NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE MUSCHI

Este cunoscut faptul că, sistemul muscular este principalul sistem efector prin intermediul
căruia organismul reacţionează la modificările mediului înconjurător şi la comenzile voluntare,
astfel sistemul nostru muscular, împreună cu sistemul osos (aprox. 206 oase) şi cel articular
contribuie la realizarea tuturor mişcărilor corpului formând în acelaşi timp sistemul locomotor.
În funcţie de structura şi de proprietăţile funcţionale, muşchii corpului uman se împart în
trei categorii:
1. Muşchii striaţi somatici – care formează cea mai mare parte a musculaturii
scheletice (somatice) şi o parte a musculaturii digestive;
2. Muşchii netezi – care formează musculatura unor organe interne;
3. Muşchiul striat de tip cardiac – muşchiul inimii (miocardul).
1. Muşchii striaţi
Muşchii striaţi somatici sau scheletici sunt implicați, în baza tonusului muscular, în
menţinerea poziţiei ortostatice a corpului, aceștia contribuie împreună cu sistemul osteo-articular
deplasarea corpului prin mers, contribuie la efectuarea scrisului, a vorbitului, sunt implicați în
actul masticaţia, în mimica feţei etc. Pentru schiţarea unui zâmbet sunt necesari 17 muşchi,
pentru o încruntare sunt necesari 43 de muşchi.
Muşchii striaţi reprezintă aproximativ 40% din greutatea corporală a unui individ, cei mai
bine reprezentaţi fiind muşchii scheletici, care, prin inserţiile lor osoase realizează deplasarea sau
imobilizarea unor segmente sau a întregului organism.
Structura muşchilor striaţi
Muşchiul striat este format din mai multe fibre musculare, legate în fascicule, prin ţesut
conjunctiv. Fibrele musculare sunt aşezate paralel între cele două capete ale muşchiului, care
formează tendoanele sau aponevrozele acestuia, cu care se inseră pe oase. Muşchiul este învelit
într-o teacă conjunctivă care se numeşte – epimisium, teacă din care formaţiuni conjunctive
pătrund în profunzime şi separă faciculele musculare – perimisium, şi teci fine de ţesut
conjunctiv înconjoară fiecare fibră musculară în parte – endomisium.
Fiecare fibră musculară striată este o celulă foarte alungită, cu diametrul de 10-100
(microni) şi lungime variabilă de la 1 mm la 10-12 cm. Fibra musculară are o membrană subţire
– sarcolema, puţină citoplasmă – sarcoplasma, în care se găsesc numeroşi nuclei aşezaţi
periferic, miofibrile şi alte organe celulare.

1
 Miofibrilele formează elementul contractil al fibrei musculare şi au dispoziţie paralelă cu
axul longitudinal al fibrei, acestea sunt constituite dintr-o succesiune de discuri clare şi discuri
întunecate, situate la acelaşi nivel pe miofibrilele apropiate, conferind aspectul de striat
transversal, aspect caracteristic fibrelor musculare scheletice.
La microscopul electronic miofibrilele apar formate din microfilamente contractile, de
două tipuri:
a. unele groase de miozină, orientate paralel cu axul miofibrilar care formează discul
întunecat;
b. altele subţiri de actină, care formează discul clar.
Sarcoplasma care înconjoară miofibrilele, conţine numeroase mitocondrii, cele mai
multe situate ca o reţea în jurul miofibrilelor. Mitocondriile sunt organitele la nivelul cărora se
realizează procesele de oxidoreducere din care rezultă energia care se acumulează în legăturile
ATP-ului. În sarcoplasmă se mai află o reţea de tuburi longitudinale sau transversale, care
încercuiesc miofibrilele şi un reticul endoplasmatic bogat. Rolul reţelei de tuburi este de a
transmite rapid impulsul de contracţie, de la membrana celulară tuturor miofibrelor, iar reticulul
endoplasmatic eliberează şi captează ionul de calciu (Ca 2+) necesar atât pentru contracţia cât şi
pentru relaxarea musculară. În sarcoplasmă se mai găsesc ribozomi liberi, incluziuni de glicogen,
grăsimi, mioglobină etc.
 Muşchii sunt organe eterogene ce posedă o mare capacitate de adaptare, sunt formaţi din
fibre musculare de diferite tipuri care se împart în mai multe clase în funcţie de două
caracteristici principale:
a. viteza maximă cu care ele se contractă, viteza cu care se realizează legăturile de actină
cu cele de miozină, fără a implica aici și sistemul neuro-transmiţător, ce are şi el o importanţă
deosebită.
b. metabolismul preferenţial utilizat pentru resinteza moleculelor de ATP1.
ATP-ul este produs de enzimele mitocondriale2 prin -oxidarea acizilor graşi din
Glucoză, pe calea ciclului Krebbs (glicoliză mai rapidă). Refacerea ATP-ului se realizează din
fosfocreatină (la nivel mitocondrial, prin utilizarea glicogenului şi a acizilor graşi), care, prin
fosforilare, se transformă în fosfat şi acesta în ADP – adenozin difosfat (Bădescu A şi colab.,
1994).
Prin glicoliză aerobă dintr-o moleculă de Glucoză se produc molecule de ATP.

1
ATP – adenozin trifosfat
ATP-aza miofibrilară (adenozintrifosfataza) - enzimă ce scindează adenozintrifosfatul, rezultând energie si fosfat.
2
Mitocondrii - sunt organite celulare întâlnite în toate tipurile de celule. Ele mai sunt denumite și „uzine
energetice”, fiindcă ele conțin enzimele (mitocondriale) oxido-reducătoare necesare respirației miofibrilei.
2
 Prin glicoliză anaerobă, dintr-o moleculă de Glucoză se generează două molecule de
ATP, cu producerea de lactaţi, piruvaţi care determină apariția acidului lactic și implicit oboseala
şi febra musculară.
Clasificarea fibrelor musculare
Tipul de fibre musculare solicitate în antrenament poate afecta refacerea și în funcţie de
forţa maximă dezvoltată, rapiditatea contracţiei şi rezistenţa la oboseală, fibrele musculare pot fi
clasificate în:
1. FIBRE ROŞII CU CONTRACŢIE LENTĂ/TONICE/ DE POSTURĂ - (ST – slow
twitch) – acestea conţin un număr mic de miofibrile, susţin eforturile de durată,  în ele
predominând sarcoplasma bogată în mioglobină3, care cuplează oxigenul în mod similar
Hemoglobinei, mitocondrii bogate în citocrom, numeroase enzime oxidative, ATP-ază
(adenozintrifosfataza) redusă, mai puţine miofibrile. Se găsesc în muşchii posturali ai trunchiului
şi gâtului.
Acest tip de fibre se contractă mai lent (contracţie este puternică, susţinută, lentă,
repetitivă, având o mare rezervă de oxigen şi energie generată prin fosforilarea oxidativă) şi au o
rezistenţă mai mare la efort (obosesc mai greu), de aceea sunt implicate în acţiuni mai lente, mai
coordonate, cum ar fi menţinerea posturii, mersul, alergarea uşoară. Sistemul energetic care le
alimentează este cel aerob şi de aici apare concluzia că persoanele la care acestea predomină pot
fi îndrumate către activitățile fizice ce presupun rezistenţă. Pentru astfel de eforturi este nevoie
de o refacere continuă a ATP-ului şi deci de o cantitate crescută de mitocondrii. De asemenea,
presupun un aparat enzimatic bine reprezentat pentru a cataliza reacţiile de metabolizare a
carbohidraţilor şi lipidelor în scopul producerii de energie. Aceste reacţii se desfăşoara doar în
prezenta oxigenului şi de aceea fibrele vor avea o compoziţie importantă de miglobină (ceea ce
le da și culoarea roşie), şi o vascularizaţie capilară bogată. Folosesc în principal acizi graşi ca
surse de energie, viteza lor de contracţie este lentă, au mai puţine părţi contractile decât fibrele
albe cu contracţie rapidă şi dimensiuni mai reduse.
2. FIBRE ALBE CU CONTRACŢIE RAPIDĂ/FAZICE/GLICOLITICE - (FT- fast
twitch  de tip I și II), au un număr mai mare de miofibrile, sunt mai rapide, sunt specifice
mişcărilor explozive de forţă/viteză și sunt de două tipuri:
a. Fibre albe de tip I – sunt fibre albe în care predomină miofibrilele, mioglobina fiind
mai redusă, sarcoplasma şi mitocondriile sunt mai slab reprezentate, enzimele oxidative sunt mai
puţine, ATP-aze, fosforilaze abundente, formează fibre mai mari, cu o contracţie foarte rapidă,
foarte fină, de durată mai scurtă, mai redusă ca amplitudine. Contracțiile sunt realizate pe baza

3
Mioglobină - proteina prezentă în celulele mușchilor striați (mușchii scheletului și miocardul), jucând un rol
esențial în transportul oxigenului spre acești mușchi.
3
glicolizei anaerobe, şi datorită acumulării de acid lactic, oboseala musculară se instalează mai
rapid decât în cazul fibrelor roșii. Fibrele albe intră cu precădere în constituţia muşchilor
membrelor inferioare
b. Fibre albe de tip II/ intermediare – sunt fibre albe cu un conţinut intermediar de
mioglobină, mitocondrii şi conţinut enzimatic, cu o contracţie rapidă, prelungită, pe baza
fosforilării oxidative şi a glicolizei anaerobe. Sunt mai rezistente la oboseală şi au contracţii mai
rapide decât fibrele roşii.
Acest tip de fibre au o viteză mare de contracţie, dezvoltă o forţă de 3-5 ori mai mare
decât fibrele lente, însă obosesc mai repede. Au culoarea albă, datorită conţinutului mai redus de
mioglobină. Acest tip de fibre sunt recrutate în timpul efortului anaerob, cum este cel din cadrul
exerciţiilor cu greutăţi. Sistemele anaerobe sunt destinate susţinerii contracţiilor musculare
puternice (explozive) în absenţa oxigenului. În ceea ce priveşte exerciţiile cu greutăţi, cu cât
greutatea ce trebuie ridicată este mai mare, cu atât mişcarea este mai explozivă.
Principala diferenţă dintre acestea este viteza de contracţie, care este determinată de
forma de ATP-faza miozinică, acesta fiind o enzimă care "rupe" molecula de ATP generând
energie. Astfel, fibrele cu contracţie lentă ating tensiunea maximă, prin contracţie în 110 ms
(milisecunde), în timp ce fibrele albe cu contracţie rapidă au nevoie de doar 50 ms pentru a
atinge tensiunea maximă.
Fibrele cu contracţie rapidă (albe, FT  I și II) au tendinţa de a obosi mai repede decât
fibrele cu contracţie lentă (roşii, ST) din cauza proprietăţilor mecanismelor contractile (Noakes
1991, Weineck, 1997).
Un aspect important, care trebuie reţinut este faptul că un neuron nu poate să inerveze
concomitent şi fibre albe şi fibre roşii.
Pentru a determina cu exactitate tipul fibrelor, care alcătuiesc musculatura scheletică a
unui individ, se pot efectua câteva analize simple, printre care şi o biopsie musculară puţin
invazivă, astfel se poate afla, din timp, dacă un anumit sportiv are şanse să practice cu success o
anumită ramură sportivă (atletism – sprint, semifond sau fond, culturism, haltere etc.).
Unitatea motorie a muşchiului
Fibra musculară constituie unitatea morfologică a muşchiului striat, iar unitatea
funcţională a muşchiului este reprezentată de unitatea motorie, care este constituită dintr-un
motoneuron împreună cu fibrele musculare pe care le deserveşte. Numărul fibrelor musculare ale
unei unităţi motorii pate să difere de la 3-6, în muşchii care realizează mişcări fine şi precise şi
până la cateva sute în cei care realizează mişcări grosiere.
Muşchiul striat are o dublă inervaţie, una senzitivă şi una motorie.

4
 Inervaţia senzitivă a muşchiului striat este formată din dendritele neuronilor din
ganglionii spinali, care conduc centripet impulsurile de la proprioceptorii situaţi în muşchi sau
tendoane (fusurile neuromusculare, organele Golgi, corpusculii Vater-Pacini şi terminaţiile
nervoase libere). Aceşti receptori sunt stimulaţi de starea de tensiune a muşchiului, a tendoanelor
şi de starea capsulelor articulare şi prin căi aferente specifice conduc impulsurile la centrii
medulari şi informează despre starea funcţională a muşchilor.
Inervaţia motorie a fibrelor musculare este formată din axoni ai motoneuronilor somatici
din coarnele anterioare ale măduvei, care în apropierea fibrei musculare, îşi pierd teaca de
mielină şi se ramifică în numeroşi butoni terminali. Aceştia împeună cu porţiunea îngroşată a
membranei fibrei musculare, constituie o formaţiune complexă, numită placă motorie sau sinapsă
neuromusculară.
Compoziţia biochimică a muşchiului
Muşchii conţin apă, aproximativ 75-80%, substanţe anorganice şi substanţe organice.
- Substanţele anorganice ale muşchilor sunt sărurile de K+, Ca 2+, Na+, Mg2+, C etc., ioni cu
roluri importante în toate tipurile de contracţii musculare.
- Substanţele organice ale muşchilor sunt proteinele, glicogenul, glucoza şi
adenozintrifosfatul (ATP –ul).
Proteinele sunt constituienţii fundamentali ai fibrei musculare, se găsesc atât în miofibrile cât
şi în sarcoplasmă. Proteinele miofibrilelor sunt proteinele contractile (actina şi miozina), care
constituie complexul actomiozinic şi proteinele reglatoare care se află în strânsă legătură cu cele
contractile, împiedicând interacţiunea miozinei cu actina în muşchiul în repaus. Proteinele din
sarcoplasmă sunt necontractile şi sunt reprezentate de enzime şi de mioglobină care conţine o
grupare hem, identică cu cea a hemoglobinei şi constituie un rezervor muscular de O2.
Glicogenul şi glucoza sunt substanţele energogenetice principale ale muşchiului.
ATP-ul (adenozintrifosfatul) – acumulatorul energetic - al fibrei musculare împreună cu
creatina, prezentă în special sub formă de fosfocreatină, eliberează energia necesară contracţiei
musculare, iar fosfatidele intră în constituţia membranelor celulare şi mitocondriale.

Proprietăţile muşchilor striaţi

După cum se ştie muşchii striați au anumite proprietăţi specifice:
- excitabilitatea
- contractilitatea
- extensibilitatea
- elasticitatea.

5
1. EXCITABILITATEA poate fi definită ca fiind proprietatea muşchiului de a răspunde la
acţiunea unor stimuli.
2. CONTRACTILITATEA este proprietatea muşchiului de a-şi modifica forma, dar nu şi
volumul şi se manifestă ca o reacţie faţă de anumiţi excitanţi.
Stimulii naturali care provoacă contracţiile musculaturii striate sunt impulsurile nervoase,
acestea, când ajung la nivelul terminaţiilor presinaptice ale axonilor, descarcă în spaţiul sinaptic
cuante de acetilcolină. Acest mediator chimic provoacă o depolarizare locală a membranei, ca
urmare a creşterii influxului de Na+ şi când depolarizarea atinge un anumit nivel se declanşează
un potenţial de acţiune, care se propagă în toate direcţiile, de-a lungul membranelor fibrelor
musculare, cu o viteză de 30 de m/s, producând astfel contracţia mulchiului.
Contracţia musculară apare deci în urma unor impulsuri nervoase repetate, succesive, de
durată şi este posibilă datorită unor procese biochimice, foarte complexe, de obţinere a energiei.
3. EXTENSIBILITATEA este proprietatea muşchiului de a se alungi sub acţiunea unei forţe.
4. ELASTICITATEA este proprietatea muşchiului de a se deforma (întinde sau comprima) sub
acţiunea unei forţe externe şi de a reveni la starea iniţială, când forţa a încetat să acţioneze.
Baza anatomică a acestei proprietăţi o reprezintă fibrele elastice din structura perimisiumului
intern. Elasticitatea joacă un rol foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic, în special
atunci când trebuie învinsă inerţia. Interpunerea unei structuri elastice între forţa (muşchiul) şi
rezistenţă (obiectul ce trebuie deplasat), amortizează creşterile prea mari de tensiune în muşchi şi
asigură deplasarea continua şi uniformă a obiectului.
Alături de elementele elastice de la nivelul muşchiului, reprezentate de
sarcolemă, endomisium, perimisium şi epimisium, precum şi membranele reticulului
sarcoplasmatic, care sunt dispuse în paralel cu fibrele musculare, există şi elemente dispuse în
serie (reprezentate de punţile de unire ale actinei cu miozină). Între aceste elemente se dezvoltă o
tensiune care persistă tot timpul contracţiei, indiferent dacă se produce sau nu scurtarea fibrelor
musculare. Când muşchiul se contractă devine dur, duritate care persistă tot timpul contracţiei, ea
fiind determinată în special de elementele dispuse în serie.
Una dintre cele mai importante proprietăți este contractilitatea, fără de care nu ar fi
posibil realizarea contracțiilor musculare, contracții care sunt de mai multe feluri.
1. – Contracţia izotonică (dinamică) este tipul de contracție în timpul căreia muşchiul îşi
modifică dimensiunile sub o tensiune constantă, realizând astfel lucru mecanic. Este cel mai des
întâlnită atât în activitatea fizică cotidiană cât şi în cea sportivă. Contracţia izotonică realizează
un lucru mecanic extern, datorită deplasării segmentelor corpului sau a întregului corp, lucru
materializat prin împingerea, tragerea, aruncarea sau deplasarea unor obiecte – greutăţi.
Contracţiile izotonice pot fi concentrice sau excentrice.
6
 În cadrul contracţiilor izotonice, modificările dimensiunii muşchiului se pot face în două
feluri:
a. realizarea mişcării prin scurtarea fibrei musculare – flexia segmentelor corpului;
b. realizarea mişcării prin alungirea fibrei musculare – extensia segmentelor corpului.
Dacă contracţia se realizează prin scurtarea muşchiului (apropierea capetelor lui), vorbim
despre o contracţie izotonică concentrică sau miometrică. Exemplu: felxia antebraţului pe braț cu
gantera, exerciţiu care se adresează muşchiului biceps brahial.
Dacă contracţia se realizează prin alungirea muşchiului (depărtarea capetelor lui),
contracţia se numeşte excentrică. Exemplu: extensia antebrațului pe braț – cursa negativă. Dacă
după alungire muşchiul revine rapid, contracţia se numeşte pliometrică – în cazul săriturilor.

Particularităţi fiziologice ale contracţiilor izotonice

Contracţiile izotonice se desfăşoară în condiţii metabolice favorabile, fără să împiedice
circulaţia sanguină sau respiraţia, din acest motiv fiind mai puţin obositoare decât contracţiile
izometrice.
Contracţia izotonică simplă, fără încărcare, nu duce la dezvoltarea forţei musculare, pe
când contracţiile izotonice concentrice şi excentrice executate cu îngreuiere duc la creşterea
forţei și implicit la obţinerea toniferii sau hipertrofierii (creşterii) masei musculare.
Contracţiile dinamice contra unei rezistențe pot contribui la creşterea rezistenţei locale şi
generale, calitate motrică extrem de importantă în majoritatea ramurilor sportive.
Deoarece nu produc perturbări mari care să afecteze funcţiile unor organe și sisteme,
aceste contracţii sunt cele mai indicate pentru întreţinerea stării de sănătate şi pentru obţinerea şi
menţinerea tonusului muscular optim precum şi pentru îmbunătățirea capacităţii de efort.
2. – Contracţia izometrică (statică), este tipul de contracție în timpul căreia muşchiul
rămâne neschimbat, nu-şi modifică dimensiunile, ci doar starea de tensiune (inernă), nu se
realizează lucrul mecanic şi întreaga cantitate de energie este transformată în căldură. Un
exemplu de contracţie izometrică este aceea a muşchilor cefei, care susţin capul în poziție
normală – ortostatică.
Contracţia izometrică este întălnită în efectuarea unor acţiuni de menţinere a unor posturi
cu musculature încordată – prin contracţie statică. Pentru că nu apare fenomenul de deplasare a
segmentelor corpului contra unei rezistențe externe, nu se produce un travaliu muscular, în sens
fizic, în schimb, în sens fiziologic, contracţia izometrică are loc cu cheltuieli energetice
manifestate prin eliberare de căldură.
Particularităţi fiziologice ale contracţiilor izometrice

7
 Contracţia izometrică influenţează, din punct de vedere mecanic, biochimic şi funcţional,
marile funcţii ale organismului: circulaţie respiraţie, etc.
Spre deosebire de contracţia izotonică, unde contracţia şi relaxarea muşchilor constituie
”o pompă ciurculatorie”, în timpul contracţiei izometrică, circulaţia sângelui este obstrucţionată,
prin comprimarea vaselor sanguine, mai ales a capilarelor, datorită dilatării fibrelor musculare.
Acest lucru, duce la o aprovizionare slabă a muşchilor cu oxigen și substanțe nutritive,
determinând lucru în condiţii anaerobe de datorie de oxigen, care va fi ”plătită” imediat după
încetarea contracției. Deci, blocarea pe moment a circulaţiei sanguine duce şi la o eliminare
deficitară a cataboliţilor produşi în exces în timpul contracţiei izometrice. Deficitul de oxigen şi
acumularea cataboliţilor acizi sunt cauzele afluxului crescut de sânge (mai mare cu până la 40%)
ce apare imediat după încetarea contracţiei şi este însoţit de o stimulare metabolică a fibrelor
msuculare, care îşi sporesc asfel volumul – hipertrofiere.
Tehnicile contracţiilor izometrice trebuie cunoscute foarte bine, pentru a putea fi
prevenite consecinţele negative ce ar putea să apară ca urmare a utilizării neraţionale a acestui tip
de contracţii.
3. – Contracţia auxotonică (mixtă) este tipul de contracție în care  se modifică atât
lungimea cât şi tensiunea muşchiului, este o manifestare intermediară, în care se produce o
scurtare limitată concomitent cu creşterea progresivă a tensiunii interne, o combinație de
contracții statice și dinamice.
De exemplu, pentru ridicarea unei greutăţi ţinute în mână, la început apare doar o creştere
a tonusului muşchilor flexori ai antebraţului, fără modificarea dimensiunilor lor – faza statică
(izometrică). După ce forţa dezvoltată de aceşti muşchi devine suficient de mare pentru a
echilibra greutatea ţinută în mână, muşchii îşi schimbă dimensiunea, încep să se scurteze,
facilitând astfel apropierea antebraţului de braţ – faza dinamică (izotonică). Prin apropierea
antebraţului de braţ se schimbă însă condiţiile biomecanice ale pârghiei osoase şi, consecutiv, se
modifică şi rezistenţa opusă muşchiului. Este vorba aici de o scurtare denumită şi contracţie
auxotonică cu rezistenţă variabilă – o modificare succesivă sau concomitentă atât a tonusului cât
şi a dimensiunilor fibrelor musculare.
4.– Contracția izokinetică este tipul de contracție în care viteza este constantă pe toată
amplitudinea de mișcare, rezistența fiind aceași, este facilitată de folosirea unor aparate speciale
utilizate pentru recuperare și antrenamente de pregătire fizică.
Contracţiile izotonică şi auxotonică sunt cel mai des întâlnite şi ele realizează lucru
mecanic.

8
 În concluzie, anumite mişcări, cum ar fi deplasarea corpului, nu sunt realizate prin
contracţii pur izotonice sau izometrice, ci sunt o succesiune de faze cu contracţii izotonice,
izometrice şi auxotonice, care, împreună, realizează ”travaliul muscular”.

Tonusul muscular este o altă proprietate importantă a muşchiului striat şi reprezintă

acea stare de semicontracţie a sistemului muscular, care-i conferă forma acestuia și în repaus.
Această stare de semicontracţie are o importanţă deosebită deoarece:
- contribuie la menţinerea poziţiei bipede, în ortostatism a corpului;
- menţine oasele în articulaţie;
- exprimă indirect starea generală a organismului (oboseală, apatie, voie bună etc);
- influenţează expresia feţei – mimica;
- contribuie la menţinerea temperaturii constante a corpului (termoreglare).
Tonusul muscular este de trei feluri:
a. - Tonus muscular de repaus, cu rol în menţinerea segmentelor osoase în cadrul
articulaţiilor;
b. - Tonus muscular de postură implicat în menţinerea poziţiei segmentelor şi a corpului,
se opune forţei gravitaţionale (de exemplu muşchii şanturilor vertebrale ce menţin poziţia
ortostatică). Fibrele roşii au un tonus accentuat jucând un rol mai important în menţinerea
poziţiei verticale a corpului, în timp ce fibrele albe au un caracter mai puţin tonic şi servesc la
locomoţie;
c.. - Tonus muscular de susţinere cu rol în contracţiile statice şi de forţă.
Substratul fiziologic al tonusului muscular elementar este reflexul miotatic al cărui arc
reflex cuprinde:
- receptorii musculari (fusul neuromuscular, organele tendinoase Golgi, corpusculii Vater-
Pacini, terminaţii nervoase libere);
- căile aferente reprezentate de dendritele neuronilor din ganglionii spinali;
- fibrele senzitive primare spiralate ce se distribuie fibrelor intrafusale, au rolul de a sesiza
starea de întindere a fusului;
- centrii nervoşi prezenţi în substanţa cenuşie medulară;
- efectorii, care sunt reprezentaţi de fibrele musculare extrafusale (efectorii propriu-ziși) şi
fibrele intrafusale (efectorii intrinseci), cu rol în modularea reflexului elementar.
Travaliul muscular este direct proporţional cu forţa de contracţie, grosimea muşchiului
şi intensitatea contracţiei. În urma contracțiilor musculare dinamice este realizat travaliul
musculat, care permite învingerea unor rezistențe externe prin scurtarea sau alungirea fibrelor
musculare. Contracţia unui muşchi, ”fără nici o greutate”, nu realizează nici un lucru mecanic
9
deci nici un travaliu, dar în condiţiile ”deplasării” unei greutăţi, lucrul mecanic creşte
proporţional cu greutatea deplasată.
Oboseala musculară este acea stare fiziologică a sistemului neuro muscular, care este
dată de reducerea temporară a capacităţilor funcţionale ale muşchilor, stare, care rezultă în urma
unei activităţi fizice prelungite sau excesive şi se manifestă prin secretarea și acumularea de acid
lactic în muşchi, acid, care intoxică fibrelele musculare și le blochează (se manifestă prin
senzaţie de arsură, durere).
Manifestările oboselii musculare sunt:
- se observă scăderea forţei musculare;
- sunt diminuate proprietățile de bază excitabilitatea, contractilitatea, extensibilitatea şi
elasticitatea musculară;
- pot să apară contracturile musculare;
- poate să apară supraantrenamentul și în cel mai rău caz accidentările.

10