Onița Ciprian Sebastian

BFKT I, gr. 4

Celulele umane vorbesc între ele?

,, Celulele inimii doresc să le ajute pe cele ale sistemului imunitar,

celulele sistemului imunitar doresc să le ajute pe cele ale stomacului şi pe cele ale
plămânilor, iar celulele creierului le ascultă şi le ajută pe toate celelalte. Fiecare
celulă din corpul uman are o singură funcţie aceea de a le ajuta pe toate celelalte
celule” . Deepak Chopra ,,Cele şapte legi spirituale ale succesului”

Celula este unitatea de bază structurală, funcțională și genetică a tuturor

organismelor vii. Ea stă la baza alcătuirii organismului uman și reprezintă un sistem deschis
prin care se realizează schimbul de materie și energie cu mediul extern. Întregul organism
uman este alcătuit din celule, însă ele pot exista și singure, cum sunt leucocitele, sau se pot
grupa formând țesuturi apoi organe și sisteme de organe, toate la un loc formând
organismul uman.
Cercetările în domeniul biologiei celulare și moleculare au dovedit faptul că celulele,
la fel ca orice organism viu, au capacitatea de a comunica între ele. De exemplu, acțiunea de
a merge presupune o comunicare între celulele creierului care transmit semnale celulelor
mușchilor, iar acestea, ca reacție de răspuns, contractă și relaxează musculatura picioarelor
făcând posibil mersul. De asemenea în cazul în care în mediul intern reușește să pătrundă un
agent patogen (microb sau virus), pentru a putea fi anihilat de celulele sistemului imunitar
între ele este nevoie de o strânsă legătură de conlucrare și comunicare
Pentru declanșarea unui proces de semnalizare sunt necesari doi factori:
1. Mesageri sau liganzi – care sunt molecule de semnalizare extracelulară, produse
de celule pentru a informa celulele vecine sau cele aflate la distață;
2. Receptori – situați pe membrana celulară sau în citoplasma celulelor țintă și care
au rolul de a recepta mesajele altor celule.
La nivel celular există două tipuri de comnunicare:
 comunicarea de vecinătate
 comunicarea la distanță.
Comunicarea de vecinătate cuprinde trei feluri de semnalizări:
 1. Prin semnalizarea contact-dependentă moleculele de semnalizare rămân fixate în
periferia celulelor care le-au sintetizat și acționează doar pe celulele cu care vin în contact.
2. Semnalizarea paracrină se realizează cu ajutorul mediatorilor chimici locali care
acționează asupra celulelor țintă din apropierea celulei semnalizatoare.
3. Semnalizarea autocrină – apare atunci când semnalul este transmis și receptat de
aceeași celulă, de exemplu în timpul procesului de diferențiere celulară.
Comunicarea la distanță presupune secretarea de molecule de semnalizare care
acționează asupra celulelor țintă aflate la mare distanță de celula semnalizatoare. Ea se
poate realiza prin semnalizare sinaptică sau prin semnalizare endocrină.
 Semnalizarea sinaptică este determinată de contactul între terminațiile
nervoase și celulele țintă prin intermediul neurotransmițătorilor.
 Semnalizarea endocrină reprezință semnalizarea în care celula care transmite
semnalul se află într-un țesut din altă zonă a organismului.
Celula secretă molecula semnal numită hormon, care ajunge în circulația sanguină
prin intermediul căruia este transportat la celula țintă. Acest aspect face ca viteza de
transport a hormonilor sa fie relativ lentă în comparație cu celula nervoasă care prin
intermediul impulsurilor elecrice poate transmite mesaje cu o viteză de 100 m/s.
Ca urmare a interacțiunii receptorului cu molecula semnal, celula declașează un
răspuns la semnalul receptat. Legarea moleculei semnal atrage modificări conformaționale
la nivelul receptorului ce induc inițierea mecanismului prin care celula primește și
prelucrează semnalul. Răspunsurile celulare sunt de o mare diversitate. Această mare
diversitate de răspunsuri are la bază marea varietate de molecule semnal.
Oricare ar fi combinația de semnale care acționează asupra unei celule la un moment
dat, răspunsul celular va determina un comportament îndreptat spre unul dintre
următoarele patru efecte posibile: diferențierea, supraviețuirea, proliferarea sau moartea
celulară programată
În funcție de compoziția chimică a mesagerilor ei pot fi:
 hidrosolubili care determină răspunsuri rapide dar de scurtă durată
 liposolubili care determină răspunsuri mai întârziate dar de lungă durată.
Din punct de vedere al acțiunii asupra receptorilor, mesagerii pot fi agoniști sau
antagoniști. Dacă mesagerii agoniști activează receptorii prin schimbarea totală sau parțială
a proteinei de atașare la membrană, cum sunt hormonii sau neurotransmițătorii, mesagerii
antagoniști nu schimbă conformația proteinei ci acționează prin blocare receptorilor
celulari.
Un alt grup important de molecule de natură proteică care au proprietatea de a
transmite informații între diferite celule este reprezentat de citokine. Ele intervin atât în
mecanismele inflamației și în apărarea împotriva agenților infecțioși cât și în apărarea
antitumorală și în șocul septic și sunt activate în prezența antigenelor cu care amplifică rapid
mecanismele de acțiune ale macrofagelor, limfocitelor și altor tipuri de celule. Până în
prezent s-a reușit studierea unui număr mare de citokine, dintre care cele mai importante
sunt: interleukinele notate de la 1 – 13, factorii de stimulare a hematopoiezei, interferonii,
factorii de necroză tumorală, factorii de creștere și factorii supresori.
Receptorii sunt proteine specifice situate de obicei pe membrana celulară care se
leagă de liganzi și provoacă răspunsuri biologice. Ei pot induce creșterea, diviziunea sau
moartea celulelor, controlează canalele membranare sau reglează legarea celulelor.
Receptorii joacă un rol important în transducția semnalului, în imunoterapie și răspunsuri
imune.
În funcție de originea mesagerului cu care interacționează, există două tipuri de
receptori:
1. Receptori pentru substanțe endogene;
2. Receptori pentru substanțe exogene;
Din categoria receptorilor pentru substanțe endogene fac parte:
 receptorii pentru neurotransmițători – sunt situați în membrana postsinaptică a
celulelor efectoare și au proprietatea de a recunoaște și interacționa
neuromediatorii reprezentați de acetilcolină, noradrenalină, histamină, serotonină.
 receptorii pentru hormoni sunt localizați intracelular și diferă în funcție de natura
hormonului care poate fi hidrofil sau hidrofob.
 receptorii implicați în reacțiile imunitare – sunt reprezentați de receptori pentru
antigene endogene și sunt situați pe suprafața celulelor implicate în răspunsul imun;
 receptori pentru anticorpi – au proprietatea de a lega moleculele de imunoglobuline
venite prin sânge;
 receptori pentru complement – au rolul de a induce fagocitoza mediată imun.
  receptorii pentru factorii de creștere – factorii de creștere sunt molecule proteice cu
rol în diviziunea celulară, diferențierea și supraviețuirea celulelor și pot acționa în
mod autocrin, paracrin, juxtacrin sau retrocrin
Din categoria receptorilor pentru substanțe exogene fac parte:
- receptorii pentru virusuri – sunt componente cheie în depistarea timpurie a
infecțiilor virale.
- receptorii pentru antigene „non-self” – sunt responsabili de transformarea blastică
a limfocitelor B în urma contactului cu un antigen exogen.
- receptorii pentru lectine – sunt răspândiți în special în celulele sistemului imunitar
și se consideră că, în general, recunosc structurile de carbohidrați.
- receptorii pentru droguri (medicamente) – se găsesc în plasmalemă și sunt activați
de prezența unui medicament spre care are o anumită afinitate. Activitatea și afinitatea unui
medicament sunt determinate de structura chimică a acestuia. De exemplu terapia cu beta-
blocante îmbunătățește densitatea receptorului beta, astfel dacă tratamantul este întrerupt
brusc poate apărea hipertensiunea arterială severă sau tahicardia.
- receptorii pentru toxine bacteriene – sunt receptori specializați în recunoașterea
toxinelor secretate de bacterii și care pot modifica sau omorî celulele.
În funcție de modul de activare, proteinele receptoare pot fi împărțite în trei clase:
1. Receptori cuplați la canale ionice;
2. Receptori cuplați la proteina G;
3. Receptori cuplați la enzime.
1. Receptorii cuplați la canalel ionice sunt proteine transmembranare care se găsesc
pe suprafața tuturor celulelor și permit trecerea selectivă a unor ioni anorganici. De
exemplu, în prezența acetilcolinei, se deschid canalele de Na + de pe membrana celulei
musculare.
2. Receptorii legati la proteina G sunt un tip de proteine transmembranare care
funcționează cu proteinele G. Forma inactivă a proteinei G se transformă în formă activă și
se împarte în două subunități α și β prin transformarea GTP-ului (moleculă ATP care oferă
energie pentru proteinele G) în PIB. Aceste subunități se separă apoi de receptorul cuplat cu
proteina G și interacționează cu alte proteine pentru a declanșa răspunsurile celulare.
3. Receptorii cuplați cu o enzimă sunt un alt tip de receptori transmembranari care
atunci când se leagă cu un receptor legat de enzimă, determină activitate enzimatică în
interiorul celulei, care duce în cele din urmă la un răspuns. Din punct de vedere structural,
receptorii legați de enzime au mari domenii extra și intracelulare și o regiune alfa-helicoidală
unică care se întinde pe membrana celulară
Toate celule din organismul uman sunt expuse constant la o varietate de semnale
extracelulare pe care trebuie să le interpreteze și să le transpună într-un răspuns adecvat
mediului lor.
Pot așadar celulele umane să „vorbească” între ele? Cu siguranță răspunsul la
această întrebare este unul pozitiv. Între celulele care alcătuiesc organismul uman există o
strânsă legătură de interdependență, comunicarea existând nu doar între celulele vecine ci
și între celule aflate la distanță una de cealaltă prin diferite metode de semnalizare: compuși
chimici, stimuli mecanici sau impulsuri electrice. Moleculele de semnalizare se alătură
receptorului adecvat fie pe o celulă, fie în interiorul acesteia. Aceasta declanșează un lanț de
evenimente care încorporează semnalul și îl amplifică în celulă. În cele din urmă, rezultatul
este o consecință celulară care depinde de semnalul trimis. Însă cu adevărat extraordinară
este posibilitatea celulelor de a se adapta atât mediului lor intern cât și extern. Această
abilitate de a simți , de a răspunde și de a se adapta face ca semnalizarea celulară să fie
esențială pentru menținerea sănătății organismului uman. Deepak Chopra spunea : „O
singură celulă din corpul nostru face şase trilioane de operaţiuni pe secundă, şi trebuie să
cunoască ce fac toate celelalte celule din corp, în acelaşi timp. Corpul uman poate cânta la
un instrument, poate ucide microbii, poate concepe un copil, poate recita o poezie,
contemplând în acelaşi timp mişcarea stelelor, şi toate acestea deoarece câmpul corelaţiilor
infinite face parte din propriul său câmp informaţional.”
Un stil de viață sănătos, o dietă bogată în vitamine, minerale, fitonutrienți,
antioxidanți, proteine și grăsimi bune, face ca activitatea celuară se se desfășoare într-un
„tot unitar” și ajută celulele să-și continue „conversația”.
 BIBLIOGRAFIE

1. Doina Verdeș, Roxana Popescu, Gabi Dumitrescu, Mihai Mitulețu, ELEMENTE DE

BIOLOGIE CELULARĂ ȘI MOLECULARĂ, ed. EUROBIT, Timișoara, 2017.
2. Alberts B, Johnson A, Lewis J, et al. Molecular Biology of the Cell. 4th edition.
New York: Garland Science; 2002. General Principles of Cell Communication.
Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK26813
3. http://www.citatepedia.ro/index.php?id=151545
4. https://www.biospace.com/article/observing-cells-communicate-in-real-time/

5. https://www.sciencedaily.com/releases/2019/01/190117142156.htm
6. https://www.discovermagazine.com/the-sciences/ask-discover-how-do-cells-
communicate
7. https://mp.bmj.com/content/53/6/295

8. https://askthescientists.com/qa/what-is-cell-signaling/