TNSM - Unitatea de Invatare 3

Compendiu pentru zone maritime cu statut de protecție
Unitatea de învăţare nr. 3

Cuprins Pagina
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 2

3.1 Definirea conceptului de rețea ecologică 2
3.2 Zone maritime deosebit de sensibile (zone PSSA) 3
3.3 Transportul maritim în apele polare (Codul polar) 10
3.4 Calitatea apei de balast 15
3.5 Tehnologii de tratare a apei de balast 27
3.6 Mecanisme de prevenire a utilizării unor substanțe nocive în sistemul 38
antifouling
Lucrare de verificare – unitatea de învăţare nr. 3 47
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 48
Bibliografie – unitatea de învăţare nr. 3 48
1
Transportul naval și sustenabilitatea mediului – Curs
OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 3
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare nr. 3 sunt:

 Familiarizarea cu termenii specifici domeniului ecologic
 Explicarea conditiilor de transport în zonele deosebit de
sensibile și zonele polare
 Sublinierea metodelor de tratare a apei de balast și a
metodelor de prevenire a formării biofoulingului
3.1 Definirea conceptului de rețea ecologică
Condiţia ca vieţuitoarele ce populează un habitat să poată rezista este să existe cât

mai multe habitate similare, cu conexiuni între ele. A apărut astfel a nouă modalitate de
protecţie, aceea prin reţele ecologice. Acestea sunt constituite din diferite tipuri de conexiuni
între arii protejate şi rezervaţii independente, prin relee şi coridoare, ce permit vieţuitoarelor
să se afle în conexiuni largi. Ideea a stat la baza programului "Natura 2000" a Consiliului
Europei, cu sprijinul Uniunii Europene.
În baza legislaţiei internaţionale, statele de coastă instituie mai multe zone marine
jurisdicţionale precum marea teritorială, zona economică exclusivă (ZEE) şi platforma
continentală. Unele state de coastă instituie alte zone în care invocă drepturi de suveranitate
exclusivă asupra resurselor naturale, precum „zone de protecţie a pescuitului”, „zone de
protecţie a mediului înconjurător”. Comunitatea Europeană a acceptat normele internaţionale
referitoare la zonele maritime adoptate în 1982 ale Convenţiei Naţiunilor Unite privind dreptul
mării (UNCLOS). Instituirea unei reţele marine de zone de conservare în baza reţelei Natura
2000 contribuie în mod semnificativ nu doar la oprirea reducerii biodiversităţii pe teritoriul
Uniunii Europene, dar şi la atingerea obiectivelor privind conservarea la o scară mai mare a
mediului marin şi utilizarea durabilă. Până în prezent a fost identificat un număr relativ redus
de situri Natura 2000 pentru mediul marin din larg, aceasta reprezentând cea mai importantă
lacună a reţelei Natura (http://www.natura2000.ro). Punerea în aplicare a Directivelor
„Păsări” şi „Habitate” în mediul marin se confruntă cu provocări importante, în special în
ceea ce priveşte mediul marin din larg (în contrast cu cel de coastă) ca urmare a unei lipse
de cunoştinţe ştiinţifice privind răspândirea/abundenţa speciilor şi tipurile de habitate.
În consecinţă, se preconizează ca statele membre să propună în următorii ani siturile
necesare în vederea finalizării componentei marine a reţelei Natura 2000 prin aplicarea
Directivelor „Păsări” şi „Habitate” în cazul apelor interioare ale acestora, al mării teritoriale,
precum şi în cazul ZEE (zonei economice exclusive) sau al altor zone similare declarate,
precum şi în ceea ce priveşte platforma continentală a acestora. Întrucât conservarea
tipurilor de habitate şi a habitatelor pentru specii poate avea o dimensiune transfrontalieră,
este necesară asigurarea coerenţei siturilor de importanţă comunitară (SIC) şi a ariilor de
protecţie specială (APS) propuse, desemnate de diferite state membre pentru a fi incluse în
2
reţeaua Natura 2000. Această atribuţie îi va reveni Comisiei în colaborare cu statele membre
vizate şi cu sprijinul ştiinţific al Agenţiei Europene de Mediu. Marea Wadden constituie un
exemplu tipic de zonă naturală de coastă/de ţărm care prezintă o dimensiune internaţională
prin adăpostirea unor specii şi tipuri de habitate de importanţă comunitară (Figura 1).
Întrucât se extinde de-a lungul coastelor Danemarcei, Germaniei şi Ţărilor de Jos, aceasta
este una dintre cele mai mari zone umede ale Europei. Protecţia se impune, de
asemenea, în cazul tipurilor de habitate menţionate în anexa I la Directiva „Habitate”:
bancuri de nisip uşor acoperite în permanenţă de apă marină, estuare, terase mlăştinoase,
mlaştini sărăturate şi dune de nisip, etc.
Figura 1. Hartă a zonei transmisă Organizaţiei Maritime Internaţionale spre a fi desemnată

drept arie maritimă deosebit de sensibilă – Marea Wadden (sursa:
http://ec.europa.eu/environment/nature/natura2000/marine/docs/marine_guidelines_ro.pdf)
3.2 Zone maritime deosebit de sensibile

Geneza conceptului PSSA în cadrul OMI datează de la sfârșitul anilor 1970. Ca
răspuns la o rezoluție a Conferinței Internaționale din 1978 ”Tanker Safety and Pollution
Prevention”, Comitetul pentru protecția mediului marin al OMI (MEPC) a discutat formularea
principiilor și orientărilor pentru PSSA-uri. Aceste discuții au culminat cu adoptarea de
orientări pentru desemnarea unor arii speciale și identificarea zonelor maritime deosebit de
sensibile, prin Rezoluția Adunării A.720 (17), în 1991.
O zonă sensibilă este un domeniu care necesită protecție specială prin acțiuni ale
Organizației Maritime Internaționale (OMI), datorită importanței sale recunoscută din punct de
vedere ecologic, socio-economic sau științific, și care poate fi vulnerabilă la daune legate de
activitățile maritime internaționale. La momentul desemnării unei PSSA, OMI a adoptat o
măsuri de protecție pentru a preveni, reduce, sau elimina amenințarea sau vulnerabilitățile
identificate în aceste situri. Criteriile pentru identificarea zonelor marine deosebit de sensibile
și criterii pentru desemnarea de zone speciale nu se exclud reciproc. În multe cazuri, o zonă
extrem de sensibilă poate fi identificată într-o zonă specială (cum ar fi zonă Natura 2000) și
invers. Liniile directoare privind desemnarea unei "zone deosebit de sensibilă" (PSSA) sunt
cuprinse în rezoluția A.982 (24). Aceste linii directoare includ criterii care permit desemnarea
unei PSSA dacă sunt îndeplinite o serie de criterii, printre care:
3
- criterii ecologice, cum ar fi dacă este un ecosistem unic sau rar, criterii privind
diversitatea ecosistemului sau vulnerabilitatea față de degradarea sa ca urmare a unor
evenimente naturale sau activități umane (transport maritim internațional);
- criterii sociale, culturale și economice, cum ar fi: semnificația zonei de agrement sau
turism;
- criterii științifice și educaționale, cum ar fi cercetarea biologică sau valoare istorică.
O cerere de desemnare a unei zone PSSA ar trebui să conțină propuneri pentru măsuri
de protecție sau măsuri care vizează prevenirea, reducerea sau eliminarea pericolului sau a
vulnerabilităților identificate. Măsurile de protecție conexe pentru PSSA sunt limitate la
acțiunile care urmează să fie, sau au fost, aprobate și adoptate de către IMO, ca de exemplu,
stabilirea itinerariului navei, pentru ar fi evitată zona.
Ghidurile oferă consultanță guvernelor membre IMO în formularea și depunerea
cererilor de desemnare a PSSA pentru a se asigura că, în acest proces, toate interesele -
cele ale statului de coastă, statului de pavilion, a comunităților de mediu și de transport - sunt
luate în considerație pe baza unor informații științifice, tehnice, economice și de mediu
relevante în ceea ce privește zona de risc datorată activităților de transport maritim
internațional.
Există de asemenea Linii directoare cu rezoluții actualizate A.927 (22), reprezentând
liniile directoare pentru desemnarea zonelor speciale prevăzute de MARPOL 73/78 și a
orientărilor pentru identificarea și desemnarea zonelor maritime deosebit de sensibile.
Prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite privind dreptul mării (UNCLOS) sunt, de
asemenea, relevante. Această convenție a fost adoptată în 1982 și stabilește un regim
complet
de legi și ordine în oceanele și mările lumii, de stabilire a normelor care reglementează toate
utilizările oceanelor și resursele lor. De asemenea, Convenția prevede cadrul legislativ pentru
continuarea dezvoltării zonelor specifice mediului marin.
Când o zonă este aprobată ca o zonă deosebit de sensibilă, pot fi folosite măsuri
specifice pentru a controla activitățile maritime în acest domeniu, cum ar fi măsuri legate de
alegerea drumului, aplicarea strictă a cerințelor MARPOL de descărcare și echipamente
pentru nave, cazul tancurilor petroliere; și instalarea serviciilor de trafic maritim (VTS).
Câte zone PSSA există în lume și unde se găsesc?
Există paisprezece PSSA-uri, amplasate peste tot în lume (Figura 2). Unele sunt zone
mari, precum apele din Europa de Vest, iar altele protejează stânci mici precum insula
Malpelo din Oceanul Pacific.
4
Figura 2. Cele 14 zone de protecție specială din lume (sursa: http://pssa.imo.org/#/globe)

The Great Barrier Reef, Australia (designated a PSSA in 1990)
The Sabana-Camagüey Archipelago in Cuba (1997)
Malpelo Island, Colombia (2002)
The sea around the Florida Keys, United States (2002)
The Wadden Sea, Denmark, Germany, Netherlands (2002)
Paracas National Reserve, Peru (2003)
Western European Waters (2004)
Extension of the existing Great Barrier Reef PSSA to include the Torres Strait (proposed by
Australia and Papua New Guinea) (2005)
Canary Islands, Spain (2005)
The Galapagos Archipelago, Ecuador (2005)
The Baltic Sea area, Denmark, Estonia, Finland, Germany, Latvia, Lithuania, Poland and
Sweden (2005)
The Papahānaumokuākea Marine National Monument, United States (2007)
The Strait of Bonifacio, France and Italy (2011)
The Saba Bank, in the North-eastern Caribbean area of the Kingdom of the Netherlands
(2012)
Arhipelagul Galapagos: reprezintă un grup de insule extrem de pure și virgine, și una
dintre cele mai bune locuri din lume pentru a studia evoluția și comportamentul animalelor.
Originea vulcanică a acestor insule este vizibilă în fiecare dintre trăsăturile lor, și doar
intervenția masivă și dăunătoare a omului le-a modificat, pe alocuri, caracteristicile naturale.
Galapagos este probabil cel mai bine cunoscut din PSSA datorită legăturii cu descoperirile lui
Darwin (speciile de viețuitoare nu au existat de la început așa cum le vedem azi, ci au
evoluat, sub presiunea selecției naturale, adaptându-se la medii diferite). Acest arhipelag
este format din cinci insule principale, înconjurat de zeci de roci expuse și diferite insulițe.
5
Viața marină locală este stimulată de poziția sa în centrul curentului Humboldt, un curent cu
mișcări ascendente (up-welling) ce antrenează apele de adâncime care sunt încărcate cu
substanțe nutritive, formând astfel baza lanțului trofic din Galapagos. Harta de mai jos
prezintă limitele geografice ale PSSA și măsurile de protecție aferente (Figura 3).
Figura 3. Densitatea transportului local este indicată printr-o hartă termică (Sursa:
http://pssa.imo.org/galapagos/maps.htm)
În 1959 97,5% din teritoriul Arhipelagului Galapagos a devenit parc național (au făcut
excepție zonele deja colonizate), iar în 1960 a început activitatea turistică în zonă.
În 1978, arhipelagul a fost inclus pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, iar în 1985 a
devenit Rezervație a Biosferei.
În 1986, 70.000 km2 de ocean din jurul grupului de insule au intrat sub protecția legii, ca
rezervație marină – fiind a doua ca mărime din lume, după Marea Barieră de Corali
australiană.
Plasat în 2007 pe lista patrimoniului mondial aflată în pericol, Galapagos a fost scos din
această categorie în vara anului 2010, un act prin care UNESCO a recunoscut eforturile
Ecuadorului în direcția protejării naturii unice a acestor insule. Din păcate, e o sabie cu două
tăișuri: scoaterea din categoria siturilor amenințate (deși îmbucurătoare în sine) înseamnă,
totodată, pierderea accesului la finanțări acordate prioritar celor mai periclitate dintre situri.
Galapagos adăpostește specii endemice precum broasca țestoasă de Galapagos,
cintezele celebre ale lui Darwin, iguane marine și 27 de specii de păsări găsite doar în acest
arhipelag.
Unul dintre efectele izolării pe o bucată de pământ înconjurată de bariere naturale
este endemismul: anumite specii se întâlnesc numai și numai pe acea bucată de pământ și
nicăieri altundeva. Iar Galapagos este un adevărat tezaur de specii endemice.
Pericolul este dat de riscul de poluare, tot mai multe nave de croazieră sosesc în
Arhipelag în fiecare an, iar industria pescuitului se extinde tot mai mult în zonă. Dezvoltarea
așezărilor umane amenință întruna acest vulnerabil paradis, nu numai din cauza turismului, ci
și a imigrării ilegale. În ultimii ani, în Galapagos s-a înregistrat o rată atât de rapidă de
creștere a populației, încât se poate vorbi de o adevărată explozie populațională. Deși numai
cinci insule (Baltra, Floreana, Isabela, San Cristobal și Santa Cruz) sunt locuite (de cca.
6
40.000 de oameni, după estimările făcute în 2007), efectele intervențiilor umane, trecute și
prezente, se văd și pe alte insule.
Zona deosebit de sensibilă din Galapagos înconjoară Arhipelagul Galapagos. Această
zonă tampon are o distanță ce ține dincolo de limitele PSSA, fiind reprezentată ca un inel
exterior, desemnat ca zonă care trebuie să fie evitată. Măsurile de protecție aferente IMO au
fost introduse de către guvernul ecuadorian, iar PSSA a fost desemnată în 2006. Au fost
introduse zonele care trebuie evitate pentru a preveni dezastrele ecologice, tuturor navelor
care transportă petrol sau materiale potențial periculoase și tuturor navelor cu un tonaj brut
mai mare de 500 tone. Există două scheme de separare a traficului naval care permite
navelor să ajungă la insule din vestul și estul arhipelagului. Obligația navelor este de a
raporta prin intermediul GALREP acoperind întreaga zonă. Aceasta se aplică la toate navele
care intră sau ies din PSSA, ieșirea din port sau zona de ancoraj, sau se abat de la traseul
prezentat.
Marea barieră de corali
Întinzându-se peste 2.700 de km de la nord la sud, strâmtoarea Torres și Marea Barieră
de Corali reprezintă un complex vast de recife și insule. Marea Barieră de Corali a fost
desemnată o zonă PSSA în 1990.
Zona este importantă pentru viața marină, pentru păsări, locuri de pescuit și turismul
care sustine o mare parte din populație. Zona adăpostește o biodiversitate foarte mare, spre
exemplu balene, delfini bruni, specii de pești, precum și pășuni iarbă de mare.
Marea Bariera de Corali este alcătuită din 2.800 de recife şi numără 400 de tipuri de
corali. Este înscrisă în patrimoniul UNESCO, încă din anul 1981. Ea poate fi văzută din
satelit şi se află destul de departe de locurile populate. Scheletul coralilor de aici este vechi
de milioane de ani şi este considerat una dintre cele mai în vârstă structuri calcaroase de pe
glob. Existenţa coralilor depinde de temperatura apei care nu trebuie să coboare sub 20 o C,
răspândirea coralilor fiind astfel limitată de încă două condiţii: ape bine luminate şi foarte
limpezi.
Reciful de corali constituie unul din ecosistemele cu cea mai mare productivitate
primară. Existenţa acestora este condiţionată de existența luminii care ajunge în cantitate
suficientă doar până la 40 de m sub apă. În recif producţia primară este asigurată de alge
filamentoase, dar în ansamblu trebuie privită întreaga biodiversitate.
Harta de mai jos prezintă limitele geografice ale PSSA și măsurile de protecție aferente
(Figura 4).
7
Figura 4. Densitatea de transport local este indicată ca o hartă termică (sursa:

http://pssa.imo.org/torres/maps.htm)
Zona Marea Barieră de Corali și strâmtoarea Torres reprezintă un ecosistem fragil și
complex, sursele de risc sunt atât de pe uscat cât și de la nave, prin poluare și zgomot. În
secolul XX, au apărut deja cicatricile lăsate de pescuitul intensiv, vânătoarea de balene,
comerţul cu melci marini şi goana după preţioasele perle. Declararea zonei ca Parc Naţional
a limitat aceste riscuri, dar turismul este atent controlat. Chiar şi în aceste condiţii, unii
specialişti consideră că reziduurile deversate de staţiunile turistice au provocat o recentă
înmulţire explozivă a stelelor de mare cu spini, şi că resturile alimentare au provocat
înmulţirea peste măsură a populaţiei de pescăruşi.
Măsuri de protecție:
Protejarea Marii Bariere de Corali, prin rezervații naturale și parcuri naționale, are o
istorie lungă, iar PSSA se bazează pe inițiativele anterioare de guvernul australian.
Strâmtoarea Torres a fost adăugată în PSSA în 2005, și a introdus un sistem bidirecțional de
nave care trec prin acest canal de mică adâncime și periculoase. Zona PSSA prezintă un
sistem de pilotaj recomandat pentru navele mari și transportul de materiale periculoase.
Astfel, un sistem de raportare obligatorie a navelor funcționează de-a lungul întregii
zone off-shore, prin intermediul unui sistem numit REEFREP. Sistemul de raportare
obligatorie a navelor pentru acest PSSA acoperă regiunea Strâmtoarea Torres și traseul
interior al Marii Bariere de corali. Acesta se aplică la nave din următoarele categorii generale:
- toate navele cu lungime totală de 50 m sau mai mari
- toate navele, indiferent de lungime, care transportă mărfuri în vrac periculoase și / sau
potențial poluante
- nave care remorchează sau împing ce se încadrează în cele două categorii de mai sus.
Marea Baltică, cu excepția apelor aflate sub suveranitate rusă, este clasificată de
către Organizația Maritimă Internațională (OMI) a ONU drept o zonă maritimă deosebit
de sensibilă (Particularly Sensitive Sea Area – PSSA), ceea ce creează posibilitatea de a lua
măsuri în ceea ce privește transportul în Marea Baltică. Marea Baltică prezintă un amestec
8
unic de apă salină și de apă dulce, în care fauna sălbatică coabitează cu una dintre zonele
cu cel mai intens trafic de transport maritim din lume. Marea Baltică este o mare europeană,
se întinde de la Tornio în apropiere de Cercul Arctic la Copenhaga și Gdansk în partea de
sud. Zeci de râuri importante se varsă în Marea Baltică, iar litoralul său variază de la masive
stânci de cretă la plaje nesfârșite. La fel ca și în Marea Mediterană, mareele baltice sunt de
dimensiuni foarte mici, iar în unele zone arborii cresc aproape de marginea apei (mangrove
baltice).
Plajele din zona Mării Baltice incluse ca PSSA, sunt habitate importante de reproducere
pentru păsările de apă, iar în ceea ce privește marea în sine reprezintă habitat pentru multe
specii endemice amenințate cu dispariția. Ecosistemul marin este unic, fiind caracterizat de
prezenţa apei dulci din zona septentrională care este acoperită de gheaţă aproape jumătate
de an. La răscrucea dintre Marea Nordului şi Marea Baltică, la Danish Sounds, apa este
sărată. Acest contrast puternic creează un ecosistem unic, în care specii sunt adaptate
pentru a răspunde la diversele concentraţii de sare şi numai o selecţie specifică poate
supravieţui. Un asemenea echilibru fragil face ca ecosistemul să fie foarte vulnerabil la
schimbări, fie în compoziţia sa fizică sau chimică, fie în structura reţelei trofice.
Decretarea Mării Baltice ca zonă PSSA, a impus rute bine stabilite de navigație, pentru
a evita PSSA, precum și aplicarea strictă a regulilor anti-poluare. Harta de mai jos prezintă
limitele geografice ale PSSA și măsurile de protecție aferente (Figura 5).
Figura 5. Densitatea transportului în Marea Baltică este indicată ca o hartă termică (Sursa:
http://pssa.imo.org/baltic/maps.htm)
15% din bunurile transportate în întreaga lume tranzitează Marea Baltică şi se
preconizează că acest volum se va dubla până în 2015. Printre mărfuri se numără materiale
periculoase precum petrolul, astfel încât siguranţa trebuie să constituie o prioritate.
Supravegherea maritimă este importantă şi pentru pescuit, controlul la graniţe şi controlul
vamal şi prevenirea activităţilor infracţionale. Totodată trebuie luată în considerare și
amenajarea spațiului maritim. Dacă se doreşte respectarea obligaţiilor faţă de mediu şi
protejarea speciilor şi a proceselor şi serviciilor ecologice vitale, pe măsură ce economia
9
creşte, atunci oamenii trebuie să ştie ce zone trebuie protejate, pe care să le rezerve pentru
turbinele eoliene, pe care pentru căile navigabile şi aşa mai departe. Toate acestea implică o
vedere generală asupra amenajării spaţiului maritim – o cartografiere a ceea ce trebuie făcut
într-un anumit loc.
Vor fi prezentate câteva modalități în care guvernele și transportatorii sunt obligați să
păstreze zona de siguranță:
Marea Baltică este înconjurată de nouă state de coastă, fiecare având interesele și
prioritățile sale. PSSA Marea Baltică a fost realizată cu succes prin intermediul IMO pentru a
se asigura că toate părțile interesate (inclusiv comunitatea de transport maritim internațional)
au avut o voce la unison și au beneficiat de conservarea acestei zone unice.
PSSA se bazează pe protecția existentă, cum ar fi rezervațiile naturale naționale și
normele europene. Aceasta introduce scheme de separare a traficului, rutele cu conținut de
apă adâncă precum și zonele care sunt de evitat.
În continuare sunt prezentate noile scheme de separare a traficului adiacent insulelor
Rügen și Bornholmsgat.
Noua schemă de separare a traficului naval în Bornholmsgat conține următoarele:
 două linii de trafic de 2.7 mile lățime împărțite în trei părți egale
 o zonă de separare a traficului intermediar de 0.8 mile lățime împărțite în trei părți
 două zone de trafic de coastă asociate
 o zonă de precauție între cele trei părți
Noua schemă de separare a traficului naval în nordul insulei Rügen conține:
 două linii de trafic la 2 mile în larg
 o zonă de separare a traficului intermediar la 1 milă în larg
Modificări în privința devierii traficului pe insula Gotland și peninsula daneza Gedser:
- mărimea maximă a pescajului unei nave care traversează zona este de 12 de metri
- toate navele cu legătură la sau din NE-ul Mării Baltice, cu o mărime a pescajului mai mare
de 12 de metri se recomandă să recurgă la ruta - insulele Gotland în zona de apă adâncă.
- noua zonă de trafic costier se află între sudul zonei de separare a traficului din Gedser și
coasta Germaniei.
Amendamente la traseu în zona de apă adâncă limitrof insulei Gotland Island, și
modificări în sistemul de separare a traficului în zona sudică a peninsulei Gedser, privește: -
ruta din zona de adâncime este stabilită între peninsula Kopu și Bornholmsgat situată la sud
de insula Gotland; - pentru protecția mediului privind aceste areale sensibile, toate navele cu
tonaj mai mare de 500 tone ar trebui să evite zonele desemnate din apropierea Hoburgs
Bank și Norra Midsjobanken.
3.3 Transportul maritim în apele polare (Codul polar)

Codul Polar este destinat să funcționeze în paralel convențiile existente OMI, cum ar fi
SOLAS și MARPOL. Una din funcțiile sale este de a spori "valoarea inițială" de protecție a
mediului din apele polare pentru a reflecta sensibilitatea lor crescută. Organizația Maritimă
Internațională a elaborat un Cod Internațional obligatoriu de siguranță pentru navele care
operează în apele polare (numit Cod Polar), pentru a acoperi întreaga gamă direcții care
privesc transportul maritim: de proiectare, construcție, echipamente, operaționale, de
10
formare, de căutare / salvare și de protecție a mediului, aspectele relevante pentru navele

care operează în apele neprimitoare din jurul celor doi poli. Tendințele și previziunile indică
faptul că transportul maritim în zonele polare va crește în următorii ani, iar aceste provocări
trebuie să fie îndeplinite fără a compromite ocrotirea vieții omenești pe mare sau în mediile
polare. Navele care operează în regiunea arctică și zona din Antarctica sunt expuse la o
serie de riscuri unice. Temperaturile scăzute pot reduce eficacitatea numeroaselor
componente ale navei, variind de la motoare și echipamente de urgență. Când gheața este
prezentă, se pot impune sarcini suplimentare pe corpul navei, pentru sistemul de propulsie
etc. OMI a adoptat, de asemenea, linii directoare importante pentru navele care operează în
zone izolate, cum ar fi Ghidul de supraviețuire în apă rece în 2006 și a liniilor directoare în
2007 privind planificarea curselor pentru navele de pasageri care operează în zone izolate.
În luna mai 2014, Comitetul pentru Siguranța Maritimă (CSM) din cadrul OMI a aprobat
introducerea și partea I (ce prevede dispoziții de siguranță) din Codul Polar, împreună cu un
proiect nou privind "măsuri de siguranță pentru navele care operează în apele polare " la
capitolul XIV-lea al Convenției internaționale pentru ocrotirea vieții omenești pe mare
(SOLAS). CSM va lua în considerare adoptarea modificărilor Codului Polar și SOLAS la
următoarea sesiune (MSC 94, din 17-21 noiembrie). Odată adoptat, Codul Polar și
modificările MARPOL ar putea intra în vigoare la 1 ianuarie 2017.
Membrii OMI au fost de acord că acest cod polar ar fi un instrument obligatoriu, de
stabilire a cerințelor obligatorii pe plan internațional adecvat pentru condițiile de mediu severe
ale zonelor polare, peste cele deja cuprinse în instrumentele existente, cum ar fi SOLAS și
convențiile MARPOL.
Draftul pentru Codul Polar a fost atins cu aprobarea de către Comitetul pentru protecția
mediului marin (MEPC) și al Organizației Maritime Internaționale (OMI) a prevederilor de
mediu în proiectul internațional Codul pentru navele care operează în Apele Polare (Codul
Polar).
În cadrul conferinței din noiembrie 2011 au fost expuse o serie de rapoarte menite să
exemplifice necesitatea Codului Polar care este destinat să fie aplicabil în egală măsură atât
apele arctice cât și antarctice. Diferențele dintre cei doi poli pot fi rezumate la următoarele:
- Arctica este o mare puțin adâncă, uneori acoperită de gheață (mai compactă, dacă e
vorba de formarea în ani) și înconjurată de mase terestre; în schimb Antarctica este un
continent acoperit de gheață, care este înconjurat de un ocean adânc.
- zona Arctică este populată de popoare indigene, în schimb Antarctica nu are o
populație permanentă.
- Arctica este în prezent mai puțin protejată de dreptul internațional, în comparație cu
Antarctica.
- nu în ultimul rând în mod evident, există multe alte diferențe, în special cu privire la
flora și fauna care populează zona Arctică și Antarctică.
Factori de impact care se aplică în apele polare: orice eliberare în mediu de
materiale (solide, lichide sau gaze, eliberate voit sau accidental), sau de energie (de
exemplu, zgomot sau lumina), are potențialul de a provoca un impact asupra mediului. Au
fost observați de către specialiști următorii factori care fac apele polare speciale în
comparație cu alte ape:
11
 Marea rece și aerul rece. Acest lucru afectează în principal ecosistemul prin
reducerea ratelor proceselor chimice și biologice, astfel circuitul proceselor
naturale are loc mai lent în comparație cu mediile calde.
 Gheața plutitoare poate transporta pe distanțe mai lungi materiale sau specii
non-indigene, comparativ cu mediile fără gheață.
 Variațiile sezoniere sunt mai mari în regiunile polare decât în altă regiune.
 Ecosistemele din regiunea polară sunt bine adaptate la mediul polar și nu pot fi
capabile să se adapteze la schimbările de mediu (vulnerabilitate unică).
 Regiunea Antarcticii este văzută ca un mediu neatins, curat, cu o foarte mică
amprentă antropică la sol.
 Regiunile polare au o rată scăzută de schimbare (de variabilitate, fiind sisteme
conservative).
Influențe speciale privind accidentele și cauzele accidentelor care se aplică în Apele
Polare
Factorii care ar putea afecta frecvența accidentelor în apele polare pot fi:
 Zilele și nopțile polare lungi, care pot perturba somnul și influențează omul ducând la
erori umane.
 Hărțile din zonele polare ar putea fi insuficient detaliate. Unele zone maritime ar putea
fi nou navigabile datorită reducerii stratului de gheață.
 Cunoașterea limitată a condițiilor oceanografice locale (de exemplu, curenți).
 Uneori interpretarea datelor meteorologice și previziunilor pot fi mai dificil de atins și ar
putea necesita experiență locală sau de expertiză.
 Distrugerea echipamentelor din cauza vremii extrem de rece sau a gheții (probleme de
stabilitate).
 Depărtarea sau apropierea polilor magnetici poate duce la disfuncționalități ale unor
echipamente specifice (de exemplu, busola, giroscop, fiabilitatea comunicării
INMARSAT sau viteze de descărcare reduse).
 Coliziunea cu gheața ce poate cauza daune fizice la impactul navei cu gheața,
instabilitatea navei, etc.
 Viteze mari ale vântului pot fi mai frecvente și mai susținute.
 Zone extinse de vizibilitate redusă în regiunile arctice.
MEPC (Comitetul pentru protecția mediului marin) a aprobat partea a II-a a Codului
Polar, care include dispoziții obligatorii în capitole care acoperă următoarele subiecte:
- prevenirea poluării cu hidrocarburi, inclusiv restricțiile de evacuare care interzic orice
evacuare în mare a petrolului sau substanțe uleioase în amestecuri de la orice navă, precum
și cerințele structurale, inclusiv locația de protecție a tancurilor de combustibil, de ulei și de
marfă;
- controlul poluării cu substanțe lichide nocive în vrac, care interzic orice evacuare în
mare a substanțelor lichide nocive sau amestecuri care conțin astfel de substanțe;
- prevenirea poluării cu ape uzate de la nave, care interzice deversarea de ape uzate,
cu excepția apelor uzate dezinfectate în anumite condiții, păstrând o anumită distanță de
gheață;
12
- prevenirea poluării cu gunoi de la nave, adăugând restricții suplimentare pentru

evacuările permise (sub anexa V MARPOL). Deșeurile alimentare nu trebuie evacuate pe
gheață, iar deversarea în mare a deșeurilor alimentare mărunțite și la sol este permisă numai
în anumite circumstanțe specifice, inclusiv la nu mai puțin de 12 mile marine de uscatul cel
mai apropiat. Numai anumite reziduuri de încărcătură, clasificate ca fiind nedăunătoare
pentru mediul marin, pot fi evacuate.
De asemenea, s-au aprobat proiectele de amendamente la MARPOL anexa I (de
prevenire a poluării cu hidrocarburi de la nave), II (substanțe lichide nocive), IV (ape uzate) și
V (gunoi), pentru a fi introduse aceste anexe în capitolele corespunzătoare din partea a II A a
Codului Polar. Recomandări din partea II-B din Codul Polar au fost aprobate, inclusiv o
recomandare de a se limita și/sau exclude transportul de păcură ca marfă sau combustibil în
zona arctică, și o recomandare de a aplica standardele prevăzute în Convenția internațională
pentru controlul și gestionarea apelor uzate și a sedimentelor navelor (Convenția de la BWM,
2004)- (acest instrument nu a intrat încă în vigoare).
Astfel, draftul Codului Polar include măsuri obligatorii care acoperă partea de securitate
(partea IA) și prevenire a poluării (partea a II-A), precum și dispoziții de recomandare pentru
ambele părți (IB și II-B).
"Apele polare" sunt definite de către OMI în proiectul Codului Polar fiind prezentate în
imaginile de mai jos (Figura 62).
a b
Figura 6. Măsura maximă de aplicare a Codului în apele Arctice (a) și Antarctice (b) (sursa:
Polar Code Workshop Report, 2011)
Impactul transportului maritim în zonele polare
Datorită schimbărilor climatice și a altor activități care induc deja un stres în regiunile
polare, este imperios necesar ca orice activitate industrială suplimentară în aceste regiuni să
fie efectuată într-un mod preventiv, care asigură protecția ecosistemelor. După cum se știe,
transportul maritim industrial reprezintă o sursă principală de degradare a ecosistemelor
marine la nivel global, iar creșterea preconizată a traficului în regiunea polară are potențialul
de a afecta major aceste ecosisteme fragile. Impactul potențial include scurgeri de ulei,
introducerea de specii invazive, poluarea aerului și apei, intensificarea zgomotului etc. Studii
recente din ambele regiuni polare, subliniază importanța dezvoltării unui cod polar obligatoriu
care prioritizează protejarea acestor medii izolate și unice. După cum s-a subliniat în recenta
evaluare a Transportului maritim în apele arctice, mediul marin arctic este deosebit de
vulnerabil la impactul potențial provenit din activitatea de marină. Regiunile polare au nevoie
de protecție sporită din mai multe motive. Arctica, de exemplu, este un habitat important
pentru o multitudine de specii care, fie locuiesc acolo pe tot parcursul anului fie migrează în
13
această regiune. Climatul Arctic extrem a dus la formarea unei ecoregiuni, care se
caracterizează prin animale care stochează energie având straturi izolatoare cum ar fi pene,
blană sau grăsime; și un grad ridicat de migrație sezonieră în regiune, în special mamifere și
păsări marine. Migrațiile sezoniere prezintă etape critice de viață în apele arctice (legate de
hrană, reproducere, împerechere, sau hrănirea puilor), ce fac aceste specii deosebit de
vulnerabile la impactul transportului maritim în zona arctică. Mai mult decât atât, blana și
penele care sunt esențiale pentru supraviețuirea în acest climat rece, sunt în mod special
expuse riscului de contaminare la deversările de petrol.
Mediile polare, și mai ales Arctica, sunt deosebit de sensibile la schimbările climatice.
Arctica se încălzește mai repede decât restul planetei, de două ori mai rapid decât media
mondială (efectul fiind topirea rapidă a terenurilor arctice și gheții pe mare) (Document
MEPC60/4/24, Reduction of emissions of black carbon from shipping in the Arctic, submitted
by Norway, Sweden and the United States, pg 2). În timp ce impactul emisiilor de CO2 pe
acest model de încălzire este incontestabil, este important să se recunoască influența altor
emisii în aer, cum ar fi negrul de fum. Negrul de fum este emis ca urmare a arderii
incomplete a combustibilului și este considerat produsul cu cel mai mare conținut de carbon.
Literatura de specialitate (Shindell D. and Faluvegi G., 2009) ia act de faptul că regiunea
arctică răspunde puternic la emisiile de negru de fum și că acesta ar putea reprezenta chiar
de 50% din încălzirea zonei arctice. Efecte încălzirii negrului de fum sunt amplificate atunci
când depozitele de negru de fum pe calota glaciară schimbă reflectivitatea zăpezii și gheții
arctice. Transportul maritim internațional este un factor important al emisiilor de negru de
fum, reprezentând aproximativ 2% din emisiile globale de negru de fum. Majoritatea
activităților de transport maritim au loc în emisfera nordică, iar noi rute maritime deschise în
Arctica determină o crește a impactului acestor emisii asupra mediului arctic. Un studiu
recent a stabilit un inventar al emisiilor în zona arctică pentru negru de fum, ținând cont de
creșterea transportului maritim regional: de la 0.88kt pe an în 2004, la 4.7kt pe an până în
2050 (Corbett et al., 2010).
În acest sens, CSC (Clean Shipping Coalition) consideră obligatoriu capitolul de mediu
din Codul Polar și trebuie, de asemenea, să recunoască și să reflecte importanța deosebită a
emisiilor de negru de fum pentru mediul polar. Având în vedere sensibilitatea semnificativă a
ecosistemului polar, Codul Polar ar trebui să vizeze nivelul maxim de protecție a mediului.
Unele măsuri au fost deja adoptate de OMI pentru alte circumstanțe speciale, cum ar fi
zonele deosebit de sensibile (PSSA-uri) sau zonele de control al emisiilor (ECAS), acestea ar
trebui să servească drept bază pentru dezvoltarea unor secțiuni ale capitolului de mediu din
Codul Polar. Ca un exemplu, interdicția de a transporta păcură, care a fost introdusă în
Antarctica, ar trebui să fie extinsă la toate apele polare, producând beneficii semnificative în
ceea ce privește prevenirea deversărilor de petrol și reducerea poluării aerului. De
asemenea, ar putea fi luate în considerare și aspecte precum viteza reglementată sau
măsurile tehnice speciale.
Deși nu există o certitudine considerabilă cu privire la efectele sonarelor asupra vieții
marine, s-a demonstrat în mod clar că anumite semnale sonar au un impact direct asupra
unor specii de balene. Utilizarea sonarelor la intensitate mare reprezintă obiectul unei
evaluări a impactului asupra mediului, care poate necesita măsuri de diminuare a impactului
14
care urmează să fie luate pentru a reduce efectele asupra mamiferelor marine. În cadrul
Uniunii Europene, Directiva-cadru privind strategia pentru mediul marin include indicatori de
Bună Stare a Mediului bazat pe sunete de frecvență puternice, mici și medii peste benzile de
frecvență de 10 Hz la 10 kHz. Sonarele care funcționează la frecvențe mai mari nu sunt
reglementate, dar cu toate acestea se suprapun cu frecvențe cunoscute pentru a fi utilizate
de către speciile de cetacee.
De asemenea, în transportul maritim în apele polare poate exista un risc de coliziune cu
mamifere marine. Comisia Internațională pentru Protecția Balenelor menține o bază de date
la nivel mondial de coliziuni între nave și cetacee, care sugerează că cele mai multe specii
sunt vulnerabile la coliziuni, iar coliziunile se pot raporta față de o mare varietate de tipuri de
nave. În unele zone polare există suficiente date cu privire la densitatea de sezon a
mamiferelor marine, pentru a identifica arealele în care ar exista un risc ridicat de coliziune,
în cazul în care un număr substanțial de nave ar fi în tranzit în zonele specificate. Totodată în
Arctica, numărul de balene gri captate de către vânătorii indigeni din Rusia și SUA este
stabilit de către Comisia Internațională pentru Vânătoarea de Balene, folosind o procedură de
gestionare care echilibrează nevoile umane cu metodele de conservare. Limitele de captură
pentru aceste populații pot fi reduse, ținând seama de mortalitatea suplimentară cauzată de
impactul cu navele.
3.4 Calitatea apei de balast

Transferul speciilor prin intermediul apei de balast
Fenomenul imigraţiei antropochore este deosebit de complex în cazul speciilor
acvatice. Faptul că aceste specii nu pot fi observate imediat, face ca ameninţarea pe care o
exercită aceste specii să fie mult mai complexă. Pătrunderea de specii alohtone în zone
aflate la mari distanţe de locul de origine tinde să schimbe structura ecosistemelor marine, iar
efectul este nedorit asupra ecosistemelor autohtone.
Navele transportă circa 3 miliarde tone la 5 miliarde tone apă de balast la nivel global în
fiecare an. O problemă serioasă de mediu apare atunci când apa de balast conține viața
marină. Se estimează că în fiecare an sunt transportate în întreaga lume cel puțin 7.000 de
specii diferite în tancurile de balast ale navelor. Practic, tot ceea ce este suficient de mic
pentru a trece printr-un port de admisie a navei și pompe, pot fi găsite în apa de balst.
Acestea includ bacterii și alte microorganisme, nevertebrate mici, ouă, chisturi și larve ale
diferitelor specii. Marea majoritate a speciilor marine transportate în apa de balast nu
supraviețuiesc călătoriei, ciclul precum balastarea și de-balastarea și mediul în interiorul
tancurilor de balast, pot fi prea ostile pentru un organism pentru a supraviețui. Însă, atunci
când acestea supraviețuiesc, o specie introdusă poate deveni invazivă, concurând cu specii
autohtone și se pot multiplica pentru că nu au dușmani naturali în noua locație. Ca rezultat,
ecosisteme întregi sunt schimbate drastic.
Căi de pătrundere a imigranţilor antropochori de origine acvatică
1. Rolul canalelor deschise între diferite bazine
Prin intermediul canalelor construite de om între diferite bazine marine sau dulcicole,
speciile pot pătrunde în mod direct. În acest mod pot trece nu numai câteva specii (cum se
întâmplă în cazul transporturilor navale), ci practic toate speciile prezente de o parte şi de
15
alta a barierei care se pot aclimatiza şi naturaliza. În acest fel se poate ajunge, cel puţin
ipotetic, la o uniformizare a florei şi faunei bazinelor. În realitate lucrurile nu stau chiar aşa, iar
exemplul cel mai concludent este însăşi Marea Neagră sau Marea Mediterană, fiecare din
cele două bazine păstrându-și particularităţile sale.
2. Transporturile aeriene-introducere de specii de interes economic
Omul a intervenit şi prin transportul unor cantităţi mari de apă pe distanţe enorme, scopul
fiind creşterea unor specii în condiţii de captivitate în noi habitate (exemplu, stridiile, unii
peşti, unele crustacee).
3. Introducere de specii în vederea contracarării unor alte vieţuitoare
Introducerea de duşmani naturali ai unor specii considerate dăunătoare reprezintă o
tradiţie a omenirii. Însă anumite acțiuni s-au dovedit a fi extrem de nefaste, efectul final fiind
dezastruos pentru ecosistemele gazdă (exemplul, introducerea speciei Gambusia affinis).
4.Cazul speciilor ornamentale
Prin practicarea acestei tehnici pot apare surprize neplăcute când peştii din acvarii
ajung în apa de canal şi de acolo în mediul ambiant, unde s-a dovedit că se pot aclimatiza cu
succes (cazul Caulerpa sp.).
Caracteristicile unei specii invazive de succes: trebuie să îndeplinească
următoarele caracteristici:
- să aibă un areal larg
- să fie abundentă în zonele de origine
- să fie o specie vagilă
- să aibă un spectru trofic larg
- să dezvolte strategii de tip r şi k
- să posede variabilitate genetică
- să aibă instinct gregar
- să aibă talia mai mare decât speciile autohtone
- să fie asociat cu omul
- să aibă o mare plasticitate ecologică
Marea parte a speciilor invazive au areale extrem de vaste în prezent, încât pentru unele
din ele este dificil de identificat zona de origine.
Impactul ecologic: Consecințele asupra mediului ale speciilor invazive sunt
considerabile, mergând de la modificări profunde ale ecosistemelor și cvasi-dispariția
speciilor indigene, până la schimbări ecologice mai subtile. Speciile invazive sunt considerate
a fi una din cele mai mari amenințări la adresa biodiversității.
Impactul asupra economiei: Speciile invazive (SI) pot reduce randamentele agricole,
forestiere și piscicole. Se știe, de asemenea speciile invazive pot reduce disponibilitatea
surselor de apă și pot provoca degradarea solului prin erodarea crescândă a acestuia.
Impactul speciilor invazive (SI) asupra sănătății umane: O serie de probleme de
sănătate umană, cum ar fi alergiile și alte afecțiuni dermatologice, sunt provocate de SI, iar
efectele acestora sunt agravate de schimbările climatice.
Impactul bugetar: În 2008, o estimare inițială a evaluat costurile generate de SI în
Europa la 9.600-12.700 de milioane de euro pe an. Fără îndoială această sumă este
16
subestimată, deoarece se bazează pe cheltuielile curente de eradicare și control al SI plus

costul înregistrat al impactului economic.
În ceea ce privește răspunsul politic la amenințările SI, o abordare „ierarhică în trei
etape”, convenită la nivel internațional, sprijină măsurile bazate pe 1) prevenție, 2) detectare
și eradicare timpurie și 3) control și izolare pe termen lung. Această abordare acoperă noile
cazuri de introducere a SI și gestionarea SI deja naturalizate. Ea reflectă consensul științific
și politic în privința faptului că prevenția este în general mult mai eficientă din punctul de
vedere al costurilor și reprezintă o alternativă mai avantajoasă din punctul de vedere al
mediului decât măsurile post-introducere. Într-adevăr, în cazul introducerii unei SI, detectarea
și eradicarea timpurie reprezintă (din punctul de vedere al costurilor) cele mai eficiente
metode de prevenire a naturalizării și a răspândirii ulterioare, dacă sunt sprijinite de un
sistem de avertizare rapidă și schimb de informații în timp util. Dacă eradicarea nu este
fezabilă, ar trebui implementate măsuri de control și/sau de izolare.
Regulamentele OMI privind impactul speciilor invazive introduse prin intermediul apelor
de balast, se regăsesc în Convenția Internațională pentru Controlul și Managementul Apelor
de Balast și Sedimentelor (adoptată în 13 February 2004). Această convenție va intra în
vigoare la 12 luni după ratificarea de către 30 de state, reprezentând 35 % din tonajul
navigației comerciale mondiale. În prezent, 40 de țări, reprezentând un tonaj de 30,25% din
flota comercială mondială au ratificat convenția începând cu 12 iunie 2014.
La 8 septembrie 2016, Finlanda a aderat la Convenția BWM, aducând numărul de state
contractante la 52 și tonajul combinat al statelor la 35,14%.
Astfel, aderarea Finlandei a declanșat intrarea în vigoare a unei măsuri internaționale

esențiale pentru protecția mediului care urmărește să oprească răspândirea speciilor
acvatice potențial invazive în apa de balast a navelor. Convenția BWM intră în vigoare la 8
septembrie 2017.
Începând cu Finlanda, un număr de state au continuat să adere, aducând totalul la 59

de state contractante la 7 iulie 2017, reprezentând 65,18% din tonajul maritim internațional
commercial. Jamaica și Malta au devenit cele mai recente state care se înscriu la Convenția
IMM privind gestionarea apelor de balast - tratatul internațional care impune navelor să-și
gestioneze apa de balast pentru a împiedica răspândirea speciilor acvatice invazive de pe tot
globul.
Convenția a intrat în vigoare la 8 septembrie 2017, iar un număr de 65 de semnături
reprezintă acum 73,92% din tonajul flotei comerciale mondiale.
Convenția BWM este împărțită în articole, precum și o anexă care include standarde tehnice
și cerințe din Regulamentul privind controlul și gestionarea apei de balast și a sedimentelor.
• Anexă - Secțiunea A Dispoziții generale: acestea includ definiții, aplicații și scutiri. În

conformitate cu Regulamentul A-2 Aplicabilitate generală: "…deversarea Apelor de
Balast se efectuează numai prin gestionarea apei de balast, în conformitate cu
dispozițiile prezentei anexe."
• Anexă - secțiunea B Cerințe de management și control pentru nave: navele trebuie să

aibă la bord și să pună în aplicare un plan de gestionare a apei de balast aprobat de
17
administrație (Regulamentul B-1). Planul de gestionare a apelor de balast este specific

fiecărei nave și include o descriere detaliată a acțiunilor care trebuie întreprinse pentru
punerea în aplicare a cerințelor de gestionare a apelor de balast și a practicilor
suplimentare de gestionare a apelor de balast.
Navele trebuie să aibă o carte de înregistrare a apei de balast (regula B-2) pentru
înregistrarea când se ia la bord apă de balast; când se circulă sau tratează apa de
balast; și când se deversează în mare.
În conformitate cu Regulamentul B-4 privind schimbul apei de balast, toate navele ar

trebui: ori de câte ori este posibil, să efectueze schimburi de apă de balast cu cel puțin 200
de mile marine de la cel mai apropiat țărm și la o adâncime de cel puțin 200 de metri, luând
în considerare orientările elaborate de OMI.
• Anexă - Secțiunea C Măsuri suplimentare: o parte, în mod individual sau împreună cu

alte părți, pot impune navelor măsuri suplimentare pentru prevenirea, reducerea sau
eliminarea transferului de organisme acvatice dăunătoare și de agenți patogeni prin
intermediul apei de balast și a sedimentelor navelor.
• Anexă - Secțiunea D Standarde pentru gestionarea apei de balast: există un standard

de schimb de apă de balast și un standard de performanță pentru apa de balast.
Schimbul de apă de la balast ar putea fi utilizat pentru a îndeplini standardul de
performanță, este menționat mai jos (ex, Regulamentul D1- 95% schimb volumetric de
apă de ballast, iar Regulamentul D2 face referire la numărul de organisme prezente în
apa de ballast pentru a nu produce efecte secundare).
Navele trebuie să fie supravegheate și certificate (Articolul 7 Survey and certification) și pot fi
inspectate de către ofițerii de control ai statului portului (articolul 9 Inspection of Ships) care
pot verifica dacă nava are un certificat valabil; inspecția Cărții de înregistrare a apei din
balast; și / sau pot eșantiona/ preleva apa de balast.
În cazul în care există nereguli, se poate efectua o inspecție detaliată și "partea care
efectuează inspecția trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că nava nu va
descărca apă de balast până când nu prezintă o amenințare la adresa mediului, a sănătății
umane, sau resurselor de mediu".
Evident, se vor depune eforturi pentru a evita reținerea sau întârzierea nejustificată a
unei nave (articolul 12 Undue Delay to Ships/Întârzierea necorespunzătoare a navelor).
Regulamentul D-4 se referă la tehnologiile de tratare a apelor de balast.
Navele noi vor fi obligate să instaleze și să respecte standardul D2 începând cu data de 8

septembrie 2017, odată cu intrarea în vigoare a convenției. Navele existente, care fac
obiectul unui program de punere în aplicare progresivă, au potențial (în funcție de reînnoirea
certificatelor lor de navă) până la 8 septembrie 2024, moment în care toate navele se vor
conforma standardului D2.
18
Comitetul pentru protecția mediului marin al OMI (MEPC) a acceptat în mod temporar (la
conferința conferinței MEPC 71 din 2017) un sistem de punere în aplicare modificat pentru
navele care respectă standardul biologic D-2 în conformitate cu Convenția de gestionare a
BW. Sistemul, dacă va fi aprobat de Comitet pe 7 iulie, va fi transmis statelor membre spre
adoptare pe parcursul perioadei conferinței MEPC 72, care va avea loc între 9 și 13 aprilie
2018.
Armatorii care au instalat deja un sistem BWM înainte de 28 octombrie 2016, care a fost
aprobat în conformitate cu versiunea orientărilor G8 actuale la acel moment sau care
instalează un sistem BWM aprobat în conformitate cu versiunea anterioară a Orientărilor G8
(2016 Guidelines for approval of ballast water management systems (G8)), inainte de 28
octombrie 2020, nu vor fi obligati să il înlocuiască cu un sistem care este aprobat în
conformitate cu Orientările G8 din 2016. Armatorii care instalează un sistem BMW între 8
septembrie 2017 și 28 octombrie 2020 pot alege să instaleze un astfel de sistem aprobat în
conformitate cu versiunea anterioară a Orientărilor G8, sau cu actualizarile Orientarilor G8
din 2016. in concluzie, armatorii care instalează un sistem BMW după 28 octombrie 2020 vor
trebui să instaleze un sistem aprobat în conformitate cu Orientările G8 din 2016.
De asemenea, este posibil ca navele să descarce balastul la instalațiile de recepție

aprobate de la țărm în porturi, deoarece articolul 5 prevede că, atunci când se efectuează
curățarea sau repararea tancurilor de balast, porturile ar trebui să dispună de instalații de
recepție adecvate pentru sediment.
Navele de agrement pot fi scutite de respectarea Convenției, în anumite condiții și de

acordarea corespunzătoare de către un stat de pavilion.
Principala diferență dintreRegulamentul BWM Garda de Coastă (gestionarea apei de

balast) și convenția BWM a Organizației Maritime Internaționale (OMI) consta in protocoalele
19
de testare și verificare a echipamentelor. În 2005, apoi actualizat în 2008, OMI a lansat

orientările G8 pentru aprobarea sistemelor tip de gestionare a apei de balast (BWMS) de
către administrațiile de pavilion. Este important de notat ca standardele privind deversarea
apei de balast din regulamentele Pazei de Coastă și Convenția BMW a OMI, sunt aceleași.
Insa, cerințele de testare pentru a dovedi ca BWMS îndeplinește standardele de descărcare
si gestiune, sunt diferite.
Este important de reținut că Statele Unite nu sunt în prezent parte la Convenția BWM.
După intrarea în vigoare a Convenției BWM (în prezent, în septembrie 2017), regulamentele
BWM ale Pazei de Coastă nu se vor schimba. Garda de coastă se angajează să protejeze
apele din S.U.A. de specii invazive și sprijină puternic la nivel național și internațional fluxul
continuu al comerțului maritim care conduce economia globală. În acest spirit, Garda de
Coasta va continua să colaboreze cu partenerii săi interni și internaționali pentru a identifica
și a evidenția diferențele dintre regulamentele BWM ale Pazei de coastă și Convenția BWM a
OMI.
Cerințele, care sunt în prezent în vigoare, impun navelor maritime comerciale care
operează în apele Americii - limita de 12 mile marine de la linia tarmului - să gestioneze
balastul în unul din următoarele moduri:
-Un sistem US al BMW aprobat pentru a respecta standardul;
-Utilizarea și evacuarea apei de balast obținute exclusiv dintr-un sistem public de

alimentare cu apă din SUA;
-Descărcarea apei de balast într-o instalație de recepție;
-Interzicerea deversarii apei de balast neadministrate în interiorul a 12 mile marine.
După cum am văzut, apa de balast folosită pe nave poate transporta specii marine şi
microorganisme nedorite care pot vătăma ecosistemele naturale. Aceasta poate, de
asemenea, să fie contaminată şi poate polua apele de pescuit cu sedimente şi deşeuri
stagnante. Eşantionarea apei de balast urmată de analiza detaliată este singurul mod de a
se asigura că activităţile maritime se desfăşoară într-un mod curat şi sigur.
Laboratoarele mobile pentru eşantionarea apei de balast sunt situate în porturi pe tot
cuprinsul globului şi sunt sprijinite cu locuri de testare pentru a asigura rezultate prompte.
Sunt folosite cele mai moderne dispozitive de luat probe - cum ar fi prelevatoare de probe cu
cablu portabil sau cu tambur şi sisteme izochinetice de prelevare probe la bord - garantând
că gama de echipamente este potrivită chiar şi pentru cel mai dificil loc.
Eşantionarea apei de balast se face în vederea pregătirii unei analize detaliate pentru a
oferi metode rentabile de a preveni poluarea marină. Parametrii de bază pentru eşantionare
includ: temperatură, salinitate, materii organice, clorofilă, evacuare şi sedimente, zooplancton
şi fitoplancton. Se monitorizează planctonul sănătos şi nivelurile vieţii organismelor marine
conform standardelor internaţionale privind mediul.
20
Rezultatele sunt afişate folosind o tehnologie avansată de prelucrare a imaginilor, iar

rapoartele pot fi folosite pentru a respecta orientările normative voluntare şi obligatorii privind
gestionarea, tratarea şi decontaminarea apei de balast.
Navele care efectuează managementul apei de balast, în conformitate cu reglementare
D-2 trebuie să se descarce:
- mai puțin de 10 de organisme viabile per m 3, mai mare sau egal cu 50 de
microni dimensiune minimă;
- mai puțin de 10 de organisme viabile per mililitru, mai puțin de 50 micrometri
dimensiune minimă și mai mare sau egal cu 10 microni dimensiune minimă;
- descărcarea de microorganisme indicatoare nu trebuie să depășească:
- specia toxicogenică Vibrio cholerae (O1 și O139), cu mai puțin de 1 colonie formatoare de
unități (UFC) per 100 mililitri sau mai puțin de 1 UFC per 1 gram (greutate umedă) probe de
zooplancton;
-specia Escherichia coli cu mai puțin de 250 UFC per 100 mililitri;
-enterococi intestinali cu mai puțin de 100 UFC per 100 mililitri.
Schimbul de apă de balast în zonele oceanice adânci sau largul mării oferă un mijloc de
limitare a probabilității ca organismele acvatice dăunătoare și agenți patogeni să fie
transferate în apa de balast a navei. Navele care efectuează schimbul de apă de balast, în
conformitate cu prezentul regulament realizează acest lucru cu un randament de cel puțin 95
% schimb volumetric de balast de apă.
Există trei metode acceptate descrise după cum urmează:
Metoda secvențială - un proces prin care un tanc de balast destinat transportului de apă
de balast este primul golit și apoi reumplut cu apă de balast de schimb pentru a obține cel
puțin un 95 % schimb volumetric;
Metoda-fluxului de debit - un proces prin care apa de balast de schimb este pompată
într-un tanc de balast destinat transportului apei de balast, permițând apei să curgă prin
preaplin.
Metoda diluției - un proces prin care înlocuirea apei de balast se face prin umplerea
prin partea de sus a tancului de balast destinat transportului apei de balast cu descărcare
simultană din partea de jos, la același debit obținându-se astfel un nivel constant al apei în
rezervor în timpul operației de schimb balast.
Selectarea unui sistem de tratare a apei de balast ar trebui să se bazeze nu numai pe
factori de conformitate, ci și pe considerente economice. Instalația poate avea un impact
mare asupra costurilor de operare ale unei nave, precum și asupra valorii totale de revânzare
a acesteia. În plus, este important să se ia în considerare impactul potențial asupra
echipamentului, a funcționării și a profilului de navigație al navei.
Informațiile specifice despre nava țintă și funcționarea acesteia sunt importante pentru
înțelegerea tipului de sistem care poate oferi performanțe optime de tratament la cel mai mic
cost total al proprietății.
Factorii de luat în considerare în alegerea unui sistem de tratare a apei de balast includ:
tipul navei; Ratele optime de balastare / debalasare și durata ciclului de balast pentru navă;
Cerințe de ventilație pentru sistem; Spațiul alocat sistemului (amprenta și volumul);
21
Flexibilitatea în plasarea componentelor sistemului și necesitatea unor modificări structural;

Efectele scăderii presiunii; Disponibilitatea și consumul de energie; Impactul sistemului
asupra structurii / acoperirilor tancului; Certificatele; Disponibilitatea consumabilelor, piese de
schimb, suport tehnic și servicii de optimizare.
Luând în considerare gestionarea integrală a apei de balast, inclusiv funcționarea

pompelor, a conductelor și a supapelor, este important să se potrivească sistemul de tratare
adecvat cu o navă. Factorii de proiectare care necesită evaluare includ:
-risc de contaminare: țevile și supapele leagă tancurile de balast și de sistemul de

tratare, ceea ce creează posibilitatea contaminării încrucișate. Controlul asupra întregului
sistem de conducte, inclusiv ventilele acestuia, este necesar pentru a preveni contaminarea
încrucișată a apei curate sau dezinfectate înainte de a intra în tanc sau de a fi descărcat.
-compatibilitatea substanțelor active: atunci când dezinfecția implică substanțe active,

multe autorități solicită verificarea compatibilității între substanțele chimice și materialele
utilizate în tubulatura de alimentare cu balast și de alimentare chimică. Înainte de a instala
sisteme cu substanțe active, este necesar de a verifica vopselele folosite în tancurile de
balast și efectele asupra anozilor.
-capacitate de debit: Cerințele pentru debitul de apă de balast variază între diferitele
tipuri de recipiente și determină capacitatea pompei de apă de balast. Sistemul de tratare, la
rândul său, ar trebui să se bazeze pe capacitatea pompelor navei.
Planificarea corectă a instalației unui sistem de tratare a apei de balast este la fel de
importantă pentru asigurarea conformității ca și selecția sistemului în sine. Un sistem care nu
este instalat corect nu poate funcționa așa cum era de așteptat și conform legislației. În plus,
întârzierile care rezultă dintr-o instalare prost planificată pot adăuga cheltuieli neașteptate la
costul total al sistemului.
Diferențele dintre instalațiile nou construite și cele de modernizare
Ingineria și instalarea unui sistem de tratare a apei de balast pe o construcție nouă este
în mod normal gestionată de șantierul naval. Sistemul este montat pe navă în timpul
proiectării navei, cu cerințe privind spațiul și puterea considerate de la început.
La 23 decembrie 2016, USCG (United States Coast Guard) și-a anunțat aprobarea de
tip pentru încă două sisteme BWM: Alfa Laval PureBallast 3
(http://www.alfalaval.com/microsites/pureballast/technical.htm#overview) și OceanSaver MKII
BWTS (http://www.oceansaver.com/how-it-works/).
a) PureBallast 3.1 folosește o formă îmbunătățită de tratament UV, dezvoltată în

colaborare cu Wallenius Water. Functionează fără adăugarea de saruri sau substanțe
chimice, chiar și atunci când funcționează în apă dulce.
Dezinfecția biologică, care este procesul principal de tratament, are loc într-un reactor
UV amplificat. Reactorul are un debit interior optimizat, care asigură o turbulență ridicată și
22
concentrația dozei UV. Lămpile UV cu presiune medie în interiorul reactorului folosesc

manșoane de lampă special proiectate din cuarț sintetic. Aceste manșoane unice susțin
transmisia unui spectru de lungimi de undă mai largi și oferă mai multă lumină UV în timpul
dezinfecției. Combinat cu designul intern al reactorului, aceasta asigură o dozare optimă UV
și un consum redus de energie.
Filtrarea: Susținerea reactorului este o etapă de filtrare, utilizată pentru a îndepărta

orice organism și particule mai mari înainte de dezinfecția biologică. Acest lucru
îmbunătățește calitatea apei pentru tratare, în special atunci când operează în apele de
coastă și în apă proaspătă.
În combinație cu reactorul, designul efectiv al filtrului de coș permite tratarea completă a

apei proaspete, salmastre și marine, cu o transmitanță UV de 42%.
PureBallast 3.1 este un sistem inline conceput pentru o flexibilitate ridicată și o

amprentă minimă.
23
Sunt disponibile atât versiunile standard (6 bar) cât și cele de înaltă presiune (până la
10 bar). Sistemele unice gestionează fluxurile de apă de balast de 32-3000 m3 / h, iar mai
multe sisteme pot fi utilizate pentru capacități și mai mari.
Balastarea: PureBallast 3.1 este un sistem complet automatizat. Când este inițiată,
aceasta trece printr-o scurtă secvență de pornire. Când începe balastarea, apa de balast
primită trece mai întâi prin treapta de filtrare. Elimină orice organisme și particule mai mari,
ceea ce îmbunătățește calitatea apei pentru tratare. Stadiul de filtrare este benefic pentru
funcționarea în apele de coastă și în apă proaspătă. După filtrare apa continuă prin faza de
reactor, unde este dezinfectată prin intermediul UV înainte de a intra tancurile de apă de
balast. Odată ce balastarea este finalizată, curățarea reactorului este efectuată printr-un ciclu
automat de curățare (CIP). Acest ciclu este solicitat imediat după balast și trebuie efectuat în
30 de ore.
Debalastarea: Procesul de debalastare este în esență același cu procesul de balastare.
Cu toate acestea, etapa de filtrare este ocolită în timpul deballastării, deoarece apa a fost
deja filtrată. După ce a ieșit din rezervoarele de apă de balast, apa de balast la ieșire trece
prin stadiul reactorului pentru a elimina orice creștere a microorganismelor care s-ar fi putut
produce în tranzit. După ce a fost dezinfectată până la limitele stabilite, aceasta este
evacuată în apa receptoare la locul de debalastare. Aceeași secvență de pornire și oprire,
inclusiv CIP, este utilizată atât în timpul balastării, cât și debalastării.
b) OceanSaver MKII BWTS se bazează pe principiul de filtrare și dezinfecție prin
electrodializă în flux lateral. Modelele variază de la 200m3 / h până la 6000m3 / h capacitate
și pot fi asamblate pe baza unui proiect.
Pasul 1: Filtrarea: Apa de balast este pompată la bord de pompele de balast și filtrată pe un
filtru mecanic, complet automat de spălare. Filtrul este un filtru automat de auto-curățare
echipat cu un filtru de ecran de 40 microni. Tehnologia duzei de proximitate asigură
curățarea eficientă și fiabilă a ecranului filtrului.
24
Fiecare unitate de filtrare este prevăzută cu două emițătoare de presiune, pe orificiul de

admisie și filtru. Acestea măsoară constant presiunea diferențială pe filtru, un filtru curat va
avea o pierdere de presiune de 0,1 bari. Atunci când scăderea presiunii atinge 0,5 bari se
activează o secvență de auto-curățare automată, filtrul utilizează o pompă de nămol pentru a
aspira murdăria din filtru, în timp ce scanerul de aspirație rotește duzele de aspirație din
interiorul filtrului pentru a acoperi întregul ecran.
Pasul 2: Dezinfectant electrodialitic: Agentul oxidant dezinfectant este produs într-un
proces de electrodializă. Acest lucru este realizat de celula de membrană patentată
OceanSaver, pe skidul de dezinfectare C2E. Aproximativ 1% din debitul total de apă de
balast este alimentat prin unitatea C2E și apoi injectat în aval de filtrele principale. În timpul
descărcării, senzorul de oxidanți reziduali totali (TRO) va măsura nivelurile TRO și va începe
automat neutralizarea, dacă este necesar, asigurând conformitatea.
Evaluare a riscurilor de mediu
Acest aspect compară condițiile de mediu, inclusiv temperatura și salinitatea între
regiunile donatoare și beneficiare. Gradul de similitudine între locațiile oferă un indiciu cu
privire la probabilitatea de supraviețuire și stabilirea speciei potențial transferate între aceste
locații. Din moment ce speciile sunt distribuite pe scară largă într-o regiune, și sunt rareori
limitate la un singur port, ar trebui să fie luate în considerare condițiile de mediu ale regiunii
sursă. Aceste regiuni sunt de obicei definite ca regiuni biogeografice. Este recunoscut faptul
că sistemul de biogeografic sugerat să nu fie necesar în anumite circumstanțe și în acest
caz, ar putea avea nevoie de alte sisteme de biogeografice recunoscute a fi luate în
considerare. Prin urmare, evaluarea de mediu ar trebui să compare condițiile de mediu între
regiunea biogeografică donatoare și portul destinatar, pentru a determina probabilitatea ca
orice specie găsită în regiunea biogeografică donator e să fie capabilă să supraviețuiască în
portul destinatar dintr-o altă regiune biogeografică. Condițiile de mediu care pot fi luate în
considerare pentru evaluarea riscului de mediu includ salinitatea, temperatura și alte condiții
de mediu, cum ar fi nutrienții sau oxigenul.
Dificultatea în utilizarea evaluărilor de risc de mediu este identificarea condițiilor de
mediu, care sunt predictive în privința capacității speciilor dăunătoare de a se stabili cu
succes și a provoca daune în noua locație, și totodată pentru a determina dacă riscul de
deversare a apelor de balast este suficient de mic pentru a fi acceptabil.
De asemenea, condițiile de mediu ar trebui să fie comparate, între porturile donatoare și
beneficiare. Similaritatea condițiilor de mediu între cele două porturi reprezintă un indiciu
puternic că speciile antrenate în apa de balast în portul donator ar putea supraviețui atunci
când sunt eliberate în apele portului destinatar.
Datele necesare pentru a permite o Evaluare a riscurilor de mediu:
-Originea apei de balast care va fi evacuată în port destinatar.
-Regiunea biogeografică a portului donator și receptor
-Media și gama condițiilor de mediu, în special salinitate și temperatura.
Aceste informații sunt utilizate pentru a determina gradul de similitudine între mediile
donatoare și beneficiare.
În multe cazuri, ar trebui să fie posibil să se utilizeze datele existente pentru o parte sau
toate aceste profiluri de mediu:
25
-variațiile sezoniere ale salinității și temperaturii în zona de suprafață și profunzime din

zona portului beneficiar. Sunt necesare valori de suprafață și de adâncime pentru a
determina întreaga gamă de condiții de mediu disponibile pentru un potențial invadator (de
ex., apele de suprafață au salinitate mică și permit invazia unei specii de apă dulce). Profilul
de adâncime al salinității și temperaturii nu este necesar în cazul în care datele disponibile
arată că apele sunt bine amestecate pe întregul an.
-în porturile beneficiare cu maree sau curenți puternici, variațiile temporale de salinitate
trebuie să fie determinate pe parcursul unui ciclu mareic.
-în zonele cu variații sezoniere sau de adâncime, salinitatea ar trebui să fie determinată
sezonier și / sau pe adâncime.
-se ia în calcul orice influență antropică asupra fluxului de apă dulce care ar putea
modifica temporar sau permanent regimul de salinitate al portului receptor și al apelor din jur.
-variația sezonieră de temperatură a apelor de coastă pentru regiunea biogeografică a
portului receptor. Trebuie luate în considerare atât apele de suprafață cât și modul în care
temperatura variază în funcție de adâncime.
Se iau în calcul și speciile care folosesc ambele medii dulcicole și marine pentru a
finaliza lor ciclu de viață (anadrome și catadrome); specii cu o toleranță pe o gamă largă de
temperaturi (specii euriterme) sau salinități (eurihaline).
Datele necesare pentru a permite o evaluare a riscurilor, folosind o specie
biogeografică, permit o abordare care nu poate fi limitată la:
- înregistrări ale invaziei din regiunile biogeografice donatoare și receptoare și porturi;
- înregistrarea speciilor native și non-indigene care ar putea fi transferate prin
intermediul apei de balast în regiunea biogeografică donatoare care au invadat alte regiuni
biogeografice, precum și numărul și natura regiunii biogeografice invadate;
- înregistrarea speciilor native din regiunea donoare, care au potențialul de a afecta
sănătatea umană sau pot duce la efecte ecologice sau economice substanțiale după
introducerea lor în regiunea receptoare prin intermediul apei de balast.
Pentru a determina speciile care au un potențial mare de invazie și dăunătoare, părțile
interesate ar trebui să identifice inițial toate speciile (inclusiv specii criptogenice - cu origine și
evoluție necunoscute) care sunt prezente în portul donor dar nu și în portul destinatar. Specii
țintă ar trebui să fie apoi selectate pe baza unor criterii care identifică speciile care au
capacitatea de a invada și de a deveni dăunătoare. Factorii luați în considerare la
identificarea speciilor țintă includ, dar nu trebuie să se limiteze la:
-dovezi de invazie anterioară;
-impactul demonstrat asupra mediului, economiei, sănătății umane, a bunurilor sau a
resurselor;
-rezistența și tipul interacțiunilor ecologice, de exemplu ingineria ecologică;
-distribuția actuală în cadrul regiunii biogeografice și în alte regiuni biogeografice;
-relația cu apa de balast ca vector.
Datele necesare pentru a permite o evaluare a riscurilor utilizând specificitatea speciei
include, dar nu se limitează la:
-regiunea biogeografică a portului donor și receptor;
26
-prezența tuturor speciilor non-indigene (inclusiv specii criptogenice) și a speciilor native

din portul donor, regiunea portului și regiunea biogeografică, nu sunt prezente în portul de
destinație, pentru a permite identificarea speciilor țintă;
-prezența tuturor speciilor țintă în portul destinatar, regiunea port și regiunea
biogeografică;
-diferența dintre speciile țintă în porturile donatoare și beneficiare, regiunea portului și
regiunea biogeografică;
-informații cu privire la ciclul biologic al speciilor țintă și toleranța fiziologice, în special
pentru salinitate și de temperatură, pentru fiecare etapă de viață;
-tipul de habitat preferat de către speciile țintă și disponibilitatea unui astfel de habitat în
portul destinatar (receptor).
Probabilitatea supraviețuirii fiecărei specii țintă în următoarele etape de evaluate,
inclusiv:
Asimilarea - probabilitatea stadiilor viabile care intră în tancurile de apă de balast ale
navei în timpul operațiunilor de absorbție a apei de balast;
Transfer - probabilitatea de supraviețuire în timpul călătoriei;
Descărcarea - probabilitatea stadiilor viabile care intră în portul destinatar prin
deversarea apelor de balast la sosire;
Stabilirea populației - probabilitatea populației unei specii de a se auto-menține în portul
de destinație. Abilitatea adulților de a supraviețui poate fi indicată prin limite fiziologice de
toleranță la temperatură și salinitate care se încadrează în intervalele de mediu observate în
portul destinatar. Fiecare etapă din ciclul de viață al speciei ar trebui să fie comparată cu
condițiile de mediu în timpul sezonului de reproducere, cu remarca că aceste în aceste etape
speciile pot locui în habitate diferite pentru a finaliza ciclul lor de viață (larve pelagice în zona
de coastă ale speciilor bentale).
Pentru evaluarea riscului de mediu, se recomandă să ia în considerare estimările de la
cel puțin următorii patru factori:
1. volumul total de apă evacuată
2. volumul de apă evacuat în orice situație (călătorie)
3. numărul total de evenimente cu descărcare
4. distribuția temporală a evenimentelor de descărcare.
3.5 Tehnologii de tratare a apei de balast
Opțiunile luate în considerare includ:
- Metode de tratare mecanică, cum ar fi filtrare și separare.
- Metode de tratare fizică, cum ar fi sterilizarea cu ozon, lumină ultra-violet, curenți electrici și
tratament termic.
- Metode de tratare chimică, cum ar adăugarea de biocide în apa de balast pentru a omorî
organismele.
- Diferite combinații ale celor de mai sus.
a) Tratarea apei de balast prin filtrare
Înainte de a lua în considerare orice tehnologie de tratare, este necesar să se înțeleagă

factorii cheie ai calității apei. Apa pompată în rezervoarele de balast ale unei nave poate
27
varia considerabil și va afecta diferitele sisteme de tratare a apei de balast în moduri diferite.
Caracteristicile specifice ale apei pot limita capacitatea unui sistem de a se conforma într-o
anumită situație, de exemplu, pot determina să consume mai multă energie. Trei
caracteristici ale apei sunt deosebit de importante: salinitatea, temperatura și transmitanța
ultravioletă.
Alternative de pre-tratare:
Cele mai multe sisteme de tratare a apei de balast utilizează un proces în două etape,
în care dezinfecția (tratamentul principal) prin mijloace chimice sau fizice este precedată de o
etapă de pre-tratament. Pre-tratarea îndepărtează materialul solid, cum ar fi particulele
suspendate și microorganisme.
Trei tehnologii sunt utilizate în mod obișnuit pentru tratarea prealabilă: hidrociclonare,
coagulare / floculare și filtrare.
-Hidrocyclonele elimină particule prin rotirea apei de balast cu viteză mare, dar eficiența
lor este limitată de faptul că multe microorganisme au aproximativ aceeași densitate ca apa.
Hidrociclonele trebuie adesea instalate în paralel pentru a trata fluxurile mai mari,
determinând o scădere a presiunii între ele. Ca urmare, presiunea disponibilă din pompa de
balast poate fi o limitare.
-Coagularea / flocularea utilizează substanțe chimice pentru a declanșa formarea unor

mase mai mari, care pot fi ușor filtrate din apa de balast. Acest proces este consumator de
timp și necesită un rezervor mare și, prin urmare, este mai puțin comun decât celelalte
tehnologii de separare.
-Filtrarea este cea mai răspândită metodă de pretratare. Aceasta implică trecerea apei
de balast prin ecrane fixe, în general cu o dimensiune a ochiurilor de plasă mai mică de 50
μm. Cele mai frecvent utilizate sunt tipurile: lumanari, coșuri și discuri. Producătorii au diferite
moduri de fabricare a țesăturii filtrului și de măsurare a dimensiunii ochiurilor. Prin urmare,
este imposibil să se evalueze performanța unui filtru prin compararea dimensiunii ochiului.
Performanța sa trebuie determinată prin teste biologice. Dacă prea multe organisme sunt
capabile să treacă etapa de pre-tratament, doza furnizată de etapa principală de tratament
poate fi insuficientă pentru a asigura conformitatea.
Sistemul de tratare primară se bazează pe tehnologia de filtrare mecanică (prin site).

Pentru a completa procesul de filtrare, există diverse metode secundare de tratament, cum
ar fi UV, cu ultrasunete și biocide. Filtrarea mecanică a fost utilizată de peste 20 de ani
folosind filtre cu mărimea sitei de filtrare de 40 microni și mai mult. Progresele din ultimul
deceniu în tehnologia de fabricare a sitei din oțel inoxidabil, au permis realizarea de filtre
capabile de a îndepărta particulele până la dimensiunea de 10 microni.
Filtrarea automată cu site de auto-curățare (Automatic self-cleaning screen filtration )
câștigă popularitate în prezent, deoarece acestea au o amprentă la sol redusă pentru filtrare,
incluzând debite mari, și sunt simplu de utilizat pentru diferite diametre ale conductelor.
28
Pierderea de apă pentru spălare în contracurent poate fi de numai 1% din volumul total de
transfer.
Se conturează un consens clar prin faptul că mai multe metode tehnologice alternative
pentru inactivarea unui agent patogen (de ex., UV, ultrasunete) ar necesita un stadiu de pre-
filtrare pentru îndepărtarea eficientă a particulelor mai mari din apa de balast.
Apa de balast poate fi filtrată înainte de a intra în tancuri sau în timp ce este evacuată.
Avantajul filtrării apei pompate în tancuri este că organismele care sunt filtrate pot fi păstrate
în habitatul lor nativ. Dacă apa de balast este filtrată în timp ce este evacuată, eliminarea
adecvată a organismelor este necesară pentru a elimina introducerea accidentală de specii
în noul acvatoriu. Unul dintre principalele dezavantaje ale filtrării este că necesită
echipamente de specialitate care ar putea fi costisitoare ca achiziție și instalare. Noile
tehnologii sunt în curs de dezvoltare pentru a crește debitul prin filtre și a preveni colmatarea
filtrelor, făcând această metodă de tratament mai utilă.
b) Tratarea apei de balast prin ozonizare
Ozonul este folosit pentru dezinfectarea unui număr variat de aplicații: de la tratarea
apei uzatei, tratarea apei potabile și cele legate de procese industrializate, cum ar fi
acvacultura, precum și producția de energie electrică. Aceste domenii de aplicare implica apă
proaspătă. Ozonul fiind cel mai puternic oxidant disponibil, omoară rapid bacteriile. De fapt,
ozonul ca dezinfectant este de zece ori mai puternic decât clorul. Prin folosirea lui nu rezultă
deșeuri și produse secundare.
În schimb, apa de balast poate fi dulce, salmastră sau apă sărată. Astfel, introducerea
de ioni prezenți în apa de mare, modifică mecanismele asociate procesului de ozonizare.
Utilizarea ozonului ca tratament al apei de balast necesită o revizuire a testelor de
laborator și literaturii relevante privind:
- Eficiența de dezinfectare cu ozon
- Ratele de atenuare a oxidării în apa de mare
- Corozivitatea de tratate a apei de mare cu ozon
Ozonul este un dezinfectant ideal pentru piscicultură și acvacultură datorită capacităţii sale
de a ucide bacteriile și virusurile fără a lăsa reziduuri. Ozonul este un tratament eficient, care:
 oxidează materiile organice, cum ar fi excrementele de pește.
 inactivează bacteriile și virusurile.
 destabilizează particule coloidale.
 dezinfectează apa.
c) Tratarea apei de balast prin încălzire
Această metodă se referă la utilizarea căldurii reziduale din motorul principal al navei,
pentru a omorî organismele dăunătoare. Metoda se aplică pentru a evalua și demonstra
posibilitatea apei de balast încălzită la o temperatură suficient de ridicată pentru a minimiza
sau elimina transferul organismelor dăunătoare. Munca de pionierat în acest domeniu s-a
bazat pe studii de laborator privind eficacitatea în timp a factorului termic și studiile la bordul
navei asupra chiștilor de Gymnodinium catenatum și alte alge fitoplanctonice (studii realizate
de Bolch și Hallegraeff (1993); Rigby (1994) și Hallegraeff (1998), prin analize
termodinamice de căldură disponibile de la motorul principal al unui transportator de 140.000
tonedw BHP, pentru a evalua diferitele moduri de încălzire). Acest lucru a dus la dezvoltarea
29
unui aranjament optim pentru voiaje internaționale în cazul în care apa caldă de la circuitul
principal de răcire a motorului este spălată prin fiecare tanc. În plus față de aceste studii, au
fost propuse o serie de alte metode care implică recircularea apei (Figura 7) prin
schimbătoarele de căldură suplimentare care utilizează căldura reziduală și aburul (în unele
cazuri).
Figura 7. – 1. Apa este pompată spre tancurile de balast; 2. apa de mare este încălzită
(săgețile din zona mai întunecată) de către apa dulce utilizată la răcirea motorului (săgețile
din zona mai deschisă); 3. apa de mare încălzită este pompată în tancul de balast, omorând
numeroase organisme; 4. Apa de balast astfel tratată este aruncată peste bord.
Apa de balast încălzită la temperaturi între 35-450C și menținerea acestei temperaturi
pentru o perioadă suficient de lungă de timp este eficientă pentru omorârea unor grupe mari
de organisme, precum pești, dar nu la fel de eficientă pentru omorârea microorganismelor.
Apa de balast este încălzită prin utilizarea sistemului de răcire a motorului: fie prin utilizarea
apei de balast pentru a răci motorul sau prin spălarea tancurilor de balast cu apa încălzită
care a fost folosită ca agent de răcire. Aceasta este o metodă foarte eficientă, deoarece apa
de răcire este necesară și este cel mai probabil deversată în ocean în cazul în care nu a fost
utilizată pentru tratarea apei de balast. Un alt avantaj al acestei metode este acela că nu
există produse secundare chimice rezultate.
Principalul dezavantaj în oricare dintre metodele de încălzire a apei de balast, este
faptul că acestea necesită instalarea unor conducte pentru a aduce apa de balast în contact
cu sursa de căldură.
Tratamentul este limitat de cantitatea de căldură furnizată de motoare, astfel încât
cantitatea de apă de balast tratată trebuie să fie în raport cu căldura eliberată de către
motoare.
În unele cazuri, este necesar ca organismele să fie moarte înainte de a elibera apa de
balast încălzită în mediu. Un număr de factori trebuie să fie luați în considerare înainte de a
utiliza tratamentul termic pe o navă anume sau un anumit voiaj. Călătoria trebuie să fie
suficient de lungă pentru a permite apei să ajungă la temperaturile specificate pentru
cantitatea necesară de tratare. Din cauza temperaturii apei de balast care este influențată de
temperatura apei mediului, această metodă nu poate fi la fel de utilă în apele reci deoarece
ar fi necesară mai multă energie pentru a ridica temperatura apei de balast. Un alt punct de
vedere este posibilitatea coroziunii tancului de balast datorită temperaturii ridicate. Deoarece
tancurile de balast ale navelor noi sunt acoperite cu un strat epoxidic de protecție, care poate
rezista la temperaturi de până la 80°C, ele sunt mai puțin probabil de a se coroda decât cele
ale navelor mai vechi. Astfel, dacă stratul epoxidic se uzează, suprafața neacoperită se poate
coroda. Totuși, deoarece încălzirea are loc doar pentru o perioadă scurtă de timp, în
30
comparație cu durata de viață a navei, coroziunea poate să nu fie de fapt o preocupare

majoră a acestei metode de tratament.
d) Tratarea apei de balast prin dezoxigenare
Experimental s-a demonstrat eficiența acestei metode pentru un sistem de 72 tone pe
oră sistem de tratare a apei de balast de mare viteză care utilizează o cameră de vid pentru
a îndepărta oxigenul dizolvat din apa de balast rezultând după 10 zile un conținut de oxigen
scăzut în tancul de balast / cala de balast. Cercetarea a avut ca scop măsurarea efectului de
mare viteză de îndepărtare a oxigenului vacuum de-a lungul timpului, cu un cost redus, cu un
sistem de tratare a apei de balast de înaltă performanță. Metodele de cercetare au implicat
îndepărtarea oxigenului dizolvat prin utilizarea unei cameră de vid și evaluarea eficacității
biologice folosind cuantificarea microscopică și măsurători de biomasă. În general,
rezultatele biologice ale analizei microscopice a apei de balast tratate, au arătat o mortalitate
imediată a zooplanctonului între 50-75%, și o reducere aproape completă a acestuia în
decurs de două zile de tratament. Timpul de zece zile a fost ținta pentru tot tratament apei de
balast, în cazul unui voiaj scurt din Europa spre Coasta de Est a Statelor Unite.
e) Tratarea apei de balast prin UV
Principalele alternative de tratament: dezinfecție fizică
Tehnologiile de dezinfecție fizică pentru tratamentul principal reprezintă o alternativă la

dezinfecția chimică. Spre deosebire de procesele de dezinfectare chimică, procesele de
dezinfecție fizică nu implică substanțe active sau reziduale. Cele mai multe sunt utilizate atât
în timpul balastării, cât și în timpul debalastării, fără a avea un timp de așteptare semnificativ.
Ca și în cazul tehnologiilor de dezinfecție chimică, totuși, există beneficii și limitări ale

oricărei tehnologii de dezinfecție fizică. Eficacitatea tratamentului depinde în mod similar de
caracteristicile apei și de tipul de organisme prezente.
Tehnologii ultraviolete (UV) în profunzime: sistemele UV au un impact redus sau nu asupra
mediului și nu contribuie la coroziunea tancurilor de balast în timp. După filtrarea în timpul
balastării pentru a îndepărta particulele și organismele mai mari, sistemele UV direcționează
apă de balast direct într-o cameră de dezinfecție sau "reactor", unde organismele rămase
sunt neutralizate prin expunerea la lumina UV. În timpul debalastării, apa trece din nou prin
reactor pentru a elimina orice reactivare a organismelor în timpul tranzitului.
Eficacitatea acestui proces este strâns legată de configurația lămpilor UV și a

manșoanelor de cuarț care le protejează de mediul acvatic din jur. Factorii de diferențiere
includ:
-Lămpi de joasă presiune și presiune medie: lămpile UV de joasă presiune sunt cele
mai eficiente privind transformarea energiei electrice în lumină UV și au temperaturi de
funcționare mai scăzute, ceea ce creează o durată de funcționare oarecum mai lungă. Cu
toate acestea, lămpile cu presiune medie au un spectru de emisie mai larg, care le conferă o
putere mult mai mare pe unitatea de lungime a lămpii, precum și o intensitate mai mare care
șochează microorganismele și le afectează capacitatea de autoreparare. În apa cu emisie
redusă de UV, cum ar fi apa de claritate redusă adesea întâlnită în tratarea apei de balast,
31
lămpile cu presiune medie penetrează în continuare și asigură o mai bună dezinfecție

biologică.
-Cuarț natural și sintetic: cuarțul natural sau sintetic poate fi utilizat atât în lămpile UV,
cât și în manșoanele care le protejează. În timp ce cuarțul sintetic este mai scump decât
cuarțul natural, acesta emite lumină UV suplimentară la o lungime de undă mai scurtă.
Aceasta crește producția UV cu aproximativ 15% și produce radicali aproape de manșon,
ceea ce îmbunătățește performanțele biologice prin fotoionizare.
În funcție de factorii de mai sus, performanța biologică de dezinfecție poate varia foarte
mult de la un sistem UV la altul. În special, limitele de sistem diferă în ceea ce privește
factorii de calitate a apei:
-Transmisia UV: multe sisteme UV sunt testate în apă limpede, cu transmisie UV înaltă,
unde diferențele de intensitate a luminii sunt mai puțin vizibile. În apele naturale cu emisie UV
scăzută, aceste sisteme pot avea dificultăți. Un sistem cu o capacitate verificată de a
gestiona valori ale transmitanței UV de 55% sau mai puțin, va asigura dezinfecția conformă
în majoritatea porturilor.
-Salinitatea apei: tratamentul UV nu este direct afectat de salinitatea apei. Cu toate

acestea, apa proaspătă are un nivel mediu mai scăzut al nivelului de transmisie UV care
poate limita performanța sistemului așa cum este descris mai sus.
-Temperatura apei: lămpile UV cu presiune medie oferă cel mai larg spectru de
temperaturi de funcționare. În zonele cu temperaturi scăzute ale apei, lămpile cu presiune
medie vor funcționa, în timp ce lămpile cu presiune scăzută pot înceta să funcționeze.
Alegerea corectă a lămpilor și a manșoanelor poate însemna nu numai performanțe mai

bune, ci și lămpi mai puține și mai scurte, cu o sensibilitate mai redusă la vibrații și costuri de
întreținere mai mici.
În plus, este înțelept să se ia în considerare următorii factori:
-Metode de curățare: Biofoulingul, reziduurile acumulate pe manșoanele cu lampă de

cuarț și senzorii de măsurare a luminii, pot reduce emisia UV și pot afecta performanța. În
timp ce ștergătoarele mecanice pot fi utilizate pentru a îndepărta depunerile, acest lucru pune
componentele în mișcare în interiorul reactorului, care ar putea deteriora manșoanele din
cuarț și va trebui în cele din urmă să fie înlocuite.
Clean-In-Place (CIP) cu un acid ușor evită riscul degradării manșoanelor și

îndepărtează, de asemenea, depunerile de ioni metalici pe care ștergătoarele le lasă în
urmă.
-Gestionarea energiei: menține performanța de tratare atunci când se deplasează între

ape cu variabilă transmitanță UV. Utilizarea de energie a sistemului este scăzută atunci când
se navigă în apă limpezi, sau crește în condiții dificile în care transmitanța UV este scăzută.
32
Astfel, ajustarea trebuie să fie complet automată și să reacționeze imediat la schimbările de

apă.
Ultravioletele (UV) au devenit larg utilizate pentru dezinfectarea apei potabile, apei
industriale și a apelor uzate, ca o alternativă la clorinare. O metodă potențial nouă este
tratamentul UV a apei de balast. Pentru a evita eșecul unui sistem de dezinfecție cu UV
datorită recuperării de microorganisme, recent au fost dezvoltate lămpi UV cu emise pe
anumite lungimi de undă suplimentare în domeniul UV. Pentru a reduce posibilitatea de
recuperare microbiană după iradiere cu raze ultraviolete, metoda trebuie să fie aplicată în cât
mai multe zone posibil ale microorganismului. Omorârea eficientă a microorganismelor prin
lămpi policrome de mare intensitate UV cu presiune medie, se datorează unei ieșiri
excepționale de energie UV, la lungimi de undă specifice într-o secțiune mare a spectrului
UV. Combinația dintre aceste proprietăți duce la mai multe efecte letale pentru diferite
microorganisme mici și mari. Molecule biologice importante, altele decât ADN, sunt
susceptibile de a fi deteriorate, ceea ce ajută la prevenirea recuperării microorganismelor
iradiate.
Un principal dezavantaj este că lumina UV este ineficientă în apa care conține particule
în suspensie, astfel încât apa de balast trebuie să fie filtrată înainte de începerea
tratamentului.
Această metodă este cea mai eficientă asupra microorganismelor, și ar trebui să fie
combinată cu o altă metodă pentru o eficiență mai bună de a elimina toți bioinvadatorii
potențiali din apa de balast. Deși multe metode sunt investigate, niciun tratament nu a fost
descoperit ca eficient vs. cost bun pentru a preveni transportul tuturor organismelor vii prin
intermediul apei de balast. Figura de mai jos prezintă dimensiunile cuprinse în diversele
metode (Figura 8).
Figura 8. Eficiența diverselor metode asupra organismelor din apa de balast

Unele tratamente au nevoie să fie însoțite de un alt tratament, care să acopere o altă
categorie de organisme. De exemplu, un tratament UV poate fi însoțit de filtrare. Este de
asemenea, nevoie de filtre de diferite dimensiuni, cu scopul de a face față volumului de apă
33
schimbată. Un număr de alte metode fizice pentru eliminarea organismelor nedorite din apa
de balast au fost examinate, inclusiv acustica, impulsuri electrice și tratamentul magnetic.
Frecvențe acustice specifice omoară organisme, astfel încât tratamentul acustic poate fi
eficace pentru eliminarea organismelor țintă, dar nu pentru o gamă largă de organisme găsite
în apa de balast. De asemenea, s-a demonstrat că forțele magnetice omoară anumite
nevertebrate, cum ar fi midiile zebră, în diferite teste de laborator. Această metodă nu a fost
testată pe o mare varietate de organisme din apa de mare, astfel încât determinarea
eficienței sale pentru tratarea apei de balast este încă la început. Impulsurile electrice pot fi
trimise prin intermediul apei de balast omorând cele mai multe organisme. Riscul echipajului,
precum și cheltuielile și dimensiunile echipamentului necesar pentru a genera aceste
impulsuri, sunt principalele dezavantaje ale acestei metode de tratare a apei de balast.
f) Tratarea apei de balast prin super-saturația cu gaz

Super-saturația cu gaz este o metodă cunoscută de a afecta biota acvatică. Când
organismele pluricelulare acvatice sunt expuse la apă suprasaturată cu gaz, și mai ales
atunci când sunt supuse ulterior la presiuni hidrostatice reduse, ele pot suferi embolie și
hemoragii. În cazul în care nivelul de supra-saturație este destul de mare, starea poate fi
letală. De asemenea, și expunerile sub-letale reprezintă un stres considerabil pentru
organismele acvatice. În timp ce efectele letale au fost observate ocazional în condiții
naturale sau semi-naturale, se poate astfel sugera că această metodă poate fi optimizată și
utilizată pentru a preveni transferul de organisme nedorite translocate prin intermediul apei
de balast. Susceptibilitatea la super-saturația cu gaz variază între diferite grupuri sistematice
de organisme, cum ar fi la moluștele Mya arenaria la 114%, la Argopecten irridans
concentricus la 116%, larve de sturioni albi Acipenser transmontanus la 131%. Au fost
realizate o serie de teste cu privire la efectul gazului (aer și azot + amestec de aer) în apa de
mare suprasaturată pe soluție salină cu creveți Artemia sp. și puietului de moluște Mytilus
edulis.
g) Efectul biocidelor în tratarea apei de balast
Principalele alternative de tratament: dezinfectarea chimică
Tehnicile de dezinfecție chimică pentru tratamentul principal utilizează substanțe active

care pot fi adăugate sau produse in situ. Aceste substanțe active trebuie evaluate în timpul
certificării sistemului. Eficacitatea proceselor chimice variază în funcție de caracteristicile apei
discutate anterior, precum și de tipul de organisme prezente.
În timpul voiajelor lungi, există riscul de crestere a organismelor, dacă se consumă

toate substanțele active, ceea ce poate duce la neconformitate in descărcarea apei de
balast. Utilizarea substanțelor chimice poate provoca, de asemenea, degradări fizice, cum ar
fi creșterea riscului de coroziune sau modificări ale suprafetei rezervoarelor. În plus, ar trebui
luate în considerare atât timpul de menținere, cât și oxidanții reziduali totali.
Timpul de exploatare este intervalul necesar între balastare și debalastare pentru a

asigura un tratament eficient, care trebuie specificat în timpul aprobării sistemului folosit. În
34
mod normal, este în jur de 24 de ore, iar timpul de menținere a unor sisteme chimice poate fi
de până la cinci zile. Astfel de sisteme pot fi nepotrivite pentru navele care balasteaza si
debalastea frecvent.
Oxidanții reziduali totali sunt substanțele active emise de sistemele de tratare a apei de
balast care utilizează oxidanți, cum ar fi sistemele de electroclorinare. Nivelurile totale de
oxidanți reziduali scad cu timpul de conservare, deoarece oxidanții sunt consumați, dar nu
trebuie să fie mai mari de 0,1 mg / l la evacuare conform legislației. Dacă acestea depășesc
limita mentionata înainte de debalastare, este necesar un tratament suplimentar pentru a
neutraliza oxidanții reziduali totali rămasi.
Electro-clorinarea sau clorurarea electrolitică este cea mai comună tehnologie de dezinfecție
chimică utilizată în sistemele de tratare a apei de balast. Sistemele de electroclorurare
utilizează de obicei filtrarea înainte de tratare și tratarea apei o singură dată în timpul
balastării. Procesul de electroclorinare utilizează electricitatea pentru a produce o soluție de
dezinfectare de hipoclorit dintr-o soluție de sare obișnuită, care produce gazul hidrogen ca
produs secundar.
Sistemele de electroclororinare implică o amprentă mare și o instalație complexă, cu

numeroase componente, țevi și aranjamente de siguranță. Alte considerente fizice includ:
- ventilatia: Electroclorinarea generează gaze de tip hidrogen și clor, care sunt atât
explozive, cât și toxice. Trebuie controlate toate gazele periculoase și trebuie respectate
cerințele societății de clasificare pentru ventilarea sistemului.
- stocarea chimică: Măsuri de siguranță sunt necesare atunci când se depozitează

substanțele chimice, cum ar fi compartimente separate, cu protecție împotriva exploziilor,
ventilația.
În cele din urmă, este important de reținut faptul că subprodusele de dezinfecție (Ftalat
de dibutil) pot fi formate atunci când se utilizează electroclorinarea. Ftalatul de dibutil rezultă
35
din reacțiile cu conținutul organic în apă, ceea ce înseamnă că se poate acumula mai mult în
cazul în care conținutul organic este mai mare, de ex. în apă sălcie/salmastra. Deoarece
Ftalatul de dibutil este toxic se poate bioacumula în organismele marine; o serie de studii au
ridicat întrebări cu privire la impactul lor asupra mediului pe termen lung.
Astăzi se pune problema eficacității unei noi generații de produse biocide naturale cu
potențial ecologic, de tratare a apei de balast într-un mod foarte economic. Studiile anterioare
privind juglona (C10H6O3) au demonstrat un grad ridicat de toxicitate la un spectru larg de
organisme acvatice. Toxicitatea este menținută în apa dulce pe un interval larg de pH, iar în
estuare pe un interval larg de salinitate.
Mai multe studii recente privind nutricidele / SEAKLEENâ , au demonstrat toxicitate la
un spectru larg de organisme marine și de apă dulce incluzând larve de pește și ouă,
crustacee planctonice incluzând puricii de apă, larve de bivalve (incluzând midiile zebră),
bacterii Vibrio (de aceeași natură cu bacterii de holeră) și dinoflagelatele (incluzând chisturi
dinoflagelate) în cazul în care distrugerea completă a cloroplastelor a fost înregistrată în
două ore.
Coeficientul de repartiție a SEAKLEENâ și compuși înrudiți, este de aproximativ 2, ceea
ce înseamnă că ele vor rămâne în formă dizolvată în cazul sedimentelor grele.
SEAKLEENâ este toxic pentru speciile bentale de amphipode Leptocheirus plumulosus,
demonstrând astfel eficacitatea sa în tratarea sedimentelor reziduale din tancurile de balast.
În apele marine, SEAKLEENâ și compușii înrudiți, se degradează relativ rapid la compuși
non-toxic, cu timpi de înjumătățire a 16-30 ore. Se anticipează astfel că descărcarea apei de
balast nu va reprezenta o amenințare toxică în apele receptoare. Toxicitatea SEAKLEENâ
pentru toate organismele testate a fost circa 1ppm (mg L -1), care indică o doză eficientă de
tratament în jurul 1-2 g/ per tonă metrică a apei de balast. Din punct de vedere economic,
pentru majoritatea aplicațiilor, se anticipează că SEAKLEENâ ar fi la <0.2 dolari pe tonă
metrică de apă de balast tratată. Ar fi necesară o tratare prealabilă. Echipamentul de dozare
ar fi de cca 1.600 dolari.
Identificarea (desemnarea) zonelor marine potențiale pentru evacuare a apei de balast
Orice desemnare a zonelor de evacuare a apei de balast ar trebui să ia în considerare
impactul dat de navigație (limitând întârzierile), luându-se în considerare următoarele:
- zona ar trebui să fie pe rutele deja existente, dacă este posibil;
- în cazul în care zona nu poate fi pe traseele existente, ar trebui să fie cât mai aproape
posibil de acestea.
Constrângerile pentru siguranța navigației trebuie să fie luate în considerare atunci când
se alege locația și dimensiunea zonei de schimb a apei de balast. Astfel de considerații ar
trebui să includă, dar nu sunt limitate la:
- creșterea congestionării traficului maritim;
- apropierea de alte navele maritime (ambarcațiuni mici, platformele marine, etc.);
- securitate a zonei;
- căile navigabile / sisteme de orientare.
36
Ar trebui să fie evaluată zona de schimb a apei de balast, pentru a se asigura că

desemnarea acesteia va minimiza orice amenințare la adresa mediului și a sănătății umane,
proprietatea sau resursele, luând în considerare dar nelimitându-se la următoarele criterii:
1.Oceanografic (de exemplu, curenți, adâncimi)
- Curenții, vârtejurile sau zonele de upwelling ar trebui să fie identificate și luate în
considerare în procesul de evaluare.
- Zonele maritime în care curenții dispersează apa de balast descărcată departe de
țărm, ar trebui să fie selectate în cazul în care este posibil.
- Zonele în care procesul de ”spălare” al mareelor este slab sau în cazul în care un
flux mareic este cunoscut a fi tulbure, ar trebui să fie evitate acolo unde este posibil.
- Trebuie selectată dacă este posibil, adâncimea maximă a apei.
2. Factorii fizico-chimici (de exemplu, salinitate, substanțe nutritive, oxigen dizolvat,
clorofila "a"): Zonele cu cantități mari de nutrienți trebuie evitată dacă este posibil.
3. Factorii biologici (de exemplu, prezența organismelor acvatice dăunătoare și
agenților patogeni, inclusiv chisturi; densitatea organismelor): Zonele marine care ar putea fi
afectate de poluarea din activitățile umane (de exemplu, zonele de deversare a sistemului de
canalizare din apropiere); Zone acvatice sensibile ar trebui să fie evitate în măsura
posibilităților.
4. Resurse importante (de exemplu, de pescuit, fermele de acvacultură): ar trebui să
fie evitate locațiile cu resurse importante, cum ar fi zonele-cheie de pescuit și fermele de
acvacultură.
5. Operațiunile de apă de balast (de exemplu, cantități, surse, frecvență): necesitatea
unei estimări prevăzute a cantităților, surselor și frecvențelor de apă de balast evacuate de
navele care vor folosi zona maritimă desemnată.
Limitele spațiale ale zonei schimb a apei de balast ar trebui să fie clar definite și
trebuie să fie în conformitate cu legile internaționale. Zona desemnată de schimb a apei de
balast se definește prin: coordonate geografice precise, limita de adâncime și / sau distanța
din cel mai apropiat țărm. Detalii privind caracteristicile zonei de schimb a apei de balast
desemnate ca fiind relevante pentru a ajuta navele să planifice călătoria lor, incluzând:
folosirea zonei prin alt trafic, curenții, fluxul mareic, vântul, evenimente legate de sezon
(cicloni, taifun, îngheț, etc.)
CONCLUZIE
Apa de balast este una dintre cele mai importante căi de invazie biologică din întreaga
lume. Înlăturarea organismelor din apa de balast este o modalitate promițătoare pentru a
preveni introducerea de bioinvadatori care produc pagubei ecologice și economice. Pentru că
nicio metodă nu a fost încă dovedită că elimină toate organismele din apa de balast, mai
multe cercetări trebuie să se desfășoare pentru îmbunătățirea metodelor de tratament
existente, precum și dezvoltarea de noi metode, și determinarea eficienței prin combinarea
metodelor de tratare a apei de balast.
Deoarece instalarea de noi tehnologii sau retehnologizarea navelor este scumpă,
proprietarii de nave sunt reticenți în a folosi o nouă tehnologie, cu excepția cazului în care se
dovedește eficientă. Acest lucru, la rândul său, a creat întârzieri în adoptarea reglementărilor
și implementarea modului în care navele pot gestiona apa de balast.
37
3.6 Mecanisme de prevenire a utilizării unor substanțe

nocive în sistemul antifouling
Conceptul de biofouling
Biofoulingul reprezintă acumularea nedorită a organismelor vii pe suprafețe în contact
cu lichide. Biofoulingul se dezvoltă prin formarea unui strat de condiționare urmat de
adeziunea celulelor bacteriene care cresc într-o formă sesilă de dezvoltare a bacteriilor,
cunoscut ca biofim. Această etapă a procesului complex de biofouling este adesea
menționată ca "microfouling", care, la rândul său, facilitează atașarea în continuare a unor
organisme mai mari, de la macroalge până la diverse specii de nevertebrate, într-un proces
denumit "macrofouling".
Cu alte cuvinte, microfoulingul este reprezentat de biofim și adeziunea bacteriană, iar
macrofoulingul de atașarea organismelor mai mari.
Se estimează că există peste 4.000 de specii cunoscute implicate în sistemul biofouling,
toate acestea având potențialul de a coloniza o suprafață scufundată. Este important să se
înțeleagă că nu specia adultă este cea care caută o suprafață adecvată pe care să se
stabilească și să o colonizeze, ci este vorba de larvele lor. Sporii de plante din zona de
coastă și larvele de animale aflate inițial în dimensiuni microscopice, fac interesul în această
fază ca membri temporari ai comunității de plancton. Ca atare, ele depind de curenți, valuri și
maree pentru deplasare. Durata de timp cât aceste larve rămân în formă planctonică, este
variabilă în funcție de cât de repede pot găsi o suprafață adecvată de fixare. Acest lucru
poate varia de la aproximativ șase săptămâni, în cazul larvelor de ciripede, la câteva ore în
cazul larvelor de viermi tubicoli și hidroizi (meduze). O astfel de existență este periculoasă
(supraviețuirea ținând de hazard), astfel pentru a asigura supraviețuirea speciile respective
de animale pot produce un număr mare de larve. De exemplu, un singur exemplar de ciriped,
poate produce peste 10.000 de larve într-un sezon. La fel se întâmplă și în cazul plantelor;
un singur filament vegetativ este capabil să producă 100 milioane spori într-un sezon. Aceste
organisme de fouling se vor strădui să caute o suprafață scufundată adecvată, și să se
stabilească și să crească rapid.
Pe coca navei, tipul, gradul și severitatea foulingului (depunerilor vii) depinde de mai
mulți factori, ca de exemplu: salinitatea apei, lumină, temperatură, poluare și prezența
substanțelor nutritive. Severitatea depunerilor vii tinde să fie un fenomen sezonier
reglementat de amplasarea geografică, ca de exemplu:
- zonele polare: < 5oC, risc scăzut de fouling. Foulingul va avea loc pentru o perioadă
scurtă de timp, de obicei, în fiecare parte a mijlocul verii.
- zonele temperate: 5-20oC, risc mediu de fouling. Procesul va avea loc pe tot parcursul
anului cu accent din primăvară până toamna devreme.
- zonele tropicate/ sub-tropicale: > 20oC, risc mare de fouling. Procesul continuă pe tot
parcursul anului, cu o multitudine de specii.
Navele care tranzacționează apele tropicale sau sub-tropicale sunt supuse unui atac
”agățare” mai sever, în special în apele de mică adâncime, apele de coastă având o
abundență mai mare de nutrienți, lumină, căldură, care facilitează reproducerea prolifică a
speciilor de fouling (”depunătoare”). Navele cu cel mai mare risc sunt cele cu mișcare lentă,
vasele mici care tranzacționează apele de coastă din regiunile tropicale sau sub-tropicale.
Viteza navei joacă un rol important în densitatea și supraviețuirea asociațiilor de fouling.
38
Viteze mari previn atașarea de suprafețe a organismelor de fouling și pot, de asemenea,

elimina sau ucide organismele stabilite anterior. Atașarea organismelor este de multe ori
împiedicată la navele cu viteze circulante deoarece larvele sunt în imposibilitatea de a atașa
de coca navei. Atunci când viteza depășește în mod obișnuit 20 de noduri, depunerea pe
coca navei (în special pe zonele laminare) nu ar mai avea loc (în timp ce navele sunt în
tranzit). În plus, anumiți taxoni sau forme morfologice (de exemplu, formele de ramificare)
sunt eliminate atunci când sunt expuse unor debite mari.
Traseele generale și locația porturilor frecventate de nave vor avea o influență majoră
asupra compoziției și tipului de asociații de fouling. Durata voiajului este dependentă atât
distanța parcursă cât și de viteza navei. Variațiile fizice și disponibilitatea lanțurilor trofice pot
să difere foarte mult între zonele de coastă și oceanice, astfel parcurgerea pe perioadele
lungi în largul oceanului, poate duce la dispariția multor taxoni din zona de coastă.
Există diferite tipuri de depuneri de organisme. Organismele care creează neplăceri prin
depunerea pe coca navei sunt comunități de fouling care trăiesc în zona de maree și
submaree. Cele mai frecvente tipuri găsite pe coca navei sau structuri fixe sunt: artropode
(ciripede, amfipode, și crabi), moluște (scoici și melci de mare), spongieri, briozoare,
celenterate (hidrozoare și anemone), protozoare, anelide (viermi marini), și cordate (ascidii și
pești), la fel ca și specii de macroalge (iarba de mare). Depunerile de organisme tind să se
concentreze în zonele adăpostite ale corpul navei, cum ar fi carena navei și compartimentul
cârmei, și de a dezvolta în zonele în care au fost compromise acoperiri antivegetative.
Acoperirea antifouling poate fi ineficientă de-a lungul chilei de santină și îmbinărilor de
sudură unde în unele cazuri, sunt aplicate necorespunzător, ceea ce face aceste suprafețe
sensibile la ”atacul” organismelor de fouling.
Specii de animale implicare în procesul de biofouling:
- ciripedele sunt animalele cele mai frecvent întâlnite în fouling. Larvele de Balanus,
Lepas sunt selective în situl lor de stabilizare și par să recunoască și alte ciripede. Acestea
trăiesc în cochilii dure de calcar, care pot adera foarte bine și pot fi dificil de eliminat. Pe
nave, se practică îndepărtarea prin spălare sub apă sau răzuire mecanică lăsând în urmă un
reziduu. Acest lucru poate favoriza colonizarea în continuare, crescând problema foulingului.
- lipitori cu gât de lebădă: aceste animale sunt special adaptate la o viață atașată de
obiecte aflate în mișcare. Aceste specii sunt neobișnuite prin faptul că ele nu domină zona de
coastă sau țărm, dar se pot depune pe corpurile/coca navelor aflate în mișcare în largul
oceanului.
- hidroizii: asemănătoare plantelor ca și în aparență (acestea sunt de multe ori
confundate cu alge), hidroizii trăiesc în colonii și sunt adesea găsiți pe fundul plat al navelor.
Având în vedere nivelul scăzut de lumină în zonele cu fund plat ale navei, este o
presupunere sigură că aceste filamente sunt un tip de hidroid și nu o specie de algă.
- moluște: acestea sunt animale cu cochilii tari, în perechi (bivalve) cum ar fi midii și
stridii. Adeziunea la structurile scufundate este relativ slabă și acest lucru tinde să limiteze
depunerea acestor specii pe structuri staționare de exemplu, platformele petroliere, mai
degrabă decât pe nave active.
- viermi tubicoli: aceste organisme trăiesc în tuburi calcaroase ușor de recunoscut,
care protejează organismele lor moi. Larvele viermilor tubicoli pot recunoaște propriile specii
39
rezultând astfel colonii mari în curs de instituire. Ei tind să se instaleze pe structuri staționare
sau pe nave care petrec un timp relativ lung în port. Animalele de fouling nu au nevoie de
lumină pentru creștere și pot prolifera pe orice zonă a unei nave (coca subacvatică), inclusiv
în partea de jos a zonei plate.
Cele mai frecvente plante de fouling de pe nave sunt algele brune din genul Ectocarpus
spp. și alga verde Enteromorpha spp., adesea menționată ca iarbă de mare, datorită
aspectului său asemănător și culorii. Alge pluricelulare încep atașarea prin sporii
microscopici. Acești spori se pot stabili în câteva secunde și coloniza o suprafață scufundată
în câteva ore.
Participarea plantelor la fouling, se produce de obicei în cazul în care există lumină
solară disponibilă, adică în zona tensiunii superficiale de apă (zona de neuston) și la câțiva
metri mai jos. Acestea nu se vor regăsi în partea de jos, plată a navelor.
Depunerea mâzgii: mâzga pe suprafețe scufundate poate fi atribuită unei acumulări de
alge unicelulare (diatomee). De asemenea, mâzga are un profil de suprafață foarte scăzut și
poate rămâne aderentă pe coca navelor la viteze de peste 30 de noduri.
Ca un sub-vector al transportului maritim, coca de biofouling este cunoscută a fi un
vector de răspândire puternic al multora dintre aceste organisme acvatice. Dovezile provin de
la mai multe surse - inventarul speciilor invazive din anumite golfuri și estuare, precum și
probe prelevate direct de pe coca navelor. Într-un studiu realizat de Fofonoff și colab., (2003)
a fost menționat un procent de 36% specii invazive în apele SUA având ca vector coca
navelor și doar 20% specii provenite prin intermediul apelor de balast. Este de remarcat
faptul că testările moderne pentru a determina timpul de reînnoire pentru acoperiri
antivegetative se bazează pe performanța navei și eficiența consumului de combustibil, mai
mult decât pe examinarea directă a acumulării biofoulingului. Deși riscul potențial al
foulingului de pe coca navei este clar, vectorul de depunere al foulingului pe corpul navei a
fost, probabil, mult mai important din patru motive (înainte de al 2-lea război mondial):
predominanța navelor din lemn; vitezele mici de deplasare a lor; timpul de rezidență portuară
și al potențialului de colonizare a fost mai mare; vopselele antivegetative eficiente erau
indisponibile. Suprafața corpului navei afectează gradul de biofouling pur și simplu prin
compoziția sa, furnizând astfel o suprafață potențială de colonizare de către organismele
atașabile. Acest lucru este analog cu volumul de evacuare a apei de balast pentru a
determina magnitudinea de livrare a speciilor invazive. Este bine cunoscut faptul că
densitatea organismelor este rareori distribuită în mod egal pe coca unei nave, în primul rând
datorită adânciturilor și heterogenității generale ale zonelor de pe coca navei, cumulat cu
efectul curenților de apă. Anumite locații au fost identificate ca puncte slabe în prevenirea și
dezvoltarea stabilității biofoulingului: elicea, cârma, chila de santină etc.
Formarea biofilmului
Biofilmul este caracterizat prin producerea de matrice extracelulară care sporește
semnificativ stabilitatea mecanică și toleranța sa la biocide, ceea ce face dificil a fi eliminat.
Diferite tehnici anti-biofouling care vizează biofilmele sunt disponibile în practica curentă,
cum ar fi curățarea mecanică, utilizarea produselor biocide și utilizarea de vopsele și
acoperiri antimicrobiene.
40
Procesul de aderență prezintă o importanță fundamentală în biologie, mecanismele de

fixare ale procariotelor pe diferite suprafețe, fiind o etapă prealabilă necesară majorității
proceselor biologice, fiziologice sau patologice ale microorganismelor.
Procariotele au unele dintre proprietățile particulelor coloidale, astfel că aderența lor la
diferite substraturi a fost studiată experimental ca un fenomen fizico-chimic aplicând
principiile chimiei coloizilor, abordare oarecum simplistă pentru că procariotele nu sunt
particule coloidale inerte, suprafața și proprietățile lor modificându-se în timp, în funcție de
modificările condițiilor de mediu. Fenomenul a fost studiat cel mai mult în condițiile unei
interfețe solid-lichid.
Faze de formare ale biofilmului:
1) Etapa de transport, respectiv de deplasare a microorganismelor din mediu la
suprafața substratului care, la rândul său, se poate realiza prin trei mecanisme diferite
(Lazăr, 2003):
a) deplasarea prin difuziune – consecință a mișcării browniene a celulelor, fiind prezentă
în condițiile de mediu liniștit, ca și în cursul proceselor de sedimentare;
b) deplasarea prin curenți de convecție, asociată cu circulația lichidului în care sunt
suspendate procariotele și care asigură un transport mai rapid decât modalitatea precedentă;
c) mișcarea activă, cea mai rapidă, poate determina fie contacte întâmplătoare, fie
orientate chemotactic, în cazul existenței unui gradient de concentrație între cele două
interfețe (figura 9).
2) Etapa de aderență inițială este reversibilă, în sensul unei depuneri pe suprafața-
suport, cu menținerea în continuare a mișcării browniene și flagelare și cu posibilitatea de
îndepărtare, fie prin propria lor mobilitate, fie prin agitare ușoară.
Procariotele marine planctonice pot prezenta anumite modificări. Ele se pot fixa pe
suprafețele solide și pot încorpora particule organice, unele chiar cu un înalt grad de
selectivitate față de aceste componente, astfel că multe dintre ele în stadiul sesil capătă
dimensiuni mai mari comparativ cu forma lor planctonică.
În general orice material care intră în contact direct cu diferite lichide care conțin
bacterii, poate deveni un substrat pentru formarea biofilmelor. Suprafețele pot avea o serie
caracteristicile fizico-chimice care influențează rata de aderență și gradul de extindere al
microorganismelor pe substrat. Aceste proprietăți includ suprafața disponibilă,
hidrofobicitatea, energia de suprafață, toxicitatea sau caracterul de nutrient al compușilor
desprinși de pe substrat și o serie de defecte fizice cum ar fi: structura granulară a suprafeței,
adânciturile, ridicăturile, fisuri (Donlan și Costerton 2002). La baza biofilmelor dezvoltate pe
substraturi inerte, celulele bacteriene sunt mai înfometate comparativ cu cele fixate pe
substrat celular, astfel moartea și autoliza celulelor bazale, producerea de gaze în grosimea
biofilmului contribuie la destabilizarea acestuia și la detașarea de fragmente, responsabile de
diseminările la distanță (Lazar, 2003).
Procariotele marine să fixează pe diferitele tipuri de suprafețe artificiale hidrofile și
hidrofobe în condiții variabile de temperatură, statice sau dinamice formând biofilme.
Un rol special în formarea acestui strat (microstrat de suprafață) îl au particule de
exopolizaharide care se găsesc într-o cantitate mare în structura microstratului de suprafaţă.
Aceste particule se formează prin aglutinarea unor polizaharide biogene în special cele
41
produse de fitoplancton şi sunt printre cele mai ubicviste particule din ecosistemele marine
(Cunliffe şi Murrell, 2009). Ele sunt esenţiale în formarea agregatelor din mediul marin, cu rol
în formarea matricei care fixează între ele aceste agregate.
Figura 9. Procesul inițial de biofouling: acoperirea "substratului" scufundat cu polimeri.

Atașamentul bacteriilor și formarea matricei de exopolizaharide
Procariotele din acest strat sunt în special din genul Vibrio şi Pseudoalteromonas,
ambele procariote au tendinţă de a forma biofilme şi de a supravieţui în astfel de forme la
nivel de interfaţă. Procariotele din structura bacterioneustonului datorită proprietăţilor lor de
aderenţă creează comunităţi distincte în structura acestuia, la nivelul cărora celule sunt
cotangente, comunică prin mecanismul de quorum sensing şi pot realiza frecvent un transfer
de gene (Cunliffe şi Murrell, 2009). Există şi teorii conform cărora stratul de suprafaţă ar fi
format dintr-un film gelatinos cu particule care aparţin unor grupe de microorganisme şi au
caracteristici biogeochimice identice. Datorită acestor particularităţi, biofilmele joacă un rol
important în ciclul carbonului în mediul marin.
În ecosistemele de apă dulce, acest strat este mult mai abundent şi mai evident faţă de
mediul marin unde, datorită cantităţilor reduse, se mai foloseşte şi noţiunea de hiponeuston.
Procariotele marine din structura stratului prezintă un pleomorfism determinat probabil
de efectul apelor oligotrofe (Hinrichsen, 2011).
Compuşii organici din acest „film”, atunci când este vizibil, influenţează proprietăţile
fizice ale interfeţei aer-lichid. Astfel de filme, formându-se datorită tendinţelor hidrofobe ale
unor compuşi organici, determină ridicarea lor la nivelul interfeţei aer-lichid (Agogué şi colab.,
2004).
Compuşi de tipul aminoacizilor, glucidelor, acizilor graşi, fenolilor sunt prezenţi în
microstratul de suprafaţă. Bacteriile care sunt atrase de aceşti compuşi provin din microbiota
situată sub nivelul interfeţei aer-lichid şi au rol în transportul acestora spre suprafaţă, dar în
acelaşi timp pot proveni şi din alte surse, cum ar fi cele de origine atmosferică, din zona
continentală sau nitrificarea de origine antropogenă. Concentraţia relativă a acestor
substanţe este dependentă de curenţi şi de cantitatea de precipitaţii. În acelaşi timp creşterea
şi multiplicarea microorganismelor este rezultatul unor reacţii metabolice a căror desfăşurare
normală este influenţată de asigurarea valorilor optime ale salinităţii şi ale temperaturii în
condiţii in vitro.
Metode de prevenire a formării biofoulingului
Apariția de vopsele antivegetative cu eficiență foarte bună, a făcut ca sistemului de
fouling de pe coca navei să i se acorde o mai mică importanță în ceea ce privește
42
transmiterea de specii, comparativ cu apele de balast. În anii `70 tributilina, era folosită în
vopseaua navală, având un real succes în prevenirea depunerilor de biofouling. Ulterior, au
fost descoperite efectele sale nocive asupra organismelor marine, ceea ce a impus o
interdicție completă din ianuarie 2008 de către OMI cu privire la utilizarea compușilor
organostanici ce acţionează ca biocide. De exemplu, tributilina poate duce la extincția
melcilor marini. Alternativele - biocidele pe bază de cupru din copolimeri de auto-lustruire și
vopsele pe bază de silicon, reduc abilitatea de adeziune a organismelor - fiind considerate
mai puțin eficace decât tributilina, fapt ce a determinat o preocupare crescută a translocării
speciilor prin intermediul sistemului de fouling pe coca navei.
Observații pe teren în docuri uscate au arătat că acoperirile antivegetative nu aderă la
fel de bine de-a lungul zonelor de îmbinare, și permit astfel o adeziune crescută a speciilor în
aceste zone. Atunci când navele sunt în docul uscat, sunt folosite blocuri mari de lemn pentru
a le sprijini. Coutts (1999) a demonstrat că aceste blocuri împiedică o acoperire completă a
straturilor antivegetative (antifouling) când coca navei este revopsită în șantierele navale.
Studiile şi cercetările ştiinţifice efectuate de către guverne şi organizaţiile internaţionale
competente au arătat că anumite sisteme antivegetative utilizate la nave prezintă un pericol
considerabil de toxicitate şi alte efecte cronice din punct de vedere ecologic şi economic
asupra organismelor marine importante şi că sănătatea umană poate fi pusă în pericol ca
urmare a consumului de alimente de origine marină afectate.
Agenda 21, adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite din 1992 cu privire la mediu şi
dezvoltare, specifică faptul că introducerea acestor compuşi organostanici în mediul marin
trebuie să fie eliminată în mod treptat, astfel statele semnatare sunt solicitate să ia măsuri
pentru reducerea poluării determinate de compuşii organostanici utilizaţi în sistemele
antivegetative.
Prin Rezoluţia A.895(21) adoptată de Adunarea Organizaţiei Maritime Internaţionale la
25 noiembrie 1999, Comitetul pentru protecţia mediului marin (MEPC) al Organizaţiei este
rugat insistent să acţioneze în sensul elaborării rapide a unui instrument juridic mondial
obligatoriu pentru a face faţă în caz de urgenţă tuturor efectelor dăunătoare ale sistemelor
antivegetative.
Utilizarea sistemelor antivegetative pentru prevenirea acumulării de organisme pe
suprafaţa navelor este de o importanţă majoră pentru asigurarea eficienţei comerţului
transporturilor maritime şi pentru împiedicarea răspândirii organismelor acvatice dăunătoare
şi a agenţilor patogeni, în plus este necesară dezvoltarea în continuare a sistemelor
antivegetative care sunt eficiente şi nu prezintă pericol pentru mediu şi promovarea înlocuirii
sistemelor dăunătoare cu sisteme cât mai puţin dăunătoare sau, de preferinţă, nedăunătoare.
„Convenţia AFS” înseamnă Convenţia internaţională privind controlul sistemelor
antivegetative dăunătoare utilizate la nave, adoptată la 5 octombrie 2001, indiferent de
intrarea sa în vigoare. Începând de la 1 iulie 2003, compuşii organostanici care acţionează ca
biocide în sistemele antivegetative nu se mai aplică sau reaplică pe nave. Începând de la 1
ianuarie 2008, sistemele antivegetative aplicate pe coca sau pe părţile şi suprafeţele
exterioare ale navelor, fie nu conţin compuşi organostanici care acţionează ca biocide, fie
aceste nave au o acoperire de protecţie care împiedică scurgerea acestor compuşi din
sistemul antivegetativ neconform subiacent.
43
Un exemplu de vopsea antifouling este bazat pe un brevet românesc, vopseaua are în

compoziție lianți poliuretanici modificați (65% poliesteri saturați, 9% materie de umplutură ca
talc , sulfat de bariu, dolomită, caolin, solvenți organici etc.). Aceasta prezintă durabilitate în
exploatare foarte mare (3-5 ani) utilizarea ei contribuind la creșterea eficienței navei.
Durabilitatea crescută a acestei protecții determină în mod direct reducerea cheltuielilor
legate de scoaterea pe doc a navei pentru revopsire, scoaterea din uz a navei sau
respectivei construcții navale, la intervale de timp mai mari. Eliberează substanțe toxice în
cantități care se situează sub limita admisibilă la nivel internațional. Efectul antifouling este
mai ridicat și realizat nu numai prin conținutul în substanțe toxice, ci și prin compoziția și
tehnologia de aplicare.
Orice ambarcațiune intrată în contact cu materia vie din apă își poate pierde calitățile
sale, își poate micșora viteza cu care se deplasează și poate fi chiar dificil de manevrat în
caz de urgență. Pentru a evita aceste probleme este indicata protecția ambarcațiunii prin
folosirea unui anti-vegetativ eficace. Producătorii de vopsele trebuie să continue să dezvolte
o serie de noi tehnologii antivegetative. Cele mai multe vopsele antivegetative folosesc
distribuția de elemente metalice în vopsea pentru a bloca aderarea organismelor. Chugoku
Seajet 031, 033, 034, 039 Self-polishing Anti-fouling este anti-vegetativul ideal pentru fibra de
sticlă, lemn și otel și poate fi folosit la viteze până la 40 noduri. Într-adevăr, proprietarii de
bărci cu motor care au folosit în mod tradițional anti-vegetativ dur pentru curse vor constata
că SeaJet 031, 033, 034, 039 dă rezultate mai bune pe parcursul sezonului fără să se uzeze.
SeaJet s-a demonstrat a fi de înaltă eficiență în toate climatele; din Norvegia unde a fost
votat Best Buy de către două influente reviste de bărci, la apele calde ale Mediteranei, unde
a devenit una dintre cele mai populare mărci. Cu noua tehnologie de rășină anti-vegetativă
folosită în SeaJet 039 Platinum, mecanismul de lustruire furnizează performanțe pe termen
extrem de lung, pentru 3 ani sau mai mult.
După ridicare și curățire, carena trebuie examinată îndeaproape pentru a vedea
eventuale deteriorări și depuneri de vegetație marină. Iarba de mare, foulingul și vopseaua
desprinsă trebuie îndepărtate folosind un răzuitor. Scoicile au nevoie de un tratament mai
minuțios, deoarece ”cimentul” lor conține un hormon care încurajează stadiile tinere de scoici
să se instaleze în apropiere. Astfel, după răzuirea scoicilor, rămășitele lor trebuie sablate
umed până când nu mai sunt vizibile. Zone mai mari pot fi tratate prin sablare cu suspensie.
Suprafețele de vopsit trebuie să fie curate, uscate și fără ulei sau grăsime. Suprafețele
goale trebuie întâi grunduite, chituind între straturi cu un chit de profil pentru a reduce orice
ondulații. Anti-vegetativele existente nu au nevoie de obicei de vreo pregătire specială, dar
pot fi ușor sablate umed pentru a îndepărta micile umflături din suprafața vopsită.
După cum se observă din cele prezentate, industria vopselelor marine este în curs de
schimbare dinamică în redefinirea tehnologiilor de referință utilizate în piață. Producătorii de
vopsea marină sunt sub presiunea de a dezvolta noi sisteme de acoperire cu cantitate
redusă de cupru, și flexibilitate în culoare, fără a sacrifica obiectivele de performanță impuse
de industria de transport maritim. Inovarea în cadrul acestei industrii alimentează cursa de a
dezvolta o vopsea marină superioară. Progresele înregistrate în dezvoltarea de produse
comerciale este împiedicată de obicei de durata lungă de teste care sunt necesare pentru a
verifica eficacitatea unui standard experimental înainte de a întreprinde încercări de bord pe
nave maritime.
44
Societatea Americană pentru Testarea Materialelor (ASTM) a publicat un Ghid denumit

D 623 "Metoda de testare standard pentru testarea suprafețelor antifouling prin scufundare
superficială", care a servit drept standard pentru procedurile utilizate pentru testarea
acoperirii foulingului marin în mediul acvatic. În acest sistem, suprafețele acoperite sunt
scufundate într-un mediu marin puternic eutrofizat, de obicei zone portuare și lăsate pe
perioade de timp mari pentru a determina gradul de rezistență oferit de suprafețele de testare
împotriva adeziunii foulingului dur (scoici) și ”soft” (alge marine, spongieri, etc.). Pentru a
evalua performanța mai bună a suprafețelor de testare, este esențială alegerea locului în
asigurarea unor analize suficient de rapide. Cel mai important este un mediu cu apă caldă pe
tot parcursul anului, care să permită condiții de adeziune continuă a organismelor din
biofouling. Un alt aspect ține și de salinitatea apei. Cele două condiții menționate asigură
prezența depunerilor de organisme dorite care permite cercetătorului să prezică fluctuațiile
ciclice și abundența diferitelor comunități în zona specificată. În mediile subtropicale,
fluctuația mare de temperatură și salinitate produce, în general, variabilitatea în structura
organismelor de biofouling, de la lună la lună. În figura 10. este reprezentat un model de
agățare a organismelor pe tije de testare.
Figura 10. Modelul de atașarea organismelor observat pe tije test cu concentrație scăzută de
oxid de cupru
Foulingul poate afecta grav eficiența operațională a unei nave. Carburantul reprezintă
aproximativ 50% din costurile de funcționare ale industriei de transport maritim. O cocă
murdară (încărcată cu biofouling) poate crește consumul de combustibil cu până la 40%. În
cazul în care flota mondială nu ar avea o protecție eficientă împotriva foulingului, o valoare
suplimentară estimată la 72 de milioane de tone de combustibil s-ar fi ars în fiecare an. Acest
consum crescut de combustibil ar conduce la producerea și eliberarea în mediu de
aproximativ 210 milioane de tone suplimentare de dioxid de carbon (gaz cu efect de seră) și
5,6 milioane de tone de dioxid de sulf (precursor al ploii acide).
În afara practicării tratamentului suprafeței imersate a navei cu vopsele antivegetative, o
metodă nouă luată în discuție face referire la sistemul de tratare GlidArc. Avantaje posibile
(folosirea unor vopsele mai ieftine, timp mai mare între două revizii în rada unui port etc.).
Gama de aplicații a GlidArcului este foarte largă, amintind în continuare doar câteva dintre
ele, ce aparține atât biodecontaminării, cât și tratării electrochimice a unor substanțe
organice. Printre avantajele imediate care s-ar obține în cazul reducerii depunerii de
substanță organică pe corpul navei ca urmare a tratării acestuia cu ajutorul GlidArc, amintim
45
creșterea duratei dintre revizii (intrările în port), deci un preț scăzut de exploatare a unei
nave, sau chiar utilizarea unor vopsele mai ieftine și / sau mai puțin poluante în etapa de
fabricare, deci cost mai scăzut de producție (Hnatiuc B, 2014). GlidArcul reprezintă o
succesiune de descărcări electrice de tip alunecător (Gliding Arc = GlidArc), amorsate la
presiune atmosferică. Producerea lor presupune aplicarea între cel puțin 2 electrozi de formă
divergentă, fabricați dintr-un material conductor ce poate fi inox, aluminiu, oțel etc., a unei
înalte tensiuni de ordinul 5 – 15 kV, în condițiile limitării valorilor maxime ale curentului
electric. Electrozii de aluminiu vor cere asigurarea unei energii mai mari de la sursa de
alimentare pentru producerea GlidArcului, datorită acoperirii lor cu o peliculă de oxid, iar cei
din inox favorizează producerea unor reacții de tip Fenton ce dezvoltă efectul oxidant al
acestuia. Sursa ce furnizează înalta tensiune poate fi de curent alternativ, continuu sau în
impulsuri, iar limitarea curentului se poate face prin construcția transformatorului ridicător de
tensiune sau utilizarea unor elemente de limitare, cel mai adesea bobine sau rezistențe.
Aplicațiile electrochimice ale GlidArcului, precum și inactivarea microbiană, sunt legate
de proprietățile chimice ale speciilor formate în interiorul plasmei produse, iar reducerea unor
poluanți model implică oxidarea sau reducerea acestora. Speciile primare, de forma O + și N+,
rezultă din disocierea moleculelor datorită interacțiunii dintre descărcarea electrică și gazul
vector, iar cele de forma H+ și OH- provin din disocierea moleculelor de apă, datorită
impactului electronilor excitați sau proceselor de fotodisociere (H2O + energie → H+ + OH-) .
Speciile reactive de azot și oxigen (oOH), prezente în plasma produsă prin tehnologia
GlidArc, au efect letal asupra bacteriilor tratate (biofilmului) și sunt eficiente împotriva unor
microorganisme. Studiul mecanismului de decontaminare cu tehnologia GlidArc prin
intermediul apei activate a demonstrat că 80 % din acest mecanism este determinat de
amestecul la un pH acid de azotați, azotiți și H2O2.
Un pH acid al soluției tratate este necesar pentru a asigura eficiența tratamentului de
decontaminare cu ajutorul apei activate, dar nu pentru a exercita doar în mod direct o acțiune
letală asupra celulelor țintă, ci pentru a obține și molecule cât mai active din punct de vedere
biologic. Valoarea de pH a soluțiilor reglează crearea altor compuși activi chimic. Acizii slabi
sunt cunoscuți pentru capacitatea de a pătrunde prin membranele bacteriilor într-o formă
non-disociată, care este acțiunea chimică cea mai eficientă. Acțiunea principală de
decontaminare asigurată de apa activată se datorează nitriților acidificați, care sunt cu atât
mai activi cu cât pH-ul soluției are valoare mai mică. În acest caz nitriții se transformă în acid
azotos, care este instabil și se descompune spontan în monoxid de azot (NO) și dioxid de
azot (NO2). Astfel, acidificarea nitriților determină producerea unui amestec complex de oxizi
de azot, care sunt buni agenți de nitrozare (NO + donatori), și difuzează ușor prin
membranele celulelor procariote. Acidul peroxinitros sau peroxinitrita se poate forma de
asemenea în timpul reacției de specii active primare și se întâlnește în mod tranzitoriu în
interiorul apei activate. Acest compus bactericid poate rezulta în special din adăugarea de
H2O2 la nitriți, inducând apoi un efect sinergetic în interiorul amestecului de compuși.
În concluzie utilizarea tehnologiei GlidArc pentru tratamentul de decontaminare prezintă
numeroase avantaje, printre care simplitatea de utilizare, prețul redus de cost, adaptare
ușoară la o aplicație dorită (Hnatiuc E., 2002). Această tehnologie permite și o economie de
energie prin utilizarea reacțiilor chimice corespunzătoare efectului post-descărcare. Utilizarea
46
apei activate de către plasma descărcărilor electrice permite separarea în timp și spațiu a
efectului de decontaminare în raport cu etapa de generare a plasmei. Trebuie menționat însă
că rata de decontaminare ca urmare a utilizării apei activate, este mai lentă față de cea
obținută ca urmare a tratamentului prin expunere directă la plasma descărcării. Este
necesară optimizarea utilizării tehnologiei GlidArc prin creșterea eficienței transferului de
energie de la sursa de alimentare, prin intermediul interfeței plasmă – țintă, către speciile
reactive chimic ce asigură aplicația dorită în raport cu ținta. GlidArcul, precum și alte
tehnologii cu plasmă rece, oferă un mijloc suplimentar de rezolvare a problemelor de mediu
sau de decontaminare microbiologică, mai degrabă decât înlocuirea tehnologiilor deja
disponibile pentru asemenea aplicații. Este necesar să se definească criterii obiective pentru
o aplicație vizată, în scopul de a alege cea mai bună combinație de soluții tehnologice pentru
a rezolva problema respectivă.
De reţinut!
Efectul apei de balast și al biofoulingului asupra biotei

marine.
Măsurile de protecție în cazul traficului maritim în
zonele deosebit de sensibile și respectiv zonele
polare.
Test de autoevaluare
1. Ce reprezintă o rețea ecologică?
2. Definiți conceptul de zonă deosebit de sensibilă (exemplificați).
3. Care sunt factorii de impact aplicați în apele polare?
4. Precizați care este riscul de mediu în cazul transferului de specii prin
intermediul apei de balast?
5. Care sunt tehnologiile potențial aplicate în tratarea apei de balast?
6.Ce reprezintă biofoulingul?
7. Care sunt etapele de formare a biofilmului?
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele

de autoevaluare
1. pag 2 prezentul curs
2. pag 3-10 prezentul curs
47

Bibliografie
1. Agogué H., Casamayor E. O., Joux F., Obernosterer I., Dupuy C., Lantoine
F., Catala P., Weinbauer M. G.Reinthaler T., Herndl G. J. and Lebaron P.,
2004 - Comparison of samples for the biological characterization of the sea
surface microlayer, Limnology and Oceanography: Methods, 2, pp. 213–225.
2. Donlan R. M. and Costerton J. W., 2002 - Biofilms: survival mechanisms of
clinically relevant microorganisms,Clinical Microbiology Reviews, 15, pp. 167-
193.
3. Hnatiuc B, S. Ghita, A. Sabau, M. Hnatiuc, L.-C. Dumitrache, M. Wartel,
2014. Treatment with activated water by GlidArc technology of bacteria
producing Biofouling. ATOM-N 2014-08-21 The 7th edition of the International
Conference ”Advanced Topics in Optoelectronics Microelectronics and
Nanotechnologies”Proceedings of SPIE Vol. 9258. ISBN 9781628413250
4. Hnatiuc, E. 2002. Proce´de´s base´s sur les de´charges e´lectriques, p. 219–
291.In E. Hnatiuc (ed.), Proce´de´s e´lectriques de mesure et de traitement des
polluants. Tech & Doc, Paris, France.
5. Lazar V., 2003 - Aderenta microbiana, Editura Academiei Române,
Bucuresti, pp. 1 – 216
6. Cunliffe M., Salter M., Mann P. J., Whiteley A. S., Upstill - Goddard R. C.
and Murrell J. C., 2009 -Dissolved organic carbon and bacterial populations in
the gelatinous surface microlayer of a Norwegian fjord mesocosm, FEMS
Microbiol Letters, 299, pp. 248 –254.
7. Hinrichsen E., 2011 - Effect of Temperature on Salinity, The Hub for bright
minds, Marine Engineering, pp. 1 –3.
8. http://www.natura2000.ro
9.
http://www.imo.org/About/Conventions/ListOfConventions/Pages/International
-Convention-for-the-Control-and-Management-of-Ships%27-Ballast-Water-
and-Sediments-%28BWM%29.aspx
48

TNSM - Unitatea de Invatare 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TNSM - Unitatea de Invatare 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Compendiu pentru zone maritime cu statut de protecție

Unitatea de învăţare nr. 3

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 2

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 3

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare nr. 3 sunt:

3.1 Definirea conceptului de rețea ecologică

Condiţia ca vieţuitoarele ce populează un habitat să poată rezista este să existe cât

Figura 1. Hartă a zonei transmisă Organizaţiei Maritime Internaţionale spre a fi desemnată

3.2 Zone maritime deosebit de sensibile

Figura 2. Cele 14 zone de protecție specială din lume (sursa: http://pssa.imo.org/#/globe)

Figura 4. Densitatea de transport local este indicată ca o hartă termică (sursa:

3.3 Transportul maritim în apele polare (Codul polar)

formare, de căutare / salvare și de protecție a mediului, aspectele relevante pentru navele

- prevenirea poluării cu gunoi de la nave, adăugând restricții suplimentare pentru

3.4 Calitatea apei de balast

subestimată, deoarece se bazează pe cheltuielile curente de eradicare și control al SI plus

Astfel, aderarea Finlandei a declanșat intrarea în vigoare a unei măsuri internaționale

Începând cu Finlanda, un număr de state au continuat să adere, aducând totalul la 59

• Anexă - Secțiunea A Dispoziții generale: acestea includ definiții, aplicații și scutiri. În

• Anexă - secțiunea B Cerințe de management și control pentru nave: navele trebuie să

administrație (Regulamentul B-1). Planul de gestionare a apelor de balast este specific

În conformitate cu Regulamentul B-4 privind schimbul apei de balast, toate navele ar

• Anexă - Secțiunea C Măsuri suplimentare: o parte, în mod individual sau împreună cu

• Anexă - Secțiunea D Standarde pentru gestionarea apei de balast: există un standard

Regulamentul D-4 se referă la tehnologiile de tratare a apelor de balast.

Navele noi vor fi obligate să instaleze și să respecte standardul D2 începând cu data de 8

De asemenea, este posibil ca navele să descarce balastul la instalațiile de recepție

Navele de agrement pot fi scutite de respectarea Convenției, în anumite condiții și de

Principala diferență dintreRegulamentul BWM Garda de Coastă (gestionarea apei de

de testare și verificare a echipamentelor. În 2005, apoi actualizat în 2008, OMI a lansat

-Un sistem US al BMW aprobat pentru a respecta standardul;

-Utilizarea și evacuarea apei de balast obținute exclusiv dintr-un sistem public de

-Descărcarea apei de balast într-o instalație de recepție;

-Interzicerea deversarii apei de balast neadministrate în interiorul a 12 mile marine.

Rezultatele sunt afişate folosind o tehnologie avansată de prelucrare a imaginilor, iar

Flexibilitatea în plasarea componentelor sistemului și necesitatea unor modificări structural;

Luând în considerare gestionarea integrală a apei de balast, inclusiv funcționarea

-risc de contaminare: țevile și supapele leagă tancurile de balast și de sistemul de

-compatibilitatea substanțelor active: atunci când dezinfecția implică substanțe active,

Diferențele dintre instalațiile nou construite și cele de modernizare

a) PureBallast 3.1 folosește o formă îmbunătățită de tratament UV, dezvoltată în

concentrația dozei UV. Lămpile UV cu presiune medie în interiorul reactorului folosesc

Filtrarea: Susținerea reactorului este o etapă de filtrare, utilizată pentru a îndepărta

În combinație cu reactorul, designul efectiv al filtrului de coș permite tratarea completă a

PureBallast 3.1 este un sistem inline conceput pentru o flexibilitate ridicată și o

Fiecare unitate de filtrare este prevăzută cu două emițătoare de presiune, pe orificiul de

-variațiile sezoniere ale salinității și temperaturii în zona de suprafață și profunzime din

-prezența tuturor speciilor non-indigene (inclusiv specii criptogenice) și a speciilor native

Înainte de a lua în considerare orice tehnologie de tratare, este necesar să se înțeleagă

-Coagularea / flocularea utilizează substanțe chimice pentru a declanșa formarea unor

Sistemul de tratare primară se bazează pe tehnologia de filtrare mecanică (prin site).

comparație cu durata de viață a navei, coroziunea poate să nu fie de fapt o preocupare

Principalele alternative de tratament: dezinfecție fizică

Tehnologiile de dezinfecție fizică pentru tratamentul principal reprezintă o alternativă la

Ca și în cazul tehnologiilor de dezinfecție chimică, totuși, există beneficii și limitări ale

Eficacitatea acestui proces este strâns legată de configurația lămpilor UV și a

lămpile cu presiune medie penetrează în continuare și asigură o mai bună dezinfecție

-Salinitatea apei: tratamentul UV nu este direct afectat de salinitatea apei. Cu toate

Alegerea corectă a lămpilor și a manșoanelor poate însemna nu numai performanțe mai

În plus, este înțelept să se ia în considerare următorii factori:

-Metode de curățare: Biofoulingul, reziduurile acumulate pe manșoanele cu lampă de

Clean-In-Place (CIP) cu un acid ușor evită riscul degradării manșoanelor și

-Gestionarea energiei: menține performanța de tratare atunci când se deplasează între