei integrări economice cu caracter supra-national,
dar şi a celei politice, Ernst Haas dezvoltă un model funcţionalist cu completări cheie
pentru actorii instituţionali şi pentru stimularea acestora, în debordarea blocajelor
întâlnite în mod constant, din generarea integrării pieţelor, acestea având la bază
cooperarea politică. Astfel, pe baza neo-functionalismului expus de Haas, s-au făcut
progrese spre remedierea situaţiilor problematice, care să faciliteze integrarea
europeană. Acestea s-au ameliorat odată cu semnarea “Tratatului de la Mastricht”, din
anul 1992, în care au fost adăugaţi ulterior cei 2 piloni: “Justiţia şi Afacerile Interne”,
dar şi “Poliţia Externă şi de Securitate Comună”, ca o completare pentru O.C.P.,
“Organizarea Comună a Pieţelor” (G. C. Puşcariu, Ştiinţa Politică şi Societatea în
Schimbare, Chişinău, 2015, p.634).
Puşcariu afirmă despre neo-functionalism că a fost metoda ce a asigurat buna
funcţionare şi suportul necesar pentru integrarea şi evoluţia spre o “Uniune
Economică şi Monetară”. Totuşi, în timp ce metoda rezolva anumite blocaje şi facilita
integrarea la un nivel structurat şi punctat legislativ, genera un decalaj tot mai puternic
între pilonii adoptaţi, implicit între puterea politică şi cea economică, ceea ce a
favorizat “uitarea” scopului iniţial, acela de ajunge în poziţia de putere politică la
nivel mondial (G. C. Puşcariu, Ştiinţa Politică şi Societatea în Schimbare, Chişinău,
2015, p.635).
Neo-funcţionalismul, fiind mai degrabă un cadru decât o teorie, a jucat pentru
mult timp un rol important în mecanismul U.E., din dorinţa îmbunătăţirii şi
perfecţionării democraţiei, prin consolidarea puterii Parlamentului. În acelaşi timp,
Waltz K. vorbeşte în cartea sa “Theory of International Politics” (1979), despre
politica internaţională, ca fiind caracterizată de “legi”, de enunţuri descriptive şi non-
factuale teoretice, cu scopul de a valida datele din teren. În urma acestor clasificări şi
standardizări conceptuale Waltz, susţine că tabloul trebuie completat prin combinarea
deducţiei şi a inducţiei, având la bază ideea creatoare şi premergătoare din care să
evolueze o nouă politică, reformă, relevantă pentru domeniul de interes. În acest sens,
putem vorbi despre abordarea sistematică a teoriei neo-realismului.
Mare parte a neo-realiştilor, sunt de părere că declinul relativ al unui stat,
constituie un stimulent accentuat sistematic ce declanşează cooperarea participanţilor
pentru diminuarea riscurilor, respectiv pentru creşterea nivelului de securitate. În
acelaşi timp, s-a observat faptul că relaţia dintre declinul relativ şi cooperarea
europeană nu este singura ce trebuie adusă în discuţie. Alături de aceasta, intervin o
multitudine de alţi factori, marcându-se o insuficienţă proceduala din punct de vedere
teoretic. Din calculele europene, trebuie ţinut cont de faptul că există atât o analiză
globală, cât şi una regională (intra- şi extra-europeană), iar în acest sens putem vorbi
despre faptul că ţările europene sunt într-o strânsă competiţie, cu celelalte state
membre, interesul lor fiind acela de a sesiza şi observa care sunt punctele tari şi pentru
a minimiza punctele slabe. Acest lucru conduce, adeseori, spre înclinarea balanţei
într-un stat, cum ar fi creşterea economică în stat, oferind la schimb securitatea
naţională. În acelaşi timp, Waltz defineşte această structură pe baza a trei
componente: principiul organizator, specificaţia unităţilor şi distribuţia capabilităţilor.
Dat fiind faptul că principiul organizator este reprezentat de anarhie, trebuie luat în
calcul modul ierarhic pe care se bazează politica internă a unui stat în comparaţie cu
cea internaţională şi ideea prin care nici o autoritate nu trebuie să existe deasupra
statelor, să se supună sau să supună la rândul ei. Acestea trebuie să se afle în relaţie de
coordonare, printr-o funcţionare statală unitară şi similară (Norris D. A., Neo-Realism
and The European Union: Balance of Power în the post cold war, p.15-19, 2002).
CONCLUZII:

În încercarea de a pune capăt războaielor şi de a prospera într-o pace instaurată la

nivel mondial, după cel de Al Doilea Război Mondial, s-a decis de comun acord
unirea în cadrul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, în anul 1950, format
din şase state membre la momentul respectiv.
Prin prisma Tratatului de la Roma, din anul 1957, se pun bazele Comunităţii
Economice Europene, denumită de altfel şi “piaţa comună”, ce viza refacerea şi
prosperarea prin comerţul liber a statelor membre, după cel de Al Doilea Război
Mondial.
Progresiv, pe măsură ce comunismul îşi pierde urma în Europa, tot mai multe
state aderă la această comunitate, ca mai târziu, în anul 1986 să fie semnat Actul Unic
European (A.U.E.) la Luxemburg, ulterior la Haga, numărul participanţilor fiind în
număr de 12, ce urmărea modificarea şi îmbunătăţirea Tratatului de la Roma, punctele
de interes fiind reprezentate de: procedurile de adoptare a deciziilor din cadrul
Consiliului, de puterile Comisiei, de extinderea competenţelor Comunităţilor, dar şi
de puterile Parlamentului European.
În anul 1992, se ajunge la un număr de 3 piloni: Comunităţile Europene (C.E.),
Politica Externă şi de Securitate Comună (P.E.S.C.) şi Cooperarea Poliţienească şi
Judiciară în materie penală (J.A.I.). Ultimii 2 piloni adăugaţi la fundamentul U.E. au
fost înregistraţi şi stabiliţi cu ajutorul teoriilor neo-funcţionaliste expuse de Haas şi
interpretate de către Puşcariu în cartea “Ştiinţa Politică şi Societatea în Schimbare”.
Deşi se încearcă constant găsirea de noi metode de succes în rezolvarea blocajelor
întâlnite în interiorul comunităţii, succesiv s-a uitat punctul de plecare, în care vizate
erau prosperitatea şi menţinerea păcii, la nivel mondial. Acest lucru reiese şi prin
prisma neo-realismului, introdus, analizat şi elaborat de Waltz, care susţine existenţa
unei balanţe ale puterii şi faptul că principiul organizator, specificaţia unităţilor şi
distribuţia capabilităţilor ar trebui să creeze o relaţie de coordonare între statele
membre, ci nu de autoritate, prin anarhism.
BIBLIOGRAFIE:

CĂRȚI DE SPECIALITATE:

A. Norris D. A., Neo-Realism and The European Union: Balance of Power in the
post cold war, Editura: Master of Arts, 2002.
B. Puscariu G. C., Stiinta Politica si Societatea in Schimbare, Chisinau, 2015,
Editura: CEP USM, 2015.

RESURSE ONLINE:

A. Echipa de redacţie Eur-lex, “The Single European Act”, Disponibil [online] la:
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=LEGISSUM:xy0027, accesat la
data de: 17.01.2021.
B. Echipa de redacţie Uniunea Europeana, “Istoria Uniunii Europene”, Disponibil
[online] la: https://europa.eu/european-union/about-eu/history_ro, accesat la data de:
17.01.2021.
C. Echipa de redacţie Wikipedia, “Al doilea Razboi mondial”, Disponibil [online]
la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial, accesat la data
de: 17.01.2021.
D. Echipa de redacţie Wikipedia, “Kenneth Waltz”, Disponibil [online] la:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Kenneth_Waltz, accesat la data de: 17.01.2021.