Fiziologia și fiziopatologia aparatului locomotor.

Sistemul muscular = Totalitatea muschilor din organism formeaza sistemul

muscular. Muschii reprezinta aproximativ 40% din greutatea corpului. Furnizeaza
forte care permit corpului sa se miste. Se intind pe articulatii pentru a lega un os cu
altul si lucreaza in grupuri pentru a raspunde la impulsurile nervoase.

Performanţa neuro-musculară.

 Forta in cursul miscarii - este dependenta de diametrul pe sectiune a

muschiului;
 Starea de tensiune a muschiului in momentul initierii contractiei;
 Momentul muschiului – maxim de forta când ajunge aproape de lungimea
lui medie;
 Puterea de contractie musculară – puterea este un parametru al performantei
= travaliu/unitate de timp;
 Randamentul activităţii musculare – este coeficientul de actiune utila si
depinde de putere, regim alimentar, starea de antrenament, viteza, timpul de
miscare (miscarile ciclice sint economice si cresc randamentul).
 Relaxarea trebuie sa alterneze in eforturile fizice.

Contracţia musculară = este mijlocul prin care organismele superioare din regnul
animal (incluzând omul) realizează diferite acțiuni motorii ca mers, vorbire,
deplasare prin acționarea unor vehicule propulsate muscular etc. Este modalitatea
de generare a forței necesare diferitelor activități și e rezultatul impulsurilor
nervoase care acționează asupra mușchilor. Necesită pentru realizare energie
chimică stocată în adenozintrifosfat (ATP). Senzația de contracție musculară
permite identificarea calitativă a forței. 

Sarcomerul = Este contractia  muschiului. Conţine Actină şi Miozină

acestea fiind proteine contractile. Miofibrilele de actina pătrund printre cele de
miozină si astfel realizându-se contractia musculara.

Mecanismele contracţiei şi relaxării musculare.

 Contracţia - Descărcarea moto-neuronilor. Eliberarea acetilcolinei la nivelul
plăcii neuromotorii. Generarea potenţialului plăcii terminale. Generarea
potenialului de acţiune în fibra musculară. Răspândirea depolarizării în
interiorul fibrei prin tuburile T. Eliberarea de Ca++ din reticulul
 sarcoplasmatic şi difuzia sa spre filamente. Legarea calciului de troponina
C, eliberând astfel zonele active de pe actină. Formarea punţilor de actină
şi miozină şi alunecarea filamentelor de actină printre cele de miozină.
 Relaxarea - Ca++ se reintroduce în reticulul sarcoplasmatic. Eliberarea
calciului de troponina C. Încetarea interacţiunii dintre actină şi miozină.

Tipurile de fibre musculare.

 fibre musculare roşii - bogate în mioglobină, sarcoplasmă, însă sărace în
miofibrile ceea ce face ca aceşti muşchi să se contracte mai lent, dar să
obosească mai greu;
 fibre musculare albe - care sunt sărace în sarcoplasmă, bogate în miofibrile,
astfel încât să poată să realizeze contracţii rapide, dar de scurtă durată.
 fibre musculare intermediare

Căile energetice necesare contracţiei musculare.

 Obtinerea energiei prin glicoliza - aceasta cale este utilizată atunci când, din
diferite cauze, activitatea muschiului trebuie sa se efectueze integral sau
partial in absenta oxigenului. Glicoliza consta dintr-un lant de reactii,
catalizate de diferite enzime, care duc, in final, la transformarea a 1 mol de
glucoza in 2 moli de acid lactic. Cea mai mare parte a acidului lactic format
trece in sange si, prin intermediul acestuia, ajunge la ficat. Glicoliza are loc
cu viteza maxima numai circa 40 secunde, dupa care este incetinita, nu atat
datorita diminuarii rezervei de glicogen, cat mai ales din cauza acumularii
acidului lactic.
 Obtinerea energiei prin oxidare – in prezenta oxigenului, glicoliza nu duce
la formarea acidului lactic; ea se opreste la stadiul formarii acidului piruvic,
care intra intr-un sir de reactii oxidative (ciclul acidului citric, ciclul Krebs,
ciclul acizilor tricarboxilici) al caror rezultat final este formarea de CO 2 si
H2O si eliberarea unei mari cantitati de energie. Prin utilizarea oxidarii,
efortul muscular poate continua timp indelungat (ore sau zeci de ore).
Oxidarea acizilor grasi, adusi de sange, poate furniza energie pentru
resinteza ATP. In ceea ce priveste proteinele, in conditii normale, ele nu
participa la metabolismul de activitate al muschiului

Proprietăţile fiziologice ale muşchilor striaţi: excitabiliatea neuro-musculară,

contractilitatea musculară, elasticitatea, tonusul, plasticitatea, troficitatea şi
regenerarea musculară.
 Elasticitatea: reprezinta proprietatea muschiului striat scheletic de a reveni
la forma initiala, dupa incetarea actiunii fortei care a determinat extensia sa.
 Plasticitatea: reprezinta proprietatea muschilor netezi viscerali de a-si
mentine constanta tensiunea la diferite grade de distensie.
 Excitabilitatea - in repaus, sarcolema fibrei musculare este polarizata.
Actiunea unui stimul fizic, chimic, electric sau in situ numai a influxului
nervos produce depolarizarea sarcolemei. Influxul nervos, venit prin fibrele
motorii, este transmis fiecarei celule musculare din cadrul unitatilor motorii
prin intermediul placii motorii. Placa motorie sau sinapsa neuromusculara
are ca mediator chimic acetilcolina.
 Tonusul - este starea de contracție parțială a mușchilor. Are ca scop
menținerea posturii și a echilibrului. Tonicitatea reprezintă stare de tensiune,
de semicontracţie caracteristică muşchilor. La întreţinerea tonusului
muscular participă, în mod direct sau indirect un număr mare de structuri
nervoase: aferenţele senzoriale, exteroceptive şi proprioceptive, formaţiunea
reticulată din sistemul nervos, căile nervoase de conexiune precum şi cele de
conducere.
 Troficitatea - Troficitatea este capacitatea muşchiului de a creşte în
dimensiuni şi forţă. Hipertrofia musculară este însoţită,în general, şi de
creşterea eficienţei contracţiei musculare.
 Regenerarea - după o şedinţă de efort fizic de intensitate moderată, în
muşchi se acumuleaza un nivel crescut de celule stem mezenchimale.
Acestea, chiar dacă nu determina „construirea" de noi fibre musculare,
elibereaza în corp factori de creştere care fac celelalte celule musculare să se
regenereze.
 Contractilitatea - reprezinta proprietatea muschiului de a raspunde prin
contractie la actiunea unui stimul. Contractia se desfasoara in mai multe
faze:
- eliberarea Ca 2+ din reticulul sarcoplasmatic datorita depolarizarii
membranei acestuia si cresterii permeabilitatii ei. Aceasta faza
reprezinta cuplarea excitatiei cu contractia:
- cuplarea actinei cu miozina si formarea actomiozinei, proces de
activare favorizat de Ca 2+;

• FORMULA R E C E P T T
R- regenerare
E- elasticitate
C- contractilitate
 E- excitabilitate neuro-musculara
P- plasticitate
T- troficitate
T- tonus.

Efectele contracţiei musculare: mecanice, chimice, electrice, termice.

 mecanice - contractia
 chimice - C6H6+O2 = energie + CO2 + H2O
 termice - o parte din energia data de ATP se pierde transformandu-se in
caldura
 electrice - electromiograma
 acustice - fonomiograma

Tipurile de contracţie musculară: izometrică, izotonică, auxotonică.

 Contractia izometrica: este contractia in care lungimea muschiului ramane

constanta, dar se modifica tensiunea acestuia. Este caracteristica
musculaturii posturale. Nu produce lucru mecanic, ci caldura.
 Contractia izotonica: este acea contractie in care tensiunea muschiului
ramane constanta, dar variaza lungimea. Este caracteristica majoritatii
muschilor scheletici. realizeaza lucru mecanic si produce miscare.
 Contractia auxotonica: este aceea in care variaza atat lungimea, cat si
tensiunea muschiului. 
In activitatea obisnuita, muschiul trece prin faze de contractie izometrica, izotonica
ai auxotonica, initierea oricarei contractii fiind de obicei izometrica

Joncţiunea (placa) neuro-musculară = placa motorie este formată din butonii

terminali şi ramificaţiile axonului moto-neuronului pe de o parte şi sarcolemei
fibrei musculare, pe de altă parte. Intre cele două componente se află spaţiul
sinaptic de cca. 400 Å.

Sistemul osteo-articular = Este o structura extrem de ingenioasa si incredibil de

rezistenta. Aceasta structura trebuie sa fie in acelasi timp usoara, pentru ca
miscarile corpului sa se desfasoare cu usurinta, dar trebuie sa fie si extrem de dura,
pentru a face fata solicitarilor interne si impacturilor externe. 
Tesuturile conjunctive dure formeaza oasele. Oasele sunt organe rezistente si
elastice, cu forme si structuri variabile, in functie de dispunerea lor si de rolul
indeplinit. Totalitatea oaselor formeaza sistemul osos. Osul este unitatea morfo-
functionala a sistemului osos. Oasele, impreuna cu articulatiile formeaza scheletul. 
Oasele ofera un suport rigid tesuturilor moi ale corpului si formeazaparghii ce
se misca cu ajutorul contractiilor musculare. Scheletul uman este format din 206
oase separate, unite intre ele prin diferite articulatii. Marimea respectiv forma
diferitelor oase este deteminata de functia anatomica.
1. Rol de parghii ale aparatului locomotor. - Asupra lor actioneaza muschii,
asigurand sustinerea si locomotia corpului.
2. Rol de protectie a unor organe vitale - cutia craniana pentru creier, - canalul
rahidian pentru maduva spinarii, - cutia toracica pentru inima si plamani. - bazinul
osos pentru organele pelvine
3. Rol antitoxic - Oasele retin anumite substante toxice (Hg, Pb, F) patrunse
accidental in organism si le elibereaza treptat, fiind eliminate renal. In felul acesta
concentratia sanguina a toxicului nu creste prea mult si sunt prevenite efectele
nocive asupra altor organe.
4. Rol de sediu principal al organelor hematopoetice - La copii toate oasele, iar la
adult oasele late contin maduva rosie, hematogena.
5. Rol in metabolismul calciului, fosforului si electrolitilor – Oasele reprezinta
principalul rezervor de substante minerale al organismului.

Factori favorizanţi ai traumatismelor şi de scădere a performanţei sportive.

Factorii care determina producerea traumatismelor in practica sportiva se impart
in :
- dupa rolul lor in producerea traumatismului - factori predispozanti, factori
declansanti, factori favorizanti
- dupa originea lor - cauze care pot fi legate de: sportivul accidentat, de adversary,
de conditiile mediului exterior in care s-a efectuat antrenamentul sau concursul, de
deficientele organizatorice
Factorii predispozanti se refera la prezenta unor deficiente fizice sau organice
congenitale sau dobandite observate la sportiv dupa producerea accidentului.
Factorii de risc care favorizează apariţia traumatismelor sportive sunt divizaţi în
două grupe mari:
- factori interni sau intrinseci – legaţi de caracterele anatomice şi
biomecanice ale sportivului;
- factori externi sau extrinseci - legaţi de factorii de mediu.
Trebuie menţionat că aceşti factori de risc pot fi împărţiţi, la rândul lor, în factori
modificabili şi nemodificabili.

Traumatisme osoase, articulare și ale părţilor moi.

După tipul structurilor afectate macrotraumatismele pot fi clasificate în:
  traumatisme ale părţilor moi - contuzii, plăgi, întinderi şi rupturi musculare,
întinderi şi rupturi de tendoane, contuzii/ elongaţii ale nervilor, traumatisme
închise ale vaselor;
 traumatisme articulare - entorse, luxaţii, disjuncţii, leziuni de menisc,
instabilitate posttraumatică a genunchiului;
 traumatisme osoase - fracturi, fisuri, perisotite, apofizite.
După mecanismele implicate în etiologia traumatismului, acestea pot fi împărţite în
traumatice (accidentale) şi de stress (de suprasolicitare).

3. Definiţia efortului fizic şi tipurile de efort fizic. Particularităţile biochimice,

baze neurofiziologice şi hormonale ale efortului fizic. Adaptarea imediată și
tardivă a organismului la efort fizic. Antrenamentul. Adaptarea organismului
uman la mediu. Exemple: altitudinea, termoreglarea (în efort etc.).

Definiţia efortului fizic şi tipurile de efort fizic.

Efortul fizic – este incordarea voluntara a puterilor fizice sau psihice ale
organismului in vederea realizarii unui randament superior celui obisnuit. Este
rezultatul multiplelor solicitari (musculare, cardiorespiratorii, endocrino-
metabolice, psihice etc.) la care este supus organismul uman in timpul prestarii
unor activitati de natura diferita.
 Efort de intensitate maximal - se caracterizeaza prin cel mai mare debit
energetic (cantitatea de energie eliberata pe unitatea de timp). Energia se
elibereaza pe cale anaeroba din ATP-ul care se resintetizeaza din
fosfocreatina.
 Efort de intensitate submaximala - cu o durata de pana la un minut.
Eliberarea de energie se face tot pe cale anaeroba, dar substratul energetic
este mai complex; pe langa ATP si CP se degradeaza si substratul glucidic in
cadrul glicolizei anaerobe din care rezulta acid lactic.
 Efort de intensitate mare - cu eliberare de energie atat pe cale anaeroba cat
si aeroba.
 Efort de intensitate moderata - formarea de energie se realizeaza pe cale
aeroba in conditii de stare stabila relativa, denumita si ergostaza. Apare un
oarecare echilibru intre consumul de oxigen si necesarul de oxigen. Se
 inregistreaza totusi un mic deficit de oxigen, care va fi acoperit dupa efort,
printr-un consum marit de oxigen. Substratul energetic este reprezentat de
glucide.
 Efort de intensitate mica - formarea de energie are loc pe cale aeroba.
Intregul necesar de oxigen este acoperit de consum, deci apare starea stabila
adevarata. Substratul energetic este reprezentat de glucide si lipide.
Dupa aprovizionarea cu 02, a organismului, efortul poate fi efort anaerob - cand
acesta se realizeaza in conditii de apnee sau intr-o ventilatie limitata. Eliberarea
energiei se desfasoara in lipsa oxigenului si in functie de substratul energetic
vorbim de:
 efortul anaerob alactacid, cu substrat energetic ATP si CP, din a caror
metabolizare rezulta energie in mod exploziv prin ruperea legaturilor
fosfatmacroergice
 efort anaerob lactacid, cu substrat energetic imediat tot ATP, dar a carei
resinteza se realizeaza prin glicoliza anaeroba, din care rezulta acid lactic.

Particularităţile biochimice, baze neurofiziologice şi hormonale ale efortului

fizic.

1. Particularitati biochimice ale efortului fizic

- pentru un efort intens de scurta durata (secunde) – se foloseste CP si ATP
- efort intens de scurta durata (minute) – glucoza din sânge prin glicoliza anaeroba
- efort prelungit de intensitate mica sau medie - glucoza in prezenta O2 → CO2 +
H2O
- efort prelungit in frig – se arde surplusul de lipide
2. Baze neurofiziologice si hormonale ale efortului fizic
- reactia de start, reactia de alarma – se elibereaza mai intâi adrenalina si
declansează efortul
- insulina, corticoizii, hormonii tiroidieni, STH – sunt implicate în mentinerea
efortului modulând metabolismul

Adaptarea imediată și tardivă a organismului la efort fizic.

Adaptarea    imediată  (acuta) - este   reprezentata   de   ansamblul reactiilor de
adaptare, care apar înainte si în timpul efortului fizic („reactie de alarma") si are 2
efecte principale:
 pastrarea echilibrului functional general al organismului (homeostazia),
fara de care nu este posibilă supravietuirea si pe care activitatea muşchilor
tinde si o deregleze;
 asigurarea condiţiilor optime de funcţionare a muschilor efectori
Ca exemplu, putem cita: cresterea frecventei si amplitudinii miscarilor respiratorii,
cresterea frecventei cardiace si a debitului sistolic, vasodilatatia muschilor care
lucreaza asociata cu vasoconstrictia teritoriilor inactive (viscere) Toate aceste
modificari cresc aportul de O2 la nivelul celulelor (în special fibrelor musculare).
Adaptarea  tardiva  sau  de  antrenament - este   reprezentata  de ansamblul
perfectionarilor functionale, structurale si dimensionale ce apar în muschi si
celelalte organe supuse activităţii musculare repetate. Efectele adaptării tardive
sunt:
 locale (hipertrofia muşchilor)
 la distanta (ca efect al activitatii musculare) si anume: cresterea economiei 
functionale  a inimii  în  repaus  si  efort,   cardiomegalia  (marirea
volumului inimii), marimea volumului ficatului etc.

Antrenamentul = un sistem de lucru individual sau colectiv si reprezinta o

repetitie sistematica a unor exercitii variate, însotite de modificări funcţionale si
morfologice de adaptare si o ameliorare progresiva a performantei.
 general - care se adreseaza mai multor calitati motrice
 specific - care se adreseaza unei anumite calitati motrice.

Adaptarea organismului uman la mediu. Exemple: altitudinea, termoreglarea

(în efort etc.).
Adaptarea presupune o relatie a organismului cu mediu extern, exista receptori, căi
aferente si centrii nervosi (analizatori). Exista o reglare cerebrală – scoarta
cerebrala da comanda dar primeste comenzi atât de la organism cât si din mediu
extern. Se compară efortul realizat cu cererile si se realizează un feedback pozitiv
sau negativ.