UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE
EDUCATIE FIZICA SI SPORT

FUNDAMENTELE PEDAGOGIEI

 Concepții referitoare la dezvoltarea personalității. Teoria și metodologia

curriculum

NUMELE : BLAGA
PRENUMELE: MARIUS-MIHAI
SPECIALIZAREA : SPORT SI PERFORMANȚĂ MOTRICĂ
GRUPA : 109
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT : LICENȚĂ
LOCALITATEA :CLUJ-NAPOCA (UBB)
 ~ 2022~
Caracteristici generale ale personalităţii

În ciuda diferenţelor privind definirea termenului de personalitate, putem identifica

câteva caracteristici ale acesteia (Dafinoiu, 2002):

 globalitatea – personalitatea este alcătuită dintr-o serie de caracteristici care permit

descrierea şi identificarea unei anumite persoane, aceste caracteristici transformând-o într-o
entitate unică;

 coerenţa - existenţa unei anume organizări şi interdependenţe a elementelor

componente ale personalităţii; postulatul coerenţei este indispensabil studiului structurilor de
personalitate şi al dezvoltării lor; personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un
sistem funcţional format din elemente interdependente;

 permanenţa (stabilitatea) temporală - personalitatea este un sistem funcţional, în

virtutea coerenţei sale generând anumite legi de organizare a căror acţiune este permanentă.;
fiinţa umană are conştiinţa existenţei sale, sentimentul continuităţii şi identităţii personale, în
ciuda transformărilor pe care le suferă de-a lungul întregii sale vieţi.
 Dezvoltarea personalității umane

În accepţiunea majorităţii specialiştilor contemporani, personalitatea este rezultatul

interacţiunii tuturor proceselor psihice şi se referă la organizarea dinamică a unor aspect de
factură cognitivă, afectiv-motivaţională şi comportamentală într-o structură bio-psiho-socio-
culturală de o înaltă complexitate, organizare şi specificitate, structură dotată cu capacitate de
autoreglaj. Dezvoltarea reprezintă un proces complex de trecere de la inferior la superior, de la
simplu la organizat, printr-o succesiune de etape, stadii, fiecare etapă avand propriile
caracteristici Individul înregistrează o dezvoltare fizică obiectivată în schimbări de natură fizică,
morfologică şi biochimică, o dezvoltare socială manifestată prin reglarea comportamentului în
funcţie de normele şi cerinţele impuse de societate şi nu în ultimul rând odezvoltare psihică.
Dezvoltarea psihică se referă la apariţia şi transformarea proceselor şiînsuşirilor psihice.
Formarea proceselor psihice are loc sub acţiunea influenţelor interne şiexterne, naturale sau
sociale, directe sau indirecte, influenţe subsumate categoriilor de ereditate,mediu, educaţie.

Teoria dublei condiţionări ia în considerare doi factori importanţi în dezvoltarea psihică şi

anume ereditatea ca ansamblu de potenţialităţi şi mediul care, prin condiţiile oferite valorifică
acele predispoziţii ale eredităţii. Trebuie să precizăm însă că, potrivit acestei teorii, factorul
mediu cuprinde atât elementele mediului natural şi social cât şi pe cele ale educaţiei. Aspectul de
plurideterminare a dezvoltării psihice reiese clar atunci când recurgem la analiza mai detaliată a
factorilor ce stau la baza acestui proces. Cu un larg consens, cercetătorii domeniului dezvoltării
umane, susţin existenţa a trei mari factori ce imprimă energie, direcţie şi specificitate acestui
proces şi anume: ereditatea, mediul şi educaţia.

Ereditatea este acea însuşire fundamentală a materiei vii, care se referă la transmiterea
de la o generaţie la alta, sub forma codului genetic. Identitatea genetică este practic imposibilă
între antecesori şi descendenţi, fiecare individ fiind, practic, unic. Ereditatea reprezintă un
ansamblu de predispoziţii native.

Genotipul,care reprezinta totalitarea proprietatilor ereditare ale unui organism,zestrea sa

ereditara.Genotipul general conţine elemente „predeterminate”, comune pentru specia respectivă
şi care se transmit pe cale genetică 'de exemplu, conformaţia corporală, bipedismul,unele
caracteristici anatomo-fiziologice). Genotipul individual conţine elemente de variabilitate în
interiorul speciei 'de exemplu, culoarea ochilor, a părului, conformaţia feţei, timbrul vocii ).

In stadiul actual al cunoaşterii şi stăpânirii mecanismelor eredităţii, se poate afirma că

rolul său în dezvoltare, mai ales în dezvoltarea psihică, este de premisă naturală.
 Relevanta educationala a teoriilor privind personalitatea

Pedagogia ca stiinta preocupata de fenomenul educational nu poate si nu trebuie sa ramâna

straina de dezbaterile teoretice privind structura si organizarea personalitatii subiectului uman.
Având ca finalitate centrala dezvoltarea în sens pozitiv si pe termen lung a personalitatii umane,
actiunea educationala trebuie sa se armonizeze atât din punct de vedere epistemologic cât si
metodologic cu progresele înregistrate în acest domeniu.
Disputa dintre scoala de gândire idiografica si cea nomotetica în ceea ce priveste personalitatea
umana depaseste granitele discursului pur teoretic sau metodologic, având implicatii profunde la
nivelul modului de organizare si desfasurare a procesului instructiv-educativ în scoala. A
exacerba unilateral una sau alta dintre orientarile anterior mentionate, a le prelua necritic si
nediscriminativ înseamna a concepe fenomenul educational de o maniera reductionista si deloc
profitabila.
A concepe, spre exemplu, personalitatea umana ca fiind o simpla suma de trasaturi individuale
si individualizatoare, asa cum propune orientarea idiografica, echivaleaza în ultima instanta cu
relativizarea si desubstantializarea a însasi actului educational.
Ne referim în acest context în primul rând la faptul ca relatia dintre profesor si clasa ca entitate
psihosociala se atomizeaza si devine în aceste conditii o relatie ce trebuie particularizata si
individualizata în cazul fiecarui elev în parte. Acest tip de relatie profesor-elev în care mesajul
educational trebuie în permanenta conceput, adaptat si particularizat nu în functie de tipuri de
personalitate ci de personalitati total distincte si diferite este greu de conceput si realizat în forma
actuala a învatamântului contemporan.
O alta consecinta negativa în plan educational a modului idiografic de concepere a
personalitatii este aceea ca, datorita faptului ca este postulata absenta unui nucleu stabil al
acesteia si este afirmata dependenta comportamentului uman de variabile pur situationale, efortul
de inducere prin învatare si exercitiu la nivelul elevului a unor abilitati si comportamente relativ
stabile îsi pierde orice justificare.
Sfera metodologiei didactice are, la rândul sau, de suferit ca urmare a asumarii conceptiei
idiografice asupra personalitatii. Avem în vedere în acest sens, dincolo de caracterul subiectiv si
artizanal pe care orice procedeu didactic l-ar primi în conditiile admiterii unei infinitati de
personalitati total diferite si modificabile situational, faptul ca generalizarea la nivelul populatiei
scolare a unei strategii didactice de succes ar fi lipsita în totalitate de orice temei logic si
epistemologic.
 La rândul sau, abordarea nomotetica a personalitatii umane pacatuieste prin ignorarea
subiectului uman ca entitate distincta, prin subordonarea individualitatii sale întregului, conditii
în care individul este transformat în simplu element sau parte a unui esantion sau populatii
statistice. În aceste conditii situatiile de instruire ar fi reduse la simple sabloane, teoretic
universal valabile si aplicabile.
Asa dupa cum este de neconceput un demers didactic total particularizat si construit integral pe
baza unor observatii empirice asupra personalitatii fiecarui elev în parte, la fel de putin dezirabila
este situatia unui proces instructiv-educativ în întregime uniformizant si depersonalizat.
Având în vedere considerentele anterior enuntate apreciem ca abordarile personalitatii de o
maniera idiografica si nomotetica trebuie considerate ca fiind complementare si nu reciproc
contradictorii si exclusive.
Ne referim în acest context la faptul ca este necesar ca profesorul sa-si structureze demersul
instructiv-educativ pornind de la premisa ca personalitatile elevilor nu sunt nici în totalitate
identice dar nici radical diferite.
Structura personalitatii subiectului uman include atât un nucleu bazal, reunind factori de
personalitate definitorii pentru individ si relativ constanti în timp cât si trasaturi de personalitate
circumstantiale, caracterizate de un grad mai mare de flexibilitate si variabilitate.
Nucleul bazal al personalitatii individului exprima în fapt esenta modului de gândire si actiune
al acestuia, respectiv unitatea stabila, structurata si individualizata a ansamblului conduitelor si
comportamentelor subiectului uman (Doron, R., Parot, F., 1999).
Mediul și
educația
în dezvoltarea
personalității Rolul educației în dezvoltarea personalității

Dezvoltarea este un proces complex de trecere la inferior la superior, de la simplu la complex, de

la vechi sau nou, printr-o succesiune de etapă sau stadiu, fiecare etapă având un specific propriu.
În conceptul de dezvoltare includem transformări la nivel fizic și morfologic, transferul la nivel
psihic si transferul la nivel social.
Deși dezvoltarea are un caracter universal, ce îmbracă și o formă specifică prin caracteristicile
individuale și prin propriul ritm de creștere și transformarea fiecărui individ.
 Mediul, desemnează totalitatea elementelor externe cu care individul interacționează direct sau
indirect pe parcursul existenței sale. În cadrul acestuia distingem 2 categorii de condiții care
acționează asupra individului:
- condițiile natural-geografice sau fizice;
- condiții de ordin social.
Mediul natural se referă la condițiile climatice de relief, vegetație, faună. Aceste condiții ale
mediului fizic, influențează sănătatea, alimentația.
Mediul social include: mediul socio- economic (condițiile ale existenței copilului), mediul
socio-profesional, mediul socio-igienic (asigură sănătatea fizică și mentală), mediul socio-
cultural și mediul socio-comunicativ.
Argumentele importante care susțin rolul mediului în dezvoltare sunt fundamentele pe baza
unor studii între copiii crescuți în familie sau în familie adoptivă.
Mediul constituite așadar , o condiție de viață și modele de conduită funcțioând fie ca o barieră
în calea dezvoltării, fie ca un factor favorizant.
Educația - pliantul dintre particularitățile de dezvoltare ale individului și oportunitățile oferite
de mediu. Este o activitate conștientă, finalistă, inspirată de experiențele impuse de societate.
Așadar educației îi revine rolul conducător în formarea și dezvoltarea personalității optimizând
relația dintre ereditate și mediu.

EDUCAŢIEI PERMANENTE ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII

Educaţia permanentă înseamnă educaţie pe tot parcursul vieţii. Continuitatea este principiul
fundamental al educaţiei, conform căruia fiinţa umană este supusă influenţei educaţionale
încă de la naştere. Totodată, ea presupune formarea unor comportamente specifice
educaţiei prin integrarea individului uman într-un sistem de învăţământ, fiind o abilitate cu
deprindere de muncă intelectuală şi cu atitudine pozitivă faţă de învăţare.
Educaţia permanentă reprezintă un principiu organizatoric şi filozofic care pretinde că educaţia
continuă pe durata întregii existenţe a omului determină pe fiecare individ să-şi dezvolte
personalitatea cu ajutorul unui sistem complex de mijloace, care trebuie să răspundă
nevoilor şi aspiraţiilor de ordin educaţional şi cultural ale acestuia. Printre condiţiile care au
impus acest principiu în practica educaţională actuală sunt:
a) evoluţia ştiinţifică şi tehnologică din a doua jumătate a secolului XX, care a dus la „explozia”
cunoaşterii, concomitent cu fenomenul de perisabilitate rapidă a cunoştinţelor. Volumul de
cunoştinţe acumulat de individ în şcoală nu-i poate servi eficient toată viaţa, el fiind obligat ca
la scurt timp după terminarea studiilor, prin obligaţiile sale profesionale, sociale şi culturale,
să-şi formeze abilităţi şi cunoştinţe noi, în acord cu noile date ale ştiinţei şi ale tehnicii;
b) noile mutaţii din viaţa economico-socială,politică şi culturală, care au dus la
schimbarea, în mare măsură, a statului economic şi social prin trecerea în sectorul secundar,
terţiar (servicii) şi apoi în cel cuaternar (cercetare).
Educaţia permanentă reprezintă o direcţie importantă de evoluţie a activităţii de
formare/dezvoltare a personalităţii, care urmăreşte valorificarea tuturor dimensiunilor şi
formelor educaţiei proiectate şi realizate pe tot parcursul existenţei umane şi în orice
moment al existenţei umane.
Principiile educaţiei permanente fundamentează organizarea globală a sistemului de
învăţământ care angajează toate ciclurile vieţii: de la faza pregătirii, care promovează
asimilarea valorilor şcolare şi extraşcolare, la faza activă, care implică profesionalizarea în regim
de mobilitate socială, şi până la faza retragerii, care permite personalităţii asumarea de noi roluri
prin continuarea învăţării.
La nivel de politică a educaţiei pot fi evidenţiate următoarele principii :
- al asigurării continuităţii în activitatea de formare/dezvoltare a personalităţii umane;
- al adaptării curriculum-ului la exigenţele unei societăţi în continuă transformare;
- al pregătirii, la toate nivelurile sistemului de învăţământ, a personalităţii în vederea
adaptării optime la condiţii de schimbare rapidă;
- al mobilizării şi valorificării tuturor mijloacelor de informare disponibile în cadrul
instituţional şi cel noninstituţional;
- al corelării funcţionale dintre obiectivele, conţinuturile şi formele activităţii de
educaţie/instruire.
Relaţia dintre dezvoltarea socială şi educaţie este prima şi cea mai importantă
coordonată social-integrativă pentru modelarea şi dirijarea educaţiei permanente. O educaţie
ruptă de contextul vieţii sociale, lipsită de valenţe integrative şi creative în viaţa socială, nu poate
fi considerată educaţie permanentă. Ea contribuie la dezvoltarea societăţii, a relaţiilor sociale
superioare, a vieţii cultural-artistice şi spirituale. Coordonatele social-integrative şi creative
imprimă educaţiei şi învăţământului un caracter deschis, mobil şi prospectiv.
Informarea şi orientarea şcolară şi profesională a elevilor, studenţilor şi a adulţilor
constituie, ţinând seama de mobilitatea profesională, preferinţe, aptitudini, aspiraţii actuale şi de
perspectivă, filonul social-integrativ al educaţiei permanente.
 Bibliografie

Doron, R. si Parot, F.- Dictionar de psihologie Ed.Humanitas 1999