O scrisoare pierduta

Ion Luca Caragiale, dramaturg și prozator excepțional, este considerat cel mai de seamă reprezentant al
dramaturgiei noastre, fiind numit “un Molière al romanilor”. Opera sa se contureză în două universuri
artistice distincte, unul comic și satiric, în manieră realistă, identificat în schițe și cele patru comedii
("O noapte furtunoasă", "Conul Leonida față cu reacțiunea", "O scrisoare pierdută", "D-ale
carnavalului"), dar și unul grav, cu accente tragice, reliefat în nuvele și în drama ”Năpasta”.
Ion Luca Caragiale, se evidențiază în literatura autohtonă drept un spirit critic faţă de
societatea vremurilor, Pompiliu Constantinescu observând în lucrările sale "cea mai lucidă inteligenţă
satirică românească". Opera “O scrisoare pierdută” a fost reprezentată pe scenă în anul 1884  şi este o
comedie, specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri
umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu final fericit. Aparţinând realismului clasic, se regăsesc în
cadrul său trăsături precum satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de observaţie acut, veridicitatea
redată de tehnica detaliului semnificativ, echilibrul compoziţional şi tipologiile prezente.
Tema ilustrează degradarea vieţii politice, sociale şi private, concretizată prin surprinderea
unui episod din campania electorală pentru desemnarea unui candidat pentru viitoarele alegeri
parlamentare. Viziunea autorului este una realistă, Caragiale încercând să redea cu acurateţe detalii ale
societăţii în care a trăit, utilizând comedia pentru a masca tragedii existente în realitatea imediată
("fondul comediilor lui Caragiale este rece şi cinic"-Mihail Dragomirescu).
La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv articulat nehotărât, marcând
generalitatea evenimentului şi faptul că acesta se poate repeta în orice context (aspect accentuat şi de
pierderile repetate ale aceleiaşi scrisori), şi un adjectiv care înglobează intriga textului literar. Acesta
pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă, numind instrumentul şantajului politic ("o
scrisoare pierdută"), documentele intime folosite în acest scop reprezentând un morav des întâlnit în
epocă.
Indicaţiile scenice sau didascaliile, singurele intervenţii în text ale autorului, sunt o modalitate
de explicare suplimentară din partea acestuia, care ajută la interpretarea scenică şi la regia spectacolului
teatral. În opera de faţă, acestea punctează gesturile, atitudinea şi trăirile personajelor "(gustă din
paharul cu apă)" "(impunător)", "(naiv)", "(aparte)", reprezentând de asemenea o metodă de
caracterizare directă a personajelor, de către autor, dar şi descriu ambientul- "anticameră bine
mobilată".
În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, acţiunea comediei se desfăşoară "în capitala
unui judeţ de munte, în zilele noastre". Reperul spaţial vag, fără a numi cu exactitate elemente
toponimice, are efect de generalizare, indicând faptul că evenimentele se pot produce oriunde în ţară.
Timpul precizat este sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, în interval de trei
zile, condiţionat de scopul operei dramatice de a fi pusă în scenă.
Se remarcă un singur tip de conflict în operă, respectiv cel exterior, cel principal constând în
înfruntarea pentru putere politică a două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul
Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache şi soţia sa, Zoe) şi gruparea independentă constituită în jurul lui
Nae Caţavencu, avocat şi proprietar al ziarului "Răcnetul Carpaților". Conflictul are la bază contrastul
dintre aparenţa personajelor, ceea ce îşi doresc să pară, şi esenţa lor, ceea ce nu sunt de fapt. Conflictul
secundar este redat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, ce se teme de trădarea prefectului. Există
totodată conflicte minore între personaje, analizabile în diferite scene, precum cel dintre Caţavencu şi
Tipătescu, în confruntarea din salonul prefectului, în care Caţavencu refuză toate funcţiile propuse de
Tipătescu în locul celei de deputat. Tensiunea dramatică este susţinută gradat prin înlănţuirea
evenimentelor care conduc spre rezolvarea conflictului.
Ca structură, comedia este împărțită în patru acte şi 44 de scene. Înaintea operei se află o listă
cu personajele, cărora autorul le atribuie anumite însuşiri. Textul este conceput ca o succesiune
dinamică de replici, iar principalul mod de expunere este dialogul. Coerenţa textului dramatic este
asigurată de relaţiile de simetrie şi opoziţie. Simetria este conferită de existenţa celor două scrisori de
amor, folosite drept şantaj politic, subliniind astfel imoralitatea omniprezentă. De asemenea, aceasta se
remarcă şi prin opoziţia dintr incipit şi final. Dacă acţiunea începe prin lupta celor două partide politice,
ea se încheie cu împăcarea tuturor.
Acţiunea operei dramatice este structurată pe momentele subiectului, întâmplările prezentate
derulându-se concentric în jurul pretextului. Astfel, în primul act, expoziţiunea îi înfăţişează în salonul
prefectului Ştefan Tipătescu, pe acesta şi pe poliţistul oraşului, Ghiţă Pristanda, discutând articolul
semnat de Nae Caţavencu în ziarul "Răcnetul Carpaţilor", iar ulterior despre spionarea adversarilor
politici din seara precedentă, precum şi despre numărarea steagurilor puse de poliţist. Venirea lui
Trahanache cu vestea deţinerii unei scrisori de amor de către adversarul lor politic declanşează
conflictul dramatic principal, reprezentând totodată intriga, pierderea scrisorii de amor producându-se
înaintea începerii comediei.
Actul al doilea cuprinde desfăşurarea acţiunii ce începe cu numărarea voturilor, cu o zi
înaintea alegerilor. Se declanşează conflictul secundar, teama grupului Farfuridi-Brânzovenescu de
trădarea prefectului. Este evidenţiată o discrepanţă între atitudinile abordate de cei doi actanţi în
povestea scrisorii de amor, Tipatescu cerându-i lui Pristanda arestarea lui Caţavencu şi percheziţia
locuinţei, în vreme ce Zoe se foloseşte de capacităţile sale de convingere specifice principiului feminin
pentru a-l determina pe Tipătescu să susţină candidatura avocatului din opoziţie, în schimbul returnării
scrisorii. Prefectul nu acceptă acest compromis politic, Zoe fiind singura care îi promite sprijinul lui
Caţavencu. Totuşi, de la centru este primită o depeşă care solicită alegerea unui alt candidat pentru
colegiul al II-lea.
În actul III, în sala mare a primărie Farfuridi şi Caţavencu îşi susţin discursurile în cadrul
întrunirii electorale. Între timp, Trahanache găsește o poliţă falsificată de Caţavencu, pe care
intenţionează s-o folosească pentru contraşantaj. Punctul culminant este atins în momentul în care
Trahanache anunţă numele candidatului susţinut de comitet, şi anume Agamiţă Dandanache. În sală are
loc o încăierare între politicieni, în care Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită a pentru a doua
oară de Cetăţeanul turmentat.
Actul IV aduce rezolvarea conflictului iniţial deoarece scrisoarea ajunge la Zoe, iar Nae se
supune condiţiilor sale. Apare în scenă candidatul susţinut, Agamiţă Dandanache, care îşi relatează
istoria, foarte asemănătoare cu cea petrecută în acest context, el găsind la rându-i o scrisoare
compromiţătoare pe care o folosise pentru şantaj.
Ca stil şi limbaj, Tudor Vianu susţinea că "Limba şi stilul personajelor lui Caragiale alcătuiesc
un monument al dezvoltării realismului în literatura noastră". În acest sens, se remarcă varietatea de
tipuri de comic prezente în operă. Comicul este o categorie estetică ce stârneşte râsul, având ca sursă
contrastul dintre aparenţă şi esenţă, sancţionând defecte umane şi prezentând o gamă largă de reacţii
morale.
Comicul de intenţie este realizat pe ideea de contrast între aparenţă şi esenţă, identificabil în
acţiunile întreprinse de personajele lui Caragiale ce doresc să pară ceea ce nu sunt de fapt, subliniind
astfel umorul.
Comicul de moravuri vizează modul de viaţă al unei epoci, surprinzând pe de o parte
imoralitatea triunghiului conjugal, iar pe de altă parte coruperea sferei politice, evidenţiată prin şantaj şi
falsificare a listelor electorale.
Comicul de situaţie susţine tensiunea dramatică prin întămplări neprevăzute, construite după
scheme comice clasice, precum prezenţa triunghiului conjugal, cuplul Farfuridi-Brânzovenescu,
involuţia lui Caţavencu, pierderea repetată a scrisorii, coincidenţele, confuzia(lui Dandanache, de
exemplu), alegerea lui Dandanache în calitate de deputat.
Comicul de caracter cuprinde tipologiile clasice, reliefând defecte general-umane pe care
Caragiale le sancţionează prin umor, fapt evident încă din vorbele sale -"unul e sucit într-un fel, altul în
alt fel, fiecare în felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să faci haz de ei". Pompiliu Constantinescu
a încadrat personajele într-o tipologie comică: Trahanache- încornoratul, Zoe- cocheta şi adulterina,
Tipătescu- Don Juanul, Caţavencu- demagogul, slujitorul- Pristanda, cetăţeanul- Cetăţeanul turmentat.
Comicul de nume evidenţiază trăsătura dominantă de caracter, originea sau rolul personajelor
în desfăşurarea evenimentelor. De exemplu, numele Zaharia trimite la "zaharisit", îmbătrânit, marcând
astfel vârsta înaintată a personajului, în vreme ce Trahanache provine de la cuvântul "trahana", ce
denumeşte o cocă moale, de unde derivă caracterul uşor manipulabil al acestuia. Numele personajelor
Farfuridi şi Brânzovenescu indică termeni din arta culinară, subliniindu-le obtuzitatea şi lipsa de
caracter.
Comicul de limbaj evidenţiază incultura personajelor şi lipsa de logică, reieşind din etimologii
populare sau confuzii paronimice-"bampir", "famelie mare şi renumeraţie mică",din  lipsa de
proprietate a termenilor, cuvântul capitalist fiind folosit pentru locuitorii capitalei, din ticurile verbale
"Ai puţintică răbdare","Curat murdar", truisme "Eu cu cine votez?", sau nonsensuri "Industria noastră e
amirabilă, sublimă putem spune, dar lipseşte cu desăvârşire".
Viziunea lui Ion Luca Caragiale este specific realistă, acesta dorind să redea cu acurateţe
detalii ale societăţii celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, folosindu-se de umor cu scopul de
a ascunde realităţi dure veşnic valabile sub stratul comic, invitând cititorul să descifreze aceste
elemente. Opera “O scrisoare pierdută" este o comedie de moravuri, de factură realistă şi clasică, în
cadrul căreia abundă tipurile de comic, autorul satirizând cu ajutorul acestui instrument societatea cu
tarele ei, prin prisma vieţii familiale şi a celei politice, punând în evidenţă defecte ale unor personaje
conturate prin numeroase modalităţi originale.