CURS

MICOTOXINELE

Micotoxinele (gr. mykes, mukos - ciupercă și toxikon - otravă) sunt metaboliți

secundari, foarte toxici, ai unor ciuperci microscopice, cunoscute şi sub numele de mucegaiuri
(în principal Fusarium, Aspergillus şi Penicillium), capabile de a provoca îmbolnăvirea sau
moartea oamenilor şi animalelor.
Termenul de micotoxine a fost inventat în anul 1962, în urma unei crize veterinare
neobișnuită lângă Londra, Anglia, în care aproximativ 100.000 de puii de curcan au murit.
Când această misterioasă boală X a curcanilor a fost legată de făina obţinută din alunele de
pământ, contaminate cu metaboliți secundari proveniţi de la Aspergillus flavus (aflatoxine),
oamenii de ştiinţă au presupus că unii metaboliți ai mucegaiurilor ar putea fi mortali. La scurt
timp, rubrica micotoxine a fost extinsă pentru a include un număr de toxine fungice cunoscute
anterior (de exemplu, alcaloizii de ergot), unii compuşi care au fost inițial izolaţi ca
antibiotice (de exemplu, patulina) și un număr de noi metaboliți secundari (de exemplu,
ochratoxina A).
Perioada dintre anii 1960 și 1975 a fost numită goana după micotoxine, deoarece mulţi
oameni de ştiinţă au primit finanţări pentru a efectua cercetări în vederea depistării acestor
agenţi patogeni toxici. În prezent un număr de 300 - 400 compuși sunt recunoscuţi ca
micotoxine, iar dintre aceştia câteva zeci prezintă amenințări la adresa sănătății umane și
animale.
În timp ce toate micotoxinele sunt de origine fungică, nu toți compușii toxici produşi
de ciuperci se numesc micotoxine. Produsele fungice, care sunt în principal toxice pentru
bacterii (cum ar fi penicilina) sunt de obicei numite antibiotice, în timp ce produsele fungice
care sunt toxice pentru plante sunt numite fitotoxine.
Majoritatea micotoxinelor sunt rezistente la temperaturi ridicate (coacere, fierbere şi în
unele cazuri rezistă şi la prăjire). Multe toxine rezistă şi la procesarea industrială a
alimentelor, de aceea pentru a avea alimente libere de micotoxine trebuie analizată materia
primă (grâu, lapte, legume, carne etc). Din cauza faptului că sunt rezistente la procesare,
acestea pot fi găsite în pâine, cerealele de la micul dejun, vin, bere etc. Prin procesare doar se
poate reduce cantitatea de micotoxine nu şi eliminarea totală a acestora. Se consideră că
micotoxinele prezintă un risc alimentar mai mare decât aditivii, contaminanţii sintetici şi
pesticidele.
 Micotoxinele se pot întâlni în toate felurile de cereale şi nutreţuri produse pentru
alimente şi furaje.
Micotoxinele pot avea un impact economic important din cauza pierderilor înregistrate
în rândul animalelor din fermă şi a dificultăților întâmpinate în gestionarea lor, precum şi din
prisma faptului că o marfă nu mai este acceptată în comerțul național sau internațional, pentru
că aceasta nu corespunde criteriilor prevăzute pentru nivelurile maxime tolerate de
micotoxine.
Formarea micotoxinelor în alimente sau furaje poate să apară ca rezultat al unei
depozitări necorespunzătoare post-recoltare sau din cauza invaziei unei plante de cultură cu o
specie micotoxigenică care poate avea o relație patogenă sau de simbioză cu planta, înainte de
recoltarea acesteia. Există cel puțin o situație (eczema facială la oi) în care o micotoxină
(sporidesmin) este produsă în câmp, pe plantele moarte mai degrabă decât în plantele vii.
Având resurse economice suficiente nu ar trebui să existe nici o problemă în a controla post-
recoltare formarea de micotoxine în depozit. Formarea de micotoxine în câmp poate fi mult
mai dificil de controlat și poate necesita modificări radicale în practica agricolă.
Bolile provocate oamenilor de către metaboliții fungici toxici se numesc micotoxicoze.
Micotoxicozele sunt exemple de ,,otrăvire prin mijloace naturale” și, astfel, sunt
analoage patologiilor cauzate de expunerea la pesticide sau reziduuri de metale grele.
Simptomele variază cu tipul de micotoxine, cantitatea și durata expunerii, vârsta, sănătatea și
sexul persoanei expuse și în funcţie de numeroasele efecte sinergice slab înțelese care implică
genetica şi regimul alimentar. Astfel, gradul de severitate al otrăvirii cu micotoxine poate fi
agravat de mai mulţi factori, cum ar fi deficitul de vitamine, abuzul de alcool, precum și
existenţa unor boli infecţioase. La rândul său, micotoxicozele pot spori vulnerabilitatea la
bolile microbiene, pot agrava efectele de malnutriție și interacționează sinergic cu alte toxine.
Micotoxicozele sunt mai frecvente în ţările subdezvoltate.
Micotoxicozele nu se transmit de la o persoană la alta şi rezultă din consumul de
alimente contaminate.
În patologia plantelor, mulți metaboliți secundari produşi de bacterii și ciuperci sunt
factori de patogenitate sau virulență şi joacă un rol în determinarea sau exacerbarea bolilor
plantelor. Fitotoxinele produse de ciupercile Helminthosporium și Alternaria, de exemplu, au
un rol bine stabilit în dezvoltarea bolii, dar și mai multe micotoxine aparţinând speciilor de
Fusarium sunt importante în patogeneza plantelor.
Cele mai relevante episoade cauzate de micotoxine sunt manifestările acute cunoscute
sub numele de sindromul X al curcanilor, ergotismul uman şi stachybotryotoxicoza.
 Micotoxinele cele mai comune şi mai des întâlnite sunt aflatoxina, ergotamina şi
tricotecenele.
Aflatoxinele
Aflatoxinele, abreviate AF (lat. a de la Aspergillus + fla de la flavus = galben + toxină)
sunt derivaţi difuranocoumarin, produşi poliketidici (metaboliţi secundari) ai tulpinilor de
Aspergillus flavus. Aspergillus flavus este un contaminant des întâlnit în agricultură, în
majoritatea tipurilor de soluri și este implicat în descompunerea materialului vegetal. Poate fi
izolat de pe semințele de porumb, orz, alune, orez, cartofi, mazăre, mere, făinuri, lapte praf.
Aspergillus flavus are o afinitate deosebită pentru alune și semințele de oleaginoase. Crește
într-un spectru larg de temperatură (12-48°C). În condiții necorespunzătoare de păstrare a
recoltei (umezeală crescută etc.), ca urmare a contaminării înainte de recoltare, se poate
produce mucegăirea masivă a boabelor de porumb, alunelor, semințelor de oleaginoase cu
importante pierderi economice. Infecția plantelor apare mai ușor dacă fructele și semințele au
fost atacate de insecte, păsări, rozătoare, grindină, îngheț timpuriu, căldură și secetă, furtuni
sau alte fenomene nefavorabile.
Intoxicația acută a animalelor și omului cu cantități mari de aflatoxină se manifestă
prin depresie, anorexie, diaree, insuficiență hepatică acută, icter, hemoragii, anemie și poate
duce la moarte. La doze mari moartea poate surveni în câteva ore sau câteva zile, în funcție de
doză și de sensibilitatea animalului sau omului.
Ergotamina
Alcaloizii din ergot se numără printre cei mai fascinanţi metaboliți fungici. Ei sunt
alcaloizii de indol care derivă dintr-un sistem tetraciclic inelar. Acidul lisergic, o structură
comună tuturor alcaloizilor din ergot, a fost izolat pentru prima dată în 1934. Clavinele, un
grup de alcaloizi, prezintă ergotamina ca structură de bază, dar nu dispun de componente
peptidece. Alcaloizii acidului lisergic includ ergotamina și amida acidului lisergic - ergine.
Acești compuși sunt produși ca un cocktail toxic de alcaloizi în scleroții speciei
Claviceps, care atacă diferite specii de graminee (poacee). Ingerarea acestor scleroți (cornul
secarei) a fost asociată cu boli încă din antichitate. O scriere asiriană datată la 600 î. Hr., în
care sunt menţionate ,,pustule nocive în spicele de cereale” este considerată a fi o referire
timpurie despre ergot. Boala dobândită de către oameni prin consumul de cereale infectate cu
scleroți, de obicei sub formă de pâine obţinută din făina contaminată, se numeşte ergotism sau
focul Sf. Anton.
 De obicei apar două forme de ergotism, cangrenoas și convulsiv. Forma cangrenoasă
afectează alimentarea cu sânge a extremităţilor, în timp ce ergotismul convulsiv afectează
sistemul nervos central.
Metodele moderne de selectare şi curățare a cerealelor aproape că au eliminat
ergotismul ca boală la om.
Ergotismul reprezintă încă o importantă problemă veterinară. Principalele animalele
expuse la risc sunt vitele, oile, porcii şi puii. Simptomele clinice ale ergotismului la animale
includ cangrena, avortul, convulsiile, suprimarea lactației, hipersensibilitate și ataxie.
Timp de secole moaşele au adoptat cornul secarei în medicina populară, folosindu-l
atât ca un abortiv cât și ca medicament pentru a accelera contracţiile uterine la femeile aflate
în travaliu.
În timpul secolului XX, celebrul halucinogen dietilamida acidului lisergic (LSD) a fost
descoperit ca urmare a cercetărilor cu alcaloizii din ergot efectuate în laboratoarele Sandoz
din Basel, Elveția. Aici, chimistul Hofmann combina diferite amine în legături peptidice cu
acid lisergic pentru a produce ergobasine (numite ergometrine și ergonovine), primul alcaloid
din ergot de natură semisintetică. Apoi, prin variaţia constituenţilor amino-alcool, a obținut
methergina, un compus prescris pe scară largă timp de decenii pentru a controla hemoragia
după naștere. Hofmann a continuat să sintetizeze noi derivați ai acidului lisergic, iar substanța
a XXV-a în serie a fost d-dietilamida acidului lisergic (LSD - 25). În 1943, după ingerarea
accidentală a compusului, a descoperit proprietățile halucinogene ale acestui derivat
semisintetic. Pentru un timp, Sandoz a comercializat LSD sub marca Delysid. Acesta a fost
folosit fără succes pentru tratarea schizofreniei. Într-un capitol bizar al istoriei americane,
Agenția Centrală de Informații a folosit LSD sub numele de cod MK – ULTRA ca un ser al
adevărului pentru interogarea persoanelor suspectate de comunism.
În final, s-a emis ipoteza că aventura vrajitoarelor din Salem poate să fi fost o formă
de ergotism convulsiv legat de consumul de secară infectată cu scleroţii de Claviceps. Robin
Cook (1996), autorul unor bestseller-uri, foloseşte ipoteza Salem-ergot ca bază pentru un
roman în care un medic tânăr izolează sporii ciupercii Claviceps dintr-o pivniță umedă din
New England, cultivă ciuperca și apoi descoperă un nou alcaloid care are proprietatea de a
creşte puterea minţii. Luând acceptul Agenției Centrale de Informații îşi numeşte noul
medicament Ultra și fondează o companie de biotehnologie cu scopul de a culege profiturile
din ceea ce ar trebui să fie ,,molecula de miliarde de dolari”. În cele din urmă, este descoperit
faptul că fictivul alcaloid care induce euforie are efecte secundare oribile.
 Tricotecenele reprezintă o familie de peste șaizeci de metaboliți produşi de o serie de
ciuperci din mai multe genuri: Fusarium, Myrothecium, Phomopsis, Stachybotrys,
Trichoderma, Trichothecium și altele. Termenul tricotecene derivă din tricotecină, unul dintre
primii metaboliţi identificaţi. Toate tricotecenele conțin un schelet comun 12, 13 -
epoxytrichothene și o legătură olefinică cu diverse substituții în lanțurile secundare. Ele sunt
de obicei găsite în calitate de contaminanți alimentari și ai furajelor, iar consumul acestor
micotoxine poate duce la hemoragii şi vărsături, în timp ce contactul direct cauzează
dermatită.
Fusarium este genul major implicat în producerea de tricotecene. Multe specii ale
acestui gen sunt patogene pentru plante.
Deoxinivalenol este una dintre cele mai comune micotoxine găsite în cereale. Atunci
când sunt ingerate în doze mari de către animalele domestice provoacă greață, vărsături și
diaree; la doze mai mici, porcii și alte animale prezintă pierdere în greutate și refuză să se
hrănească. Din acest motiv, deoxinivalenolul este uneori denumit vomitoxin. Deși este mai
puțin toxică decât multe alte tricotecene, aceasta este cea mai raspandită micotoxină şi se
găseşte frecvent în orz, porumb, secară, semințele de șofran, grâu și furajele mixte.
Zearalenona este un metabolit secundar al ciupercii Fusarium graminearum
(teleomorf Gibberella zeae).
Concentrațiile mari de zearalenonă duc la perturbarea concepţiei fătului, avort și alte
probleme. Probleme de reproducere au fost, de asemenea, observate la bovine și ovine.