SISTEMUL MUSCULAR

Muşchii reprezintă principalii efectori ai organismului.

După aspectul la microscopul optic al fibrelor musculare sunt de două tipuri – 1.

striate (muschi scheletici şi miocardul); - 2. netede:

 muşchii scheletici asigură tonusul, postura, echilibrul, mimica şi mişcările voluntare,

 muşchiul cardiac asigură activitatea de pompă ritmică a inimii,

 muşchii netezi asigură buna funcţionare a circulaţiei, motilitatea digestivă şi

excretorie, acomodarea vederii, naşterea, alăptarea etc.

Indiferent de particularităţile morfologice şi de rolul lor specific, toţi muşchii se

caracterizează prin proprietatea de a transforma energia chimică în energie mecanică.

Această transformare are loc la nivelul sarcomerului, cu un randament de 30 – 40%.

Muşchii striaţi (scheletici) constituie cea mai mare parte a musculaturii organismului şi
reprezintă cca 50% din greutatea corpului.

  1. Particularităţi morfofuncţionale ale muşchilor striaţi

Muşchii scheletici (somatici) prezinta:

* porţiune centrală (corpul muscular), format din ţesut muscular striat

* două extremităţi (tendoane), formate din ţesut fibros.

* muşchiul scheletic este acoperit în întregime de o fascie.

* sub fascie se află o lamă de ţesut conjunctiv: perimisium extern, care acoperă
muschiul, trimite în interior, septuri conjunctive, din care se detaşează o teacă de ţesut
conjunctiv (endomisium), ce înveleşte fibrele musculare striate.

Muşchiul are o bogată vascularizaţie

Arteriolele pătrund prin septurile conjunctive şi duc spre miofibrile sânge încărcat cu
oxigen şi substanţe nutritive.

Sângele încărcat cu bioxid de carbon şi produsele de dezasimilaţie rezultate din

metabolismul muscular este colectat de venule.

Inervaţia muşchiului scheletic este dublă: somatică (senzitivă şi motorie) şi vegetativă

(simpatică), determinând reacţii vasomotorii.
 Fibrele musculare striate intră în constituţia muşchilor: scheletici, ai limbii, faringelui,
1/3 superioară a esofagului, sfincterelor (anal extern şi uretral extern).

Fibra musculară striată este alcătuită din:

 sarcolemă, sarcoplasmă şi numeroşi nuclei,

 sarcolema prezintă două porţiuni: sarcolema propriu-zisă cu rolul de a propaga

excitaţia de-a lungul fibrei musculare şi membrana bazală cu rolul de a menţine forma
fibrei musculare în limite normale,

 sarcoplasma conţine organite celulare comune, incluziuni citopasmatice şi miofibrile:

→ mitocondriile (sarcozomii) conţin o mare cantitate de mioglobină (pigment

asemănător Hb) cu rol de transportor şi rezervor de oxigen şi un bogat echipament
enzimatic,

→ reticulul sarcoplasmatic este reprezentat printr-o reţea de tuburi ce înconjoară

fiecare miofibrilă având o direcţie longitudinală (sistemul L).

Miofibrilele sunt alcătuite din miofilamente ce reprezintă unitatea

ultrastructurală şi funcţională a miofibrilelor.

→ Miofilamentele sunt de două tipuri:

→ 1) miozină – miofilamente groase şi lungi, cuprinse în discul întunecat,

→ 2) actină, tropomiozină şi troponină, miofilamente subtiri ce se întind de la

membrana Z în toată banda luminoasă, trec şi se intercalează cu miofilamentele groase
din banda întunecată, oprindu-se la zona H.

→ În banda întunecată au un aranjament hexagonal (un miofilament de miozină în

centru este înconjurat de 6 miofilamente de actină).

2. Proprietăţile fibrei musculare striate

1) Contractilitatea

Interacţiunea filamentelor de actină activată cu mioza

Se consideră că, în urma activării actinei prin Ca2+, capetele miozinei, sunt atrase de
zonele active ale filamentului de actină, ceea ce declanşerază contracţia.

Deşi nu se cunoaşte în detaliu mecanismul prin care are loc contracţia în urma formării
complexului actomiozinic, există teoria „mersului de-a lungul” a contracţiei (mersul miozinei
de-a lungul actinei), care este susţinută de numeroase date experimentale.
 ATP-ul ca sursă energetică

Relaxarea fibrei musculare

Interacţiunea actină-miozină se produce atât timp cât calciul este fixat de troponină.

Încărcarea cu calciu a celulei musculare sau epuizarea rezervelor de ATP duce la

contractură musculară (o astfel de contractură se produce la câteva ore după moarte şi poartă
numele de rigiditate cadaverică).

Manifestările contracţiei musculare

Activitatea musculară se însoţeşte de o serie de manifestări electrice, mecanice,

biochimice, calorice (termice) şi acustice:

1. Manifestările electrice sunt reprezentate de potenţialul de acţiune al fibrei

musculare.

În repaus, sarcolema este polarizată cu sarcini pozitive la exterior şi negative la

interior, având o diferenţă de potenţial de 90 mV.

Excitarea fibrelor musculare pe cale naturală (de la placa motorie) sau artificială (cu
curent)

2. Manifestările biochimice sunt iniţiate prin mecanismul de cuplare excitaţie-

contracţie.

Muşchiul foloseşte ca material energetic glucoza şi acizii graşi.

Aportul suplimentar de oxigen şi substanţe nutritive se face prin creşterea debitului

circulaţiei sanguine de peste 30 de ori faţă de nivelul de repaus, prin arteriolo- şi
capilarodilataţie.

Atunci când se prestează un efort fizic de lungă durată, ponderea reacţiilor aerobe
creşte, aprovizionarea cu oxigen a muşchiului echilibrează consumul şi în felul aceste este
posibilă activarea musculară îndelungată.

Când acest echilibru nu se stabileşte şi consumul de oxigen al muşchiului depăşeşte

aprovizionarea, are loc acumularea de acid lactic şi scăderea cantităţii de ATP şi CP din
muşchi, fapt ce reprezintă cauzele locale ale oboselii musculare.

3. Manifestările mecanice se studiază cu ajutorul miografului, care permite înregistrarea

contracţiei musculare.

Aplicarea unui stimul unic, cu valoare prag, determină o contracţie musculară unică,
numită secusă musculară, care are următoarele componente:

1) faza de latenţă
 2) faza de contracţie care durează în medie 0,04 sec;

3) faza de relaxare care durează 0,05 sec.

Secusa poate fi izometrică sau izotonică.

Durata totală a secusei este de 0,1 sec, iar amplitudinea ei variază proporţional cu
intensitatea stimulului aplicat, până la o valoare maximă.

4. Manifestările termice ale contracţiei se datorează fenomenelor biochimice din fibra

musculară.Nu toată energia chimică eliberată în timpul contracţiei este convertită
înlucru mecanic, ci o parte se pierde sub formă de căldură.

5. Manifestările acustice se datorează vibraţiilor fasciculelor musculare care se contractă

asincron.

2) Excitabilitatea 

Proprietate caracteristică a membranei celulare, permeabilitatea sarcolemei asigură o

repartiţie ionică particulară în compartimentele intra- şi extracelulare, conferind polaritatea
electrică ce caracterizează majoritatea structurilor excitabile.

Ca proprietate comună a materiei vii, excitabilitatea fibrei musculare este definită prin
capacitatea de a reacţiona specific prin contracţie alături de modificări de permeabilitate şi
polaritate electrică, acestea fiind fenomene inseparabile declanşării răspunsului de scurtare
miofibrilară.

3) Elasticitatea

Muşchiul poate fi reprezentat ca fiind constituit dintr-o parte con-tractilă dispusă atât
în paralel, cât şi în serie, cu componentele elastice.

Elasticitatea şi tonusul elastic prezintă o mare importanţă pentru funcţionarea muşchilor;

micşorează inerţia iniţială a mişcărilor; împiedică ruperea muşchilor în timpul contracţiilor
bruşte şi puternice; ameliorează randamentul muscular.

Marey a arătat experimental că un om dacă e pus să tragă un obiect, el poate economisi

peste 25% din energie, dacă înlocuieşte firul rigid, de care e legat obiectul, printr-un fir
elastic.

4) Tonusul muscular

Prin tonus se înţelege starea de uşoară contracţie a muşchiului, aflat în repaus.

 El se datorează excitării cu frecvenţă relativ joasă (5 Hz) a unui număr redus de unităţi
motorii, care se înlocuiesc reciproc.

Toţi muşchii din corp posedă un tonus.

El este menţinut de sistemul somatomotor.

Tonusul muscular este implicat, în primul rând în menţinerea posturii.

Chiar în momentul când suntem complet relaxaţi, membrele noastre, de exemplu, nu

sunt complet pasive, ci determină o anumită atitudine.

Postura pe care o adoptă organismul este determinată de gradul tonusului diferitelor

grupe musculare.

Tonusul muscular joacă, de asemenea, un rol important în termoreglare. Modificând

tonusul muscular organismul poate modifica intensitatea termogenezei.

3. Inervaţia muşchilor striaţi

  Spaţiile dintre fibrele musculare sunt străbătute de o reţea de nervi somatici motori şi
senzitivi, al căror loc de pătrundere este denumit „punct motor”.

Majoritatea fibrelor vegetative (simpatice şi parasimpatice) merg la muşchi pe calea

plexurilor perivasculare.

Inervaţia senzitivă

Sensibilitatea musculară sesizează starea tonică la nivelul funcţional al muşchilor sau

prezenţa unor influenţe nocioceptive (dureroase), în vederea informării diferitelor etaje ale
axului cerebrospinal.

Atât muşchii, cât şi tendoanele sunt prevăzute cu o importantă reţea nervoasă senzitivă
ataşată unor formaţiuni receptoare (fusuri neuromusculare, corpusculii tendinoşi Golgi),
grupate funcţional în dispozitivul propriocepţiei kinestezice.

Prin intermediul unor fibre senzitive de conducere rapidă, informează centrii medulari
asupra tensiunii la care este supus tendonul, declanşând la o anumită limită de întindere o
relaxare bruscă a muşchiului (reflex miotatic invers).

Inervaţia motorie

La realizarea acesteia participă trei formaţiuni: nervii motori (axonii neuronilor

motori), joncţiunea neuromusculară (placa motorie); unitatea motorie.

Nervii motori – sunt reprezentaţi de fibre nervoase eferente ale sistemului nervos
somatic, distribuite prin reţeaua de nervi cranieni şi rahidieni. Fibrele motorii rahidiene au
originea în cornul anterior al măduvei, fiind considerate calea finală comună a căilor motorii
cu originea în zona frontală ascendentă. Cornul anterior medular conţine două tipuri de
neuroni motori (alfa şi gama).
 Unitatea motorie

Fiecare fibră nervoasă prezintă numeroase ramificaţii axonale terminale care abordează
izolat un număr de fibre musculare.

Celula nervoasă musculară, împreună cu fibrele musculare inervate de ramificaţiile

sale axonale constituie unitatea motorie, considerată drept unitate morfofuncţională a
sistemului neuromuscular.

Muşchiul cu nervul lui motor trebuie considerat ca un ansamblu de unităţi motorii.

Numărul de fibre musculare pe unitatea motorie este dependent de poziţia anatomică şi

funcţională a muşchilor.

Fibrele musculare din unităţi motorii diferite prezintă raporturi de strânsă vecinătate,
astfel încât un fascicul muscular nu conţine neapărat fibrele dintr-o unitate motorie unică.

În acest fel, stimularea unei unităţi motorii va determina o contracţie uşoară şi extinsă
la o zonă musculară mai largă, în locul unei contracţii puternice limitate la un punct.

Principalele grupe de muşchi scheletici

Muşchii scheletici reprezintă peste 40% din greutatea corpului. Numărul muşchilor scheletici
este de peste 500.
După regiunile corpului, muşchii sunt grupaţi în: muşchii capului, muşchii gâtului, muşchii
trunchiului şi muşchii membrelor.
Muşchii capului
Sunt reprezentaţi de muşchii mimicii, muşchii masticatori, muşchii limbii şi muşchii
extrinseci ai globilor oculari.
a) Muşchii mimicii au rol în determinarea expresiei feţei (mimica) şi sunt următorii:
 muşchiul frontal
 muşchiul occipital
 muşchii grupaţi în jurul orificiilor nazale, orbitale şi auditive.
b) Muşchii masticatori intervin în actul masticaţiei (proces mecanic de mărunţire şi
fragmentare a alimentelor) şi sunt următorii:
 muşchii maseteri
 muşchii temporali.
c) Muşchii limbii.
d) Muşchii extrinseci ai globilor oculari.
Sunt 4 drepţi şi 2 oblici:
 muşchii drept superior şi drept inferior
 muşchii drept intern şi drept extern
 muşchii oblic superior şi oblic inferior.
 Muşchii gâtului
Au rol în mişcările capului şi sunt reprezentaţi de următorii muşchi:
 muşchiul pielosul gâtului
 muşchii sternocleidomastoidieni.

Figura 1. Mușchii superficiali – fața anterioară a corpului

Muşchii trunchiului
Sunt reprezentaţi de muşchii spatelui şi cefei, muşchii toracelui şi abdomenului.
a) muşchii spatelui şi cefei:
 muşchii trapezi
 muşchii dorsali.
b) muşchii toracelui:
 muşchii pectorali
 muşchii dinţaţi
 muşchii intercostali
 diafragmul (muşchiul respirator care separă cavitatea toracică de cea abdominală).
c) muşchii abdomenului:
 muşchii drepţi abdominali
 muşchii oblici interni
 muşchii oblici externi.
 Figura 2 . Mușchii superficiali – fața posterioară a corpului

Muşchii membrelor
Sunt reprezentaţi de muşchii membrelor superioare şi cei al membrelor inferioare.
A. Muşchii membrelor superioare
a) muşchii umărului: deltoidul.
b) muşchii braţului: biceps şi triceps brahial.
c) muşchii antebraţului:
 muşchii flexori şi extensori ai degetelor
 muşchii pronatori şi supinatori ai antebraţului.
Pronaţia este răsucirea antebraţului şi mâinii către interior astfel încât degetul mare se apropie
de corp. Supinaţia este răsucirea antebraţului şi mâinii către exterior astfel încât degetul mare
se îndepartează de corp.
d) muşchii mâinii: muşchii flexori şi extensori ai degetelor.
B. Muşchii membrelor inferioare
a) muşchii articulaţiei coxo-femurale: - fesierii.
b) muşchii coapsei:
 muşchii croitor (cel mai lung muşchi al corpului) şi cvadriceps femural (pe partea
anterioară a coapsei)
 muşchii biceps femural (pe partea posterioară a coapsei).
c) muşchii gambei:
 muşchii triceps sural alcătuiţi din muşchii gemeni (gastrocnemieni) şi solear
 muşchii flexori şi extensori ai degetelor
 muşchii pronatori şi supinatori a piciorului.
d) muşchii plantei (laba piciorului): - muşchii flexori şi extensori ai degetelor.