1

Prof. univ. dr. Mihai Vîjîială

AGRICULTURĂ
GENERALĂ

1
2

2
 3

CUPRINS

Capitolul 1. FACTORII DE VEGETAŢIE ŞI METODELE DE DIRIJARE A LOR............. 5

1.1. Lumina ca factor de vegetaţie............................................................................................. 5
1.2. Căldura ca factor de vegetaţie............................................................................................. 6
1.3. Apa ca factor de vegetaţie................................................................................................... 7
1.4. Aerul ca factor de vegetaţie................................................................................................ 8
1.5. Substanţe nutritive ca factor de vegetaţie........................................................................... 9
Capitolul 2. LUCRĂRILE SOLULUI........................................................................................... 10
2.1. Aratul.................................................................................................................................. 10
2.1.1. Procesele tehnologice realizate prin lucrarea de arat............................................. 10
2.1.2. Metode de executare a arăturii................................................................................. 11
2.1.3. Cazuri particulare de executare a arăturii............................................................... 14
2.1.4. Adâncimea de executare a arăturii........................................................................... 15
2.1.5. Epoca de executare a arăturii...................................................................................
17
2.1.6. Reguli generale ale aratului..................................................................................... 18
2.2. Lucrarea solului cu freza.....................................................................................................19
2.3. Afânarea adâncă.................................................................................................................. 20
2.4. Grăparea solului.................................................................................................................. 22
2.4.1. Reguli privind executarea grăpării...........................................................................
24
2.5. Cultivaţia totală................................................................................................................... 24
2.6. Tăvălugirea......................................................................................................................... 26
2.7. Nivelarea............................................................................................................................. 27
2.8. Modelarea........................................................................................................................... 29
2.9. Sistemul de lucrări minime aplicate solului........................................................................ 29
Capitolul 3. FERTILIZAREA CULTURILOR........................................................................... 32
3.1. Îngrăşăminte chimice.......................................................................................................... 32
3.2. Pregătirea şi aplicarea îngrăşămintelor chimice..................................................................
39
3.3. Epoca de încorporare a îngrăşămintelor chimice................................................................ 39
3.4. Îngrăşăminte organice......................................................................................................... 42
3.5. Epoci de aplicare a îngrăşămintelor organice naturale....................................................... 43
3.6. Amendamentele.................................................................................................................. 44
3.7. Condiţiile aplicării corecte a îngrăşămintelor şi amendamentelor......................................
45
Capitolul 4. SEMĂNATUL ŞI LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE APLICATE CULTURILOR 47
4.1. Semănatul............................................................................................................................ 47
4.2. Lucrări de îngrijire aplicate culturilor.................................................................................51
4.2.1. Lucrări aplicate solului............................................................................................ 51
4.2.2. Lucrări aplicate plantelor......................................................................................... 52
Capitolul 5. BURUIENILE ŞI COMBATEREA LOR................................................................ 58
5.1. Pagubele produse de buruieni............................................................................................. 58
5.2. Sursele de îmburuienare......................................................................................................58
5.3. Particularităţi biologice ale buruienilor.............................................................................. 59
5.4. Clasificarea buruienilor.......................................................................................................59

3
 4

5.5. Combaterea buruienilor...................................................................................................... 60

5.5.1. Metode preventive..................................................................................................... 60

Capitolul 6. ASOLAMENTELE.................................................................................................... 79
6.1. Criteriile care stau la baza întocmirii asolamentelor...........................................................
80
6.2. Locul diferitelor culturi în asolament................................................................................. 80
6.3. Sisteme de asolamente........................................................................................................ 81
6.3.1. Asolamentele agricole...............................................................................................81
6.3.2. Asolamente furajere.................................................................................................. 82
6.3.3. Asolamente furajere.................................................................................................. 82
6.3.4. Asolamente legumicole............................................................................................. 83
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...................................................................................................... 84

4
 5

Capitolul 1
FACTORII DE VEGETAȚIE ȘI METODELE DE DIRIJARE A LOR

Factorii de vegetație sunt elemente ale mediului natural care intervin activ în viața plantelor.
Cerințele plantelor față de factorii de vegetație variază mult de la o specie la alta, soi sau hibrid,
precum și pe faze de vegetație. În ultimul timp, factorii de vegetație sunt numiți tot mai frecvent și
factori ecologici.

1.1. Lumina ca factor de vegetație

Lumina are un rol deosebit pentru viața plantelor. Prin lumină, energia soarelui se integrează
în plantă sub formă de energie potențială. Ea condiționează desfășurarea procesului de fotosinteză,
apariția organelor florale, înflorirea, fructificarea, rezistența la cădere etc. Energia luminoasă este
absorbită de clorofilă, care, prin procesul de fotosinteză, transformă bioxidul de carbon luat din
frunze și apa absorbită de către rădăcini, în monozaharide.
În procesul de fotosinteză, cantitatea de energie luminoasă, care vine de la soare, este
folosită numai într-o mică parte (1 - 5 %), în funcție de specie, soi sau hibrid cultivat.
Lumina influențează viața plantelor prin intensitate, calitate și durată de iluminare.
Intensitatea luminii. Lumina puternică influențează favorabil înfrățirea, fecundarea,
fructificarea, rezistența la cădere, calitatea cerealelor, conținutul de zahăr și amidon (în special la
sfecla de zahăr și, respectiv, la cartof) și are contribuție importantă la colorarea și gustul fructelor.
Sunt culturi la care o oarecare umbrire este favorabilă, ca de exemplu, inul și cânepa de
fuior. Respectivele culturi se seamănă des și, ca urmare, plantele cresc mai înalte și formează fibre
mai subțiri și mai rezistente. Prin reducerea cu 30 % a intensității luminii la porumb, s-a înregistrat
o reducere a activității reductazei azotaților cu 25 - 30 %. Atunci când reductaza azotaților nu
funcționează normal, în plante se acumulează cantități mari de azotați absorbiți de rădăcini, dar
nefolosiți (se produc intoxicări grave la animalele care consumă aceste plante).
Calitatea luminii. Pentru sinteza diferitelor substanțe, prezintă importanță compoziția
spectrală a luminii. De exemplu, razele roșii și galbene contribuie la sinteza hidraților de carbon, iar
cele albastre la sinteza proteinelor. În serele de legume, este posibil să se dirijeze lumina pentru a
obține glucide sau protide în proporții diferite.
Durata iluminării reprezintă numărul de ore pe zi, cât plantele sunt expuse la lumină. La
ecuator, zilele sunt egale cu nopțile și au aceeași durată tot timpul anului. Trecând de la ecuator spre
poli, zilele devin din ce în ce mai lungi vara și din ce în ce mai scurte iarna. Plantele s-au adaptat la
aceste condiții de lumină, fenomenul purtând denumirea de fotoperiodism. Ca urmare, se deosebesc
plante de zi scurtă, care cresc vegetativ la începutul verii și fructifică la sfârșitul verii și începutul
toamnei în condiții de zile mai scurte (soia, tutunul, bumbacul, orezul, porumbul, cânepa etc.);
plante de zi lungă, care au nevoie pentru înflorire și fructificare de zile lungi, încheindu-și ciclul de
dezvoltare la începutul verii, când zilele au lungimea cea mai mare (orzul, grâul, secara, mazărea,
inul, muștarul, lucerna etc.); plante indiferente, care nu reacționează la lungirea sau scurtarea
perioadei de iluminare (hrișca, floarea-soarelui, pătlăgelele vinete ș.a.). Prin procesul de ameliorare
a plantelor, au fost create soiuri și hibrizi pentru aceeași specie, dar care au comportare diferită la
durata zilei. Se impune deci necesitatea studierii pentru fiecare soi sau hibrid nou creat a cerințelor
față de lumină în vederea cultivării pe zone agricole, în funcție de necesitatea și durata de iluminare
existente în fiecare zonă.

5
 6

Mijloacele agrofitotehnice, pe care cultivatorul le are la îndemână pentru ca plantele

cultivate să folosească o cantitate mai mare de energie luminoasă, pot fi:
– pe terenurile cultivate înclinate, cu expoziție sudică și care primesc mai multă lumină și
căldură, se recomandă: tutunul, vița-de-vie, floarea-soarelui, porumbul etc., iar pe cele cu expoziție
nordică: ovăzul, cartoful, trifoiul etc.;
– orientarea rândurilor de plante cultivate pe direcția nord-sud, pentru ca să primească mai
multă lumină;
– realizarea unei desimi optime și a unei repartizări cât mai uniforme a plantelor pe teren în
așa fel încât să primească de la soare și să folosească numai pentru ele întreaga cantitate de energie
luminoasă;
– combaterea energică a buruienilor care pot ocupa etajul superior, împiedicând astfel
pătrunderea luminii la plantele cultivate care sunt mai scunde;
– semănatul de culturi asociate, ca de exemplu, fasolea sau dovleceii în porumb, permite ca
lumina neinterceptată de unele plante să fie folosită de altele;
– tăierile la pomi și viță-de-vie, copilitul și cârnitul la unele plante;
– afluxul suplimentar de bioxid de carbon în sere poate mări eficacitatea luminii în mod
indirect prin intensificarea procesului de fotosinteză.

1.2. Căldura ca factor de vegetație

Plantele au nevoie pe tot parcursul perioadei de vegetație, în sol și la suprafața solului, de o

anumită cantitate de căldură pentru desfășurarea tuturor proceselor vitale: respirație, transpirație,
fotosinteză, absorbția apei etc.
Cerințele diferite pentru căldură ale plantelor încep din momentul semănatului și diferă pe
faze de vegetație. Pentru a germina, semințele au nevoie de realizarea în sol a unei anumite
temperaturi. Se cunoaște o temperatură minimă la care începe procesul de încolțire, o temperatură
optimă la care încolțirea are loc într-un timp scurt și o temperatură maximă la care procesul de
încolțire nu mai poate avea loc.
În tabelul 1, se prezintă temperatura de germinare la unele plante de cultură.

Tabelul 1
Temperaturi de germinare la unele plante de cultură
Planta Temperatura de germinare
minimă optimă maximă
Mazăre, lucernă, trifoi 1-2 25 - 32 28 - 32
Orz, ovăz 1-2 20 - 25 28 - 30
In 2-3 21 32
Grâu 1-2 25 30 - 32
Sfeclă de zahăr 3-4 25 28 - 30
Floarea-soarelui 4-5 25 35
Cartof 5-6 25 30
Porumb 8 - 10 37 - 45 46 - 48

La temperaturi scăzute, rădăcinile plantelor absorb greu apa și elementele chimice nutritive
și nu cresc. Aceeași situație se întâmplă și când temperaturile din sol sunt prea ridicate.
Fotosinteza se desfășoară la temperaturi cuprinse între 1 și 50oC, intervalul optim pentru
majoritatea plantelor fiind de 25 - 30oC. La 35oC, fotosinteza scade brusc, iar la 50oC încetează.

6
 7

Temperaturile prea scăzute sau prea ridicate pot provoca pieirea plantelor. Dacă temperaturile
joase vin treptat, sunt mai bine suportate de către plante, pentru că în acest caz ele își măresc rezistența
la ger prin fenomenul de călire care este însoțit de acumularea zahărului în celule. După parcurgerea
etapei de călire, cerealele de toamnă pot rezista până la -20oC. Mai periculoase sunt temperaturile
scăzute care apar primăvara târziu, deoarece pot împiedica înflorirea, pot provoca distrugerea
organelor florale, a organelor sexuale, ceea ce are implicații grave asupra producției. Temperaturile
prea ridicate cauzează formarea unui număr redus de spiculețe și flori la grâu, împiedică fecundarea la
fasole și porumb, creșterea tuberculilor la cartofi etc.
Dirijarea căldurii primite de la soare sau din sol se poate realiza prin:
 eliminarea excesului de apă prin drenaj, șanțuri de scurgere a apei, arături adânci etc.;
 mulcirea (acoperirea solului) cu diferite materiale, cum este gunoiul de grajd,
rumegușul, foliile de plastic etc., mai închise sau mai deschise la culoare, prin care se
realizează creșterea sau scăderea temperaturii cu 2 - 3oC;
 folosirea îngrășămintelor organice care prin descompunerea lor încălzesc solul;
 irigarea cu apă a cărei temperatură diferă de cea a solului determină încălzirea (de
regulă, primăvara) sau răcirea acestuia (vara);
 respectarea epocii de semănat, pentru ca plantele să poată beneficia de căldura necesară
lor;
 alegerea corespunzătoare a expozițiilor pe terenurile în pantă;
 repartizarea uniformă a semințelor (plantelor) în lan și respectarea desimii la hectar;
 plantarea de perdele de protecție (benzi de arbori de 5 - 7 m lățime) așezate în calea
vântului, care micșorează oscilațiile diurne și anuale ale temperaturii aerului de la
suprafața solului și din sol.
Pentru a feri plantele de acțiunea gerului timpuriu de toamnă, se recomandă semănatul mai
adânc al cerealelor de toamnă (excepție, secara), cultivarea soiurilor și hibrizilor rezistenți la ger,
reținerea zăpezii pe semănături, acoperirea culturilor de legume cu folii de mase plastice și folosirea
substanțelor fumigene în plantațiile pomicole și viticole, pentru protejarea mugurilor și florilor.

1.3. Apa ca factor de vegetație

Apa participă direct sau indirect la toate procesele fiziologice și biochimice care se petrec în
plantă. Constituie un component al organismelor vegetale, participă la sinteza materiei organice din
frunze, transportă elementele chimice din sol la frunze și, în același timp, contribuie la menținerea
unei temperaturi relativ constantă în plantă.
Plantele au nevoie de apă în toate fazele de vegetație, de la germinare și până la maturitate,
dar această nevoie este variabilă în diferite faze.
Semințele, în momentul în care se seamănă, au un conținut variabil de apă, și anume între 5
și 15 %. Pentru declanșarea încolțirii, conținutul lor trebuie să se ridice la cel puțin 20 - 25 %.
Numai tuberculii, bulbii și rădăcinile au un conținut de apă care le poate asigura încolțirea în
momentul introducerii lor în sol. Pentru germinație, semințele au nevoie de cantități diferite de apă,
în funcție de specia cultivată (tabelul 2). Se constată că leguminoasele, care au un procent ridicat de
proteină în semințe, au nevoie pentru germinație de mai multă apă decât semințele care au un
conținut ridicat de amidon. La sfecla de zahăr, semințele fiind în glomerule, sunt necesare cantități
mai mari de apă.

7
 8

Tabelul 2
Cantitatea de apă absorbită de semințele diferitelor plante cultivate
grâu 45,5 % mei 25,0 %
secară 57,7 % mazăre 106,8 %
orz 48,2 % măzăriche 75,4 %
ovăz 59,8 % porumb 44,0 %
in 100,0 % lucernă 56,3 %
cânepă 43,9 % trifoi roșu 117,5 %
sfeclă de zahăr 120,3 % - -

După răsărire, prezența apei este necesară atât în sol, cât și în aerul atmosferic din jurul
plantelor, în tot cursul perioadei de vegetație, în cantități ce variază în funcție de plantă, condițiile
de sol și climă. Există perioade de consum maxim, numite și perioade critice și perioade în care
cerințele față de apă pe care le manifestă plantele sunt mici. Insuficiența apei în fazele critice, chiar
dacă ulterior aprovizionarea va fi corespunzătoare, are efecte mai evidente asupra vegetației și,
desigur, asupra recoltelor. Pentru cerealele păioase, fazele critice sunt considerate: înfrățirea,
formarea organelor florale și formarea fructelor. La porumb, ele sunt: formarea organelor florale,
formarea fructelor și creșterea fructelor. La sfecla de zahăr, de la care se recoltează rădăcinile,
fazele critice nu sunt atât de distincte, nevoia de apă crescând o dată cu creșterea masei vegetative,
deci cu mărirea suprafeței de transpirație.
Cantitatea de apă absorbită de către plante este cu mult mai mare decât cea necesară
proceselor de nutriție. Pentru a sintetiza o unitate de substanță uscată (g sau kg) este necesară o
cantitate de apă diferită, în funcție de specia de plante, de condițiile climatice, de fertilitatea solului.
Acest necesar se exprimă prin coeficientul de transpirație sau consumul specific. Are valori mai
mici când plantele sunt mai tinere sau când solul este aprovizionat echilibrat cu substanțe nutritive
și apă, dar crescând o dată cu creșterea vitezei vântului, cu creșterea temperaturii, cu scăderea
umidității aerului și a solului.
Iată câteva exemple de variație a coeficientului de transpirație:
mei: 177 - 367 grâu: 270 - 639
porumb: 240 - 495 lucernă: 568 - 1068.
Plantele pot lua apa necesară lor din următoarele surse: precipitațiile atmosferice, apa freatică
și irigații. În general, cantitatea medie de precipitații căzute anual în țara noastră este suficientă pentru
majoritatea plantelor cultivate, dar de multe ori repartiția ei în timp nu coincide cu cerințele plantelor
cultivate și, mai ales, cu fazele critice ale acestora. De aceea, în foarte multe cazuri, în special în zona
de stepă și de silvostepă, este absolut necesară irigarea.
Pentru dirijarea factorului apă se pot lua următoarele măsuri: aplicarea unui sistem rațional
de lucrare a solului; reținerea zăpezii pe arături și culturi; folosirea rațională a îngrășămintelor, în
scopul reducerii consumului specific; combaterea buruienilor; conservarea apei în sol prin lucrări
de nivelare, afânare, mulcire și distrugerea crustei; semănatul în epoca optimă; rotația culturilor;
aplicarea irigațiilor, eliminarea excesului de apă prin desecare și drenaj etc.

1.4. Aerul ca factor de vegetație

Respirând prin toate organele lor, pentru plante este necesar atât aerul atmosferic, cât și
aerul din sol. Din punct de vedere calitativ, compoziția lor este aceeași, însă se deosebesc din punct
de vedere al proporției diferitelor componente. Aerul din sol este mai bogat în CO2 și mai sărac în
oxigen, datorită proceselor biologice și fizico-chimice care se petrec în sol.

8
 9

Aerul din sol asigură rădăcinile plantelor, microorganismele și celelalte viețuitoare din sol
cu oxigen, bioxid de carbon, vapori de apă etc.
Aerația insuficientă a solului influențează negativ dezvoltarea sistemului radicular.
Rădăcinile cresc puțin, sunt scurte, cu puțini peri radiculari, se îngroașă mai mult decât normal.
O altă consecință a insuficienței aerului constă în sărăcirea solului în azot, ca urmare a
predominării proceselor de reducere și a activității dominante a bacteriilor denitrificatoare
(anaerobe).
Deficitul de aerație încetinește procesele de mineralizare a materiei organice, contribuie la
imobilizarea parțială a azotului și formarea în sol de nitriți, fier feros, hidrogen sulfurat, toxine
pentru sistemul radicular al plantelor.
Excesul de aer în sol are, de asemenea, un efect dăunător prin lipsa apei, acumularea unor
cantități prea mari de bioxid de carbon și a toxinelor din sol.
Mijloacele agrotehnice posibil de utilizat pentru reglarea regimului de aer al solului sunt:
 drenarea terenurilor atunci când excesul de apă provine din pânza freatică și desecate,
dacă excesul provine din băltire;
 în sectoarele irigate, aplicarea intermitentă a irigației contribuie la aerisirea solului,
pentru că apa de irigație ca și apa de ploaie înlătură cea mai mare parte a aerului din
spațiul lacunar, iar la întreruperea irigației și zvântarea solului intră în spațiul lacunar
aer proaspăt;
 măsurile culturale care asigură menținerea structurii și îmbunătățirea ei au ca rezultat o
mai bună primenire a aerului din sol;
 lucrările solului - aratul, grăpatul, prășitul - urmăresc printre alte scopuri și primenirea
aerului din sol.

1.5. Substanțe nutritive ca factor de vegetație

Elementele nutritive sunt indispensabile vieții plantelor. Cu excepția carbonului, oxigenului

și hidrogenului, care pot fi luate din aer și apă, celelalte elemente se extrag din sol.
Din punct de vedere al rolului fiziologic, elementele chimice sunt egale, însă în caz de
restricție există o ierarhizare a importanței lor în viața plantei. Azotul reprezintă elementul decisiv
al proceselor de creștere prin faptul că intră în componența substanțelor proteice, iar fără proteine
nu poate exista viață. Excesul de azot determină o creștere exagerată și prelungirea perioadei de
vegetație, iar deficitul frânează creșterea și micșorează producția. Fosforul urmează ca importanță
prin faptul că face parte din acizii nucleici, componente ale codului genetic. Contracarează efectul
negativ al excesului de azot, grăbind maturizarea plantelor. De asemenea, mărește rezistența la ger
și boli. Microelementele îndeplinesc roluri importante în desfășurarea unor procese vitale pentru
plante (enzimatic, de oxido-reducere etc.).
Pentru a asigura un regim corespunzător de elemente nutritive în sol, pot fi luate
următoarele măsuri: executarea la timp și în condiții corespunzătoare a tuturor lucrărilor solului;
îmbunătățirea însușirilor fizice, chimice și biologice ale solului; folosirea rațională a
îngrășămintelor naturale și chimice; distrugerea buruienilor etc.

Întrebări

1. Enumerați factorii mediului natural care intervin în viața plantelor.

2. În ce măsură și cum poate interveni agricultorul pentru dirijarea prin mijloace
agrotehnice a factorilor de vegetație?

9
 10

Capitolul 2
LUCRĂRILE SOLULUI

Prin lucrările solului, se realizează modificări ale însușirilor fizice, chimice și biologice ale
stratului arabil, creându-se condiții optime pentru semănat sau plantat, precum și pentru creșterea și
dezvoltarea ulterioară a plantelor cultivate.
Prin afânarea și mărunțirea stratului arabil, solul se desface în agregate de diferite forme și
mărimi, în sol se stabilește un raport favorabil proceselor biochimice aerobe, un regim de apă, aer,
hrană și căldură favorabil dezvoltării rădăcinilor. Prin lucrările superficiale, se crează la suprafața
solului un strat izolator cu spații necapilare care contribuie la pătrunderea și păstrarea apei în sol.
De asemenea, prin lucrările solului, se distrug buruienile din toate speciile, precum și o mare parte
din paraziții animali și vegetali și se încorporează în sol îngrășămintele chimice, organice și
amendamentele.
Lucrările propriu-zise ale solului, care au și ponderea cea mai mare, sunt cele care se
execută până la semănat sau plantat, cu scopul pregătirii terenului pentru înființarea culturilor
agricole. Cele care se efectuează după semănat sau plantat sunt incluse în grupa lucrărilor de
îngrijire a culturilor și se tratează separat.

2.1. Aratul

Aratul este lucrarea principală sau de bază a solului ce se execută înainte de semănatul sau
plantatul oricărei culturi agricole și care se realizează cu plugul.
Piesele active ale plugului taie fâșii de sol, de o anumită adâncime și lățime, numite brazde,
care sunt expuse proceselor tehnologice de întoarcere (răsturnare), mărunțire și amestecare. De
asemenea, în procesul de răsturnare, brazda suferă și o deplasare laterală.

2.1.1. Procesele tehnologice realizate prin lucrarea de arat

Răsturnarea brazdei. Prin răsturnarea brazdei, se încorporează în sol resturile organice

după recoltarea culturilor, precum și îngrășămintele aplicate la suprafața solului, buruienile,
insectele și germenii diferitelor boli.
De asemenea, prin întoarcerea brazdei, solul cu structură mai bună este adus la suprafață, cel
cu structură mai degradată este introdus în adâncime unde acesta se reface.
Dacă se consideră că în procesul de lucru brazda nu se mărunțește, schema răsturnării
brazdei se prezintă ca în figura 1.
Brazda este tăiată de brăzdar pe linia BC și pe linia AB de cuțitul disc. Sub acțiunea
cormanei se rotește întâi în jurul punctului C, apoi în jurul punctului D’, până în momentul când se
reazemă pe brazda precedentă.
Procesul de răsturnare stabilă a brazdei de către un plug echipat cu trupiță cu cormană este
a
posibil numai dacă raportul  K  1,27. În cazul când acest raport are valoare mai mică decât
b
1,27, brazda cade înapoi.

10
 11

Fig. 1. Schema răsturnării brazdei la:

a - adâncimea de lucru a plugului; b - plugurile echipate cu trupițe cu cormană; lățimea de lucru a unei trupițe
1 - teren nearat; 2 - brazde de sol; 3 - fundul brazdei; 4 - peretele vertical al brazdei; 5 - teren arat;
6 - secțiunea brazdei (A, B, C, D); 7 - poziția răsturnată a brazdei (A’, B’, C’, D’)
(după Toma și colab., 1981)

Mărunțirea și afânarea. Au ca scop fragmentarea solului în unități structurale așezate

afânat pe întreaga grosime a stratului arat. Macroagregatele și microagregatele se desprind și se
depărtează unele de altele, rămân cu mai puține puncte de contact între ele, spațiile necapilare se
înmulțesc și se măresc (solul își mărește volumul cu aproximativ 20 - 30 %, deci se afânează). În
urma proceselor de mărunțire și afânare, solul devine permeabil pentru aer și apă, se intensifică
activitatea microbiologică aerobă și se acumulează substanțe nutritive asimilabile pentru plante.
Dacă lucrarea se efectuează în intervalul optim de umiditate, sub acțiunea solicitărilor de
încovoiere, comprimare, răsucire și deplasare laterală, realizate de cormană, brazdele se mărunțesc.

2.1.2. Metode de executare a arăturii

Pentru realizarea unei lucrări de calitate, este necesar să fie luate o serie de măsuri:
împărțirea terenului în parcele de lucru, alegerea plugului cu care să se facă arătura, stabilirea
metodei de executare a arăturii etc. La împărțirea terenului în parcele de lucru trebuie avut în vedere
ca lățimea acestora să fie multiplu cu soț al lățimii de lucru a agregatului de arat, iar la capete să se
reducă la minim mersul în gol.
La capetele parcelei, se delimitează printr-o brazdă (de control) lăţimea zonei de întoarcere,
suprafaţă care se ară la sfârşitul lucrării. Dacă se lucrează cu tractoare de putere mijlocie, lăţimea
zonei de întoarcere este de 6 - 7 m pentru plugurile purtate şi de 8 - 10 m pentru cele tractate.
Înainte de începerea lucrării de arat, se jalonează marginile suprafeței pentru a se obține parcele
arate cu lățimea constantă, cu laturi paralele și fără clinuri.
Se deosebesc mai multe metode de arat: aratul la cormană, aratul în părți și aratul dintr-o
singură parte.
Aratul la cormană este numit și arătura la mijloc, înăuntru sau adunată. Agregatul intră și
execută primele brazde la mijlocul parcelei, deplasarea pe parcelă realizându-se în sensul acelor de
ceasornic. Între prima și a doua cursă de lucru se formează o coamă, iar la marginea parcelei rezultă
două șanțuri (fig. 2). În continuare, tractorul intră și trage brazda a treia lângă brazda întâi, pe a
patra lângă a doua și așa mai departe.

11
 12

Fig. 2. Arătura la cormană

Arătura în lături este numită și arătura în afară, la margini sau în două părți. Agregatul
intră pe parcelă de la marginea din dreapta și face prima brazdă. La capăt, plugul este scos din
brazdă, agregatul execută un mers în gol și intră pe partea stângă a parcelei unde începe a doua cursă
de lucru (fig. 3), deci se deplasează în sens invers acelor de ceasornic.

Fig. 3. Arătura în lături

12
 13

În felul acesta, agregatul continuă lucrul pe o parte şi apoi pe cealaltă parte a parcelei,
apropiindu-se în mod treptat de mijlocul parcelei unde, la terminarea lucrării, va rămâne un şanţ, iar
la margini coame rezultate din suprapunerea primelor brazde de la două parcele alăturate. Cu cât
sunt mai înguste parcelele, cu atât numărul şanţurilor şi coamelor este mai mare. Dacă parcelele
sunt mai late, vor fi mai puţine coame sau șanțuri, însă agregatul merge prea mult în gol, când se fac
întoarcerile la capete. Nu rămâne decât să se execute aratul în așa fel încât să se reducă la minimum
numărul coamelor și șanțurilor. În acest scop, pentru fiecare agregat se repartizează câte trei
parcele, arându-se prima și a treia parcelă la cormană, iar a doua se ară în părți (fig. 4). În felul
acesta numărul de coame și de șanțuri se reduce la jumătate.

Fig. 4. Alternarea arăturii la cormană cu arătura în lături

Arătura într-o singură parte sau continuă se execută cu plugurile reversibile care
răstoarnă brazda în același sens, atât la ducere, cât și la întoarcerea agregatului, realizând o arătură
uniformă, fără șanțuri și coame (fig. 5).

iese

intră

Fig. 5. Arătura într-o singură parte

Este o metodă folosită, în special pe terenurile în pantă, supuse eroziunii, unde arătura se
execută de-a lungul curbelor de nivel, pe terenurile irigate şi la arăturile de desfundare executate cu
plugul balansier. Deplasarea agregatelor pe pante se face cu abaterile de 2 - 3 % faţă de curbele de
nivel, la distanţe lungi, şi de până la 5 % la distanţe mai mici de 200 m (A. Popa, 1981, citat de Gh.
Motcă, 1983). Pe pante până la 6o, se folosesc plugurile normale, cele de 6o reversibile fiind
utilizate pe pante.

13
 14

Tractoarele pe roți pot acționa plugurile reversibile până la panta de aproximativ 12o, cu
recomandarea ca brazdele să fie răsturnate în amonte, asigurându-se astfel și combaterea eroziunii
solului.
Pentru pante mai mari (până la 20o) se folosesc tractoare cu șenile, cu pluguri reversibile
care răstoarnă brazda în aval.

2.1.3. Cazuri particulare de executare a arăturii

Aratul solurilor cu adâncime redusă a orizontului A. Pe astfel de soluri, aratul cu

întoarcerea brazdei (excepție fiind desfundatul) se realizează numai pe adâncimea corespunzătoare
orizontului A, indiferent de cerințele culturilor. Trebuie evitată aducerea la suprafață a orizontului
E, sărac în argilă și humus, însă îmbogățit rezidual, de obicei în particule cuarțoase, a orizonturilor
cu săruri nocive (Sa, Na), a materialului scheletic din orizontul R, precum și a altor orizonturi mai
puțin fertile.
Pentru afânarea mai profundă a solului, sub orizontul A, se folosesc pluguri cu subsolier
(scormonitori) care afânează solul sub stratul arabil, contribuind astfel la distrugerea hardpanului
(creat prin arături repetate pe aceeași adâncime) și favorizând pătrunderea aerului, apei, căldurii și a
rădăcinilor în straturile mai adânci de sol.
Pentru creșterea grosimii stratului arabil pe solurile cu orizontul A subțire, este bine ca în
fiecare an să se are cu câțiva centimetri mai adânc, concomitent cu aplicarea unor cantități mai mari
de îngrășăminte chimice și organice.
Arătura cu formare de biloane. Se realizează cu plugul obișnuit cu trei brazde, prin
adăugarea la trupița din mijloc a unei cormane prelungitoare.
În momentul când se execută arătura, pe direcția curbelor de nivel se crează, cu ajutorul
cormanei prelungitoare un bilon sau val continuu de pământ, mai înalt cu 15 - 20 cm față de restul
suprafeței arate. Aceste valuri succesive, distanțate la 90 cm (lățimea de lucru a plugului), sunt
obstacole în calea scurgerii apelor în perioadele de iarnă și primăvară, rețin zăpada în cantitate mai
mare și determină topirea eșalonată a acesteia.
Arătura cu formarea de biloane reduce foarte mult spălările de sol, fără să necesite cheltuieli
suplimentare de amenajare.
Arătura cu formare de rigole. Față de metoda precedentă, în loc să se realizeze biloane
sau coame, se crează rigole paralele care joacă același rol. Acestea se realizează prin scoaterea
cormanei de la trupița din mijloc. Sistemul s-a îmbunătățit în ultimul timp prin realizarea cu ajutorul
unui dispozitiv special a unor pinteni de pământ distanțați la aproximativ 1,5 - 1,6 m unul de altul,
în lungul rigolei.
Arătura în benzi (cu alternarea adâncimii). Prin acest tip de arătură se realizează un
microrelief ondulat la suprafața solului prin alternarea adâncimii.
Terenul se ară în benzi alternative, pe direcția curbelor de nivel, la adâncimi diferite
(diferența de adâncime între benzi să fie cel puțin de 10 cm). În același timp, pe fundul brazdei se
crează benzi cu adâncimi și nivele diferite.
Benzile pot avea aceeași lățime sau lățimi variabile. Astfel, dacă solul permite, unele
agregate ară la adâncimea de 20 cm benzi de 8 - 12 m lățime, altele ară la adâncimea de 30 cm
benzi de 2 - 4 m lățime.
Avantajele sistemului constau în faptul că valurile succesive de pământ formate la suprafață
frânează în bună măsură scurgerile, iar crearea de trepte la baza brazdelor reduce, de asemenea,
scurgerile din amonte în aval.

14
 15

2.1.4. Adâncimea de executare a arăturii

Adâncimea arăturii se stabilește în funcție de plantă, de tipul de sol, de panta terenului, de

epoca de executare, de condițiile meteorologice ale anului, de adâncimea la care s-a lucrat în anul
precedent și alți factori. Factorii cei mai importanți sunt plantele cultivate și condițiile de sol.
În tabelul 3, sunt prezentate cerințele principalelor plante față de adâncimea de arat. Rezultă
din tabel că arăturile mai adânci sunt necesare pentru plantele cu sistem radicular profund, plantele
rădăcinoase, tuberculifere și plantele perene.

Tabelul 3
Cerințele plantelor cultivate față de adâncimea arăturii
(după Gh. Motcă, 1983)
Grupa de plante Adâncimea arăturii (cm)
Cereale păioase (grâu, orz, secară) 15 - 25
Leguminoase pentru boabe (mazăre, fasole, soia) 18 - 20
Plante uleioase (floarea-soarelui, in) 20 - 25
Porumb 20 - 30
Cânepă, lucernă, trifoi, legume anuale 25 - 30
Cartof, sfeclă 28 - 32
Legume perene (sparanghel, hrean etc.) 30 - 50
Plantații de pomi, viță-de-vie, hamei 60 - 70

Lucrarea de arat necesită cel mai ridicat consum de energie. Pentru fiecare centimetru de sol
pe suprafața de un hectar, plugul taie, ridică pe cormană și răstoarnă 100 - 140 t sol. De aceea,
adâncimea trebuie stabilită în așa fel, încât să corespundă cerințelor impuse de cultură și, în același
timp, să se realizeze cu minimum de energie.
În funcție de adâncime, arăturile se clasifică în felul următor:
- arături superficiale: 12 - 17 cm;
- arături normale: 18 - 22 cm;
- arături adânci: 23 - 30 cm;
- arături foarte adânci: 31 - 40 cm;
- arături de desfundare: 41 - 80 cm.
Arăturile superficiale se execută în următoarele situații:
- pentru afânarea arăturilor de toamnă sau de vară care s-au tasat în timpul iernii;
- după culturile care părăsesc terenul la începutul verii, în vederea semănatului culturilor
succesive;
- arătura de decoletare, care precede desțelenirea lucernierelor și a pajiștilor, cu scopul
epuizării mai rapide a coletelor, rizomilor, stolonilor, pentru a evita lăstărirea acestora;
- ca lucrare distinctă în sistemul de lucrări pentru combaterea pirului;
- arătura de primăvară pe terenurile care n-au putut fi arate toamna;
- pentru semănatul culturilor de toamnă când nu se poate efectua o arătură mai adâncă și de
calitate, din cauza solului uscat;
- arăturile pe solurile cu orizontul de humus subțire și cu orizont E sau orizont cu săruri
aproape de suprafață;
- ca lucrare de întreținere în plantațiile de pomi și viță-de-vie.
Arăturile normale se execută vara sau toamna după recoltarea culturilor, în vederea
semănăturilor de toamnă sau de primăvară care nu necesită o lucrare mai adâncă (cereale păioase,
leguminoase pentru boabe etc.), când terenul are umiditate suficientă ca să nu rezulte bulgări.

15
 16

Comparativ cu arătura superficială, arătura normală mobilizează un volum mai mare de sol,
deci se realizează o mai bună afânare, acumulează o cantitate mai mare de apă în sol, combate mai
bine buruienile, avantaje care conduc la realizarea de producții mai mari.
Arătura normală este obligatorie pe solurile unde în anii anteriori s-au executat arături
adânci, pe solurile cu orizontul A (până la 20 cm) sau pe solurile care la adâncimea de 20 cm au un
strat cu săruri sau un orizont podzolic.
Prin arătura normală se desțelenesc, în mod obișnuit, lucernierele, trifoiștile, pajiștile și se
încorporează îngrășămintele și amendamentele.
Ca lucrare de întreținere, se execută toamna în pomicultură, pe solurile mijlocii și grele, la
pomii altoiți pe portaltoi viguroși.
Arătura normală se execută în agregat cu grapa stelată, cu excepția arăturilor de toamnă
pentru culturile de primăvară care se lasă în brazda crudă.
Arăturile adânci, mobilizând un strat mai gros de sol, favorizează: acumularea unei
cantități mai mari de apă, aducerea din profunzime către suprafața solului a sărurilor minerale și
coloizilor spălați și a unui strat de sol mai bine structurat, aerisirea solului pe o adâncime mai mare,
intensificarea proceselor chimice și biologice, combaterea mai energică a buruienilor, bolilor și
dăunătorilor. În solul arat adânc, plantele dezvoltă un sistem radicular profund, care favorizează
creșterea și dezvoltarea acestora.
Arăturile adânci se execută, de regulă, toamna pentru culturile de primăvară care au cerințe
mai mari față de mobilizarea adâncă a solului, sau în cazul când la suprafața solului au rămas
cantități mari de resturi vegetale de la cultura precedentă. Dacă solul este suficient de umed,
arăturile adânci se pot executa și vara, după recoltarea culturilor timpurii (cereale păioase, mazăre
etc.), în vederea însămânțării culturilor de primăvară. Pentru culturile de toamnă, arăturile adânci
apar necesare numai pe solurile grele și puternic îmburuienate.
În mod obișnuit, arăturile adânci de toamnă se lasă în brazda crudă peste iarnă (negrăpate),
deoarece este mai bine reținută zăpada, iar prin procesul de îngheț-dezgheț solul se fragmentează în
agregate, refăcându-și structura.
Arăturile foarte adânci se execută pe solurile grele, argiloase, cu exces de umiditate
(lăcoviști, gleice, vertisoluri) pentru îmbunătățirea regimului aerohidric și de nutriție. Pe aceste
soluri, mobilizarea unui strat de sol profund sporește capacitatea de înmagazinare a apei din
precipitații, asigură un drenaj intern mai bun, îmbunătățește însușirile fizico-chimice și biologice și
se combat mai bine buruienile. Se efectuează la interval de 3 - 5 ani, ocazie cu care se aplică
îngrășăminte organice și minerale în cantități mai mari, pe solurile acide și amendamente.
Arăturile de desfundare. Se execută pe terenurile unde urmează să se planteze vița-de-vie,
pomi fructiferi, hamei, precum și în pepinierele pomicole, viticole și cele pentru înrădăcinarea
butașilor de hamei.
Adâncimea de desfundare este de 60 - 70 cm, ajungând la 80 cm pe solurile grele. Pentru
desfundare, se afânează un strat de sol foarte adânc, orizontul de humus este introdus în adâncime și
se aduce la suprafață sol din orizontul B și chiar din orizontul C, a căror fertilitate se îmbunătățește
în timp prin aplicarea de îngrășăminte odată cu aratul și cu celelalte lucrări ale solului.
Arătura de desfundare contribuie la creșterea capacității de filtrare și acumulare a apei în
sol, elimină excesul de umiditate, intensifică procesele chimice și biologice pe adâncime mare,
combate energic buruienile și favorizează dezvoltarea puternică a sistemului radicular.
Epoca de efectuare a arăturilor de desfundare este cu 2 - 4 luni înainte de plantare. Pentru
plantările de toamnă, lucrarea se efectuează vara și terenul se nivelează imediat. Atunci când
plantările se fac în primăvară (vița-de-vie), terenul se desfundă și se lasă peste iarnă negrăpat.

16
 17

2.1.5. Epoca de executare a arăturii

În funcție de anotimpul în care se efectuează, arăturile se împart în: arături de vară, de

toamnă, de iarnă și de primăvară.
Arăturile de vară (ogoare de vară). Se execută vara, imediat după plantele ce se recoltează
la începutul verii sau vara (borceagurile, rapița, orezul, grâul, cartofii timpurii, mazărea, inul etc.).
Prin întârzierea lucrării, apa din solul neprotejat de vegetație se pierde foarte repede prin evaporare.
Avantajele arăturii de vară sunt următoarele:
 păstrează umiditatea existentă în sol, în momentul executării lucrării și înmagazinează
apa din precipitațiile ce vor cădea între timp;
 favorizează acumularea în sol a unei cantități mai mari de nitrați (de 3 - 6 ori mai mulți
nitrați față de solul nearat) și de 3 - 5 ori mai mult fosfor accesibil (C. Pintilie și colab.,
1980);
 contribuie la distrugerea buruienilor care vegetează în momentul efectuării lucrării,
îngroapă semințele de buruieni la adâncime mare de unde nu mai pot răsări, iar cele care
răsar sunt distruse prin lucrările de întreținere a arăturii de vară;
 sunt distruși o parte din dăunătorii sau agenții patogeni ai plantelor de cultură.
Adâncimea arăturilor de vară depinde, în primul rând, de umiditatea solului, apoi de plantele
ce urmează a fi cultivate și de alți factori. Când umiditatea din sol nu permite efectuarea unei arături
de calitate, se lucrează superficial cu grapa cu discuri (dezmiriștirile), urmând ca arătura să se
efectueze imediat ce solul are umiditatea corespunzătoare. Pentru semănăturile de toamnă, este de
preferat o arătură normală, iar pentru cele de primăvară o arătură mai adâncă.
Indiferent de adâncimea la care se execută, plugul trebuie să lucreze în agregat cu grapa
stelată, care mărunțește, nivelează și așează solul, micșorând spațiile mari de aer și, ca urmare,
reducându-se evaporarea apei.
Arăturile de toamnă (ogoare de toamnă). Se practică după culturile care se recoltează
toamna sau când, din diferite motive, nu s-au executat în vară. Scopul este de a pregăti terenul
pentru culturile care urmează a se semăna în toamnă sau pentru cele de primăvară.
Pentru semănăturile de toamnă, arătura trebuie să se execute cu cel puțin două săptămâni
înainte de semănat, pentru ca pământul să se așeze, fiind contraindicat semănatul într-un teren prea
afânat.
Pentru culturile de toamnă, în condiții de umiditate favorabilă în sol, sunt de preferat
arăturile normale, care afânează un strat adânc de sol și combate mai bine buruienile. Dacă solul
este prea uscat și prin arătură normală se scot bulgări, este indicată arătura superficială sau lucrări
repetate cu grapa cu discuri, până rezultă un pat germinativ care să ofere condiții optime de
germinare.
Pentru semănăturile de primăvară, toamna se face arătura normală, adâncă sau foarte
adâncă, în funcție de tipul de sol și umiditatea existentă, de gradul de îmburuienare și de plantele
pentru care se execută.
Pe cât posibil, să nu se amâne arătura până primăvara, pentru că arătura de toamnă, în
comparație cu cea de primăvară, prezintă o serie de avantaje dintre care menționăm:
 favorizează acumularea unei cantități mai mari de apă în sol din precipitațiile de toamnă
și de iarnă;
 în terenurile arate toamna, datorită declanșării primăvara timpuriu a proceselor
microbiologice care conduc la mineralizarea materiei organice, se acumulează de 2 - 3 ori
mai mulți nitrați decât în solurile arate primăvara;
 terenul arat toamna se poate pregăti primăvara devreme, în vederea semănatului.
Arăturile de toamnă pentru semănăturile de primăvară, indiferent de adâncime, se efectuează
în agregat cu grapa stelată.

17
 18

Pentru culturile care se însămânțează primăvara timpuriu (mazărea, borceagurile, sfecla de

zahăr, unele specii de legume etc.), este necesar ca terenul să fie pregătit în totalitate în toamnă în
așa fel încât în primăvară să se treacă direct la semănat sau cel mult să se efectueze o lucrare cu
combinatorul.
Pentru culturile de primăvară cu însămânțare mai târzie (porumb, soia, fasole, orez,
bostănoase etc.), arăturile de toamnă pot să rămână în brazda crudă peste iarnă, urmând ca în
primăvară să se aplice lucrările necesare pregătirii patului germinativ.
Pe terenurile în pantă, arăturile de toamnă nu se grăpează.
Arăturile de iarnă. Se execută atunci când, din diferite motive, nu s-a putut face arătura de
toamnă. Perioada în care se pot efectua sunt ferestrele iernii când solul nu este acoperit cu zăpadă
sau când stratul de zăpadă este foarte subțire, iar solul nu este înghețat sau înghețat numai la
suprafață.
Arăturile de iarnă sunt inferioare celor de toamnă, însă, comparativ cu cele de primăvară,
acestea sunt de preferat. Iarna se fac arături normale sau adânci, care, de regulă, se lasă în brazda
crudă.
Arăturile de primăvară. Amânarea arăturii de toamnă pentru primăvară trebuie, pe cât
posibil, exclusă din practica agricolă. Se poate executa primăvara numai în următoarele situații:
 pe terenurile pe care din diferite cauze nu s-a putut ara toamna sau iarna;
 pe solurile nisipoase, pentru a reduce eroziunea eoliană și pe solurile cu pantă mare, unde
mobilizarea solului prin arătura de toamnă ar intensifica eroziunea;
 pe terenurile arate din toamnă care s-au tasat excesiv din cauza precipitațiilor căzute în
sezonul rece și unde grapa cu discuri nu poate realiza o lucrare corespunzătoare în
vederea semănatului.
Din punct de vedere al adâncimii, arăturile de primăvară sunt superficiale.
Când totuși se recurge la arătura de primăvară, trebuie luate unele măsuri:
 sunt necesare cantități mai mari de îngrășăminte chimice, avându-se în vedere
activitatea biologică mai redusă din sol;
 pentru diminuarea atacului de boli și dăunători se vor folosi insecto-fungicide, atât la
sol, cât și la sămânță;
 trebuie respectat intervalul optim de umiditate la efectuarea lucrării, pentru a obține un
sol mărunțit, cât mai aproape de starea optimă pentru semănat.
În anumite condiții, se pot obține rezultate bune prin folosirea unor agregate complexe care
efectuează simultan mai multe lucrări: pregătirea patului germinativ prin cultivație totală,
încorporarea îngrășămintelor chimice, a erbicidelor și insecticidelor granulate, semănatul culturii.

2.1.6. Reguli generale ale aratului

Pentru ca procesele fizice, chimice și biologice favorabile să se mențină în sol o perioadă cât
mai lungă de timp, să se realizeze o lucrare de calitate și cu consum redus de energie, este necesar
să se respecte o serie de reguli cu caracter general:
 tot timpul cât solul nu este ocupat de o cultură, să fie arat și grăpat, menținut fără
buruieni;
 aratul să se execute numai în intervalul optim de umiditate, caracteristic fiecărei
categorii texturale;
 epoca optimă de arat, în condiții normale de umiditate, este imediat după recoltarea
culturilor, neîntârziindu-se nici măcar o zi aratul după ridicarea recoltei;
 arătura trebuie grăpată în aceeași zi (dacă este posibil, concomitent cu arătura), deoarece
grăpatul nivelează solul, micșorează suprafața de evaporație, mărește procentul de

18
 19

elemente structurale la suprafață și realizează un strat protector pentru păstrarea

umidității din sol, fără să împiedice pătrunderea în sol a unei cantități de apă din
precipitații (excepție fac arăturile de toamnă destinate semănăturilor târzii de primăvară,
care rămân în brazda crudă);
 adâncimea de arat pe aceeași tarla se va schimba anual, pentru a evita formarea
hardpanului;
 anual, se va schimba metoda de arat, precum și sensul arăturii, în scopul menținerii
solului într-o stare corespunzătoare de nivelare;
 terenurile în pantă se ară în mod obligatoriu pe direcția curbelor de nivel, cu o abatere de
minimum 2 - 3 % de la această direcție (abatere neerozivă);
 arătura să nu conțină greșuri (porțiuni nearate), iar capetele parcelelor să fie arate
complet.

2.2. Lucrarea solului cu freza

Lucrarea cu freza se efectuează pe terenuri nearate sau arate, pe solurile grele, compacte, pe
terenuri înțelenite și turboase, putând înlocui plugul pentru lucrarea de bază a solului. Spre
deosebire de plug, în procesul de lucru cu freza nu are efect de răsturnare, ci numai de mărunțire și
amestecare a solului.
Avantajele lucrării cu freza: la o singură trecere se realizează un pat germinativ
corespunzător, reducând substanțial timpul necesar pregătirii solului pentru semănat; amestecă bine
îngrășămintele chimice și amendamentele cu solul; resturile vegetale de la suprafața solului sunt
bine mărunțite și încorporate uniform în sol; asigură o încorporare uniformă a erbicidelor în stratul
de sol mobilizat, superioară, sub acest aspect, celorlalte mașini.
Organele active ale frezei (fig. 6) care pot fi cuțite drepte sau curbate în formă de L taie
solul sub formă de felii în partea anterioară a rotorului (240 - 300 ture/minut) antrenându-le spre
partea posterioară, izbindu-le de carcasa frezei și provocând mărunțirea lor.

Fig. 6. Procesul de lucru al frezei:

1 - ax rotor; 2 - disc; 3 - cuțit; 4 - carcasă; 5 - felii de sol; 6 - sol mărunțit; 7 - carcasă de protecție
(D. Toma și colab., 1981)

La viteze mai mici ale agregatului, adâncimea de lucru a frezei se mărește și mărunțirea
solului se accentuează, iar la viteze mai mari adâncimea se micșorează și mărunțirea se reduce.
Lucrarea solului cu freza este indicată în următoarele situații: pregătirea solului în vederea
semănatului cerealelor păioase amplasate după premergătoare târzii, în toamnele secetoase, pentru a
19
 20

înlocui arătura și lucrările solului după arătură; pregătirea solului în serele de legume, atât ca
lucrare pe întreaga suprafață, cât și ca lucrare de întreținere între rândurile de plante (prășit);
întreținerea terenului în plantațiile viticole și pomicole; desțelenirea pajiștilor, când urmează a se
semăna imediat, deoarece realizează o bună desțelenire a patului germinativ, fără nicio altă lucrare
ulterioară.
Extinderea frezelor pentru efectuarea lucrării de bază a solului nu are răspândire prea largă
în practică, din cauza unor dezavantaje: consumul de energie este mai mare de 2,5 - 4 ori în
comparație cu plugul cu cormană (Şt. Căproiu și colab., 1982, citat de Gh. Motcă, 1983);
pulverizează solul mai mult decât alte mașini agricole, contribuind la stricarea structurii solului, în
special pe solurile ușoare, slab structurate; nu se poate folosi pe terenurile pietroase și defrișate,
deoarece se deteriorează.
Adâncimea de lucru a frezelor este cuprinsă între 6 și 20 cm.

2.3. Afânarea adâncă

Afânarea adâncă are drept scop mărirea spațiului lacunar al orizonturilor de sol subiacente
stratului arabil, fără amestecarea, răsturnarea sau inversarea orizonturilor solului. Este o lucrare
specifică solurilor grele și tasate, afectate alternativ de exces și deficit de umiditate, precum și a
altor categorii de soluri care prezintă limitări ale capacității de producție determinate de salinizare,
alcalizare, poluare etc. Excesul de umiditate apare frecvent în perioadele bogate în precipitații și cu
consum redus prin evapotranspirație, pe solurile care prezintă un strat argilos, compact și
impermeabil, aflat sub stratul arabil. Datorită permeabilității reduse a acestui strat, apa din
precipitații nu se poate infiltra în profunzime și se acumulează la partea superioară a profilului sau
la suprafața solului (fig. 7).

Fig. 7. Secțiunea de sol nelucrată

1 - apa băltită; 2 - stratul de sol arabil; 3 - stratul de sol impermeabil; 4 - apa și circuitul ei

Prin afânare adâncă, fără întoarcerea brazdei, se străpunge stratul impermeabil de sol (fig. 8)
și se provoacă infiltrarea apei din orizonturile superioare. În zonele secetoase, apa acumulată în
profunzime constituie o rezervă pentru perioadele lipsite de precipitații, iar în zonele mai umede
această apă trebuie eliminată prin sistemele de desecare-drenaj.

20
 21

Fig. 8. Secțiunea de sol lucrată

1 - apa băltită; 2 - stratul de sol arabil; 3 - stratul de sol impermeabil; 4 - apa și circuitul ei

În același timp, prin afânarea adâncă se obțin efecte pozitive certe privind îmbunătățirea
condițiilor de aerație, a permeabilității pentru apă, a capacității de înmagazinare a precipitațiilor,
precum și favorizarea dezvoltării unui sistem radicular mai profund și o intensificare a activității
biologice din sol.
Adâncimea de afânare (h) se stabilește în funcție de conținutul de argilă și distribuția
acesteia pe profil. Orientativ, adâncimea minimă nu poate fi mai mică de 40 - 45 cm, în timp ce
adâncimea maximă (cu actualele utilaje din dotare), nu depășește 80 - 90 cm. Pe solurile afectate
temporar de exces de umiditate și, în special, atunci când există un sistem de drenaj amenajat,
uniformitatea adâncimii de afânare este foarte importantă, în sensul favorizării scurgerii apei în
exces către rețeaua de drenuri.
Lățimea de lucru (l) a unei piese active depinde de adâncimea de afânare și de tipul
utilajului (elementele constructive). O intensitate bună de afânare se obține atunci când l = 2h.
Distanța între două piese active este, de obicei, de 0,5 - 0,7 l, ceea ce asigură o afânare
corespunzătoare pe adâncimea „h”. Distanțe mai mari între piesele active ale mașinii (1,4 - 2,0 m)
pot fi luate în considerație numai pe terenurile amenajate cu lucrări de drenaj.
Momentul executării lucrării. Afânarea adâncă poate avea un efect mai îndelungat, numai
atunci când se execută în condiții optime de umiditate. Acest optim este cuprins între 60 și 90 % din
intervalul umidității active (C. Oprea și colab., 1979, citat de Gh. Motcă, 1983). La umiditate mai
mică de 60 % din IUA, solul fiind prea uscat, rezultă bulgări mari care se prelucrează greu și cu
consum mare de energie. În procesul de afânare, solul trebuie să se rupă formând fisuri și crăpături
neregulate, elementele structurale trebuie să fie deplasate unele față de altele, împinse lateral și spre
suprafață, astfel încât să nu-și mai poată recăpăta așezarea inițială. La umidități în sol peste 90 %
din IUA, afânarea se reduce la o simplă tăiere a solului de către piesele active.
Epoca de executare a lucrării este vara în lunile iulie - august (după recoltarea păioaselor
sau a altor culturi ce părăsesc terenul mai devreme) sau toamna după recoltarea culturilor, înainte de
arat. Afânarea adâncă poate continua și în luna octombrie, dacă nu intervin perioade umede, mai
ales dacă terenurile nu sunt destinate altor culturi de toamnă.
Periodicitatea de execuție. În general, afânarea adâncă se efectuează o dată la 5 ani.
Intervalul de revenire depinde de textura solului, de gradul de tasare a solului și de gradul de
asigurare contra supraumezirii pluviale, fiind mai scurt (3 - 4 ani) la un grad mai mic de asigurare și
mai mare (5 - 6 ani) la un grad de asigurare ridicat.
Înainte de efectuarea afânării adânci, se recomandă pregătirea terenului, fie cu grapa cu
discuri grea, fie prin arătură, astfel încât terenul să fie cât mai curat (lipsit de buruieni și resturi
vegetale) și relativ uniform, iar pregătirea patului germinativ pentru culturile de toamnă să nu
necesite, după afânarea adâncă, prea multe intervenții cu utilaje grele. De asemenea, afânarea
adâncă trebuie precedată de aplicarea îngrășămintelor organice și, în funcție de situație, de aplicarea
îngrășămintelor fosfatice și amendamentelor, de eliminarea excesului de apă etc.

21
 22

2.4. Grăparea solului

Grăparea este o lucrare superficială care se execută, de regulă, după arat și constă în
afânarea, mărunțirea și, într-o oarecare măsură, amestecarea și nivelarea solului, fără întoarcerea
sau cu întoarcere redusă (grapa cu discuri) a stratului de sol de la suprafață. Grăparea contribuie la
păstrarea apei în sol, precum și la încorporarea în sol a îngrășămintelor și erbicidelor administrate
înainte de semănat.
Grăparea se execută în următoarele situații:
- concomitent cu aratul, în scopul mărunțirii și nivelării suprafeței arate și așezării într-o
oarecare măsură a stratului de sol de la suprafață;
- pentru întreținerea arăturilor fără crustă și lipsite de buruieni până la semănat și pentru
pregătirea patului germinativ (mărunțire, nivelare, afânare);
- imediat după recoltarea culturilor (dezmiriștire), când nu se poate executa aratul din lipsă
de mijloace mecanice sau solul este prea uscat;
- pentru spargerea crustei și distrugerea buruienilor în curs de răsărire, la culturile anuale
răsărite sau după răsărit;
- ca lucrare de îngrijire în plantațiile de pomi și viță-de-vie;
- ca lucrare de îngrijire în culturile de plante perene (lucernă, trifoi, pajiști), pentru afânarea
solului la suprafață, favorizând lăstărirea și regenerarea plantelor.
Grăparea poate înlocui lucrarea de arat pentru semănatul culturilor de toamnă, când
umiditatea solului este prea scăzută și nu permite efectuarea unei arături de calitate (fără bulgări).
Adâncimea de lucru a grapelor este cuprinsă între 2 și 12 cm, în funcție de scopul lucrării și
de mașinile cu care se execută. Când grăpatul înlocuiește arătura, adâncimea de lucru crește până la
15 - 18 cm.
Grapele cu colți. Colții, ca organe de lucru ale acestor grape, pătrund în sol ca niște pene,
mărunțesc bulgării, afânează solul, sparg crusta și pulverizează solul, într-o oarecare măsură (mai
ales când solul este uscat). Intensitatea acțiunii depinde de forma colților și înclinarea lor față de
direcția de înaintare, de viteza agregatului și de umiditatea solului.
Efectul de mărunțire este mult mai puternic dacă colții sunt antrenați într-o mișcare de dute-
vino pe o direcție perpendiculară pe direcția de înaintare (colți oscilanți) sau într-o mișcare circulară
în plan orizontal (colți rotativi).
Spațiul asupra căruia își exercită acțiunea fiecare colț reprezintă un triunghi cu baza la
suprafața solului (fig. 9), având unghiul () la vârful colțului de 50 - 90. Grapele cu colți se folosesc
pentru pregătirea patului germinativ în vederea semănatului sau pentru afânarea superficială a solului
și combaterea buruienilor tinere la unele culturi, în primele faze de vegetație sau înainte de răsărit.

Fig. 9. Procesul de lucru al colţilor de grapă

a - adâncimea de lucru;  - unghiul zonei de mobilizare a solului; l - lungimea colților;
b - distanța dintre colți; d - grosimea colților

22
 23

Grăparea cu grapa cu colți poate fi efectuată ca lucrare independentă sau în agregat cu

plugul, cu grapa cu discuri sau cu alte mașini de lucrat solul, intrând în componența diferitelor
variante de combinatoare.
Grapele stelate au organe de lucru stele cu cinci colți radiali, de formă conică, care acționează
pe verticală, fără a deplasa solul. Sub acțiunea masei ce revine pe o stea, aceasta pătrunde cu colții în
sol, realizând mărunțirea și afânarea solului, precum și o ușoară tasare în profunzime a solului în
direcția înțepăturii făcută de colț în sol. Se folosesc, de obicei, în agregat cu plugul pentru mărunțirea și
așezarea solului imediat după arat (se reduc foarte mult golurile din arătură). Adâncimea de lucru la
grapele stelate este cuprinsă între 3 și 8 cm.
Sapele rotative au ca organe de lucru stele cu colți curbați, ascuțiți la capete și spatulați. Se
utilizează pentru spargerea crustei, afânarea superficială a solului și distrugerea buruienilor în
primele faze de vegetație la culturile de plante prășitoare. La ieșirea din sol, colții aruncă pe
verticală solul cu plantele tinere. Solul, fiind mai greu ca buruienile, cade mai repede și buruienile
sunt astfel lăsate la suprafață, unde se usucă.
Grapele cu discuri. În procesul de lucru, solul tăiat de discul sferic este urcat pe suprafața
lui interioară, mărunțit, deplasat lateral și întors parțial. Discurile pot fi cu marginea continuă sau
crestată, acestea din urmă pătrunzând mai ușor în sol și având o acțiune mai energică asupra
bulgărilor, miriștei și stratului superficial al solului.
Grapele cu discuri au cel mai mare efect de mărunțire a solului după arat și realizează cel
mai bine distrugerea buruienilor dintre toate tipurile constructive de grape.
Gradul de distrugere a buruienilor crește pe măsură ce unghiul de atac al discurilor este mai
mare (frecvent 15 - 17), în același sens modificându-se și gradul de afânare și amestecare a solului.
Pentru dezmiriștit sau la grăpatul arăturilor tasate și puternic îmburuienate, precum și în situația
când lucrarea cu grapa înlocuiește aratul, se folosesc unghiuri de atac mai mari (17 - 30).
Grapele cu discuri se mai folosesc și pentru distrugerea resturilor vegetale de la suprafața
solului în vederea ușurării aratului, încorporarea în sol a îngrășămintelor, amendamentelor,
erbicidelor și a altor produse fitofarmaceutice aplicate la suprafața solului, întreținerea afânată a
solului și curat de buruieni în plantațiile de pomi, viță-de-vie, hameiști sau pot înlocui, în anumite
situații, plugul la lucrarea de arat.
Este grapa cea mai folosită pentru pregătirea patului germinativ înainte de semănat, în
agregat cu grapa cu colți (mărunțește și nivelează) și pentru întreținerea ogoarelor.
Adâncimea de lucru la grapele cu discuri este cuprinsă între 6 și 18 cm.
Grapele rotative cu vergele dispuse elicoidal (grape elicoidale) sau în spirală (fig. 10)
afânează și mărunțesc solul la adâncimea de 2 - 6 cm, îl tasează ușor și lucrează numai în agregat cu
alte mașini de pregătire a solului pentru semănat, făcând parte din componenţa combinatoarelor.

Fig. 10. Câmp de grapă rotativă

1 - axul grapei; 2 - vergele dispuse elicoidal

Dezavantajele grăpării. Datorită frecării pe care dinții sau discurile grapelor o exercită
asupra solului, are loc o pulverizare a acestuia, deci stricarea structurii. Cu cât solul este mai uscat
și se fac lucrări repetate cu grapele, cu atât fenomenul este mai intens. Macroagregatele se sfarmă,
microagregatele și chiar particulele elementare de sol se desprind unele de altele. La primele

23
 24

precipitații sau după irigare, se dispersează în apă și astupă spațiile necapilare. Consecința practică
este de a nu se grăpa un sol uscat, iar lucrarea să nu se repete de prea multe ori.

2.4.1. Reguli privind executarea grăpării

Direcția de deplasare a agregatelor se alege în funcție de calitatea arăturii, de tipul

agregatului cu care se face pregătirea patului germinativ, de panta terenului. De regulă, pe terenurile
plane, grăparea arăturilor se execută după o direcție perpendiculară sau înclinată la 45 - 50 față de
direcția după care s-a făcut arătura, în acest ultim caz realizându-se o nivelare mai bună a terenului.
După arăturile de desțelenire, unde brazdele sunt slab mărunțite și incomplet răsturnate, se
recomandă grăpatul în același sens cu direcția de arat pentru a nu se întoarce brazdele.
În timpul întoarcerilor la capete, organele active ale grapelor cu discuri să fie ridicate în
poziția de transport, iar la grapele cu colți să se aleagă o rază de întoarcere mare, pentru a evita
ruperea acestora.
Viteza de lucru la majoritatea grapelor este de 4 - 10 km/h și se stabilește în teren, în funcție
de calitatea lucrării executate.
Pentru a evita greșurile (zone nelucrate), între două treceri alăturate ale agregatelor, se va
asigura o acoperire de 15 - 20 cm.
În livezile de pomi cu coroană joasă, cu distanța mai mare între rânduri unde se lucrează cu
grape dezaxabile, se execută mai întâi parcursurile din imediata apropiere a rândului de pomi și
apoi, după modificarea (centrarea) poziției grapei, suprafața din mijlocul intervalelor dintre rânduri.
În plantațiile de vii cu conducere joasă, grapele cu discuri trebuie prevăzute cu apărători
laterale de protecție pentru evitarea vătămării lăstarilor.
Pe terenurile în pantă, grăparea trebuie executată pe direcția curbelor de nivel, ca și arătura,
pentru a preîntâmpina declanșarea fenomenelor de eroziune.
Ultima lucrare de grăpare înaintea semănatului se execută la adâncimea de semănat și
perpendicular pe direcția de semănat pentru a putea fi observate ușor urmele marcatoarelor de la
semănătoare.
Primăvara, când se execută pregătirea patului germinativ și umiditatea solului este ridicată,
se recomandă echiparea tractoarelor cu roți cu zăbrele pentru mărirea aderenței și reducerea tasării
solului.

2.5. Cultivaţia totală

Cultivația totală (cu efect intermediar între arătură și grăpat) reprezintă lucrarea de pregătire
a solului în vederea semănatului sau plantatului și este efectuată cu cultivatorul.
Lucrarea efectuată cu cultivatorul în culturile de plante prășitoare, pomi, viță-de-vie și
legume se numește cultivație parțială (prășit).
Cultivatoarele afânează solul prin dislocare, sub forma ruperii de către organele active
montate pe mai multe linii și decalate între ele față de poziția de înaintare. Produc o afânare bună a
solului, o amestecare parțială și mărunțirea bulgărilor.
Cultivatoarele pentru cultivație totală echipate cu organe de lucru pentru extirpare-prășit
(săgeți cu aripi egale) realizează, în primul rând, tăierea buruienilor, dar au și efect de afânare și
mărunțire a solului. Stratul afânat în secțiune are formă aproximativ trapezoidală, cu baza mare la
suprafața solului (fig. 11). Cu organele active de extirpare se lucrează pe solurile îmburuienate,
pentru pregătirea patului germinativ, cu deosebire, în primăverile secetoase.

24
 25

Fig. 11. Procesul de lucru al cuțitului-săgeată (D. Toma și colab., 1981)

A - modul de afânare a solului și tăiere a buruienilor:
a - adâncimea de lucru; b - lățimea constructivă de lucru; bt - lățimea totală de lucru (lățimea de afânare a solului);
b - mărirea lățimii de lucru față de lățimea constructivă;
B - poziția cuțitului săgeată:
 - unghiul de înclinare a săgeții față de suprafața solului

Întrucât rezerva de apă din stratul superior al solului este hotărâtoare pentru germinarea
semințelor și răsărirea plantelor, se vor evita afânarea, întoarcerea și răscolirea energică a solului,
pentru a se asigura o cât mai bună conservare a apei în sol. De aceea, este contraindicată folosirea
grapelor cu discuri și se recomandă lucrarea cu cultivatorul.
În regiunile secetoase, este bine să se lucreze cu cultivatorul în agregat cu o grapă ușoară
sau rotativă, pentru o mai bună mărunțire și nivelare. Prima lucrare se execută mai adânc, iar
celelalte (dacă sunt necesare) din ce în ce mai la suprafață, pentru a evita pierderile de apă din sol.
În regiunile umede, pe solurile grele, prima lucrare se face mai la suprafață și, pe măsură ce
solul pierde apă, se lucrează mai adânc.
Pe solurile nisipoase, este recomandabil să se lucreze numai cu cultivatorul, evitându-se, pe
cât posibil, grapa cu discuri.
Dacă lucrarea se repetă de mai multe ori, ultima lucrare se face la adâncimea de încorporare
a semințelor, în ziua semănatului sau cu 1 - 2 zile înainte.
Adâncimea de lucru la cultivația totală este de 5 - 16 cm, iar viteza de lucru este de 6 - 8
km/oră.
Cultivația totală este, în general, o lucrare de pregătire a patului germinativ în vederea
semănatului și care se recomandă pe terenurile unde arătura este de calitate, adică resturile vegetale
sunt încorporate adânc, fără bulgări mari și nivelată. În caz contrar, este indicată lucrarea cu grapa
cu discuri, deoarece cultivatoarele scot la suprafață resturile vegetale, iar efectul de mărunțire și
nivelare este mult diminuat.
Pentru reducerea numărului de treceri pe teren la pregătirea patului germinativ, cultivatoarele
pentru cultivație totală se asociază cu alte mașini de lucrat solul, alcătuind variante de combinatoare:
 combinatorul format din cultivator echipat cu săgeți cu aripi egale sau cu gheare pe
suport elastic și grape rotative (elicoidale);
 combinatorul format din cultivator echipat cu dălți sau gheare pe suporți elastici, grape
rotative și tăvălug inelar;
 combinatorul format din cultivator, grapă cu colți și grapă rotativă etc.
25
 26

2.6. Tăvălugirea

Tăvălugirea constă în îndesarea (tasarea) solului, mărunțirea bulgărilor și nivelarea

terenului. Este o lucrare superficială prin care se acționează asupra solului pe o adâncime de 5 - 10
cm (chiar peste 12 cm) și poate fi intensificată prin adăugarea de greutăți pe tăvălug.
Prin tăvălugirea solului afânat se reduce spațiul lacunar, se restabilește capilaritatea și apa
urcă din adâncime către suprafață (fig. 12).

Fig. 12. Efectul tăvălugirii

Dacă după tăvălugirea terenului se afânează stratul superficial al solului cu o grapă ușoară,
sau se folosește un tăvălug inelar, atunci spațiile capilare sunt întrerupte și apa rămâne în zona
superficială a solului, sub stratul afânat.
În principal, tăvălugii acționează prin presiunea exercitată de suprafața lor și în mai mică
măsură prin forța de tracțiune, iar efectul lor asupra solului depinde de felul suprafeței și de masa
tăvălugului. La aceeași masă, tăvălugii cu diametrul mai mic presează solul mai puternic decât cei
cu diametrul mai mare. Tăvălugul cu diametrul mai mare se rostogolește mai ușor și necesită o
forță de tracțiune mai mică decât cel cu diametrul mai mic, care învinge rezistența mai mult prin
forța de tracțiune decât prin masă. La aceeași masă, tăvălugul cu diametrul mai mare lucrează mai bine
decât cel cu diametrul mai mic, deoarece acesta din urmă, în timpul lucrului, poate împinge bolovanii
înainte, în timp ce tăvălugul cu diametrul mai mare îi prinde sub ei, îi sfarmă și îi îndeasă în sol.
Pentru a realiza mărunțirea bulgărilor, este necesar să se lucreze numai în intervalul optim
de umiditate. La umiditate prea redusă, lucrarea devine inutilă, iar la umiditatea prea mare bulgării
sunt îndesați în sol fără a fi sparți.
Gradul de mărunțire mai este influențat de viteza de lucru și de profilul suprafeței active a
tăvălugului. La viteze reduse (3 - 4 km/h), crește efectul de tasare, în timp ce la viteze mai mari (5 -
7 km/h), crește efectul de mărunțire. Tăvălugul cu suprafață activă denivelată (inelari) are efect mai
pronunțat de mărunțire și distrugere a crustei solului, în comparație cu tăvălugii cu suprafață netedă
(fig. 13).

Fig. 13. Procesul de lucru al tăvălugului inelar (tip Croskillete) (D. Toma și colab., 1981)
1 - bulgări mici; 2 - bulgări mari; 3 - sol mărunțit și afânat; 4 - sensul de rotire a tăvălugului;
5 - sensul de înaintare; 6 - inele de tăvălug

26
 27

Tăvălugirea se efectuează în următoarele situații:

 înainte de semănat, în arături proaspete, neașezate, pentru a asigura semănatul la aceeași
adâncime și contactul intim al semințelor cu solul; se realizează astfel o răsărire mai rapidă și
uniformă și se înlătură pericolul dezrădăcinării cerealelor de toamnă;
 la semănatul semințelor mici (mac, muștar, in, lucernă, rapiță etc.), înainte de semănat
pentru a pune în contact semințele cu solul, iar la semănatul semințelor mai mari (sfeclă, orz, ovăz
etc.) se poate tăvălugi după semănat;
 pentru sfărâmarea bulgărilor și ușurarea lucrării solului cu grapa cu discuri în vederea
pregătirii unui pat germinativ bun pentru semănăturile de toamnă (când s-a arat în condiții de secetă
și a rezultat o arătură bulgăroasă);
 pe arătura de întoarcere a țelinei naturale sau a leguminoaselor perene, în special când
stratul întors este prea afânat, pentru a elimina spațiile de aer, a evita uscarea stratului întors și a
ajuta la descompunerea materiei organice;
 pe culturile de cereale păioase dezrădăcinate în timpul iernii, pentru repunerea
rădăcinilor plantelor în contact cu solul și a ajuta astfel reluarea mai rapidă a vegetației;
 pentru a înlesni descompunerea gunoiului de grajd introdus sub arătura de vară, în
special în regiunile secetoase (în lipsa tăvălugirii, gunoiul de grajd rămâne în stare afânată, se usucă
și se descompune greu);
 pe culturile folosite ca îngrășământ verde, pentru culcarea masei vegetale și ușurarea
încorporării prin arătură (înainte de arătură se lucrează cu grapa cu discuri pentru mărunțirea
vegetației). Pentru reducerea numărului de lucrări la pregătirea patului germinativ, este bine ca
tăvălugii să lucreze în agregat cu alte mașini (cultivatoare, grape), ca părți componente ale
combina-toarelor. După semănat, pentru tasarea solului este mai economic să se echipeze
semănătorile cu organe de tasare pe rândul semănat, în urma brăzdarelor semănătorii.
Metoda de deplasare a agregatelor de tăvălugit (ca lucrare independentă) poate fi în suveică,
paralel cu direcția de arat, în diagonală cu sau fără buclă la capetele parcelei.

2.7. Nivelarea

Nivelarea solului este o lucrare care contribuie la realizarea unui pat germinativ
corespunzător și a unor indici de calitate superiori la semănat, asigurând încorporarea semințelor la
aceeași adâncime și, ca urmare, o răsărire uniformă și culturi cu grad ridicat de uniformitate în
creștere și dezvoltare, ceea ce crează condiții optime pentru mecanizarea lucrărilor de întreținere,
recoltare și păstrare a producției.
Este o lucrare obligatorie pentru plantele de cultură cu semințe mici, pe terenurile irigate
pentru asigurarea distribuției uniforme a apei și pe terenurile desfundate pentru plantarea pomilor și
a viței de vie.
Din punct de vedere agrotehnic, nivelarea se efectuează anual ca lucrare independentă cu
nivelatorul, cât și pentru executarea la indici calitativi superiori a celorlalte lucrări ale solului (arat,
discuit, cultivație etc.). Astfel, prin lucrarea cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți se
realizează și nivelarea solului după arat. Pentru îmbunătățirea efectului de nivelare, în urma
grapelor se atașează lame de nivelare sau bare nivelatoare.
Lucrarea cu nivelatorul este necesară pe toate suprafețele arabile neirigate și irigate, dar mai
ales pe solurile cu denivelări mai accentuate (terenuri modelate în legumicultură, terenuri
desfundate etc.).
Procesul tehnologic la lucrarea de nivelare constă în tăierea pământului care depășește
planul de sprijin al roților, de către lama nivelatorului și depunerea în depresiuni prin simpla târâre
(fig. 14).

27
 28

Fig. 14. Procesul de lucru la nivelarea de exploatare

Pe terenurile irigate, nivelarea terenului se impune ca o primă condiție, în scopul realizării

unor udări raționale pe brazde lungi; numai pe terenuri bine nivelate se asigură umezirea uniformă a
solului, se reduce norma de udare (prin micșorarea pierderilor), se sporește productivitatea muncii
udătorilor și se pot mecaniza complet lucrările de întreținere.
Literatura de specialitate citează cazuri în care o nivelare bună a asigurat o reducere a
cheltuielilor pentru irigații de circa 25 %.
Aplicarea irigațiilor pe brazde lungi solicită o nivelare care să răspundă următoarelor
condiții:
 precizia finală a lucrărilor de nivelare pe direcția de trasare a brazdelor să fie de  5 cm;
 prin nivelare să nu se reducă stratul fertil de sol.
Nivelarea anuală a solului poartă denumirea de nivelare de exploatare și se execută, de
obicei, după arat, înainte de semănat și constă din îndepărtarea denivelărilor rezultate de la arături și
diferite lucrări culturale.
În cazul amenajărilor pentru irigații, înainte de darea în exploatare a acestora, se efectuează
nivelarea capitală, care necesită un proiect de nivelare. Se utilizează mașini terasiere grele
(screpere, buldozere, gredere și nivelatoare cu cadru lung), pentru săparea și deplasarea pământului.
Nivelarea capitală trebuie efectuată cu multă grijă, pentru a evita înlăturarea stratului fertil
de la suprafața solului. În acest scop, proiectul de nivelare se întocmește nu numai pe baza unui
plan de situație cu curbe de nivel, ci și a unei cartograme pedologice care conține caracterizarea
însușirilor fizice și chimice ale solului, grosimea stratului cu humus și repartiția sărurilor pe profil.
Prin nivelarea capitală, se asigură pantele optime de scurgere a apei la irigarea prin scurgere la
suprafață (brazde sau fâșii de udare) sau se crează parcele orizontale la amenajarea orezăriilor.
Nivelarea capitală este o lucrare de îmbunătățiri funciare, care trebuie întreținută anual sau o dată la
2 - 3 ani prin nivelări de exploatare.
În legumicultură, pe terenurile modelate, nivelarea se efectuează, înainte de arat, după o
prealabilă lucrare cu grapa cu discuri. La culturile de câmp, nivelarea se poate efectua înainte de
arat sau după arat. Înainte de arat, solul se afânează pe adâncimea de 12 - 18 cm și apoi se lucrează
cu nivelatorul. Deplasarea nivelatorului se face perpendicular între treceri și înclinat pe direcția în
care s-a făcut mobilizarea solului (în diagonală). După arat, se poate folosi nivelatorul sau se
combină nivelarea cu lucrările de grăpat și cultivație.
Este foarte important ca lucrarea cu nivelatorul să fie executată în condițiile unei umidități
scăzute a solului, pentru a nu se produce tasarea acestuia. Din acest motiv, pentru culturile de
primăvară este recomandat ca nivelarea să se efectueze toamna. Totuși, dacă se face primăvara,
lucrarea trebuie executată cât mai timpuriu pentru micșorarea pierderilor de apă prin evaporare.
Indiferent de momentul efectuării, nivelarea trebuie să preceadă aplicarea îngrășămintelor și
erbicidelor, pentru a evita deplasarea acestora.
Nivelatoarele dau rezultate bune la viteze de lucru ce nu depășesc 6 km/h (la viteze mai
mari, calitatea lucrării se înrăutățește).

28
 29

2.8. Modelarea

Modelarea este o lucrare prin care se modifică configurația naturală a terenului. Din punct
de vedere agrotehnic, modelarea este o lucrare de pregătire a solului pentru semănat sau plantat în
legumicultură, prin care se realizează un profil al solului sub formă de straturi înălțate despărțite
prin rigole (fig. 15). Schemele de modelare determină dimensiunea stratului la coronament - B (de
regulă, 94 și 50 cm), deschiderea rigolei la suprafața terenului - C (de regulă, 46 cm), adâncimea
rigolei (18 - 20 cm) și distanța între rigole - A (de regulă,140 cm) egală cu ecartamentul roților
tractorului.

Fig. 15. Schemă de modelare a solului în legumicultură

Modelarea terenului prezintă o serie de avantaje: facilitează folosirea tractoarelor și a

mijloacelor mecanice la executarea lucrărilor; deplasarea tractoarelor cu roţile pe rigole permite
conducerea uşoară şi corectă a agregatelor printre rândurile de plante, fără să le vatăme; asigură
începerea lucrărilor primăvara devreme, deoarece straturile de sol se zvântă mai repede, permițând
astfel intrarea mașinilor; prin rigole se poate scurge excesul de apă provenit din precipitațiile
abundente sau a irigației prin aspersiune; în perioada de recoltare, prin zvântarea rapidă a straturilor
înălțate se evită deprecierea fructelor la unele specii ale căror tulpini se întind pe sol, fiind ferite de
umiditate excesivă; lucrările de recoltare, în special de legume rădăcinoase, cele sub formă de bulbi,
sunt ușurate, pentru că tractoarele se deplasează pe rigole, protejând straturile care nu sunt tasate de
roțile tractoarelor.
Dacă solul este bine afânat și mărunțit, se poate realiza direct adâncimea de 15 - 18 cm a
rigolelor, modelarea executându-se direct cu mașina de modelat. În caz contrar, se deschid rigole de
udare cu ajutorul cultivatorului prevăzut cu rarițe, după care se perfectează modelarea cu mașina.
Există mașini complexe care execută mai multe lucrări printr-o singură trecere (combinatoare), și
anume: deschiderea rigolelor, formarea straturilor înălțate, mărunțirea stratului la nivelul
coronamentului, administrarea îngrășămintelor chimice pe rând, însămânțarea, tăvălugirea și
mulcirea solului.
Pentru culturile timpurii, modelarea se execută din toamnă, iar pentru celelalte culturi cu 5 -
7 zile înainte de semănat sau plantat.
Metoda de deplasare a agregatelor este cea în suveică, deplasarea făcându-se în direcția
dominantă a scurgerii apei pe teren (terenul se jalonează de la primul parcurs).

2.9. Sistemul de lucrări minime aplicate solului

În ultimele decenii, există tendința în tehnica agricolă de a reduce la maximum lucrările de

pregătire a solului pentru semănat și a lucrărilor de îngrijire pentru toate plantele de cultură,
îndeosebi pentru plantele prășitoare. Sunt urmărite două obiective: să se facă economie de muncă
pentru ca produsele să aibă un cost scăzut și să se lucreze solul cât mai puțin, deoarece cu fiecare

29
 30

lucrare însușirile fizice și chimice se înrăutățesc, pierde fertilitatea, iar în cazul terenurilor în pantă
fenomenul de eroziune se accentuează.
Pregătirea terenului prin sistemul de lucrări minime prezintă ca avantaje:
- se înmagazinează și se păstrează mai bine apa în sol;
- humusul din sol se conservă mai bine;
- solul se tasează mai puțin, structura se conservă mai bine, apa din precipitații sau irigații
se infiltrează mai ușor;
- prin eliminarea unor lucrări din tehnologie, se realizează o reducere a costurilor de
producție și o economie de energie.
Această metodă de pregătire a solului pornește de la constatarea că pentru semănatul
majorității culturilor, este necesară o anumită mărunțire a solului, însă după răsărire, în sol se impun
alte condiții.
Tehnologia actuală de pregătire a solului (arat, discuit, grăpat etc.), care se practică anual,
oferă condiții foarte bune pentru germinație, dar mai puțin pentru creșterea plantelor. Așa cum se
știe, din durata de creștere a plantelor numai 5 % este folosită pentru germinația seminței, iar restul
de 95 % pentru creșterea plantei. Sistemul de lucrări minime urmărește realizarea unei pregătiri a
solului care să ofere condiții foarte bune pentru germinarea și încolțirea seminței, cât și pentru
creșterea plantei.
Au fost elaborate mai multe variante ale sistemului de lucrări minime:
Varianta arat - semănat. Constă în executarea tuturor lucrărilor printr-o singură trecere a
unui agregat complex (pregătește solul, seamănă, sunt aplicate îngrășăminte, erbicidează și tasează
solul pe rândul semănat). În timpul vegetației, se aplică una sau două lucrări de cultivație, cu care
ocazie se poate face o fertilizare suplimentară cu azot.
Această variantă este aplicată în S.U.A., în special la cultura porumbului și a soiei. În
condițiile țării noastre, nu poate fi luată în considerare decât numai pentru culturile de toamnă, pe
soluri ușoare, neinfestate cu buruieni, boli și dăunători, în zonele umede sau în condiții de irigare.
Sistemul nu s-a răspândit prea mult deoarece agregatele sunt încă destul de complexe și greu de
manevrat.
Varianta cultivat - semănat. Constă din efectuarea a două operații: una de arătură
executată toamna sau primăvara și a doua de cultivat - semănat, cu ajutorul unui agregat care
pregătește patul germinativ, aplică îngrășăminte, insectofungicide, erbicidează și seamănă.
Varianta respectivă este mai ușor de aplicat, a început să se practice și are perspective.
Varianta de agricultură fără arătură. Nu prevede nicio lucrare mecanică a solului, cu
excepția unor fâșii în care se introduc îngrăşămintele și semințele. Fâșiile sunt lucrate de niște piese
speciale, atașate la brăzdarele semănătorii.
Realizarea semănatului direct în teren nearat prezintă perspective pentru cultura succesivă
de porumb în miriștea cerealelor păioase sau după trifoi sau lucernă. Resturile organice rămase la
suprafața solului sau covorul vegetal rămas între rândurile de plante constituie un strat protector
împotriva eroziunii solului.
Nu trebuie întârziat cu aplicarea erbicidelor după semănat, deoarece odată pornite,
buruienile nu se mai combat. În solul lucrat după sistemul „fără arătură”, curentul de apă către
suprafața de evaporare este mai redus datorită stratului vegetal protector. Ca urmare, și azotul este
folosit mai eficient, o cantitate mai mare rămâne în straturile mai adânci de sol la dispoziția
plantelor.
O dată la 3 - 4 ani, se execută arătura prin care se încorporează îngrășăminte cu fosfor și
potasiu, îngrășăminte organice, se afânează solul.
În țara noastră, majoritatea suprafețelor cultivate au soluri mai grele și renunțarea la arătură
un număr prea mare de ani, în majoritatea cazurilor, nu este o măsură corespunzătoare (Gh. Budoi;
Penescu A., 1996).

30
 31

Cercetările efectuate în țara noastră au evidențiat posibilitatea aplicării sistemului de lucrări

minime, respectându-se o serie de condiții (C. Pintilie și colab., 1968, 1971, 1978, citat de Gh. Motcă,
1983):
- solul să aibă textură mai ușoară, grad redus de îmburuienare, puține resturi vegetale și
suprafața nivelată;
- să se folosească doze sporite de îngrășăminte, în special azot, un sortiment variat de
erbicide, insectofungicide și cantități mai mari de sămânță;
- să se folosească soiuri și hibrizi cu însușiri de germinație și răsărire foarte rapidă.

Întrebări

1. Ce se realizează prin lucrarea de arat?

2. Enumerați principalele metode de executare a arăturii cu precizarea avantajelor și
dezavantajelor fiecăreia.
3. Clasificați arăturile în funcție de adâncime și precizați momentele când se execută.
4. Care sunt avantajele și dezavantajele lucrării solului cu freza?
5. Ce se realizează prin afânarea adâncă?
6. Enumerați situațiile în care se execută lucrarea de grăpare a terenului.
7. Când este necesară tăvălugirea terenului?
8. Care sunt avantajele modelării terenului agricol?
9. De ce este necesar sistemul minim de lucrare a solului?

31
 32

Capitolul 3
FERTILIZAREA CULTURILOR

În agricultura modernă, alături de mecanizare și irigații, chimizarea reprezintă un factor ce

contribuie la creșterea continuă a randamentelor la hectar și a productivității muncii.
Utilizarea îngrășămintelor și amendamentelor este o cerință a tehnologiei moderne de
cultivare a plantelor în scopul obținerii de randamente ridicate la unitatea de suprafață și o calitate
îmbunătățită.
Îngrășămintele sunt substanțe de natură minerală sau organică, simple sau complexe, solide
sau lichide, care se aplică în sol, la suprafața solului sau pe plantă, cu scopul de a completa
necesarul de substanțe nutritive, în vederea creșterii randamentelor, îmbunătățirea calității solului și
pentru ridicarea stării generale de fertilitate a solului.

3.1. Îngrășăminte chimice

Îngrășămintele chimice sunt substanțe ce conțin unul sau mai multe elemente nutritive, care
încorporate în sol completează rezerva de substanțe nutritive ușor asimilabile.
În vederea stabilirii dozelor la hectar, cât și pentru comparații între diferite tipuri de
îngrășăminte din punct de vedere al conținutului în elemente nutritive, substanța activă se exprimă
fie în oxizi (P2O5, K2O, MgO etc.), fie în elemente (N, P, K, Mg etc.) raportate la 100 de unități
îngrășământ brut. Literatura de specialitate folosește ambele moduri de exprimare, iar pentru
trecerea de la o formă de exprimare la alta, se folosesc coeficienții de conversie din tabelul 4.

Tabelul 4
Coeficienții de conversie

Pentru transformare

înmulțește cu: din în înmulțește cu:

în din
0,2824 N NH3 1,2159
2,219 P2O5 P 0,437
1,205 K2O K 0,83
1,658 MgO Mg 0,63
1,399 CaO Ca 0,715
0,2258 N NO3 4,4266
6,25 N proteic N -

Îngrășăminte cu azot. Azotul (N) este unul dintre elementele cele mai importante în viața
plantelor și este asimilat în cantitățile cele mai mari, comparativ cu celelalte elemente nutritive. Este
un component principal al proteinelor și protidelor, care, la rândul lor, sunt parte componentă a
enzimelor ce intervin în procesele transferului de energie și de sinteză din plantă.
Carența de azot duce la oprirea creșterii frunzelor, acestea rămân mici, capătă o culoare
verde-deschis, după care se îngălbenesc și cad. La cereale, tulpinile rămân subțiri, înfrățirea este

32
 33

slabă, semințele nu ajung la mărimea normală. În plantațiile pomicole se produce o cădere

prematură a fructelor.
Excesul de azot determină o creștere luxuriantă a masei vegetale în detrimentul fructificării
și calității fructelor, micșorează rezistența plantelor la atacul bolilor și cădere, împiedică recoltarea
mecanizată, crează dificultăți de păstrare etc.
Conținutul în azot al solului în stratul arabil (până la 30 cm) este de 0,1 - 0,4 % și se reduce
treptat cu creșterea adâncimii, fiind sub 0,05 % la adâncimi mai mari de 100 - 120 cm.
În plantă, conținutul de azot, raportat la substanța uscată, este cuprins între 0,2 și 4,5 %,
fiind mai ridicat în semințe și în fânul de plante leguminoase.
Azotul este absorbit de către plante sub formă nitrică ( NO  ) și amoniacală ( NH 4 ) . În mai
3

mică măsură și în anumite condiții, poate fi utilizat și sub formă de azot nitros ( NO2 ) și amidic
( NH2 ) .
În tabelul 5, sunt prezentate principalele îngrășăminte chimice de azot și însușirile lor. Toate
plantele de cultură reacționează la aplicarea îngrășămintelor cu azot, în mod diferit în funcție de
specie și chiar de soi. Eficiența îngrășămintelor cu azot crește, dacă se aplică în etape, în funcție de
biologia plantelor și, în special, dacă sunt aplicate în prima parte a perioadei de vegetație, când
procesele de creștere sunt foarte intense.
Coeficientul de utilizare de către plante a sărurilor folosite ca îngrășăminte cu azot variază
în funcție de plantă și condițiile de sol, fiind cuprins între 60 și 70 %.
Dozele de îngrăşăminte cu azot pot fi stabilite pe baza unor experiențe efectuate în câmp sau
prin calcul, ținând cont de producția planificată și consumul de azot pentru formarea unei unități de
produs principal, inclusiv producția secundară aferentă:
D = Rp x Cs,
în care: D = doza de azot, în kg/ha;
Rp = recolta planificată, în t/ha;
Cs = consumul specific de azot pentru formarea unei unități de produs principal, inclusiv
producția secundară aferentă, în kg N/t.
Doza care a rezultat din calcul se corectează în funcție de:
- asigurarea nativă a solului cu azot, apreciată după indicele de azot;
- planta premergătoare;
- folosirea îngrășămintelor organice;
- mersul vremii și eventualele accidente climatice;
- asigurarea cu celelalte elemente nutritive și, în special, cu fosfor etc.
Îngrășămintele cu azot se aplică în doze variabile de la 50 la 250 kg/ha s.a.
Îngrășăminte cu fosfor. Împreună cu azotul, fosforul este unul dintre componenții
fundamentali ai acizilor nucleici, al unor enzime, al multor substanțe derivate ale glucidelor,
lipidelor și protidelor. Fosforul intervine în procesul de fructificare, accelerează maturarea,
stimulează dezvoltarea sistemului radicular.
Carența de fosfor se manifestă printr-o încetinire a creșterii, frunzele rămân subțiri, pițiolul se
alungește, frunzele și fructele arborilor fructiferi cad timpuriu.
Conținutul în fosfor al solului în stratul arabil variază cu tipul de sol, fiind cuprins între 0,03 %
(podzol) și 0,24 % (cernoziom), iar orizonturile mai adânci între 0,02 și 0,16 % P2O5.
În plante, fosforul se află sub formă de compuși minerali sau organici, conținutul lor variind,
în medie, la diferite organe între 0,2 % în tulpini și frunze și 0,8 - 1,5 % în semințele de
leguminoase.
 2 3
Fosforul este absorbit de către plante sub formă de ioni (H 2 PO4 , HPO4 siPO4 ) .
Refacerea rezervei de fosfor ușor asimilabil în stratul arabil se realizează, în principal, prin
aplicarea îngrășămintelor.

33
 34

Tabelul 5
Principalele îngrăşăminte chimice cu azot și însușirile lor
Nr. Denumirea Aspect exterior, Dacă este higroscopic Masa unui m3 Volumul unei t Soluri pe care
crt. îngrășământului culoare în kg în m3 se aplică
% s.a. N
1. Amoniac lichid (anhidru) Lichid incolor, la Foarte solubil, 674 vol. la 600 - 620 1,600 Pe toate solurile ca
82 % presiune de 6 - 15 atm. 1 vol. apă (la 20oC) (la 10 - 20o) îngrășământ de bază
2. Azotat de amoniu Sare albă, albă-gălbuie Se umezește mai puternic 810 1,230 Pe aproape toate
33 - 35 % sau roză sub formă de cel mărunt cristalizat și solurile, la pregătirea
cristale, solzi sau mai puțin cel sub formă de patului germinativ
granule cu dimensiuni solzi sau granule. Se sau în vegetație; mai
de la 1 - 3 mm întărește și își mărește rar la cuib; cu
volumul restricții pe solurile
acide

3. Nitrocalcamoniu 17 - Sare sub formă de Absoarbe apa și se 1200 0,890 Pe solurile acide la
20,5 %,din care: granule neregulate de înmoaie îngrășarea de bază și
60 % NH4NO3 culoare alb-murdar sau în timpul vegetației
40 % CaCO3 verde-albastru
4. Sulfat de amoniu Sare sub formă de Nu trage apa 715 - 890 1,120 - 1,250 Pe solurile neutre și
20 - 21 % cristale mici, ca zahărul alcaline la îngrășarea
tos, colorate în alb- de bază; în timpul
cenușiu sau albastru vegetației, cu
restricții pe solurile
acide
5. Ureea Sub formă de cristale Puțin 1400 0,720 - 0,860 Pe toate solurile în
46,6 % mici sau granule albe vegetație
sau roz

34
 35

Tabelul 6
Principalele îngrășăminte chimice cu fosfor și însușirile lor
Nr. Denumirea Aspect exterior, Dacă este higroscopic Masa unui m3 Volumul unei t Soluri pe care
crt. îngrășământului culoare în kg în m3 se aplică
% s.a. P2O5
1. Superfosfat simplu Pulbere sau granule, Nu 1020 - 1080 0,930 - 0,980 Pe toate solurile la
16 - 22 % albe-cenușii. Uneori îngrășarea de bază,
umed la aspect, mai ales pe rânduri, la cuib
când are o aciditate sau în timpul
liberă mai mare de 5 % vegetației
2. Superfosfat concentrat Granule de 1 - 3 mm de Nu 1000 - 1100 0,880 - 1,120 Pe toate solurile la
38 - 50 % culoare albă îngrășarea de bază,
la cuib sau în timpul
vegetației
3. Termofosfat Praf de culoare cenușie, Nu 1700 0,800 Mai ales pe soluri
28 % asemănător pământului acide și ușor acide ca
îngrășământ de bază
4. Fosfați naturali Pulbere de culoare Nu 1100 - 1200 0,830 - 0,900 Pe soluri acide ca
8 - 24 % cenușie sau roșiatică îngrășământ de bază

35
 36

În tabelul 6, se prezintă principalele îngrășăminte chimice cu fosfor și însușirile lor.

Fosfații au solubilitate redusă în apă, sunt puternic reținuți de complexul solului astfel că
mobilitatea fosforului în sol este redusă și nu există pericolul levigării acestuia. Îngrășămintele cu
fosfor rămân, în general, la adâncimea la care au fost încorporate în sol, de aceea aplicate la
suprafața solului sau la o adâncime mică sunt folosite într-un procent redus.
Plantele din familia leguminoaselor folosesc mai bine fosforul din sol, chiar și din formele greu
solubile, comparativ cu cele din familia gramineelor. Astfel, plante cum sunt: hreanul, lupinul,
muștarul, mazărea, trifoiul alb asimilează mai ușor fosforul din formele greu solubile sau fosforul din
sol. Alt grup de plante asimilează mai greu fosforul din sol, în schimb, îl iau cu ușurință din formele
solubile și din îngrășăminte: grâu, porumb, cartof, orz, ovăz, in, trifoi roșu, tomate, varză.
Capacitatea de absorbție a fosforului din formele greu solubile este mai scăzută la plantele
tinere și crește, în general, odată cu înaintarea plantelor în vârstă.
Coeficientul de utilizare de către plante a fosforului introdus în sol ca îngrășământ depinde
de specia de plante, condițiile de sol (pH, grad de saturație cu baze, capacitatea totală de schimb
cationic) și felul îngrășământului (grad de mărunțire, mod de încorporare). Este cuprins între 10 și
20 % (foarte rar mai mult).
Dozele de îngrășăminte cu fosfor se pot stabili, ca și în cazul azotului, pe baza producției
planificate și a consumului specific pe unitatea de producție, corelat cu rezerva solului, pe baza
datelor de analiză agrochimică.
Poate fi considerată ca optimă pentru majoritatea culturilor de câmp, pe aproape toate
tipurile de sol, cantitatea de 40 - 120 kg/ha P2O5.
Îngrășăminte cu potasiu. Potasiul (K) este un element indispensabil în metabolismul
plantelor, el găsindu-se în toate celulele, țesuturile și organele vii, în zonele de creștere, în semințe.
Are rol esențial în reglarea transpirației și a consumului de apă. Participă la sinteza, transportul și
depunerea hidraților de carbon.
Carența în potasiu se manifestă printr-o slăbire a proceselor de sinteză, transport și
acumulare a glucidelor. Scade puterea de înfrățire la cerealele păioase, internodiile rămân scurte, iar
frunzele par veștejite. De asemenea, insuficiența potasiului micșorează rezistența plantelor la atacul
unor boli și dăunători.
Solurile din țara noastră au în orizontul arabil, un conținut mediu de potasiu total de 1,5 -
2,5 %. Totuși, sunt situații când plantele simt lipsa acestui element, deoarece numai 1 - 2 % din
potasiul total trece în forme ușor asimilabile pentru plante.
În plantă, conținutul este variabil cu specia, vârsta și părțile acestora. Cantitatea cea mai
mare se găsește în organele tinere, în frunze și apoi în fructe. Paiele de cereale au între 0,75 și 1 %
K2O, semințele de cereale au între 0,5 și 0,6 % K2O, iar semințele de leguminoase au conținutul cel
mai mare, între 0,8 și 1,7 % K2O.
Stabilirea dozelor de potasiu se face asemănător cu azotul și fosforul, considerându-se ca
optimă pentru majoritatea culturilor de câmp și tipuri de sol aplicarea cantității de 40 - 80 kg/ha
K2O. Pe solurile cu un conținut de potasiu mai mare, se recomandă să se aplice la legume și unele
plante mari consumatoare în acest element (sfecla de zahăr, floarea-soarelui, cartoful târziu etc.). În
tabelul 7, se prezintă principalele îngrășăminte chimice cu potasiu și însușirile lor.
Coeficientul de utilizare a potasiului din îngrășăminte este, în medie, de 60 %.
Îngrășăminte cu alte macroelemente. În afară de îngrășămintele cu azot, fosfor și potasiu
folosite frecvent, pentru anumite condiții de sol (ușoare, calcaroase, nisipoase) și în condiții de
irigare, uneori, devine necesară aplicarea și a altor îngrășăminte care conțin: calciu, magneziu, sulf,
fier. Deși sunt indispensabile în nutriția plantelor, aplicarea lor este sporadică, fie datorită faptului
că sunt consumate în cantități mici, fie că formele asimilabile se află în sol în cantități foarte mari,
comparativ cu intensitatea absorbției.

36
 37

Tabelul 7
Principalele îngrășăminte chimice cu potasiu și însușirile lor
Nr. Denumire îngrășământ Aspect exterior, Dacă este Masa unui m3 Volumul unei t Soluri pe care se aplică
crt. (% s.a K2O) culoare higroscopic în kg în m3
1. Clorură de potasiu Sare albă sub formă de Nu, când este 870 - 890 1,070 Pe soluri neutre. Pe
60 - 63 % cristale mici curată celelalte soluri apar în
amestec cu var. În timpul
vegetației
2. Sare potasică Sare de culoare albă- Da 940 - 1180 0.850 - 1,060 Pe toate solurile neutre; pe
40 % murdar cu cristale de soluri acide în amestec cu
culoare roz var. Nu se dă pe soluri
sărăturoase. Îngrășare de
bază în timpul vegetației și
parțial local

Tabelul 8
Principalele îngrășăminte chimice complexe și însușirile lor
Nr. Denumirea îngrășământului Aspect exterior, Dacă este higroscopic Masa unui m3 Volumul unei t
crt. % s.a. culoare în kg în m3
1. Diamofos (fosfat diamoniacal) Granule albe-cenușii sau în Se umezește dacă se 890 - 930 1,070 - 1,100
16 % N + 48 % P2O5 amestec păstrează în încăperi umede
2. Amofos (fosfat monoamoniacal) Granule albe Nu 870 - 925 1,060 - 1,115
11 - 12 % N + 40 - 60 % P2O5
3. Nitrofoska Granule de diferite culori: Puțin 1050 - 1290 0,770 - 0,940
13 % N + 26 % P + 13 % K roșii, verzi, cenușii,
albastre, galbene

37
 38

Îngrășăminte cu microelemente. Microelementele sunt elemente chimice absorbite de

plante în cantități foarte mici (în plante nu depășesc 0,01 % din substanța uscată), însă absolut
necesare în nutriția plantelor. Mai importante sunt: molibdenul, borul, cuprul, zincul, manganul.
Prezența microelementelor în mediul de nutriție al plantelor îmbunătățește absorbția
celorlalte elemente, de asemenea, mărește rezistența plantelor la secetă, ger, boli etc. Apare
necesară aplicarea de îngrășăminte cu microelemente pe terenuri luate recent în cultură (desecate),
pe solurile nisipoase, turboase, ca și atunci când se folosesc cantități mari de îngrășăminte cu
macroelemente.
Îngrășămintele cu microelemente se aplică în amestec cu superfosfatul sau alte
îngrășăminte, pe cale extraradiculară sau prin tratarea semințelor. Dozele sunt variabile în funcție
de microelement, și anume: 0,3 - 0,6 kg/ha – molibden; 1 - 4 kg/ha – bor; 2,5 - 5,0 kg/ha – cupru;
2,5 - 10,0 kg/ha – zinc; 10 - 15 kg/ha – mangan.

Îngrășăminte complexe și mixte. Sunt alcătuite din două, trei sau mai multe elemente
nutritive. Când din amestecul materiilor prime rezultă compuși noi, care conțin două, trei elemente,
produsul poartă numele de îngrășământ complex. Dacă prin amestec nu rezultă compuși chimici
noi sau se formează numai cantități mici, produsul rezultat se numește îngrășământ mixt.
Îngrășămintele complexe și mixte au un conținut total în elemente fertilizante mai mare
decât restul îngrășămintelor, sunt mai puțin higroscopice, sunt, de obicei, granulate, au însușiri
fizico-mecanice bune și un coeficient de utilizare a elementelor nutritive mai ridicat.
Inconvenientul principal la acest tip de îngrășăminte îl reprezintă raportul fix dintre azot,
fosfor, potasiu etc., care corespunde numai la anumite condiții concrete de sol și plantă. Rezultă
necesitatea corectării raportului dintre elementele nutritive prin folosirea de îngrășăminte simple cu
azot, fosfor sau potasiu.
În tabelul 8, se prezintă principalele tipuri de îngrășăminte chimice complexe și însușirile
lor.
În practica agricolă, se mai folosesc și îngrășăminte complexe sub formă de soluții lichide.
De obicei, se aplică sub formă de soluție nutritivă în sere, precum și cu apa irigației la culturile
intensive de legume, arbuști fructiferi etc.

Îngrășăminte lichide cu azot de tipul A-300. Sunt caracterizate printr-un conținut în azot,
raportat la volum, cuprins între 0,359 și 0,425 kg N/l, temperaturi de cristalizare (congelate) între 0
și 17oC, densitatea de 1280 - 1320 kg/l și reacție fiziologică slab acidă - alcalină, pH = 6,8 - 7,8. În
general, prezintă aspect limpede și sunt incolore, în anumite condiții de sinteză pot rezulta și șarje
colorate în alb-gălbui.
Îngrășămintele lichide cu azot din seria A-300 se pot administra atât la sol, cu sau fără
încorporare, cât și extraradicular prin stropire sau odată cu apa de irigație, dar numai în concentrații
mici, care se diferențiază în funcție de cultură și epoca la care sunt aplicate.
Când doza de îngrășământ lichid este de ordinul a 30 - 50 kg N s.a./ha, ceea ce corespunde
la 80 - 130 l/ha produs comercial, normă ce nu se poate realiza cu mașinile și instalațiile de stropire,
se va completa cu apă, până la realizarea normei minime de lichid care asigură funcționarea
normală a acestora.
Nitraginul. Este un biopreparat care conține bacterii ce trăiesc în simbioză cu plantele
leguminoase. Bacteriile pătrund în scoarța rădăcinilor plantelor prin perișorii radiculari unde se
înmulțesc și formează nodozități pe rădăcini. Aceste bacterii au însușirea de a fixa azotul din aer pe
care îl pun la dispoziția plantelor. Plantele, la rândul lor, aprovizionează bacteriile cu apă și săruri
minerale.

38
 39

3.2. Pregătirea și aplicarea îngrășămintelor chimice

Înainte de aplicare, în unele situații este necesar ca îngrășămintele să fie supuse

operațiunilor de mărunțire și amestecare.
Mărunțirea îngrășămintelor apare necesară atunci când în timpul depozitării s-au îndesat,
transformându-se în bulgări. Îngrășămintele greu solubile în apă trebuie mărunțite cât mai fin,
deoarece crește coeficientul de acțiune al acestora.
Îngrășămintele solubile în apă au o eficiență mai ridicată atunci când mărimea particulelor
este de 1 - 2 - 3 mm; până la 5 % se admit și particule de 5 mm. Dacă predomină particulele mai
mari de 3 - 5 mm, nu este admisă aplicarea pe teren, pentru că se realizează o creștere locală a
concentrației, care poate fi dăunătoare semințelor în curs de germinare sau plantelor în creștere.
Amestecarea îngrășămintelor se recomandă atunci când trebuie să se aplice simultan 2 - 3
îngrășăminte. Administrarea separată a fiecăruia nu este indicată și pentru faptul că se realizează o
neuniformitate la împrăștiere, ceea ce dăunează creșterii și dezvoltării plantelor. Prin amestecare,
uneori îngrășămintele își îmbunătățesc însușirile fizico-mecanice, ceea ce ușurează împrăștierea, iar
dacă se adaugă substanțe de natură minerală sau organică, are loc o creștere a coeficientului de
valorificare.

3.3. Epoca de încorporare a îngrășămintelor chimice

Deosebim:
 îngrășarea înainte de semănat;
 îngrășarea odată cu semănatul (plantatul);
 îngrășarea în timpul vegetației.
Îngrășarea înainte de semănat. Este un procedeu care se îmbină cu sistemul de lucrare a
solului. Astfel, se aplică 0 - 40 % din doza optimă economic (DOE) de azot și 67 - 100 % din doza
optimă economic de fosfor și potasiu.

Fig. 16. Schema metodelor de aplicare a îngrășămintelor înainte de semănat

1 - împrăștiere la suprafață și încorporarea cu grapa cu colți, grapa cu discuri, cultivatorul;
2 - împrăștierea la suprafață și încorporarea cu plugul obișnuit;
3 - împrăștierea la suprafață și încorporarea cu plugul cu antetrupiță;
4 - aplicarea pe fundul brazei odată cu aratul; 5 - aplicarea în adâncime cu cizelul

39
 40

Îngrășarea de bază se poate face prin (fig. 16):

 împrăștierea la suprafață și încorporarea superficială în sol cu grapa cu colți, grapa cu
discuri sau cultivatorul;
 împrăștierea la suprafață și încorporarea în sol cu plugul obișnuit;
 împrăștierea la suprafață și încorporarea cu plugul prevăzut cu antetrupiță;
 încorporarea direct pe fundul brazdei, folosind echipamente speciale atașate la plug.
Răspândirea îngrășămintelor la suprafața solului se realizează cu avionul, elicopterul sau cu
mașini care răspândesc îngrășăminte prin centrifugare (MIC-), (MA - 3,5).
O variantă a îngrășării de bază o reprezintă așa-zisa îngrășare de fond, care constă în
aplicarea îngrășămintelor (P, K) în doze mari concomitent cu desfundatul terenului (40 - 60 cm) în
vederea înființării plantațiilor de pomi sau viță-de-vie.
Îngrășarea odată cu semănatul sau plantatul (Starter). Prezintă importanță pentru
asigurarea plantelor cu elemente nutritive la începutul vegetației. Insuficiența elementelor nutritive
în primele faze de vegetație are repercusiuni asupra întregii creșteri și dezvoltării ulterioare, iar
aplicarea lor mai târzie chiar în doze mari nu poate să suplinească influența defavorabilă pe care a
avut-o lipsa elementelor nutritive în prima parte a perioadei de vegetație. Se aplică o cantitate de 20 %
din doza optimă economic de azot și 20 - 35 % din doza optimă economic de fosfor, iar pe solurile
deficitare în potasiu fertilizarea de pornire reprezintă circa 30 % din doza optimă economic de
potasiu.
Pentru culturile care se seamănă în rânduri sau în cuiburi, sunt utilizate semănători
combinate care lasă pe același rând sau în cuiburi atât semințele, cât și îngrășămintele. Când
îngrășămintele se aplică la cuib, nu se folosesc cantități prea mari, întrucât pot duce la o mărire a
concentrației soluției solului, iar unele plante sunt foarte sensibile la o concentrație mai mare a
soluției. Această metodă de aplicare a îngrășămintelor s-a extins, îndeosebi, la culturile prășitoare
de câmp și la legume. La cerealele păioase, aplicarea îngrășămintelor pe rând se practică pe scară
redusă datorită faptului că acestea sunt mai sensibile la o concentrație mărită a soluției solului.
Încorporarea îngrășământului poate fi: deasupra seminței, în jurul seminței, sub sămânță,
lateral față de sămânță, lateral și sub sămânță (fig. 17). Cercetări numeroase au stabilit că cea mai
bună metodă de aplicare a îngrășămintelor granulate cu NPK este încorporarea la 5 - 6 cm lateral și
sub sămânță, în funcție de cerințele plantelor cultivate.

Fig. 17. Schema de încorporare a îngrășămintelor odată cu semănatul

a - deasupra seminței; b - în jurul seminței; c - sub sămânță; d - lateral față de sămânță;
e - sub și lateral față de sămânță

40
 41

Îngrășarea în timpul vegetației sau îngrășarea suplimentară. Are ca scop completarea

nevoilor de elemente nutritive a plantelor în fazele de consum maxim și să modifice în același timp
raporturile dintre elemente, corespunzător modificării cerințelor de nutriție din timpul vegetației.
Metodele de aplicare diferă în funcție de tehnologia de cultură și de biologia plantelor, mai
folosite fiind:
 aplicarea în stare uscată la suprafața solului, cu sau fără încorporare ulterioară. Se
practică, în special, la culturile neprășitoare (cereale păioase, pajiști);
 aplicarea în soluții, la suprafața solului, cu sau fără încorporare ulterioară; se folosesc
pentru fertilizarea pajiștilor și la un număr restrâns de culturi neprășitoare la care se
aplică ape amoniacale;
 aplicarea în stare uscată sau în soluții pe intervalele dintre rândurile de plante cu
cultivatoarele hrănitoare (fig. 18) sau mașini speciale de aplicat ape amoniacale;
 aplicarea sub formă de soluție în apa din irigație a îngrășămintelor solide ușor solubile
(azotat de amoniu, uree, fosfat de amoniu, sare potasică); se realizează cu ajutorul unui
dispozitiv simplu care se racordează la aripa de aspersiune (fig. 19);
 aplicarea extraradiculară, care constă în stropirea părților vegetative aeriene ale plantelor
cu soluții nutritive, îngrășăminte foliare lichide sau cu îngrășăminte pulverulente.

Fig. 18. Aplicarea îngrășămintelor odată cu prășitul:

1 - brăzdar de încorporat îngrășăminte; 2 - cuțite pentru prășit; 3 - rândul de plante; 4 - cutie pentru îngrășăminte

Fig. 19. Aplicarea îngrășămintelor odată cu apa de irigație:

1 - gură de introducere a îngrășămintelor; 2 - rezervor; 3 - sită pentru îngrășăminte; 4 - conductă de introducere a apei;
5 - masa de îngrășământ; 6 - conductă de evacuare a apei; 7 - conducta aripii de irigat

41
 42

Metoda permite o corectare rapidă a deficiențelor de nutriție, mai ales atunci când aplicările
pe sol au o eficiență scăzută sau sunt prea costisitoare.
De asemenea, este posibilă combinarea fertilizării extraradiculare cu lucrările obligate de
erbicidare sau de combaterea bolilor și dăunătorilor.
În tehnologiile intensive, la culturile la care se aplică doze mari și foarte mari de
îngrășăminte, în timpul vegetației se poate aplica 1/4 - 1/2 din doza totală anuală.

3.4. Îngrășăminte organice

În categoria îngrășămintelor organice se includ o serie de produse obținute local în unitățile

agricole. Astfel de îngrășăminte sunt: gunoiul de grajd, mranița, gunoiul de păsări, composturile de
la fermele de creștere industrială a animalelor, turba, îngrășămintele verzi etc.
Gunoiul de grajd este un amestec format din dejecțiile solide și lichide ale animalelor și
așternutul ce se folosește în grajduri. Calitatea și cantitatea gunoiului de grajd depind de: specia și
vârsta animalelor de la care provine, furajele folosite și felul așternutului din grajduri, perioada de
păstrare etc. Este considerat un îngrășământ complet, deoarece conține majoritatea elementelor
nutritive necesare plantelor: azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, bor, mangan, zinc, cupru etc.
Totuși, raporturile în care se află aceste elemente nu satisfac întotdeauna cerințele plantelor, fiind
necesară și aplicarea îngrășămintelor chimice.
În medie, gunoiul de grajd proaspăt conține 75 %, 20 % materie organică, 0,5 % azot, 0,25 %
fosfor, 0,60 % potasiu, 0,35 % calciu, 0,15 % magneziu, 0,10 % sulf.
Gunoiul de grajd mai prezintă importanță pentru acțiunea multilaterală asupra însușirilor
fizico-chimice ale solului, contribuind astfel la ridicarea stării generale de fertilitate. El sporește
puterea de reținere a apei, îndeosebi pe solurile nisipoase cu aproximativ 20 %, mărește
permeabilitatea solurilor argiloase pentru apă și aer cu 30 - 40 %. Contribuie la creșterea
conținutului în humus și prin aceasta la formarea structurii glomerulare și grăunțoase a solului.
De asemenea, îmbogățește solul cu microorganisme folositoare și mărește cantitatea de bioxid de
carbon din sol care ajută la solubilizarea substanțelor nutritive.
Gunoiul de grajd se aplică, în general, o dată la 3 - 4 ani folosind doze care variază între
20 și 80 t/ha, în funcție de condițiile de climă, sol și de plantele de cultură. Este indicat să se
aplice, cu prioritate, la culturile ce realizează randamente ridicate la hectar, mari consumatoare
de azot și potasiu, cu perioadă lungă de vegetație. La culturile din seră, datorită umidității mari și
temperaturii ridicate, descompunerea materiei organice din sol este foarte intensă, ceea ce face ca
dozele să fie de 3 - 5 ori mai mari față de culturile de câmp.
Adâncimea de încorporare este mai mică (15 - 20 cm) în zonele umede și reci, iar în cele cu
umiditate mai redusă este indicată încorporarea mai adâncă (20 - 25 cm).
Mranița este gunoiul de grajd într-o stare înaintată de fermentare, reprezentând aproximativ
25 % din masa inițială. Este mai concentrată în substanțe nutritive decât gunoiul de grajd, motiv
pentru care cantitatea ce se dă la hectar nu depășește 6 - 10 tone. Se utilizează la confecționarea
cuburilor nutritive, a amestecurilor de pământ și organo-minerale, la acoperirea semințelor din
răsadnițe, la îngrășarea la cuib, la plantare etc.
Gunoiul de păsări este un îngrășământ cu acțiune rapidă, fiind folosit cu bune rezultate în
perioada de vegetație a culturilor. Se poate aplica în primăvară la cerealele de toamnă ieșite slab din
iarnă, în doze de 600 - 700 kg/ha. Poate fi folosit cu rezultate bune în răsadniță, sub formă de
tulbureală.
Composturile de la fermele de creștere a porcilor și taurinelor. Nămolul rezultat în
urma procesului de decantare se lasă la uscat pe platforme și se compostează (fermentează) după
o tehnică specială. Se folosește atât în serele de legume pentru amestecurile necesare

42
 43

confecționării cuiburilor nutritive sau ca îngrășământ de bază (40 - 60 t/ha), cât și la fertilizarea
unor culturi de câmp (10 - 15 t/ha).
Turba. Se formează în zonele cu exces de umiditate, fiind formată din resturi vegetale de
plante de locuri umede, în diferite grade de descompunere. Ca îngrășământ poate fi folosit direct,
fie după compostare singură sau cu gunoi de grajd, urină, must de gunoi, îngrășăminte chimice.
Îngrășămintele verzi. Sunt alcătuite din diferite plante, în special leguminoase (lupin,
sulfină, măzăriche, mazăre, trifoi etc.), care se cultivă singure sau în amestec și care se încorporează
în sol în stare verde.
Încorporarea plantelor în sol se face în faza de înflorire sau de formare a păstăilor când masa
verde este de 10 - 30 t/ha. Este necesar ca masa verde să fie tocată cu mașini de recoltat și de tocat
care lasă materialul împrăștiat la suprafața solului, iar în lipsa acestor mașini plantele se tăvălugesc
sau se mărunțesc cu grapa cu discuri, după care se ară. După arat, solul se tăvălugește, pentru a
pune în contact masa vegetală cu solul și a favoriza descompunerea acesteia. Metoda se practică, în
special, pe solurile cu fertilitate scăzută.

3.5. Epoci de aplicare a îngrășămintelor organice naturale

Îngrășămintele organice pot fi aplicate înainte de semănat (îngrășare de bază), înainte de

plantare (îngrășare de fond), odată cu plantarea (îngrășare locală), în timpul vegetației.
Îngrășarea înainte de semănat. Îngrășămintele organice se împrăștie pe toată suprafața,
mecanizat sau manual, dupî care se încorporează în sol cu plugul obișnuit.
Pe solurile nisipoase, pentru a se mări capacitatea de reținere a apei și a se îmbunătăți
celelalte însușiri fizio-chimice, îngrășămintele organice pot fi încorporate în două straturi (metoda
Sandor Egarszegi). Pentru aceasta, se execută o arătură de 27 - 35 cm, introducându-se pe fundul
brazdei jumătate din doza de gunoi de grajd, iar în anul următor sau chiar în același an (după
așezarea arăturii) se execută o nouă arătură de 17 - 20 cm, când se încorporează cealaltă jumătate de
doză. Metoda poate fi aplicată și pe alte categorii de soluri din zonele secetoase.
Îngrășarea înainte de plantare. Se practică înainte de plantatul pomilor sau viței-de-vie,
odată cu lucrarea de desfundat. Are ca scop îmbunătățirea însușirilor fizico-chimice ale solului și,
totodată, să asigure pe o perioadă mai lungă de timp elementele nutritive la nivelul rădăcinilor ce
pătrund mai adânc. Se folosesc doze mai mari (60 - 80 t/ha), iar gunoiul trebuie să fie bine
descompus.
Îngrăşarea odată cu plantarea. Constă în introducerea în benzi pe fundul brazdei, la
fiecare 2 - 3 brazde, a îngrășământului organic. Acesta se așează pe urma brazdei lăsată de plug,
fiind acoperit de brazda următoare. Dacă se cultivă cartof, tuberculii se plantează pe mijlocul
brazdei care acoperă gunoiul.
La înființarea plantațiilor de pomi sau viță-de-vie, gunoiul de grajd bine descompus se
aplică pe fundul gropii de plantare; de asemenea, la plantatul unor legume poate fi aplicat la cuib
singur sau în amestec cu îngrășăminte minerale la cuib (0,200 - 0,500 kg).
Îngrășarea în timpul vegetației. Pot fi aplicate astfel mustul de gunoi, urina, apele uzate
decantate din stațiile de epurare. Mustul de gunoi și urina la plantele semănate în rânduri pot fi
aplicate la adâncime, cu mașini speciale care execută simultan și prășitul. Apele uzate decantate pot
fi administrate pe brazde de udare pe intervalul dintre rândurile de plante.

43
 44

3.6. Amendamentele

Amendamentele sunt substanțe care se încorporează în sol cu scopul modificării unor

proprietăți fizice, chimice și de mediu biologic, ameliorând astfel fertilitatea acestuia. Ele nu
servesc ca elemente de nutriție sau servesc în măsură mai mică, însă ameliorează compoziția ionică
și, prin aceasta, toate celelalte însușiri care influențează nutriția plantelor.
Amendamentele se aplică pentru corectarea reacției acide sau alcaline a solurilor, precum și
pentru îmbunătățirea structurii defavorabile a anumitor soluri.
În tabelele 9 și 10, sunt prezentate principalele amendamente pentru solurile acide și
alcaline, cu însușirile lor.

Tabelul 9
Principalele amendamente pentru solurile acide și însușirile lor
Denumirea kg/100 kg Apă % Volumul unei Masa unui Pe ce soluri se
amendamentului amendament tone în m3 m3 în kg aplică
CaO CaCO3
1. Piatra de var. 42- 75- până la 10 0,45 - 0,55 1800 - 2200 Acide și sărături
Se extrage din 56 100 fără carbonați de
carieră și se macină sodiu
2. Spumă de 30- 54- până la 30 - 50 1 1000 Argiloase și
defecație (nămol) de 40 75 lutoase
la fabricile de zahăr
3. Marnă CaCO3 + 14- 25- până la 10 0,5 1600 - 2200 Nisipoase,
30 - 75 % argilă. 42 75 ușoare
Se găsește în
zăcămintele naturale

Tabelul 10
Principalele amendamente pentru solurile alcaline și însușirile lor
Denumirea kg/100 kg Apă % Volumul unei Masa unui Pe ce soluri se
amendamentului amendament tone în m3 m3 în kg aplică
Sulf CaSO4
1. Gips 18,6 70 Până la 10 fără 1,3 750 Sărăturate fără
CaSO4. 2H20 apa de carbonați de
cristalizare sodiu, pe
sărături cu
cloruri și sulfați
2. Fosfogips 14 - 15 60 - 70 Cel mult 1,2 800 Sărăturate fără
CaSO4. 2H20 10 - 15 carbonați de
Ca3(PO4)2 sodiu, pe
sărături cu
cloruri și sulfați

Corectarea reacției acide. Aciditatea solurilor se datorează condițiilor de formare a

acestora, care au dus cu timpul la spălarea bazelor (Ca2+, Mg2+, K+, Na+) din orizonturile de la
suprafață și la creșterea concentrației ionilor de hidrogen (H+), care se găsesc fie în soluția solului,
fie în stare absorbită la suprafața particulelor. De asemenea, aciditatea se datorează și unor
substanțe capabile să disocieze hidrolitic acid și să sporească concentrația ionilor de hidrogen.
Dozele sunt cuprinse între 2 și 8 t/ha, exprimate în CaCO3.

44
 45

Adâncimea de încorporare este de 0 - 15 cm atunci când se aplică doze mici și mijlocii,

ajungând la 30 cm în cazul dozelor mari, fiind obligatorie o arătură cu întoarcerea brazdei.
Amendarea este o măsură ce se aplică periodic, și anume la 6 - 8 ani pe solurile bogate în
argilă și 4 - 6 ani pe solurile bogate în nisip.
În privința epocii de aplicare, amendamentele se pot aplica în orice sezon al anului, fiind
necesară o coroborare cu epocile de executare a arăturii și a celorlalte lucrări ale solului, evitându-
se astfel lucrări speciale de încorporare.
Pentru reducerea cheltuielilor de aplicare, este indicat ca amendamentele să se asocieze cu o
parte din îngrășăminte (organice sau chimice), respectându-se anumite reguli, pentru a nu produce
pierderi sau înrăutățirea posibilităților de răspândire.
Corectarea reacției alcaline. Creșterea conținutului în săruri (sărăturare) a solurilor este
datorată mai multor factori: hidrologici, hidrochimici, climatici, biocontinentali, coroborați uneori
cu o irigație nerațională și drenaj deficitar.
Ameliorarea agrochimică a sărăturilor este mult mai complexă decât ameliorarea solurilor
acide.
Dozele de amendamente se stabilesc pe baza conținutului solului, a gradului de saturație cu
sodiu, a texturii, a distribuției sărurilor solubile pe profil.
Încorporarea amendamentelor pe sărături se face după același procedeu ca și pe solurile
acide. Adâncimea de încorporare este condiționată de adâncimea până la care se efectuează
întoarcerea stratului arabil, avându-se în vedere faptul că unele sărături se ară la adâncime mică,
pentru a nu se aduce la suprafață stratul subarabil îmbogățit cu săruri, iar în adâncime se afânează
cu scormonitorul.
Efectul amendamentelor se resimte la 2 - 3 ani de la aplicare și poate fi amplificat, dacă
odată cu ele se iau și alte măsuri: lucrarea rațională a solului, folosirea îngrășămintelor organice și
chimice, udări de spălare etc.

3.7. Condițiile aplicării corecte a îngrășămintelor și amendamentelor

Cerințe față de îngrășăminte și amendamente. Pentru asigurarea unei administrări

uniforme a îngrășămintelor și amendamentelor, trebuie să fie respectate câteva cerințe:
 îngrășămintele solubile în apă (azotate, potasice, complexe) să nu prezinte particule mai
mari de 5 mm; au o eficiență mai ridicată când mărimea particulelor este mai mică de
3 mm;
 amendamentele trebuie să fie mărunțite astfel încât să treacă în totalitate printr-o sită cu
ochiuri având diametrul de 5 mm, 90 % printr-o sită cu ochiuri de 1,7 mm și 50 %
printr-o sită cu ochiuri de 0,3 mm;
 să fie uscate, altfel se înfundă dozatoarele mașinilor de administrat, în cutii sau buncăre
se formează bolți, se lipesc de pereții cutiilor; pot fi admise umidități de maximum 15 %
la superfosfat, 2 % la azotatul de amoniu, 3 % la sulfatul de amoniu, 5 % la sarea
potasică, 35 % la amestecul de îngrășăminte organice și minerale, 10 % la carbonatul de
calciu;
 să nu fie higroscopice;
 să fie granulate;
 să aibă concentrație mare în substanță activă, reducându-se astfel cheltuielile de
transport și administrare, sporind, în același timp, și productivitatea muncii;
 să fie solubile în apă, pentru a putea fi aplicate în timpul vegetației;

45
 46

 atât îngrășămintele, cât și amendamentele să fie compatibile în amestec cu alte

îngrășăminte, amendamente, insectofungicide sau erbicide, pentru reducerea numărului
de lucrări;
 îngrășămintele organice să fie bine fermentate, pentru a se putea sfărâma cât mai bine la
distribuirea lor în câmp și să nu prezinte corpuri tari (pietre, cărămizi, metale) care pot
deteriora mașinile.

Întrebări

1. Enumerați principalele tipuri de îngrășăminte chimice și dozele de aplicare (limite).

2. Care sunt principalele epoci și metode de aplicare a îngrășămintelor chimice?
3. Enumerați principalele îngrășăminte organice folosite în agricultură și prezentați câteva
caracteristici ale gunoiului de grajd.
4. Ce sunt amendamentele, în ce situații se folosesc și care sunt posibilitățile de aplicare?
5. Care sunt cerințele față de îngrășăminte și amendamente în vederea aplicării corecte?

46
 47

Capitolul 4
SEMĂNATUL ȘI LUCRĂRILE
DE ÎNGRIJIRE APLICATE CULTURILOR

4.1. Semănatul

Semănatul este lucrarea agricolă ce constă în introducerea în sol a semințelor la adâncimi

corespunzătoare cerințelor agrobiologice impuse de fiecare cultură, uniform repartizate, acoperirea
lor cu sol afânat și tasarea sau nivelarea solului, astfel încât să se creeze condiții de încolțire a
semințelor și dezvoltarea plantelor.
Pregătirea semințelor pentru semănat. Are ca scop asigurarea calității fizice și fiziologice
superioare a semințelor. Principalele lucrări de pregătire, în funcție de specificul fiecărei semințe,
sunt: uscarea, curățirea și sortarea, tratarea semințelor împotriva bolilor și dăunătorilor, umectarea,
preîncolțirea, tratarea semințelor cu substanțe stimulatoare, scarificarea, granularea, drajarea,
tratamentul cu Nitragin etc.
Uscarea semințelor. Atunci când la recoltarea culturilor semințele au o umiditate mai mare
decât aceea a păstrării, se recurge la uscare. Se face prin mai multe metode: la soare, pe arie
bătătorită sau platformă betonată, sub șoproane, în magazii sau cu ajutorul unor instalații speciale.
Curățirea și sortarea semințelor. Prin curățire se înțelege îndepărtarea impurităților, iar prin
sortare, separarea semințelor pe categorii după formă, mărime și greutate. Curățirea și sortarea
semințelor se realizează concomitent, cu diferite mașini, cum sunt: vânturătoarea, triorul, selectorul
etc. Sortarea are importanță și pentru faptul că mașinile de semănat lucrează mai bine cu o sămânță
uniformă, iar plantele vor răsări și se vor dezvolta mai uniform.
Tratarea semințelor împotriva bolilor și dăunătorilor. Se face pe cale uscată, umedă sau
termică. Tratamentul pe cale uscată constă în amestecarea semințelor cu substanțe chimice
(insectofungicide), folosindu-se, în general, 100 - 250 g pentru 100 kg sămânță. Tratamentul pe cale
umedă constă în cufundarea semințelor în soluții sau stropirea lor cu diferite soluții (sulfat de cupru
1 %, formalină 0,1 %) și apoi uscarea lor. Tratamentul pe cale uscată și umedă se aplică pentru
combaterea bolilor cu infecție germinală (sporii se găsesc la suprafața semințelor), cum sunt:
mălura, tăciunele îmbrăcat al orzului și ovăzului etc.
Tratamentul pe cale termică se folosește contra bolilor cu infecție florală, cauzate de
ciuperci ai căror spori ajung în interiorul semințelor, cum este tăciunele zburător al grâului și
orzului. Metoda este greu de aplicat în producție și de aceea se practică rar.
Umectarea și preîncolțirea. Se practică adesea la legume (spanac, castravete, ardei, tomate
etc.) cu scopul de a grăbi și uniformiza răsărirea plantelor, de a scurta perioada de producere a
răsadurilor sau la completarea golurilor apărute în semănături. Semințele umectate sau preîncolțite
trebuie semănate imediat ce s-au zvântat ușor, într-un sol reavăn. La cartof, se provoacă
preîncolțirea (electromagnetic) înainte de plantarea lor în câmp, în principal, pentru grăbirea
răsăritului.
Tratarea semințelor cu substanțe stimulatoare. Scopul acestei operațiuni este de a stimula
germinația și creșterea plantelor, în special legume, folosindu-se substanțe chimice: auxine,
vitamine, microelemente etc.
Scarificarea. Constă în zgârierea învelișului prea compact al unor semințe tari (lucernă,
trifoi, sulfină etc.), pentru a ușura pătrunderea apei în sămânță și grăbirea germinării.
Granularea. La legume, se practică în ultimul timp granularea semințelor mici cu scopul
asigurării unei repartizări cât mai uniforme la semănatul cu mașina (bob cu bob), realizându-se, în
același timp, un mediu nutritiv mai bun și o umiditate constantă în perioada încolțirii. Semințele

47
 48

sunt încorporate într-un material organo-mineral format, de obicei, din superfosfat (1,0 - 1,5 %) în
amestec cu mranița, la care se adaugă un liant, de regulă, dextrină. Granulele ajung la un diametru
de 3 - 5 mm.
Este indicat ca semințele granulate să fie semănate în sol reavăn și mai la suprafață,
deoarece mai în adâncime există aer mai puțin și răsărirea este mai dificilă.
Drajarea. Se referă la acoperirea semințelor cu o peliculă, având în componență un liant,
substanțe insecto-fungicide, erbicide, biostimulatori, uneori substanțe nutritive și microelemente.
Semințele capătă o formă regulată, cu avantaje importante pentru semănatul de precizie. Se practică
la glomerulele segmentate sau șlefuite de sfeclă, precum și la semințele de tomate, castraveți,
pepeni, vinete.
Tratamentul cu Nitragin. Se aplică la semințele plantelor din familia leguminoaselor, la
răsadurile de legume sau la puieți, înainte de plantare. Preparatul conține bacterii simbiotice care
fixează azotul atmosferic și îl pune la dispoziția plantelor.
Epoca de semănat. Reprezintă perioada în care se face semănatul. Pentru condițiile țării
noastre, sunt trei epoci: toamna, primăvara și vara. Epoca de semănat depinde de specia de plante,
de biologia fiecărei specii (temperatură minimă de germinație, rezistența la temperaturi scăzute
etc.), de soiurile sau hibrizii cultivați, de condițiile de climă, sol, relief și temperatura solului, de
scopul pentru care se face cultura, de termenul de livrare (la legume) etc. Se spune că s-a semănat
„la timp” sau „în epoca optimă” atunci când în sol s-au realizat condiții favorabile pentru
germinarea semințelor, răsărire și creștere.
Semănatul „în epoca optimă” are ca avantaje: răsărirea uniformă într-un timp scurt; se
micșorează gradul de îmburuienare; plantele beneficiază mai mult de condițiile favorabile de
temperatură (cerealele de toamnă), iar în primăvară de umiditate și temperatură; cerealele de
toamnă reușesc să-și facă acumulările necesare în vederea unei bune iernări etc.
Orice întârziere față de epoca optimă de semănat (chiar cu o zi) uneori și semănatul prea
devreme duc la scăderi de recoltă. La semănatul de toamnă se are în vedere, în primul rând,
umiditatea solului, iar la cel de primăvară se ține seama de realizarea în sol a temperaturii minime
de germinație, precum și de temperaturile scăzute până la care pot rezista tinerele plante (în special
legumele). La unele specii (morcovi, ceapă, spanac, mazăre etc.), semănatul se poate face chiar
înainte de a se realiza temperatura minimă de germinație deoarece semințele pot să rămână în sol în
condiții ridicate de umiditate fără să se altereze. În schimb, semințele de soia, fasole, floarea-
soarelui, castraveți, pepeni etc. suferă o ușoară alterare, dacă rămân prea mult timp în sol fără să
germineze.
Data semănatului mai este în funcție de clima zonei, evoluția vremii în anul respectiv,
textura solului etc. Semănatul se face mai repede în sud decât în nord, pe câmpii decât pe podișuri și
dealuri. Toamna se seamănă un număr relativ mic de specii de plante (grâu, secară, orz de toamnă,
rapiță, borceag de toamnă etc.), dar care la un loc reprezintă aproximativ o treime din suprafața
arabilă a țării.
În primăvară, se seamănă majoritatea plantelor de cultură.
Primăvara, epoca optimă de semănat este condiționată, în special, de realizarea în sol, la
adâncimea de încorporare a semințelor, a temperaturii minime de germinație.
În funcție de realizarea temperaturii minime de germinație, plantele semănate primăvara se
grupează în perioade de semănat, iar în cadrul fiecărei perioade sunt urgențe.
Epoca de semănat are, de asemenea, importanță mare pentru culturile semănate în epoca de
vară (culturi succesive). La cultura succesivă, se pretează porumbul, iarba de Sudan, floarea-
soarelui, fasolea și un sortiment destul de mare de legume (sfeclă roșie, ridichea de iarnă și de vară,
fasolea pentru păstăi, castravetele pentru conserve, mazărea pentru păstăi și boabe verzi, spanacul și
salata care se recoltează toamna etc.). Acestea trebuie să beneficieze de o perioadă de timp cât mai
lungă.
Metode de semănat. Semănatul se efectuează cu mașina, în rânduri și, numai în cazuri rare,
prin împrăștiere cu mâna sau cu mașinile acolo unde nu se poate lucra cu semănătoarea, în orezării

48
 49

sau pe suprafețe restrânse în legumicultură la plante cu vegetație scurtă, care nu se prășesc și nu se

răresc (spanac, ridiche de lună și de vară, arpagic etc.).
Semănatul cu mașina se practică în mai multe variante:
1. Semănatul în rânduri obișnuite. Distanța dintre rândurile de plante este de 12 - 15 cm
(frecvent 12,5 cm), iar între plante de 0,25 - 4 cm, în funcție de speciile sau soiurile de plante. Se
folosește la cerealele păioase, la unele plante leguminoase, la inul de ulei etc.
Metoda este utilizată, având avantajul unui semănat relativ ușor, productivitate mare,
repartizare destul de uniformă a semințelor în sol.
2. Semănatul în rânduri dese. Se caracterizează printr-o distanță între rânduri de 6 - 8 cm
(frecvent 6,5 cm). Astfel, se seamănă culturile cu o desime mare la unitatea de suprafață (exemplu:
inul de fuior), având avantajul față de metoda precedentă a realizării unei distanțe mai mari pe rând
între plante și, prin urmare, un spațiu de nutriție mai corespunzător.
3. Semănatul în rânduri depărtate. Distanța între rânduri, cel mai frecvent, este cuprinsă
între 30 - 80 cm, în funcție de cultura respectivă. Această metodă prezintă avantajul că permite
efectuarea prășitului mecanic între rânduri, fiind vorba de culturi prășitoare (porumb, sfeclă de
zahăr, floarea-soarelui, unele legume etc.). Metoda are mai multe subvariante: semănatul bob cu
bob, în benzi și în cuiburi.
 Semănatul bob cu bob. Se folosește la porumb, soia, fasole, sfecla de zahăr, pepene,
castraveți, tomate etc. Metoda asigură distribuirea în brazdă a semințelor, câte una, la
distanțe aproximativ egale, înlăturându-se astfel lucrarea de rărit. Distanța pe rând între
semințe poate fi reglată, în funcție de numărul de plante care se dorește a fi realizat la
hectar.
 Semănatul în benzi. Constă în semănatul unui număr de rânduri mai apropiat (benzi sau
fâșii), iar între acestea se lasă distanțe mai mari pe unde circulă tractorul atunci când se
fac lucrări de întreținere sau de recoltat. Metoda se practică mai rar și numai pentru
culturi cum sunt: sfecla de zahăr, soia, cânepa pentru sămânță, lucernă pentru sămânță,
morcov și alte legume.
 Semănatul în cuiburi. Lucrarea aceasta se referă la introducerea în sol a mai multor
semințe la un loc (în cuib). De obicei, se folosește la culturi care necesită distanțe mai
mari atât între rânduri, cât și între plante pe rând: dovlecel, dovleac, pepene verde și
galben, castravete, fasole urcătoare și, uneori, la porumb (când se urmărește realizarea
unei desimi mari la unitatea de suprafață). La legume, după răsărit, se face răritul,
lăsându-se în cuib plantele cele mai bine dezvoltate și sănătoase.
 Semănatul în coame. Pe solurile cu exces de umiditate, se folosește metoda aceasta.
Mașina de semănat execută coamele în care sunt introduse semințele. Datorită
denivelărilor realizate la semănat, se mărește suprafața de evaporație a apei, iar semințele
găsesc condiții mai bune pentru încolțire.
5. Semănatul în rigole. Semințele sunt introduse în rigole (șanțuri) deschise de niște piese
de rariță atașate la brăzdarele semănătorii. Pe măsură ce plantele cresc, odată cu lucrările de
întreținere se aruncă pământ de pe coamă în rigole până când suprafața terenului devine netedă.
Metoda se practică în zonele aride, asigurându-se introducerea semințelor în pământ reavăn
și o înrădăcinare mai adâncă a plantelor. Semănatul în rigole poate fi utilizat și pe terenurile în
pantă, caz în care rigolele se orientează pe curbele de nivel, constituind astfel și un obstacol în
scurgerea apei, reducându-se foarte mult eroziunea solului.
6. Semănatul în culise. Se practică, de obicei, în legumicultură, în zone cu vânturi
puternice și frecvente. În acest scop, se seamănă benzi formate din 2 - 4 rânduri de porumb sau
alte plante cu talie înaltă, iar între benzi se cultivă fasole, pepeni, castraveți, ardei etc.
Adâncimea de semănat. Are influență asupra germinației, răsăririi și uniformității culturii.
Variază între limite destul de mari, în funcție de o serie de factori:

49
 50

 mărimea seminței și puterea de străbatere: semințele mari și cu o putere de străbatere

mai mare se seamănă mai adânc (exemplu: grâul la 5 - 6 (7) cm, porumbul la 6 - 8 (10) cm);
semințele mici se seamănă mai la suprafață (exemplu: legumele la 0,5 - 5 cm, lucerna
la 2 - 3 cm);
 particularitățile de germinație: semințele cu germinație hipogeică (mazărea ș.a.) la care
cotiledoanele rămân în sol se pot semăna mai adânc decât cele cu germinație epigeică
(fasole, soia etc.) la care cotiledoanele ies la suprafața solului odată cu tulpinița;
 umiditatea solului: când solul este umed, se seamănă mai în față, iar când solul este
uscat se seamănă mai adânc;
 data semănatului: toamna, dacă se depășește epoca optimă, se seamănă ceva mai adânc,
întrucât mai la adâncime semințele găsesc căldura necesară încolțirii; primăvara mai
devreme, se seamănă mai în față, deoarece semințele găsesc apa și căldura necesară
încolțirii; primăvara mai târziu, se seamănă mai adânc pentru ca semințele să găsească
apa necesară încolțirii lor;
 metoda de recoltare: la cartof, pentru recoltarea mecanizată, adâncimea de plantare nu
trebuie să depășească 10 cm; dacă se recoltează manual, poate fi plantat până la 14 - 17 cm
(în zona secetoasă).
 textura solului: pe solurile ușoare se seamănă întotdeauna mai adânc, mai puțin adânc pe
cele mijlocii și cel mai în față pe cele grele.
Norma de sămânță. Reprezintă cantitatea de sămânță care se folosește la un hectar. Se
calculează cu formula:
dxMMBx100
Cs 
PxG
în care: Cs – cantitatea de sămânță (kg/ha);
d – desimea plantelor la m2 (semințe germinabile la m2);
P – puritatea semințelor (%);
G – germinația semințelor (%).
Formula dă rezultate foarte bune la culturile semănate în rânduri dese și obișnuite. La
culturile semănate în rânduri depărtate (prășitoare), datorită lucrărilor de întreținere aplicate
mecanizat, în timpul vegetației au loc pierderi de plante. Pentru acest motiv, cantitatea de sămânță
rezultată prin calcul se mărește, în funcție de pierderile ce au loc în perioada vegetației, pentru a
asigura numărul optim de plante.
Desimea plantelor. Numărul de plante de pe suprafața de 1 m2 sau 1 ha reprezintă ceea ce
numim desimea plantelor, desime care este dată de distanța dintre rândurile de plante și dintre
plantele de pe același rând. Aceste distanțe delimitează spațiul de nutriție al fiecărei plante.
Desimea plantelor depinde de câțiva factori mai importanți:
 specia de plante: plantele mai înalte și mai viguroase (porumbul, floarea-soarelui etc.)
necesită întotdeauna un spațiu de nutriție mai mare (exemplu: la 1 ha de porumb numărul
de plante poate varia între 45 și 80 mii, în timp ce la 1 ha cultivat cu grâu desimea este de
5 - 6 milioane plante). În cadrul aceleiași specii, desimea poate varia în funcție de soi sau
hibrid (exemplu: hibrizii timpurii de porumb se seamănă mai des decât cei tardivi);
 scopul pentru care se face cultura: la aceeași specie și soi, desimea se modifică, în
sensul că se seamănă mai des, dacă cultura este pentru furaj decât pentru boabe (de
exemplu, la porumb), pentru sămânță sau fibre (de exemplu: la in, cânepă etc.);
 condițiile de climă și fertilitatea solului: în zonele mai umede și pe soluri mai fertile se
seamănă mai des;
 adâncimea apei freatice: atunci când apa freatică se găsește la o adâncime de la care
poate contribui la aprovizionarea rădăcinilor plantelor, poate fi sporit numărul de plante
la unitatea de suprafață;

50
 51

 posibilitatea de a se iriga: dacă cultura se găsește într-un perimetru irigat sau dacă există
posibilități locale, poate fi sporit numărul de plante la unitatea de suprafață pentru
majoritatea speciilor de plante cultivate.

4.2. Lucrări de îngrijire aplicate culturilor

De la semănat până la recoltare, culturilor agricole li se aplică diferite lucrări de îngrijire în

scopul realizării unor condiții cât mai bune în vegetație, care să asigure nivelul corespunzător al
producțiilor. Aceste lucrări trebuie aplicate în mod diferențiat, în funcție de felul culturii, condițiile
de climă și sol, apariția buruienilor și atacul de boli și dăunători. Pentru o eficacitate maximă, este
foarte importantă executarea acestor lucrări de îngrijire la momentul optim.
Lucrările de îngrijire se grupează în lucrări aplicate solului și lucrări aplicate plantelor.

4.2.1. Lucrări aplicate solului

Lucrările aplicate solului după semănatul culturilor și în timpul perioadei de vegetație au

drept scop punerea semințelor în contact direct cu solul, distrugerea crustei și a buruienilor,
afânarea solului, împiedicarea pierderii apei din sol prin evaporație, cât și favorizarea formării
rădăcinilor adventive sau a tuberculilor. De asemenea, o parte din lucrări, precum cele de fertilizare,
urmăresc aprovizionarea plantelor cu substanțele nutritive necesare.
Tăvălugirea se efectuează imediat după semănat, în toamnele secetoase și în anii secetoși
sau dacă terenul a fost prea afânat, pentru a se realiza un contact mai bun între sămânță și sol și a
ușura răsărirea. Tăvălugitul după semănat este obligatoriu pentru situațiile în care se seamănă
semințe mici (lucernă, mac, legume etc.), care trebuie puse în contact direct cu solul, iar pentru a
realiza o încorporare uniformă a lor în sol, se recomandă ca această lucrare să se efectueze și înainte
de semănat.
Mulcitul constă în acoperirea solului cu paie tocate, pleavă, turbă, gunoi de grajd, frunze
sau folii de polietilenă pentru a evita pierderea apei din sol prin evaporare, pentru a preveni
formarea crustei și menținerea unei temperaturi mai ridicate în sol. Se practică în regiunile
secetoase, pe solurile ușoare, mai ales în legumicultură, în vederea obținerii de producții timpurii, în
pomicultură și viticultură.
Materiale folosite pentru acoperirea solului se aștern într-un strat subțire de 5 - 7 cm.
Grăpatul urmărește distrugerea crustei, afânarea și aerisirea solului, favorizarea răsăririi
plantelor, combaterea buruienilor tinere și în curs de răsărire, precum și menținerea apei în sol.
Această lucrare se execută fie înainte de răsărit, fie după răsărit (nu în timpul răsăririi), folosindu-se
grape ușoare cu colți reglabili, grapa stelată, sapa rotativă și grapa tip plasă (cartof) urmată de
cultivator pe care s-au montat rarițe. Se recomandă multă atenție în situația grăpării culturilor
răsărite pentru a se evita smulgerea sau distrugerea plantelor.
Întrucât grăpatul poate aduce mari pagube plantelor în curs de răsărire sau abia răsărite
(porumb, bumbac), este indicat ca, printr-o pregătire corespunzătoare a patului germinativ, prin
respectarea epocii de semănat și prin folosirea de semințe de calitate superioară, lucrarea să se
elimine din tehnologie.
Fertilizarea în timpul vegetației se face cu îngrășăminte ușor solubile, care conțin
elemente necesare plantelor într-o anumită fază de vegetație. Îngrășămintele pot fi administrate fie
în ferestrele iernii (cereale păioase), fie odată cu executarea prașilelor, în acest din urmă caz
folosind cultivatorul hrănitor.

51
 52

Pentru cerealele păioase, administrarea îngrășămintelor se face în cursul lunii februarie, cel
mai târziu în prima jumătate a lunii martie, ținând cont de cantitatea de precipitații căzute de la
însămânțare și până în momentul fertilizării și de starea culturii (grad de înfrățire, răsărire,
stagnarea apei etc.).
Fertilizarea în timpul iernii sau primăvara timpuriu se efectuează cu mijloace terestre sau cu
mijloacele aviației.
În ceea ce privește fertilizarea prășitoarelor în timpul verii, aceasta se face cu ocazia
prașilelor, mijloacele mecanice utilizate lucrând pe același număr de rânduri cu cel al semănătorilor
și având grijă ca încorporarea îngrășămintelor să se execute în afara zonei de protecție a plantelor.
Prășitul este lucrarea principală de îngrijire a plantelor prășitoare, prin care se urmărește, în
primul rând, combaterea buruienilor.
Buruienile reduc calitatea recoltei și impurifică semințele plantelor de cultură, fiind necesare
lucrări de condiționare care măresc mult costul produsului.
Prin efectuarea la timp și în condiții corespunzătoare a prașilelor, se crează situații mai bune
de recoltare mecanizată a culturilor, întrucât lanurile îmburuienate se recoltează foarte greu
mecanizat. Legat de necesitatea efectuării la timp a prașilelor, trebuie amintit faptul că acestea nu
pot fi aplicate în cazul îmburuienării târzii a culturilor (cartof, sfeclă), iar pentru a putea recolta
mecanizat, se recurge la distrugerea prin cosire a buruienilor, la plivitul manual, secerat sau la
folosirea erbicidelor.
Prin prășit, se distruge crusta, care împiedică dezvoltarea plantelor, se îmbunătățesc
permeabilitatea solului, aerisirea, regimul termic al solului și se asigură o mai bună conservare a
apei. De asemenea, prășitul contribuie la reducerea procentului de bulgări din masa de cartofi la
recoltare, evitând în felul acesta vătămarea tuberculilor și ușurându-se recoltarea mecanizată.
Rebilonarea este o lucrarea specifică pentru cartoful cultivat în zona foarte favorabilă și în
regim irigat, prin care se distruge o parte din buruieni, se mărunțește și se reface forma bilonului.
Prima lucrare se execută după circa 20 zile de la plantare, iar următoarele la interval de 10 - 15 zile.
Pe terenurile puternic tasate, acolo unde rarițele nu pot antrena pământ pentru refacerea
formei biloanelor, este necesară montarea unor cuțite de tip săgeată înaintea rariței, reglate pentru a
lucra la adâncimi de numai 2 - 3 cm. Dacă se reglează pentru adâncimi mai mari, se dislocă bulgări
de pământ mari care se mețin până la recoltare.
Mușuroitul este o lucrare obligatorie pentru cartoful cultivat în zonele umede și în condiții
de irigare, deoarece aerisește bine solul și favorizează formarea stolonilor și a tuberculilor.
Pentru alte plante (tomate, varză), mușuroitul ajută la formarea rădăcinilor adventive care
ancorează bine plantele sau duce la înălbirea părții comestibile (andive, țelină pentru pețiol etc.).
La cartof, primul mușuroit se face la îmbobocire, iar al doilea la începutul înfloririi. Se
execută cu cultivatoarele pe care se montează echipamente cu rarițe, iar la culturile îmburuienate se
pot folosi și cuțite tip săgeată.

4.2.2. Lucrări aplicate plantelor

În timpul vegetației, plantelor li se aplică o serie de lucrări de îngrijire care urmăresc

dirijarea factorilor de vegetație prin reglarea și asigurarea spațiului de nutriție și lumină
corespunzătoare, pentru asigurarea creșterii și dezvoltării armonioase a organelor plantei, pentru a
favoriza formarea și coacerea în condiții optime a fructelor și a ușura recoltarea mecanizată.
Răritul reprezintă lucrarea de corectare a densității plantelor în scopul asigurării unor spații
corespunzătoare de creștere și dezvoltare. Este lucrarea cea mai costisitoare din procesul tehnologic
de întreținere a culturilor. Prin această lucrare, la sfeclă (dacă s-au folosit semințe plurigerme)
trebuie să se elimine circa 1 - 3 milioane de plante/ha.

52
 53

Răritul riguros, la anumite distanțe între plantele de sfeclă de zahăr, prezintă mare
importanță pentru realizarea unei decoletări normale cu mașinile de recoltat și la reducerea
cheltuielilor de recoltare.
Răritul se aplică și la legumele cultivate prin semănat direct în câmp, cum sunt
rădăcinoasele, salata, ceapa, ceaclama. La acestea, primul rărit se efectuează când plantele au 3 - 4
frunze, iar al doilea când acestea încep să fie bune pentru consum.
Cârnitul este o lucrare prin care se îndepărtează o parte din consumatorii ce pot cauza
pierderi de recoltă și pot prelungi vegetația, întârziind mai mult recoltatul. Se practică la bumbac,
legume, viță-de-vie. La legume, se execută la tomate și, mai rar, la ardei, vinete, cu scopul de a opri
creșterea în lungime a tulpinilor și dirijarea hranei spre fructele deja formate. Cârnitul se efectuează
cu circa 3 săptămâni înainte de primele brume de toamnă și constă în ruperea vârfului vegetativ al
tulpinii.
La vița-de-vie, se suprimă vârfurile lăstarilor în momentul încetinirii creșterii lor, adică la
intrarea în pârgă a boabelor.
Copilitul se practică la tomate și vița-de-vie cu scopul de a grăbi maturitatea fructelor. La
tomate, se execută de mai multe ori în timpul perioadei de vegetație (3 - 5 ori) când copilii au 5 cm.
La vița-de-vie, copilii se suprimă de la bază sau se rup deasupra primei frunze.
Polenizarea suplimentară constă în aducerea polenului recoltat din stamine pe stigmatele
florilor pentru a mări producția de semințe.
Lucrarea se aplică la unele culturi cu fecundație străină (alogamă), folosind metode diferite
(platforme de polenizare, instalarea de stupi de albine).
Combaterea bolilor și dăunătorilor de vegetație. Obținerea unor producții agricole ridicate și
de calitate superioară implică aplicarea anuală a tratamentelor de protecție pe suprafețe însemnate,
întrucât plantele de câmp, plantațiile de pomi și viță-de-vie, culturile de sere și răsadnițe, precum și
produsele recoltate și depozitate în magazii pot fi atacate de o serie de boli și dăunători.
Majoritatea bolilor plantelor (mana, făinarea, rugina, mălura etc.) sunt cauzate de ciuperci
sau de bacterii, precum și de virusuri.
Dăunătorii plantelor sunt reprezentanți ai regnului animal, și anume: insecte, acarieni,
moluște, păsări, rozătoare etc.
Protecția plantelor împotriva bolilor și dăunătorilor se realizează prin măsuri preventive și
curative.
Măsurile preventive constau în respectarea regulilor de carantină fitosanitară și aplicarea
rațională a măsurilor agrotehnice, dintre care amintim: asolamentele, executarea rațională a
lucrărilor solului, folosirea rațională a îngrășămintelor, utilizarea unei semințe de bună calitate,
tratată, însoțită de respectarea epocii de semănat, cultivarea de soiuri și hibrizi rezistenți,
întreținerea culturilor și recoltatul fără întârziere.
Măsurile curative prezintă o importanță deosebită pentru creșterea cantitativă și calitativă a
producției agricole. Dintre acestea, prezintă interes combaterea chimică, prin utilizarea de substanțe
fitofarmaceutice (tabelele 11, 12).
Tratamentele chimice destinate combaterii bolilor și dăunătorilor trebuie aplicate în cadrul
combaterii integrate, pesticidele ocupând o poziție importantă, mai ales cele selective, îmbinate cu
mijloacele biologice, cu metodele agrotehnice, fizice și rezistența soiurilor, pe baza unor cunoștințe
ecologice aprofundate.
Combaterea integrată a bolilor și dăunătorilor plantelor de cultură are multiple avantaje
dintre care enumerăm:
 evitarea poluării chimice a mediului înconjurător;
 raționalizarea aplicării tratamentelor prin intermediul prognozei și avertizării, care duce
la reducerea numărului de tratamente și a costului tratamentelor;
 eficiență economică ridicată;
 realizarea și menținerea echilibrului biologic natural.

53
 54

Tabelul 11
*)
Insecticide folosite în agricultură
Produsul Dăunătorul pentru care Doza Cultura Toxicitatea
s.a. a fost vizat (concentrația)
I. ORGANOCLORURATE
LINDAN 400 SC gândacul ghebos 2,5 t/t săm. grâu II
(lindan 400 g/l) orz
II. ORGANOFOSFORICE
1. DE CONTACT ȘI INGESTIE
ACETILLIC viermele mărului 0,05 % măr
50 EC viermele prunelor 0,05 % prun
CE (metil pirimifos) ploșnițele cerealelor 1 l/ha grâu IV
tripsul grâului 2,4 l/ha grâu
musculița albă de seră 0,1 % plante seră
păduchele de San Jose 0,2 % pomi fructiferi
BIRLANE gândacul din Colorado 0,7 - 0,8 l/ha cartof
24 EC păduchele de San Jose 0,08 - 0,1 % măr
CE (240 g/l viespele prunului 0,05 % prun I
clorfenvifos) afide 0,1 % pomi fructiferi
molia viței-de-vie 1 l/ha vița-de-vie
CARBETOX afide sp. 0,8 l/ha sfeclă
37 CE buha verzei 2 - 2,5 l/ha varză
(malation 37 %) gărgărița trifoiului 1,5 l/ha lucernă III
gărgărița galbenă a lucernei 1,5 l/ha lucernă
gărgărița mazării 1,5 l/ha mazăre de câmp
gândacul lucios al rapiței 0,5 % muștar
2. SISTEMICE
SINORATOX ploșnița asiatică 3,5 l/ha grâu
35 CE vierme roșu al paiului 3,5 l/ha grâu
CE (dimetoat 35 %) gândacul bălos al ovăzului 3,5 l/ha cereale păioase
tripsul grâului 1 l/ha cereale păioase
păduchele verde al cerealelor 1,5 l/ha, 2 l/ha (în cereale păioase
cultură) III
gărgărița sfeclei 3 l/ha (loc de iernat) sfeclă
buha verzei 2 - 2,5 l/ha sfeclă
afide sp. 0,8 l/ha sfeclă
gărgărița mazării 1,5 l/ha mazăre
gărgărița lucernei 1,5 l/ha lucernă
III. CARBAMAȚI
FURADAN 10 G gărgărița frunzelor de porumb 10 - 15 kg/ha porumb
G (carbofuran 10 %) gărgărița sfeclei 10 - 15 kg/ha sfeclă
gândacul din Colorado 20 kg/t săm. cartof I
FURADAN gărgărița frunzelor de porumb 25 - 28 l/t săm. porumb
35 ST viermi sârmă 28 kg/t săm. porumb
(carbofuran 350 %) gărgărița sfeclei 28 l/t săm. sfeclă I
puricele inului 8 l/t săm. in

54
 55

Tabelul 11 (continuare)
Produsul Dăunătorul pentru care Doza Cultura Toxicitatea
s.a. a fost vizat (concentrația)
IV. PIRETROIZI DE SINTEZĂ
DECIS 25 FLOW viermele roșu al paiului 0,3 l/ha grâu
(deltametrin 25 g/l) ploșnița asiatică 0,3 l/ha grâu
gărgărița sfeclei 0,5 l/ha sfeclă III
gândacul roșu al lucernei 0,4 l/ha lucernă
gândacul din Colorado 0,28 l/ha cartof, vinete
musculița albă de seră 0,05 % legume
FASTAC 10 C ploșnița asiatică 0,15 l/ha grâu
(alfacipermetrin viermele roșu al paiului 0,1 l/ha grâu
100 g/l) buha verzei 0,1 l/ha sfeclă
puricele sfeclei (2 tratamente) 0,1 l/ha sfeclă III
gândacul roșu al lucernei 0,15 l/ha lucernă
tripsul inului 0,1 l/ha in
păduchele hameiului 0,02 % hamei
gândacul din Colorado 0,1 l/ha cartof
păduchele verde 0,02 l/ha legume
V. BIOLOGICE
BACTOSPEINE molia strugurilor 0,5 kg/ha vița-de-vie IV
HP WP
(Bacillus
thuringiensis
32.000 u.i.)
VI. DIVERSE
DECIS PRIME gândacul din Colorado 0,5 l/ha cartof II
(deltaprin 15 g/l +
clorpirifos metil
400 g/l)
DIMECIS 300 + gărgărița porumbului 3,5 l/ha porumb II
1,15 CE
(dimetoat 30 % +
deltametrin 1,5 %)
*)
Sursa: Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi folosite în România, 1996.

Tabelul 12
*)
Produse anticriptogamice folosite în agricultură
Produsul Maladia pentru care Doza Toxicitatea
(s.a.) a fost avizat (concentrația)
I. ANORGANICE
BOUILLIE BORDELAISE pătarea roșie a frunzelor de prun 1,125 %
PU (80 % sulfat de cupru mana viței-de-vie 0,5 % III
neutralizat cu 20 % cupru ciuruirea frunzelor de cireș 1,125 %
metalic) pătarea frunzelor de cireș 1,125 %
CUZIN 15 SC mana cartofului 15 l/ha
(hidroxid de cupru cu 15 % mana tomatelor 4 l/ha IV
cupru metalic, zinc 1 %) mana cepei 4 l/ha
mana cucurbitaceelor 4 l/ha

55
 56

Tabelul 12 (continuare)
Produsul Maladia pentru care Doza Toxicitatea
(s.a.) a fost avizat (concentrația)
II. ORGANO-METALICE
BRESTANID 50 mana cartofului și tomatelor 0,5 l/ha
(suspensie trifenil acetat de cercosporioza sfeclei 0,5 l/ha în 400 l II
staniu 500 g/l) apă/tratament
III. DITIOCARBAMAȚI ȘI DERIVAȚI AI TIURAMULUI
DITHANE 75 WG fuzarioza sfeclei 8 kg/t săm.
(conținut în EBDC mana cartofului 2 - 2,5 kg/ha
Zn/Mn 75 %) mana tomatelor 2 - 2,5 kg/ha
mana cepei 0,2 % IV
monilioza fructelor 0,2 %
mana viței-de-vie 0,2 %
cancerul bacterian la tomate 0,2 %
rapănul la pomi fructiferi 0,2 %
IV. DERIVAȚI AI ACIDULUI CARBAMIC
BENLATE 50 WP făinarea cerealelor păioase 0,6 kg/ha
(benomil 50 %) putregaiul cenușiu la floarea-soarelui 2 kg/t săm.
cercosporioza sfeclei 0,3 kg/ha IV
rapănul mărului 0,05 - 0,07 %
monilioza fructelor 0,05 - 0,07 %
făinarea viței-de-vie 0,06 - 0,1 %
TOPSIN 70 PU făinarea cerealelor 1 kg/ha
(tiofanat metil 70 %) cercosporioza sfeclei 0,3 kg/ha
fuzarioza la pepeni 0,05 - 0,1 %
rapănul mărului 0,07 % IV
făinarea mărului 0,07 %
monilioza fructelor 0,07 %
făinarea viței-de-vie 0,1 %
fuzarioza la pepeni 0,05 - 0,1 %
V. CHINONE
DELAN 75 WP rapănul mărului 0,05 - 0,075 % III
(ditianon 75 %)
VI. DERIVAȚI AI BENZENULUI ȘI FENOLULUI
BRAVO 75 WP rugina brună a cerealelor 2 kg/ha IV
(clorotalonil 75 %) mana cartofului și tomatelor 2 kg/ha
VII. DICARBOXIMIDE
CAPTAN 50 WP mana tutunului 0,2 %
(captan 50 %) PU mana tomatelor 0,2 %
mana cepei 0,2 %
mana cucurbitaceelor 0,2 % IV
manilioza fructelor 0,25 %
mana viței-de-vie 0,25 %
rapănul pomilor fructiferi 0,25 %
VIII. AMINE, AMIDE
APRON 35 SD mana la floarea-soarelui 4 kg/t săm.
(metalaxil 35 %) PTS căderea răsadurilor de tomate 2,5 g/kg săm. III
mana mazării 2 kg/t săm.

56
 57

Tabelul 12 (continuare)
Produsul Maladia pentru care Doza Toxicitatea
(s.a.) a fost avizat (concentrația)
CURZATE 50 WP mana cartofului 0,25 kg/ha + 1 kg
(cimoxanil 50 %) PU Mancozeb
mana cepei 0,025 % + 0,1 %
Mancozeb sau IV
0,25 %
mana viței-de-vie Turdacupral
0,25 kg/ha + alte
mana tomatelor fungicide
0,25 kg/ha +
1 kg Mancozeb
IX. DIAZINE ȘI HETEROCICLI DIVERȘI
AFUGAN făinarea ardeiului 0,05 %
(pirazofos 30 g/l) CE făinarea mărului 0,1 % III
făinarea piersicului 0,1 %
făinarea viței-de-vie 0,05 %
TRIMIDAL 8 WP mălura cerealelor păioase 2 kg/t săm. IV
(nuarimol 8 %) PU
X. TRIAZOLI ȘI IMIDAZOLI
BAYLETON 25 WP mălura grâului 2 kg/t săm.
(triadimefon 25 %) PU făinarea cerealelor 0,5 kg/ha III
(2 tratamente)
f\inarea m\rului 0,05 %
TILT 250 EC boli foliare la grâu 0,5 l/ha
(propiconazol 250 g/l) CE făinarea sfeclei 0,3 l/ha IV
făinarea tomatelor și ardeiului 0,02 %
făinarea viței-de-vie 0,02 %
*) Sursa: CODEXUL produselor de uz fitosanitar omologate, pentru a fi folosite în România, 1996.

Întrebări:

1. Definiți semănatul și enumerați principalele lucrări de pregătire aplicate semințelor.

2. Care este importanța epocii de semănat?
3. Care sunt principalele metode de semănat și încercați să le caracterizați.
4. Enumerați factorii care influențează adâncimea de semănat.
5. Prezentați câteva lucrări de îngrijire aplicate solului și plantelor.

57
 58

Capitolul 5
BURUIENILE ȘI COMBATEREA LOR

Buruienile sunt plante sălbatice fără valoare economică, adaptate să trăiască împreună cu
plantele cultivate, pe pajiști sau pe terenurile necultivate și care sub o formă sau alta dăunează
producției agricole.

5.1. Pagubele produse de buruieni

Buruienile consumă apa și hrana din sol în dauna plantelor cultivate. O serie de buruieni,
cum ar fi pălămida, sulfina folosesc din sol de două ori mai multă apă decât grâul. De asemenea,
pălămida de pe un hectar consumă de trei ori mai mult azot, o dată și jumătate fosfor și de cinci ori
mai mult potasiu decât un lan de grâu, cu o producție medie de 1600 kg/ha boabe și 2400 kg/ha
paie. Reduc spațiul care revine plantelor cultivate, le umbresc, determină scăderea temperaturii la
suprafața solului cu 2 - 4C, iau lumina plantelor, sărăcesc atmosfera în bioxid de carbon de care
plantele cultivate au nevoie. Într-un lan în care sunt multe buruieni, plantele cresc mai firave, au o
rezistență mai mică la cădere, fructifică mai slab și devin mai sensibile la boli și dăunători.
Buruienile pot deprecia calitatea recoltelor, în sensul că determină creșterea procentului de
plevi din semințe, scăderea conținutului de substanțe proteice la cereale, conținutului de ulei la
floarea-soarelui și a procentului de zahăr la sfeclă etc.
Anumite buruieni și semințe de buruieni (laptele cucului, brândușa de toamnă, cucuta,
mătrăguna), consumate de animale pot provoca intoxicarea sau iritarea organelor interne ale
animalelor. O serie de buruieni (usturoiul sălbatic, pelinul, sulfina galbenă) imprimă un gust
neplăcut laptelui și untului.
De asemenea, buruienile îngreunează efectuarea lucrărilor agricole și încarcă costurile de
producție. Datorită coacerii eșalonate, în semințele plantelor de cultură pot să rămână semințe de
buruieni cu umiditate mare, care pot produce alterarea cerealelor înmagazinate.

5.2. Sursele de îmburuienare

Combaterea buruienilor se bazează pe cunoașterea surselor de îmburuienare, a modului de

viață și răspândire.
Cea mai importantă sursă de îmburuienare este rezerva de semințe de buruieni din sol,
provenite de la speciile care au invadat în anii precedenți culturile și care este, de obicei, de ordinul
sutelor de milioane de semințe la hectar.
Gunoiul de grajd nefermentat conține semințe de buruieni viabile, deoarece în multe cazuri
trec prin tubul digestiv al animalelor fără să-și piardă în întregime facultatea germinativă, iar prin
subțierea tegumentului se scurtează durata de germinație a acestora.
Semințele fololsite la semănat pot constitui o altă sursă de îmburuienare, dacă nu sunt
curățate de semințe de buruieni. De asemenea, transportul neatent al semințelor și produselor
agricole pot contribui la răspândirea semințelor de buruieni.

58
 59

5.3. Particularități biologice ale buruienilor

Alături de sursele de îmburuienare acestea sunt necesar a fi cunoscute pentru o combatere

eficientă. Amintim câteva particularități mai importante:
a. Capacitatea mare de înmulțire, atât pe cale sexuată prin semințe, cât și vegetativ prin
stoloni, rizomi, bulbi, lăstari etc. comparativ cu plantele cultivate. Numărul de semințe produs de o
buruiană este foarte mare, între 2590 semințe produse de neghină și 500.000 la măselariță.
b. Constituția anatomică specifică, care favorizează răspândirea lor prin intermediul
vântului, apei, animalelor (ariste, perișori, aripioare etc.).
c. Germinarea semințelor are loc eșalonat, putând dura 2 ani.
d. Semințele de buruieni se maturează în epoci diferite care, în general, nu corespund cu
epoca de coacere a culturii infestate și constituie sursă de îmburuienare.
e. Buruienile sunt rezistente la ger, secetă, boli etc., având o adaptabilitate mai mare la
condițiile de mediu.

5.4. Clasificarea buruienilor

Criteriul cel mai important de clasificare este cel care ține cont de felul nutriției, durata
vieții și particularitățile de înmulțire.
După felul nutriției, buruienile pot fi:
a. buruieni neparazite, adică au nutriție independentă;
b. buruieni parazite, care se hrănesc pe seama unei plante gazdă;
c. buruieni semiparazite, care pot să-și sintetizeze singure substanța organică, însă pot
parazita pe rădăcinile unor plante verzi.
După durata vieții, buruienile pot fi:
a. buruieni anuale: sunt cele care se înmulțesc prin semințe și după timpul când apar se
împart în:
 efemere: au perioadă scurtă de vegetație, răsar primăvara timpuriu, iar sămânța lor se
scutură înainte de maturitatea culturii infestate (exemplu: ciocul berzei, șopârlița etc.);
 buruieni de primăvară cu germinație timpurie: germinează primăvara timpuriu și ajung
la maturitate aproximativ odată cu culturile pe care le infestează (exemplu: muștar
sălbatic, turița, troscotul, hrișca urcătoare etc.);
 buruieni de primăvară cu germinație târzie: germinează după ce s-a încălzit solul și
ajung la maturitate concomitent sau după recoltarea culturilor pe care le infestează
(exemplu: mohorul, loboda, știrul etc.);
 buruieni umblătoare: pot germina toamna sau primăvara (exemplu: neghina,
nemțișorul, albăstrița etc.);
 buruieni de toamnă: germinează toamna și fructifică numai după iernare (exemplu:
obsiga de câmp).
b. buruieni bienale: germinează primăvara, fac o mică rozetă de frunze, iar în sol un
sistem radicular puternic. Din mugurii existenți pe rădăcini se formează în al doilea an plante care
vor fructifica (exemplu: măselarița, sulfina albă, măzărica păroasă etc.);
c. buruieni perene: sunt cele mai periculoase, pentru că se pot înmulți atât prin semințe,
cât și vegetativ prin rizomi, bulbi, stoloni etc. (exemplu: păpădia, rugul, brândușa de toamnă,
volbura, susaiul, pirul târâtor, costreiul etc.).

59
 60

5.5. Combaterea buruienilor

Combaterea buruienilor este una dintre măsurile importante pentru obținerea de producții
mari și se bazează pe cunoașterea surselor de îmburuienare, a vegetației existente pe terenul agricol,
a rezervelor de semințe și alte organe de înmulțire din sol, precum și pe recunoașterea
particularităților biologice ale fiecărei specii, modului de viață, înmulțire și răspândire.
Scopul metodelor de combatere este de a diminua pagubele cauzate de buruieni (prin
reducerea producției agricole, creșterea costurilor de producție și deprecierea calității producției
agricole).
Combaterea buruienilor din culturile agricole, horticole etc. se realizează prin măsuri
preventive și prin măsuri curative.

5.5.1. Metode preventive

Principalele metode preventive de combatere a buruienilor sunt:

a. Carantina, adică împiedicarea pătrunderii în țară a semințelor unor plante de cultură
infestate cu anumite buruieni, care nu se găsesc în țara noastră și, în același timp, împiedicarea
răspândirii buruienilor foarte dăunătoare existente.
b. Folosirea la semănat a semințelor condiționate, cu scopul de a nu transfera în câmp
odată cu semințele plantelor de cultură și pe cele de buruieni.
c. Obținerea și folosirea de gunoi de grajd cu grad redus de infestare, evitându-se
folosirea gunoiului proaspăt când acesta are un conținut ridicat de semințe de buruieni viabile (să se
folosească gunoi fermentat aproximativ 3 luni, în platforme unde temperatura s-a ridicat la 45 -
50oC).
d. Curățirea apei de irigat de semințe de buruieni, prin așezarea de site pe canalele
principale, la vanele de distribuție, la sorburile de aspersiune etc.
e. Distrugerea focarelor de buruieni de pe suprafețele necultivate (șanțuri, în jurul
stâlpilor de curent electric, drumuri etc.).
f. Curățirea mașinilor agricole, în primul rând a combinei, care la intrarea pe o suprafață
nouă trebuie să fie bine curățată; de asemenea, și celelalte mașini trebuie controlate și curățate de
semințe de buruieni și organele vegetative ale acestora ori de câte ori se termină o lucrare și
mașinile trec într-o perioadă de nefolosire.
g. Recoltarea la timp și corectă a culturilor împiedică buruienile să ajungă la maturitate,
fiind distruse prin tăiere la recoltare sau prin lucrările ce se aplică solului imediat după recoltat.
Metodele curative combat efectiv buruienile răsărite sau în curs de răsărire. Ele pot fi
agrotehnice, fizice, biologice și chimice.
Metode agrotehnice
Sunt cele mai vechi mijloace de luptă împotriva buruienilor, fiind de o importanță deosebită
și în prezent, cu toate că prin combaterea chimică s-au obținut rezultate deosebite. Ele prezintă
câteva avantaje importante: asigură combaterea tuturor speciilor de buruieni în vegetație; odată cu
combaterea buruienilor se realizează pregătirea patului germinativ, se încorporează îngrășăminte, se
combat boli și dăunători, se deschid brazde pentru irigat; nu lasă reziduuri în sol; nu deranjează
echilibrul ecologic. Au și unele dezavantaje: efectuate repetat, unele dintre ele pulverizează solul,
tasează excesiv, înrăutățesc unele însușiri fizico-mecanice ale solului; altele necesită foarte multă
forță de muncă (plivitul, prășitul etc.); în caz de precipitații abundente nu se pot aplica la timp și de
calitate etc.

60
 61

Principalele metode agrotehnice sunt:

a) rotația rațională a culturilor în asolament este o metodă care nu cere niciun fel de
investiții suplimentare și se află la îndemâna oricărei unități agricole. Semănând aceleași culturi sau
din aceași grupă pe același teren câțiva ani în șir, se poate ajunge la o infestare crescândă a solului
cu aceleași buruieni;
b) lucrările solului sunt în prezent cele mai importante măsuri agrotehnice de combatere
directă a buruienilor. Pe lângă caracterul lor curativ, au și un rol în prevenirea infestării solului și
culturilor în anii următori.
Cele mai importante lucrări în legătură cu combaterea buruienilor sunt: dezmiriștirea,
arătura, lucrările cu diferite tipuri de grape, lucrările cu cultivatorul.
c) semănatul la timp și realizarea unei desimi optime asigură o răsărire rapidă și o
acoperire uniformă a terenului de către plantele de cultură, realizându-se, în același timp, o
înnăbușire a buruienilor;
d) întreținerea culturilor în timpul vegetației prin plivit și prășit. Plivitul, fiind o lucrare
foarte costisitoare care necesită un mare volum de muncă, se execută astăzi în țara noastră doar în
răsadnițe, în procesul de ameliorare a plantelor și producerea de sămânță din verigile superioare,
precum și la culturi de o mare valoare economică. Prășitul este o lucrare de combatere a buruienilor
din culturile semănate în rânduri semiîndepărtate, depărtate sau în benzi, fiind o lucrare mai eficace
și mai puțin costisitoare decât plivitul; se poate executa manual cu sapa sau mecanizat cu ajutorul
cultivatorului, numărul de prașile fiind în funcție de planta cultivată și de gradul de îmburuienare.
e) folosirea amendamentelor pe solurile acide sau alcaline reduce foarte mult numărul de
buruieni specifice acestor soluri.
f) mulcitul (acoperirea intervalului dintre rânduri cu resturi organice sau masă plastică)
poate să influențeze diferențiat creșterea buruienilor; mulcitul organic împiedică mai puțin apariția
buruienilor, în schimb el însuși poate fi o sursă de îmburuienare; mulcitul cu mase plastice
împiedică apariția buruienilor, însă este costisitor.
g) desecarea terenurilor cu exces de umiditate contribuie la reducerea numărului de
buruieni specifice unui conținut sporit de apă.
Metode fizice
Principalele metode fizice sunt:
a) arderea cu flacăra este o metodă de distrugere a buruienilor din culturile prășitoare
(porumb, sorg, floarea-soarelui etc.), a vetrelor de cuscută din lucernă sau trifoi, a buruienilor din
jurul pomilor fructiferi sau dintre rândurile de viță-de-vie etc. Metoda dă bune rezultate dacă este
completată cu o prașilă mecanică sau manuală;
b) sterilizarea solului se practică, mai ales, în sere, răsadnițe, la solul pentru ghivecele
nutritive. Este distrusă atât facultatea germinativă a semințelor de buruieni, cât și dăunătorii și
agenții patogeni din sol. În câmp, se realizează prin arderea miriștei, când sunt distruse resturile
vegetale, semințele de buruieni, dăunătorii și agenții patogeni. Se recomandă arderea miriștei o dată
la un interval de câțiva ani și numai în cazuri speciale, deoarece miriștea contribuie la refacerea
rezervei de materie organică din sol.
În sere, între două cicluri de producție se folosesc vapori de apă supraîncălzită.
Metode biologice
Se folosesc fenomenele alelopatice, insectele, agenții patogeni (viruși, ciuperci, bacterii), iar
uneori melci, pești etc.
a) Alelopatia. Reprezintă influența, de obicei, nefavorabilă a unei plante asupra alteia prin
intermediul unor substanțe toxice eliberate în sol odată cu moartea plantei. Plantele superioare
secretă substanțe alelopatice - anumite coline, care au efect toxic, de inhibare (concentrație mare)
asupra plantelor superioare receptoare. S-a constatat că după sfecla pentru zahăr și porumb se
dezvoltă un număr mare de specii de buruieni, însă semințele altor specii, deși prezente, nu pot

61
 62

germina în acest mediu, nu din cauza competiției pentru lumină, apă sau hrană, ci al fenomenelor
alelopatice ce determină care semințe pot să germineze și care plante să supraviețuiască.
b) Folosirea unor insecte a dat rezultate interesante în combaterea unor buruieni care erau
preferate în hrană, cărora le consumă frunzele, tulpinile și uneori rădăcinile.
c) Agenți patogeni care pot distruge sistemul enzimatic al unor buruieni.
Există și un mare pericol, și anume, dacă nu cumva bolile și dăunătorii folosiți după un timp
sunt scăpați de sub control, pot distruge unele plante cultivate.
Metode chimice
Creșterea producției agricole după cel de-al doilea război mondial în țările dezvoltate este
legată și de utilizarea tot mai intensă a substanțelor chimice (erbicidele) în combaterea buruienilor.
Folosirea erbicidelor în combaterea buruienilor prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje. Ca
avantaje, pot fi menționate: reducerea necesarului de forță de muncă în agricultură; creșterea
productivității muncii; a redus numărul de treceri pe terenul agricol în cadrul tehnologiei de
cultivare a plantelor, evitându-se astfel tasarea solului. Dintre dezavantaje, amintim: poluarea
solului, aerului și apei; rămân în sol și recoltă cantități mai mari sau mai mici de reziduuri; uneori,
împiedică, prin efectul remanent, realizarea unui asolament rațional. De aceea, erbicidarea trebuie
să fie considerată o măsură care să completeze metodele clasice de combatere a buruienilor și nu de
înlocuire a acestora.
Erbicidele sunt substanțe chimice care manifestă acțiune fito-toxică asupra buruienilor din
culturi, plantații pomicole și viticole, parcuri, margini de șosele, căi ferate etc.
În tabelul 13, sunt prezentate unele erbicide utilizate în țara noastră.
Clasificarea erbicidelor. Se poate face după mai multe criterii:
a) după spectrul de acțiune, erbicidele se grupează în erbicide neselective și erbicide
selective.
b) după epoca de aplicare se grupează în:
- erbicide preemergente (pre) a căror aplicare este obligatorie înainte de răsărirea culturii
și a buruienilor. Unele dintre ele se aplică înainte de semănat (ppi), cum sunt: Treflan,
Ro-Neet, Balan, Eradicane, Venzar, Atrazin, fiind obligatorie încorporarea profundă în
sol a celor volatile și superficial a celorlalte, altele se aplică între semănat și răsărire
(Afalon, Gesagard etc.);
- erbicide postemergente (postem) care se aplică întotdeauna după răsăritul buruienilor fie
înainte, fie după răsăritul plantelor de cultură. Unele dintre ele tebuie să fie aplicate
obligatoriu înainte de răsărirea plantelor fiind neselective, însă buruienile să fie răsărite
(Gramoxone, Reglone, Afalon), altele se aplică după răsăritul buruienilor și al plantelor
cultivate (2,4D, Banvel M., Banvel K., Brominal etc). În figura 20, sunt prezentate
posibilități de aplicare a erbicidelor în raport cu fazele de creștere ale buruienilor și
plantelor de cultură.
c) după modul cum inhibă procesele metabolice:
- erbicide care inhibă fotosinteza (Afalon, Atrazin, Gesaprim, Gesagard, Sencor etc.);
- erbicide care inhibă respirația (Aretit, Brominal etc.);
- erbicide hormonale care provoacă dereglări în procesul de creștere a celulelor (2,4D,
Banvel M., Banvel K. etc.);
- erbicide care inhibă germinația și creșterea radicelei (Treflan, Ro-Neet, Eradicane,
Balan etc.).
d) din punct de vedere fizic, erbicidele se pot clasifica în:
- erbicide fabricate sub formă de soluții: sunt amestecuri fizice a două sau mai multe
substanțe, care nu mai pot fi separate prin metode fizice, aflându-se în stare moleculară
sau ionică (SDMA, Icedin, Basagran, Gramoxone, Reglone etc.). Indicația prescurtată
pentru aceste erbicide este „LS”.

62
 63

Tabelul 13
*)
Erbicide folosite în agricultură
Produsul (s.a.) Acțiunea principală Doza Cultura Toxicitatea
(concentrație)
I. ARILOXIACIZI
2,4-D, SARE DE Buruieni dicotiledonate postemergent
AMINĂ, 33 LS, CS anuale și unele perene 1,5 - 2,5 l/ha cereale păioase III
2,4-D (sare de dimetil 1,5 - 2,0 l/ha porumb
amină a 2,4-D, 33 %)
DICOTEX 40 Buruieni dicotiledonate postemergent
LICHID, CS (MCPA anuale și perene. 1,5 - 2,5 l/ha grâu
37 - 40 % ca sare de Cyperaceae și alte specii 0,8 - 1,5 l/ha orez
amoniu) (în amestec cu III
Basagran)
1,0 - 1,5 l/ha in
1,5 - 2,0 l/ha mazăre de câmp
II. DIFENILETERI
BLAZER 2S Buruieni dicotiledonate postemergent
(acifluorfen de Na anuale (fără solanum 2 l/ha soia IV
240 g/l + surfactant) nigrum) 0,6 l/ha tomate din răsad
FLEX (fomesafen Buruieni dicotiledonate postemergent
250 g/l) anuale 1,0 - 1,5 l/ha soia, fasole de IV
câmp
III. CARBAMAȚI
ALIROX 80 CE Buruieni ppi
CE (EPTC 720 g/l + monocotiledonate și unele 6 - 10 l/ha singur porumb IV
antidot) dicotiledonate anuale 4 - 6 l/ha asociat porumb
DIIZOCAB 80 Buruieni monocotile și ppi
CE (butilat 800 g/l) unele dicotiledonate 6 - 10 l/ha singur porumb
anuale 4 - 6 l/ha asociat porumb
6 - 10 l/ha floarea-soarelui
6 - 8 l/ha sfecla zahăr IV
4 - 6 l/ha in
5 - 7 l/ha tutun
6 - 8 l/ha fasole câmp
ERADICANE Buruieni ppi
72 EC monocotiledonate și unele 6 - 10 l/ha singur porumb
(EPTC 720 g/l + dicotiledonate 4 - 6 l/ha asociat porumb
antidot R25788 5 - 8 l/ha floarea-soarelui IV
60 g/l) 6 - 8 l/ha sfecla zahăr
6 - 10 l/ha fasole câmp
OLTICARB Buruieni ppi
75 CE monocotiledonate și unele 6 - 8 l/ha sfecla zahăr
(cicloat 750 g/l) dicotiledonate anuale 4 - 6 l/ha spanac IV
4 - 6 l/ha sfecla roșie
(an I - II; nu pe
terenuri
nisipoase)
ORDRAM 6E Buruieni ppi
CE (molinat 720 g/l) monocotiledonate (mohor) 7 - 8 l/ha orez III

63
 64

Tabelul 13 (continuare)
Produsul (s.a.) Acțiunea principală Doza Cultura Toxicitatea
(concentrație)
IV. UREICE SUBSTITUTIVE
AFALON Buruieni dicotiledonate și 1 - 2,5 kg/ha floarea-soarelui
PU (linuron 47,5 %) unele monocotiledonate preemergent
anuale 5 kg/ha mușețel
preemergent
5 kg/ha anason
2 - 8 kg/ha cartof
preemergent IV
1,5 - 2 kg/ha morcov
premergent
1,5 - 2 kg/ha păstârnac
postemergent
1,5 - 2 kg/ha ceapă de arpagic
postemergent
PATORAN Buruieni dicotiledonate și preemergent
50 WP monocotiledonate anuale 3 kg/ha tutun (soiuri
PU (metobromuron americane)
50 %) 2 - 4 kg/ha tomate
transplantate IV
2 - 4 kg/ha fasole
(soi european)
3 - 5 kg/ha cartof

V. DIAZINE
BASAGRAN Buruieni dicotiledonate 2 - 4 l/ha grâu
CS (bentazon (sinapis, raphanus, postemergent
480 g/l) xanthium abutilon etc.) 3 - 4 l/ha orez
postemergent
1,5 - 3,5 l/ha soia
postemergent
2 - 4 l/ha in
postemergent IV
2 - 4 l/ha fasole de câmp
postemergent
1,5 - 3 l/ha usturoi, ceapă
postemergent
(asociat cu
graminicid)
VENZAR 80WP Buruieni dicotiledonate 1 - 2 kg/ha sfeclă zahăr
PU (lenacil 80 %) anuale preemergent
(asociat cu
graminicid)
3 - 3,5 kg/ha căpșuni IV
preemergent
1 - 1,5 kg/ha sfeclă roșie
preemergent

64
 65

Tabelul 13 (continuare)
Produsul (s.a.) Acțiunea principală Doza Cultura Toxicitatea
(concentrație)
VI. TRIAZINE ȘI TRIAZINONE
GESAGARD 50 WP Buruieni preemergent
PU (prometrin 50 %) monocotiledonate și 1,5 - 2,5 kg/ha floarea-soarelui
dicotiledonate anuale (în benzi)
6 - 8 kg/ha bumbac
5 kg/ha coriandru
5 - 7 kg/ha mentă
2 - 8 kg/ha cartof
postemergent IV
3 - 4 kg/ha pătrunjel
2 - 4 kg/ha țelină
GESAPRIM 50 WP Buruieni preemergent
PU (atrazin 50 %) monocotiledonate și 5 - 10 kg/ha (singur) porumb IV
dicotiledonate anuale 2 - 6 kg/ha (asociat) porumb
1 - 2,5 kg/ha pepiniere silvice
ONEZIN 50 PU Buruieni preemergent
(atrazin 50 %) monocotiledonate și 5 - 10 kg/ha (singur) porumb IV
dicotiledonate anuale 2 - 6 kg/ha (asociat) porumb
5 kg/ha plantații silvice
SENCOR 70 WP Buruieni preemergent
(metribuzin 70 %) monocotiledonate și 0,25 - 0,50 kg/ha soia
dicotiledonate anuale (asociat)
0,7 - 2 kg/ha cartof IV
0,5 kg/ha tomate
transplantate
0,3 kg/ha tomate semănate
direct
VII. IMIDAZOLINONE
PIVOT 100 LC Buruieni dicotiledonate și 0,5 - 0,75 l/ha soia
CE (imazetapyr unele monocotiledonate postemergent
100 g/l) 0,5 - 0,75 l/ha lucernă an I IV
postemergent
0,8 l/ha/ppi fasole grădină,
mazăre grădină
VIII. AMIDE
ALACHLOR 48 EC Buruieni preemergent/ppi
CE (alachlor 480 g/l) monocotiledonate și unele 8 - 10 l/ha (singur) porumb
dicotiledonate 4 - 6 l/ha (asociat) porumb IV
6 - 9 l/ha (singur) floarea-soarelui
4 - 6 l/ha (asociat) soia
DUAL 500 CE Buruieni ppi
CE (metolaclor monocotiledonate și unele 5 - 10 l/ha (singur) porumb
500 g/l) dicotiledonate 3 - 6 l/ha (asociat) porumb
3 - 6 l/ha (asociat) sfeclă zahăr
3 - 6 l/ha in IV
3 - 5 l/ha (asociat) cartof
3 - 4 l/ha ardei
3 - 4 l/ha ceapă
3 l/ha varză

65
 66

Tabelul 13 (continuare)
Produsul (s.a.) Acțiunea principală Doza Cultura Toxicitatea
(concentrație)
IX. COMPUȘI CU AMONIU
GRAMOXONE CS Buruieni postemergent
(paraquat 200 g/l) monocotiledonate și 1,5 - 2 l/ha porumb (jet
dicotiledonate dirijat sub frunze)
3 - 5 l/ha canale irigație
1 - 3 l/ha cartof III
3 - 5 l/ha livezi
6 l/ha vița-de-vie
1,5 - 3 l/ha plantații silvice
X. TOLUIDINE
BALAN CE Buruieni preemergent/ppi
(benfluralin 180 g/l) monocotiledonate și unele 6 - 8 l/ha tutun
dicotiledonate anuale 4 l/ha in
4 - 5 l/ha lucernă nouă IV
8 - 10 l/ha pepeni
galbeni și verzi,
castraveți
TREFLAN 24 EC Buruieni preemergent/ppi
CE (trifluralin monocotiledonate și unele 3,5 - 5 l/ha floarea-soarelui
240 g/l) dicotiledonate anuale 3,5 - 5 l/ha soia
4 l/ha tutun irigat
3 l/ha mazăre grădină IV
3 - 5 l/ha tomate
transplantate
3 - 4 l/ha ardei, vinete
6 l/ha anghinare
3 - 5 l/ha ceapă (arpagic),
usturoi
XI. AMINOFOSFONA}I
ROUNDUP Buruieni postemergent
CS (glifosfat monocotiledonate și 3 - 4 l/ha (în 100 - porumb înainte
360 g/ha) dicotiledonate anuale + 150 apă/ha) de recoltare
perene (Sorghum 3 - 4 l/ha cereale păioase
halepense din rizomi) după recoltare IV
3 - 4 l/ha măr,plantații pe
rod
3 - 4 l/ha păr, plantații pe
rod
3 l/ha viță-de-vie
XII. SULFONILUREICE
GLEAN 75 DF Buruieni dicotiledonate postemergent
(clorsulfuron 75 %) anuale și perene 15 - 20 g/ha grâu IV
10 g/ha in
GRODYL 75 WG Buruieni dicotiledonate - postemergent
(amidosulfuron 75 %) Galium, Matricaria, 20 - 40 g/ha grâu
Galeopsis etc. 20 - 40 g/ha orz și orzoaică

66
 67

Tabelul 13 (continuare)
Produsul (s.a.) Acțiunea principală Doza Cultura Toxicitatea
(concentrație)
XIII. ARILFENOXI PROPIONAȚI
FURORE 9O EC Buruieni postemergent
CE (fenoxapropetil monocotiledonate anuale 5 l/ha soia
90 g/l) și perene (Sorghun 2 - 3 l/ha sfeclă zahăr
halepense din rizomi) 6 - 8 l/ha (pentru sfeclă zahăr
Sorghun halepense
din rizomi)
FUSILADE SUPER Buruieni dicotiledonate postemergent
EC anuale și perene 2 - 3 l/ha soia
R (fluazifopbutil (+ Sorghum halepense din 2 - 3 l/ha sfeclă zahăr
125 g/l) rizomi) 1,5 - 3 l/ha cartof IV
1,5 - 3 l/ha tomate
transplantate
1 l/ha ceapă din arpagic
4 - 5 l/ha vița-de-vie pe
rod
GALANT SUPER Buruieni postemergent
P - RV (haloxifop- monocotiledonate anuale 1 - 1,5 l/ha floarea-soarelui
R-metil 108 g/l) și perene, inclusiv 1 - 1,5 l/ha soia
Sorghum halepense din 1 l/ha măr IV
rizomi 1 - 1,5 l/ha sfeclă zahăr
1,5 l/ha cartof
1,5 l/ha vița-de-vie
XIV. ALTE GRUPE DE ERBICIDE
RACER 25 EC Buruieni dicotiledonate preemergent/ppi
CE (fluorocloridon anuale 4 l/ha floarea-soarelui IV
250 g/l) 3 - 4 l/ha cartof
SUFFIX BW Buruieni postemergent
CE (benzoil-propetil monocotiledonate anuale 2,5 - 3 l/ha grâu
200 g/l) (Avena fatua) 2,5 - 3 l/ha orz, orzoaică IV
XV. AMESTECURI
BASAGRAN Buruieni dicotiledonate postemergent
FORTE anuale 2 - 2,5 l/ha fasole
(bentazon 480 g/l - 2 - 2,5 l/ha soia IV
Wettol 150 g/l) 2 - 2,5 l/ha lucernă
2 l/ha in
BANVEL M Buruieni dicotiledonate postemergent
CS (MCPA 25 % + rezistente la 2,4-D 4 - 6 l/ha grâu III
dicamba 2 %)
BETANAL Buruieni dicotiledonate postemergent
PROGRESS anuale 1,5 - 2 l/ha/2 - 3 sfeclă zahăr IV
(etofumesat 60 g/l + tratamente
fenmedifam 60 g/l + secvențiale
desmedifam 60 g/l)
ICEDIN FORTE Buruieni dicotiledonate postemergent
(dicamba 50 % + anuale și perene 2 l/ha grâu III
2,4-D 28 %)
TROPHY (acetoclor Buruieni preemergent/ppi
762 g/l + diclonid monocotiledonate și 2 - 3 l/ha porumb IV
120 g/l) dicotiledonate
*)
Sursa: CODEXUL produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi folosite în România, 1996.
67
 68

Fig. 20. Faza de creștere a buruienilor și plantelor de cultură

și momentul aplicării erbicidelor

68
 69

- erbicide fabricate sub formă de emulsii: sunt erbicide dizolvate în ulei, putând fi
separate prin metode fizice. Nu sunt solubile în apă, cu apa formând emulsii. Majoritatea
erbicidelor lichide se produc sub formă de emulsii (Eradicane, Lasso, Treflan, Balan, Ro-
Neet, Betanal etc.). Toate aceste erbicide au, de obicei, indicația „EC” sau „CE”.
- erbicide fabricate sub formă de pulberi muiabile. Sub această formă se produc erbicide
care au o solubilitate foarte redusă în apă sau ulei (Gesaprim, Venzar, Afalon).
Amestecate cu apă, rezultă suspensii, iar pentru evitarea depunerii particulelor solide în
timpul aplicării este nevoie de agitare continuă. La aceste erbicide se utilizează, de
obicei, indicația „PU”, „PM” sau „WP”.
- erbicide fabricate sub formă de granule sau microgranule: sunt aderate pe suprafața
unor particule de argilă sau alte substanțe de amestec, procentul de erbicid nefiind mai
mare de 10 % (Lasso 10 %, Dymin 10 %). Granulele se aplică în stare uscată cu mașinile,
asemănător îngrășămintelor.
- erbicide fabricate sub formă de pastile fluide: sunt erbicide diluate într-un lichid, de
regulă în apă, având aspect vâscos. Se pot separa de substanța în care sunt diluate, pe
timpul păstrării sau transportului, de aceea înainte de aplicare trebuie bine amestecate.
Indicația prescurtată pentru aceste erbicide este „PF” sau „FW”.
- erbicide fabricate pentru tratamente VUR (volum ultraredus) sunt erbicide fabricate după
rețete speciale, care permit aplicarea acestora într-un volum redus de apă (5 - 10 l/ha) sau
fără apă. Prezintă avantaje foarte mari din punct de vedere al creșterii productivității
muncii, însă apar dificultăți la fel de mari din cauza vântului (viteza să nu depășească 2 -
3 m/sec.) atunci când se aplică cu avionul sau elicopterul. Pentru un astfel de tratament
sunt necesare dispozitive speciale de pulverizare, care să realizeze picături de 75 - 100
microni.
Acțiunea erbicidelor asupra buruienilor. Efectul fitotoxic al erbicidelor se poate
manifesta imediat ce au venit în contact cu diferite părți ale plantei, sau după ce pătrund în plantă.
Erbicidele de contact acționează asupra celulelor și țesuturilor vii cu care vin în contact,
producând arderea frunzelor sau pierderea prin scurgere a conținutului celular. Efectul fitotoxic se
manifestă rapid, în câteva ore de la aplicare.
Erbicidele sistemice pătrund în plantă și se deplasează cu seva elaborată prin vasele
liberiene (cele absorbite prin frunze) sau cu apa încărcată cu ioni minerali prin vasele lemnoase
(cele absorbite prin rădăcini). Efectul fitotoxic se manifestă lent (câteva zile sau chiar săptămâni de
la data absorbției), prin oprirea creșterii sau chiar moartea plantelor.
Transformările erbicidelor în sol. La suprafața solului sau în sol, erbicidele sunt expuse
degradării prin: volatilizare, levigare cu apa ce se infiltrează, adsorbție la suprafața coloizilor,
descompunere chimică și biologică, metabolizare de către plante.
Volatilizarea are două consecințe negative mai importante: se diminuează cantitatea de
substanță activă din sol și, prin urmare, buruienile sunt combătute insuficient; sunt distruse culturile
sensibile vecine, dacă deriva de erbicid ajunge la acestea în concentrație mare. Gradul de
volatilizare se reduce considerabil, dacă erbicidele sunt încorporate în sol. De asemenea, în funcție
de reducerea spațiului necapilar și creșterea gradului de tasare, volatilizarea se micșorează,
respectiv, sporește odată cu creșterea umidității solului și a temperaturii. Erbicide care se
volatilizează ușor din solurile umede sunt: Eradicane, Treflan, Ro-Neet, Balan etc.
Levigarea este procesul de deplasare fizică a moleculelor de erbicid în sol, împreună cu apa.
Majoritatea erbicidelor având solubilitate redusă nu sunt deplasate pe o adâncime mai mare de 5 -
10 cm. Erbicidele cu solubilitate ridicată pot fi levigate la adâncimi ceva mai mari de 8 - 12 cm.
Fenomenul poate avea consecințe pozitive sau negative. Dintre cele pozitive fac parte: încorporarea
în sol a erbicidelor rămase la suprafața solului, favorizând interceptarea de către buruieni, iar dintre
cele negative: combaterea insuficientă a buruienilor când levigarea este accentuată; crearea de zone
fitotoxice pentru plantele cultivate în cazul selectivității de poziție; reducerea ritmului de
descompunere și prelungirea remanenței uneori cu perioade de 2 - 3 ori mai lungi.
69
 70

Adsorbția la suprafața coloizilor reprezintă un proces foarte important de inactivare a

erbicidelor. Moleculele de erbicid adsorbite nu sunt asimilate de către buruieni și nici nu sunt
supuse descompunerii chimice sau biologice. Adsorbția este mai intensă în solurile mai uscate decât
în cele umede, precum și la suprafața particulelor de humus, comparativ cu cele de argilă. Un
procent de humus fixează prin adsorbție circa 15 - 30 % din substanța activă a erbicidului
încorporat în sol, deci odată cu creșterea conținutului în humus a solului trebuie mărită doza de
erbicid. Datorită inactivării parțiale a erbicidelor, implicând mărirea dozelor, precum și protejării
erbicidelor, ceea ce duce la stabilitatea lor în timp și, prin urmare, constituie o cale de poluare a
solului, adsorbția erbicidelor este considerată un fenomen negativ.
Descompunerea chimică și biologică. La suprafața solului, o serie de erbicide se
descompun prin reacții fotochimice. În sol, descompunerea are loc prin reacții chimice sau
biochimice, microorganismele având un rol decisiv. Microorganismele folosesc erbicidele ca sursă
de hrană și energie determinând descompunerea lor până la produșii finali din care sunt constituite
(CO2, H2O, N2 etc.). Aceasta este una dintre căile principale de degradare a erbicidelor, iar
intensitatea ei depinde de condițiile de sol și de structura chimică a erbicidelor.
Metabolizarea de către plante. Este o cale principală de degradare a tuturor erbicidelor. Are
loc o descompunere și formarea de combinații inactive cu diferiți componenți enzimatici sau
metabolici, care, în final, duc la stingerea efectului erbicid. Cercetările au arătat că erbicidele sunt
degradate prin metabolizare în proporție de peste 70 %.
Remanența erbicidelor. Reprezintă perioada de timp cât erbicidul rămâne activ în sol
(fitotoxic) în afara perioadei de vegetație a plantelor la care a fost aplicat. Lungimea perioadei este
variabilă, fiind în funcție de natura erbicidelor, doza aplicată (la doze mari și aplicare pe toată
suprafața, remanența este mare), condițiile climatice (precipitațiile reduse măresc remanența),
textura și conținutul în humus al solului (textura ușoară și humus puțin reduc remanența), gradul de
îmburuienare și natura buruienilor (un grad ridicat de îmburuienare și buruieni cu capacitate de
metabolizare reduc remanența). Se apreciază că remanența poate dura de la 2 - 3 săptămâni până la
2 - 3 ani. Este necesar ca remanența erbicidului să nu depășească perioada de vegetație a culturii
pentru care a fost aplicat.
Erbicidele cu remanență îndelungată sunt surse potențiale de poluare a apelor freatice și
impun grijă deosebită la aplicarea lor, și anume, opririle și întoarcerile la capete să se facă
obligatoriu cu aparatul de distribuire suspendat, iar după administare este absolut necesară curățirea
mașinilor, inclusiv anularea efectului toxic al soluțiilor rămase.
Efectul remanent poate fi diminuat sau înlăturat prin: aplicarea erbicidelor în doză minimă,
însă eficace, cât mai devreme posibil sau în benzi pentru reducerea cantității la hectar; folosirea de
amestecuri (2 - 3 erbicide), pentru a mări spectrul de combatere cu doze mai mici de erbicide;
arăturile adânci (se dispersează erbicidele într-un volum mare de sol) efectuate perpendicular pe
direcția rândurilor de plante în cazul aplicării în benzi; realizarea de culturi cu desime optimă și
bine dezvoltate vegetativ; irigația care să asigure o desfășurare normală a activității
microorganismelor și a proceselor biochimice din sol; folosirea îngrășămintelor organice, care
stimulează procesele chimice și biochimice din sol, sporind, în același timp, cantitatea de erbicid
fixată.

Reguli și principii de bază la aplicarea erbicidelor

Prin erbicidare nu se urmărește distrugerea ultimului exemplar de buruiană. Ar fi o măsură
costisitoare și inutilă, contrară regulilor privind menținerea echilibrului ecologic.
Se are în vedere un așa-numit „prag economic de dăunare” (PED), care reprezintă gradul de
îmburuienare a unei culturi, de la care devine evidentă diminuarea cantitativă și calitativă a recoltei
și de la care se justifică economic aplicarea măsurilor speciale de combatere a buruienilor.

70
 71

Pragul economic de dăunare, pentru diferite culturi, se situează astfel:

- la cerealele de toamnă: 10 - 18 buruieni anuale și 2 - 3 buruieni perene/m2;
- la cerealele de primăvară: 10 - 30 buruieni anuale și 2 - 4 buruieni perene/m2;
- la cartof: 5 - 10 buruieni anuale și 1 - 3 buruieni perene/m2 etc.
Aplicarea erbicidelor este o activitate care trebuie pregătită din vreme și care nu se va
desfășura decât pe baza unui plan minuțios pregătit, respectându-se o serie de principii și reguli:
a. Întocmirea programului de erbicidare
Se bazează pe cunoașterea a o serie de elemente: tipul de asolament și rotația culturilor;
cartarea buruienilor predominante pe fiecare solă, în vederea stabilirii sortimentului de erbicide;
conținutul în humus și argilă, astfel ca dozele maxime să fie aplicate numai pe solurile cu un
complex adsorbtiv bine dezvoltat; cantitățile de gunoi de grajd folosite anterior; gradul de infestare
cu buruieni pe sole în vederea stabilirii dozelor de erbicid; particularitățile climatice ale zonei
(precipitații, temperaturi), în special pentru perioada de primăvară; stabilirea erbicidelor pentru
fiecare cultură din rotație ținând seama de ceea ce s-a folosit la planta postmergătoare și influența
asupra plantei premergătoare; stabilirea dozelor optime pe baza rezultatelor cercetărilor din zonă;
stabilirea perioadelor optime de aplicare a erbicidelor; înființarea unui registru pentru evidența
aplicării erbicidelor pe sole, care să cuprindă în timp următoarele: cultura, soiul și hibridul,
conținutul în humus sau argilă, erbicidul folosit, doza aplicată, epoca (data) administrării,
precipitațiile survenite în primele 30 zile de la aplicare, norma de irigație aplicată, dacă suprafața se
încadrează într-un perimetru irigat, îngrășămintele chimice și organice folosite, lucrările
agrotehnice efectuate înainte și după administrare, gradul de combatere a buruienilor, producția
realizată.
b. Pregătirea terenului destinat aplicării erbicidelor
Atunci când erbicidele se aplică la sol, acesta trebuie să fie mărunțit și perfect nivelat.
Existența bulgărilor mari împiedică formarea uniformă a unei pelicule toxice atât la suprafață, cât și
la adâncimea de germinare a majorității semințelor de buruieni (2 - 6 cm). Pe terenurile superficial
pregătite, o mare parte din soluția erbicidă cade și printre bulgări și, ca urmare, se realizează o
neuniformitate în repartizarea erbicidului (fig. 21).

Fig. 21. Influența pregătirii terenului asupra uniformității stropirii

a - teren pregătit necorespunzător; b - teren bine pregătit

c. Calcularea dozei de erbicid

Deoarece recomandările privind aplicarea erbicidelor indică, de regulă, dozele în kg s.a/ha,
este necesar să se calculeze doza de produs chimic (comercial). Atunci când tratamentul se face pe
toată suprafața, doza de produs tehnic se calculează cu formula:
D. s. a. x100
D. t 
s. a.
în care: D.t – doza de produs tehnic, în kg/ha sau l/ha;
D.s.a – doza de substanță activă recomandată, în kg/ha sau l/ha;
s.a – conținutul în substanță activă (%) a produsului tehnic utilizat.

71
 72

Dacă tratamentul se execută localizat, în benzi sau fâșii, pe rândurile de plante prășitoare
sau pe rândurile de pomi, arbuști fructiferi sau viță-de-vie, doza de produs tehnic se calculează:
D. txl
D. t1 
d
în care: D.t1 – doza de produs tehnic, în kg/ha sau l/ha, în cazul aplicării erbicidului în benzi sau fâșii;
D.t – doza de produs tehnic, în kg/ha sau l/ha, în cazul aplicării pe întreaga suprafață;
l – lățimea fâșiei sau benzii tratate, în cm;
d – distanța dintre rânduri, în cm.
d. Stabilirea normei de amestec erbicidat
Reprezintă cantitatea de amestec lichid necesar pentru a erbicida suprafața de 1 ha și este
determinată de mai mulți factori: natura chimică și forma sub care este erbicidul, faza de vegetație
în care se găsesc plantele, aparatura folosită la administrare, condițiile naturale, gradul de infestare
cu buruieni etc.
În țara noastră, se folosesc norme de amestec erbicid - apă cuprinse între 100 și 800 l/ha,
care pot varia astfel: 100 - 200 l/ha când tratamentul se face cu aviația utilitară; 200 - 600 l/ha
(frecvent 200 - 400 l/ha) când tratamentul se face cu mașini terestre și 600 - 800 (1000) l/ha atunci
când se folosește aparatura manuală de stropit.
Tendința actuală este de a se obține și folosi produse VR (volum redus) și VUR (volum
ultraredus) care să nu fie diluate în apă atunci când se administrează.
La stabilirea normei de amestec trebuie să se țină seama și de condițiile concrete din teren
(forma solelor, lungimea etc.), astfel încât amestecul lichid din bazinul mașinii de erbicidat să
ajungă pentru o cursă completă, întrucât se organizează un singur punct de alimentare.
e. Prepararea amestecului pentru erbicidat
Se poate face direct din rezervoarele mașinilor de erbicidat, în cisterne sau în instalații
speciale. Apa folosită la prepararea amestecului să fie limpede și lipsită de impurități, evitându-se,
de asemenea, folosirea apelor dure (care conțin 150 ppm ioni de Ca++, Mg++, Fe++ etc.). Impuritățile
provoacă înfundarea duzelor care realizează pulverizarea și, în consecință, opriri ale agregatelor în
timpul lucrului pentru desfundare, ceea ce provoacă mari neajunsuri. O staționare de un minut cât
este necesar pentru oprirea tractorului, închiderea pompei și desfundarea duzei fac ca pe locul
respectiv să cadă cantități mari de erbicid cu efecte negative asupra plantei la care se aplică și,
uneori, asupra postmergătoarei, mai cu seamă când se lucrează cu erbicide cu remanență
îndelungată. Pentru evitarea acestor neajunsuri, apa trebuie filtrată atât la intrarea, cât și la ieșirea
din cisternă.
La realizarea amestecului erbicid - apă, trebuie să se țină cont de starea fizică a produsului
folosit. Sunt trei tipuri, și anume: soluție, emulsie, suspensie, care se diferențiază atât prin metoda
de pregătire, cât și a măsurilor ce trebuie luate în timpul efectuării tratamentului.
Pentru erbicidele formulate ca soluție apoasă concentrată (SDMA a acidului 2,4 D, ICEDIN
etc.) sau sub formă solidă (NATA), prepararea amestecului pentru erbicidat (soluție) se poate face
direct în bazinul mașinii de stropit, prin introducerea erbicidului în doza calculată, fiind necesar un
minut de agitare, deoarece soluția care a rezultat nu se poate separa în componente pe cale
mecanică.
În cazul erbicidelor formulate ca emulsie, amestecul pentru erbicidat (emulsie) se realizează
ușor, fie direct în bazinul mașinii de erbicidat, fie în vase speciale inoxidabile. Este necesar ca în
timpul administrării amestecul să fie în permanență agitat pentru realizarea unei distribuții
uniforme. Deoarece unele erbicide formulate ca emulsii sunt volatile (Treflan, Ro-Neet, Balan etc.),
cantitatea de amestec care se pregătește trebuie să corespundă cu volumul bazinului mașinii de
erbicidat, iar acesta trebuie menținut închis pentru evitarea pierderilor prin volatilizare.

72
 73

Pentru erbicidele care se prezintă sub formă de cristale greu solubile (sarea de sodiu a
acidului 2,4 D), se cântărește cantitatea de erbicid ce urmează a fi folosită într-o zi și se face o
înmuiere prealabilă de 12 - 24 ore.
În cazul erbicidelor formulate ca pulberi muiabile, pentru realizarea unui amestec omogen
(emulsie), mai întâi se pregătește o pastă omogenă (maia), folosindu-se o cantitate redusă de apă,
care se introduce apoi într-o cisternă sau vase speciale pentru suspensie, în care se găsește o
cantitate de apă corespunzătoare numărului de hectare pentru care s-a cântărit erbicidul. Se asigură
agitarea continuă printr-un sistem adaptat de agitare, mecanic sau hidraulic, până la alimentarea
bazinelor mașinilor de erbicidat.
f. Alegerea corectă a tipului de duză
Duzele transformă amestecul lichid în picături, formând conul de pulverizare. Conurile de
pulverizare pot avea forme diferite, în funcție de construcția duzelor (fig. 22).

Fig. 22. Diferite tipuri de duze pentru pulverizarea erbicidelor

a - duză pentru erbicidare totală, cu secțiunea jetului lenticulară; b - duză pentru erbicidarea în benzi cu secțiunea jetului
dreptunghiulară; c - duză cu jet intensiv; d - duze asimetrice pentru jet dirijat în plantații pomicole, viță-de-vie etc.

Pentru erbicidarea totală (pe întreaga suprafață) se folosesc duzele cu secțiunea jetului de
formă lenticulară (duze Teejet, Hardi sau Devalan), pentru că se reduc substanțial diferențele de
intensitate dintre centrul și marginile benzilor, realizându-se o uniformitate de distribuire
superioară. Valoarea maximă a uniformității se obține prin suprapunerea cu 10 - 15 % a marginilor
benzii (20 - 30 % din lățimea totală), caz în care uniformitatea stropirii variază între 95 și 100 %.
Pentru erbicidarea în benzi, cea mai potrivită este duza cu secțiunea jetului în formă
dreptunghiulară (duze Teejet), cu unghiul de dispersie de 80o. Aceste duze, având un unghi de
dispersie mai mare, distanța dintre duze și sol se poate micșora, limitându-se astfel influența
curenților de aer.
Seria duzelor este reprezentată cu numere cu 4 sau 5 cifre. Primele 2 sau 3 cifre reprezintă
unghiul de dispersie a jetului, iar ultimele două se referă la debitul duzei, variabil de la 1 la 15 l/min.
Duzele pentru erbicidarea în benzi, alături de serie, au adăugate litera E, care indică forma
dreptunghiulară a secțiunii jetului.

73
 74

g. Mărimea picăturilor pulverizate

Este indicat ca diametrul picăturilor să fie cuprins între 150 și 500 microni. Picături cu
diametrul mai mare sunt indicate atunci când erbicidul se aplică pe părțile aeriene ale plantei,
deoarece sunt mai greu purtate de vânt, evitându-se astfel fenomenul de fitotoxicare pentru culturile
vecine. Au dezavantajul că necesită o cantitate mai mare de amestec la hectar, deci cheltuieli
suplimentare pentru aprovizionare și transportul apei în câmp. De asemenea, se rețin mai greu la
suprafața frunzelor. Picăturile cu diametrul mai mic conduc la o reducere a consumului de apă la
hectar, la o uniformitate de împrăștiere mai bună, însă crește pericolul de fitotoxicare pentru
culturile vecine, datorită transportului de către vânt a amestecului erbicid.
La aplicarea în vegetație a erbicidelor, dispersia picăturilor se consideră corespunzătoare atunci
când se realizează 15 - 30 picături uniforme/cm2 de frunză.
h. Fixarea înălțimii de pulverizare
Se execută pe terenul unde urmează să se aplice tratamentul, atât la erbicidarea în benzi, cât
și pe întreaga suprafață.
În cazul erbicidării în benzi, dacă duza se montează prea jos, amestecul se pulverizează pe o
zonă prea îngustă mărindu-se cantitatea de erbicid pe zona respectivă, iar atunci când se montează
prea sus, amestecul se pulverizează pe o zonă prea lată, micșorându-se cantitatea pe zona tratată,
comparativ cu ce s-a stabilit, iar buruienile vor fi combătute insuficient (fig. 23).

Fig. 23. Fixarea înălțimii de pulverizare față de sol a duzelor, la erbicidarea în benzi

În tabelul 14, se prezintă variația lățimii benzii tratate, în funcție de înălțimea de pulverizare.
Banda pulverizată la plantele prășitoare trebuie să aibă o lățime mai mare cu 4 - 5 cm decât zona de
protecție considerată pentru prășitul mecanic (25 - 30 cm, în funcție de cultură).

Tabelul 14
*)
Variația lățimii benzii tratate, în funcție de înălțimea de pulverizare
Înălțimea de pulverizare (a capului de
prindere a duzei), în mm 125 150 175 200
Lățimea benzii tratate 200 250 300 350
*) unghiul duzei = 80o

74
 75

La erbicidarea pe întreaga suprafață, înălțimea de pulverizare trebuie astfel aleasă, încât

marginea jetului dispersat să se suprapună (fig. 24).

Fig. 24. Fixarea înălțimii de pulverizare față de sol și a distanței dintre duze, la erbicidarea pe întreaga suprafață
a - fixare corectă; b - fixarea prea joasă; c - fixarea prea înaltă

Este necesar, de asemenea, ca picăturile din două jeturi vecine să nu se intersecteze între ele,
deoarece în zona de intersecție picăturile se ciocnesc între ele, rezultând alte picături cu diametre și
traiectorii diferite, ceea ce reduce uniformitatea de repartiție a picăturilor pe lățimea de lucru a
mașinii. De aceea, este necesar ca la montarea duzelor pe rampa de stropit, acestea să fie astfel
orientate, încât planul jeturilor de pulverizare să facă un unghi de circa 10o cu planul rampei (fig.
25).

75
 76

Fig. 25. Montarea corectă a duzelor și reglarea înălțimii de pulverizare la erbicidarea pe toată suprafața
a - jeturile a două duze vecine nu se întâlnesc;
b - jeturile se întâlnesc (planul jeturilor face un unghi de 10o cu planul rampei)

i. Verificarea debitului și a uniformității de distribuire a duzelor

Se execută staționar, la presiunea de lucru, colectând în vase separate lichidul pulverizat de
fiecare duză timp de 1 minut, după care se măsoară separat conținutul fiecărui vas. Se calculează
apoi debitul mediu al unei duze, se compară cu valorile individuale, debitarea considerându-se
satisfăcătoare atunci când diferențele nu depășesc cu mai mult de  5 % valoarea medie.
Pentru verificarea uniformității de distribuție pe lățimea jetului proiectat, se utilizează un
stand special, confecționat din tablă cu jghebulețe realizate prin ştanțare (fig. 26). Se aduce mașina
cu rampa de stropit deasupra standului (pot fi utilizate mai multe standuri pentru acoperirea întregii
lățimi de lucru) la lățimea impusă de tipul dozei, funcționează timp de 30 secunde sau 1 minut la
presiunea de lucru, se îndepărtează și se trece la măsurarea apei din fiecare pahar colector. Abaterea
debitelor individuale, faţă de debitul mediu, nu trebuie să depăşească  15 %.

Fig. 26. Stand pentru verificarea uniformității de distribuție a duzelor

1 - jghebulețe; 2 - cadru de lemn; 3 - stativ; 4 - eprubete; 5 - corp duză

76
 77

j. Respectarea vitezei și a presiunii de lucru

Creșterea vitezei de lucru peste cea stabilită la proba de teren a mașinii, conduce la
administrarea unei cantități mai mici de amestec erbicid, efectul fitotoxic asupra buruienilor este
diminuat, ulterior, fiind necesare lucrări de prășit mecanic sau manual.
Reducerea vitezei de lucru mărește cantitatea de amestec erbicid la unitatea de suprafață, cu
consecințe grave asupra culturii tratate, uneori și pentru premergătoare. De asemenea, nerespectarea
presiunii optime a duzelor (2 - 4 daN/cm2) conduce la scăderea preciziei debitelor realizate de duze
(diferențe de 10 - 15 % față de medie).
k. Jalonarea terenului
Atât la tratamentele efectuate cu mijloace terestre, cât și cu mijloace aviatice, este necesar să
se asigure jalonarea terenului, întrucât există pericolul să rămână benzi netratate sau să se realizeze
suprapuneri de la un parcurs la altul. În benzile netratate rămân buruieni necombătute ce necesită o
intervenție ulterioară, iar acolo unde sunt suprapuneri există pericolul de fitotoxicitate pentru planta
cultivată, uneori și pentru celelalte din cadrul rotației.
l. Proba în teren a mașinii de erbicidat
După verificarea în staționar a debitului și uniformității de distribuție, trebuie efectuată în
mod obligatoriu și proba în teren pentru verificarea cantității de amestec erbicid debitat la hectar.
Proba constă în colectarea și măsurarea cantității de lichid (apă curată) debitat în vase fixate sub
fiecare duză, atunci când agregatul se deplasează cu o anumită viteză, într-un anumit timp, pe o
distanță fixată în terenul unde urmează să se aplice tratamentul.
Se cunosc mai multe metode, dintre care se prezintă „metoda celor 1000 m2”. Pentru
aceasta, pe terenul unde urmează a se erbicida se va jalona o distanță astfel aleasă, încât după
parcurgerea de către agregat să se trateze o suprafață de 1000 m2. În vase fixate sub fiecare duză, se
colectează cantitatea de lichid debitată pe suprafața de 1000 m2, care trebuie să prezinte 1/10 din
cantitatea ce se administrează la hectar.
m. Cerințe specifice pentru pomicultură, viticultură și legumicultură. În pomicultură și
viticultură, trebuie să se evite contactul între amestecul erbicid și organele verzi, majoritatea
erbicidelor fiind fitotoxice prin absorbție foliară sau radiculară. La pomi și vița-de-vie, se manifestă
„selectivitatea de poziție” față de rădăcini la cea mai mare parte dintre erbicide, de aceea nu se
folosește decât în plantațiile mai bătrâne de 5 ani (cele tinere au rădăcini superficiale). La vița-de-
vie, aplicarea erbicidelor trebuie precedată de copcit (îndepărtarea rădăcinilor emise din altoi sau de
la nodul superior) când aceasta nu s-a efectuat câțiva ani; aplicarea preemergentă a erbicidelor în
benzi se poate efectua în toate plantațiile, indiferent de forma de conducere; aplicarea
postemergentă, numai în viile conduse în formă înaltă (100 - 220 cm înălțimea cordonului sau
trunchiului) și semiînaltă (60 - 80 cm). Erbicidele sistemice nu sunt recomandate în plantațiile de
pomi și viță-de-vie pe terenuri nisipoase, deoarece pot fi levigate ușor, devenind toxice pentru
rădăcini.
La culturile de legume pe straturi înălțate, aplicarea erbicidelor se face cu 1 - 2 zile înainte
de modelarea terenului, respectiv cu 10 - 15 zile înainte de semănat sau plantare (numai atunci când
modelarea se face toamna se aplică pe teren modelat), iar la cele pe teren nemodelat cu 2 - 7 zile
înainte de semănat, odată cu pregătirea patului germinativ.
n. Încorporarea în sol a erbicidelor
Erbicidele volatile sau cele care sunt descompuse ușor de razele solare trebuie încorporate în
sol concomitent cu aplicarea lor sau cel mult după 15 - 20 minute. Adâncimea de încorporare să fie
de 6 - 8 (10) cm, efectuată cu polidiscul în două sensuri. Erbicidele care nu necesită încorporare pe
cale mecanică sau sunt aplicate odată cu semănatul sunt antrenate în sol de către precipitații. Dacă
precipitațiile întârzie, în condiții de irigare pot fi aplicate „udări de stimulare a erbicidelor” cu
norme de udare mici (150 - 300 m3/ha), care pot avea rolul de udări de răsărire în anumiți ani.

77
 78

o. În timpul efectuării erbicidării:

- viteza vântului nu trebuie să depășească 5 km/oră în cazul tratamentelor cu mașini
terestre și 2 km/oră cu mijloace avio;
- înălțimea de zbor a mijloacelor avio nu trebuie să depășească 5 - 10 m la avioane și 5 m
la elicoptere, cu o viteză de zbor de până la 150 km/oră pentru avioane și sub 100 km/oră
pentru elicoptere;
- la umplerea rezervoarelor mașinilor de erbicidat, să se folosească site pentru filtrare,
evitându-se astfel pătrunderea impurităților care ar putea înfunda duzele;
- pentru realizarea unei pulverizări uniforme, să se verifice permanent înălțimea de lucru a
rampei de stropit, delimitându-se precis punctul de coborâre a ridicătorului hidraulic al
tractorului pentru respectarea înălțimii optime de pulverizare stabilită la începutul
lucrării de erbicidare;
- pentru evitarea supradozării cu erbicide a terenului de la capătul parcelelor, este
obligatoriu să fie oprită administrarea erbicidelor după ce agregatul a depășit marginile
acestora; întoarcerea să se facă în drum, iar la intrarea în parcelă, agregatul să aibă
viteza și presiunea de lucru stabilită inițial;
- este necesar ca pe parcursul lucrării de erbicidare să se urmărească ca turația motorului
tractorului să fie constantă, să se verifice dacă manometrul indică presiunea stabilită,
precum și funcționarea corectă a tuturor duzelor.

Întrebări:

1. Enumerați pagubele produse de buruieni și principalele surse de îmburuienare.

2. Clasificați metodele de combaterea buruienilor și prezentați principalele măsuri
agrotehnice.
3. Care sunt transformările suferite de erbicide în sol și consecințele pentru practica
agricolă?
4. Cum se calculează doza de erbicid?
5. Care sunt regulile principale pentru prepararea amestecului pentru erbicidat?
6. Care sunt cerințele specifice la aplicarea erbicidelor în pomicultură, viticultură și
legumicultură?
7. Ce reguli trebuie să fie respectate în timpul aplicării erbicidelor?

78
 79

Capitolul 6
ASOLAMENTELE

Prin asolament se înțelege repartiția diferitelor culturi pe sole într-o exploatație agricolă, iar
succesiunea lor în timp și în ciclul stabilit se numește rotație.
Asolamentul este măsura agrotehnică cea mai rentabilă, deoarece nu necesită intervenții
speciale, cu excepția priceperii celor care conduc exploatația agricolă.
Pentru realizarea asolamentului, terenul unităților agricole (exploatațiilor), se împarte în mai
multe sole, pe fiecare repartizându-se o anumită cultură sau un grup de culturi cu cerințe
agrobiologice asemănătoare.
Fiecare cultură poate ocupa anual una sau mai multe sole, sau numai o parte dintr-o solă.
Sola ocupată de două sau mai multe culturi poartă numele de solă mixtă sau combinată.
În anumite cazuri, o cultură rămâne doi sau mai mulți ani pe aceeași solă, ceea ce se
numește monocultură (exemplu: porumbul, grâul de toamnă etc.).
Dacă pe o solă se cultivă mai mulți ani o leguminoasă perenă (lucernă, trifoi, sparcetă), se
vorbește de solă săritoare.
Cultura premergătoare este cultura sau grupul de culturi care a ocupat o solă în anul
anterior și care exercită o anumită influență asupra culturii următoare. Această influență se poate
resimți 2 - 3 ani și chiar mai mult.
În tabelul 15, este reprezentată succesiunea în spațiu și în timp a culturilor unui asolament.

Tabelul 15
Rotația culturilor într-un asolament de 5 ani

An Sola 1 Sola 2 Sola 3 Sola 4 Sola 5

I Leguminoase Grâu de Porumb Grâu de toamnă + Porumb
anuale pentru toamnă orz de toamnă
boabe + plante
de nutreț
II Grâu de toamnă Porumb Grâu de toamnă + Porumb Leguminoase
orz de toamnă anuale pentru
boabe + plante de
nutreț
III Grâu de toamnă Porumb Leguminoase Grâu de toamnă Porumb
+ orz de toamnă anuale pentru
boabe + plante de
nutreț
IV Porumb Grâu de Porumb Leguminoase Grâu de toamnă
toamnă + orz anuale pentru
de toamnă boabe + plante de
nutreț
V Porumb Leguminoase Grâu de toamnă Porumb Grâu de toamnă +
anuale pentru orz de toamnă
boabe + plante
de nutreț

79
 80

6.1. Criteriile care stau la baza întocmirii asolamentelor

Pentru întocmirea corectă a unui asolament, cu o rotație rațională a culturilor, se au în

vedere câteva criterii:
a. Criterii economico-organizatorice. Asolamentul trebuie să cuprindă, în primul rând,
acele culturi și într-o astfel de proporție, încât în condițiile date de climă și sol să asigure producții
ridicate și cu un profit cât mai mare cultivatorului.
În fiecare zonă de cultură, trebuie să se țină seama de: climă și sol, relief, expoziție,
adâncimea apei freatice, prezența surselor de apă de irigație. Trebuie avută în vedere existența
rețelei de drumuri, necesitatea folosirii raționale a forței de muncă și a mijloacelor mecanice, de
existența în zonă a unor fabrici de zahăr, de ulei, de conserve, de distanța față de centrele populate,
de prețurile și de posibilitatea de valorificare a produselor agricole etc.
b. Criterii tehnice. Forma, mărimea și amplasarea solelor trebuie să permită un grad cât mai
ridicat de mecanizare. Forma optimă a acestora este cea dreptunghiulară sau pătrată. Pe terenurile în
pantă, solele sunt dreptunghiulare sau trapezoidale, mai mici decât pe terenurile plane și orientate
cu latura mare pe direcția curbelor de nivel.
c. Criterii agrobiologice. Se referă la cerințele plantelor cultivate față de rotație, în funcție
de particularitățile lor biologice. Fiecare plantă folosește din sol substanțe nutritive în cantități
diferite și numai anumite elemente. În general, plantele care consumă mult azot, fosfor sau potasiu
nu trebuie să urmeze una după alta fără aplicarea îngrășămintelor respective. Plantele mari
consumatoare de apă trebuie să alterneze cu plante care consumă mai puțină apă.
La folosirea substanțelor nutritive din sol prezintă foarte mare importanță modul de
înrădăcinare și felul sistemului radicular. Astfel, plante cum sunt cerealele păioase, inul, fasolea,
cartoful, mazărea etc. își dezvoltă sistemul radicular în stratul superficial de sol, în timp ce la altele
rădăcinile pătrund adânc în sol. Dacă aceleași plante se cultivă mai mulți ani la rând pe același
teren, există pericolul epuizării rezervei de hrană din anumite strate de sol, iar acest neajuns se
poate înlătura prin rotația culturilor. De asemenea, plantele care refac structura solului și-l
îmbogățesc în azot trebuie să alterneze cu plante care nu au aceste calități.
Plantele bune și foarte bune protectoare împotriva eroziunii solului (ierburile perene,
leguminoasele anuale, cerealele păioase) vor alterna cu plantele prășitoare care sunt rele
protectoare.
O altă cerință este aceea ca după plantele atacate de anumite boli și anumiți dăunători să
urmeze plante rezistente, deoarece prin rotație, li se întrerupe ciclul biologic. Culturile preferate de
paraziți nu trebuie să fie amplasate nici pe solele vecine. La o infecție puternică cu o boală sau cu
un dăunător, se recomandă introducerea în rotație a unor culturi „de asanare” (exemplu: lucerna),
care fac o purificare fitosanitară.
Asolamentele trebuie să conducă la evitarea sau, cel puțin, la diminuarea pericolului
îmburuienării. De aceea, culturile care luptă bine cu buruienile sau lasă solul curat de buruieni
(datorită lucrărilor de întreținere) este bine să urmeze după culturi care luptă slab cu buruienile.
Se mai ține seama ca plantele atacate de aceiași dăunători și de aceleași boli să nu se cultive
succesiv.

6.2. Locul diferitelor culturi în asolament

La întocmirea asolamentelor, plantele se grupează, în raport cu cerințele lor asemănătoare, în:

 cereale păioase de toamnă: grâu de toamnă, orz de toamnă, orzoaică de toamnă, secară,
triticale;

80
 81

 cereale păioase de primăvară: orz de primăvară, orzoaică de primăvară, ovăz, grâu de

primăvară, mei;
 prășitoare: porumb, floarea-soarelui, sfecla pentru zahăr, cartof, bumbac, tutun, sorg;
 leguminoase anuale: mazăre, fasole, soia, fasoliță, linte, bob, năut, lupin;
 leguminoase perene: lucernă, trifoi, sparcetă;
 plante tehnice: rapiță, ricin, in, cânepă;
 plante furajere anuale: iarba de Sudan, porumb pentru masă verde, porumb pentru
siloz, borceag de toamnă, borceag de primăvară etc.;
 plante medicinale și aromatice: coriandru, mușețel, mentă, fenicul, chimion, levănțică,
mac, muștar negru, degețel etc.;
 plante legumicole (grupe): solano-fructoase, vărzoase, leguminoase, rădăcinoase,
tuberculifere, bulboase etc.
Cerealele de toamnă au ca plante bune premergătoare leguminoasele pentru boabe și
plantele de nutreț care părăsesc terenul devreme și-l lasă bogat în azot. De asemenea, prășitoarele
timpurii și semitimpurii sunt bune premergătoare.
Cerealele de primăvară se cultivă, de obicei, după prășitoare și mai ales după cele care se
recoltează târziu. Cerealele de primăvară se pot cultiva și după cerealele de toamnă.
Plantele prășitoare urmează, de regulă, după prășitoare sau după oricare altă cultură, cu
condiția fertilizării organice, urmând ca efectul să se răsfrângă și asupra culturilor care urmează în
rotație. Porumbul se poate cultiva mai mulți ani după el însuși, însă sfecla de zahăr și floarea-
soarelui nu se autosuportă, fiind necesare măsuri ca ele să nu revină pe același teren decât după 5 -
6 ani.
Leguminoasele pentru boabe se pot cultiva după cereale de toamnă și primăvară
neîmburuienate sau prășitoare care lasă terenul curat de buruieni.
Plantele tehnice se cultivă, de asemenea, după cereale păioase care au fost bine întreținute,
curate de buruieni și după prășitoare. Se recomandă ca inul de sămânță și ulei să nu revină pe
aceeași solă decât după 5 - 6 ani. Pe de altă parte, cânepa nu se va cultiva după floarea-soarelui,
dacă aceasta a fost atacată de lupoaie.
Plantele legumicole se plasează în asolament în raport cu specializarea exploatațiilor,
cerințele biologice ale plantelor și sistemul de cultură aplicat.

6.3. Sisteme de asolamente

Asolamentele pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, cum ar fi: după numărul de
sole, după structura culturilor și locul lor în exploatație, după producția principală (culturi pentru
boabe, furajere, tehnice, legumicole etc.). Niciunul din criteriile prezentate mai sus nu este riguros,
multe grupe de asolamente având caractere comune. Considerăm mai potrivită clasificarea care are
la bază structura culturilor ca un criteriu principal. Din acest punct de vedere, pot fi: asolamente
pentru cultura mare (asolamente agricole), furajere, legumicole, mixte.

6.3.1. Asolamentele agricole

Sunt cele care cuprind plante din cultura mare. În funcție de ponderea diferitelor plante sau
grupe de plante, acestea pot fi: asolamente cu cereale păioase și prășitoare; cu prășitoare și cereale
păioase; cu ierburi perene; cu solă săritoare amelioratoare etc.

81
 82

Exemple de rotații pentru câteva asolamente agricole în zona de sud a țării:

- rotație de 2 ani:
I) cereale de toamnă;
II) prășitoare.
Varianta cea mai folosită a acestei rotații este: I) grâu de toamnă; II) porumb boabe. Este cea
mai simplă rotație practicată de multe gospodării țărănești, cu numeroase dezavantaje, la care se
adaugă și faptul că aceste două plante au agenți fitopatogeni și dăunători comuni.
- rotație de 3 ani:
I) leguminoase + plante tehnice;
II) cereale păioase;
III) porumb boabe.
- rotație de 4 ani:
I) leguminoase pentru boabe;
II) cereale păioase;
III) plante tehnice;
IV) porumb boabe.
- rotație de 5 ani:
I) leguminoase + plante furajere;
II) cereale de toamnă;
III) cereale de toamnă;
IV) porumb boabe + plante tehnice;
V) porumb boabe + plante tehnice.

6.3.2. Asolamente furajere

Ponderea în structura culturilor sau chiar în totalitate o au plantele furajere. Se organizează

în unități agricole cu sector zootehnic dezvoltat. Exemplu de asolament pentru zona de sud a țării cu
plante furajere anuale:
I) borceag cu secară;
II) porumb siloz;
III) secară masă verde;
IV) sfeclă furajeră.

6.3.3. Asolamente furajere

Sunt asolamente care cuprind plante din grupe diferite de culturi, cum ar fi asolamentele cu
culturi de câmp și legumicole, al asolamentelor cu culturi de câmp și furajere etc. Au o răspândire
destul de mare, deoarece răspund unor cerințe economice permanente ale pieței. În cazul acestor
asolamente, datorită diferențelor agrobiologice dintre plantele care se cultivă, precum și numărului
mai mare de plante, este ușurată găsirea de premergătoare mai potrivite fiecărei culturi, comparativ
cu asolamentele specializate.
Exemplu de rotație de culturi pentru un astfel de asolament:
I) leguminoase pentru boabe + plante tehnice (floarea-soarelui, inul, rapița etc.);
II) cereale de toamnă;
III) cereale de toamnă (orz) cultura I + plante legumicole (cultura a II-a);
IV) porumb boabe + porumb siloz.

82
 83

6.3.4. Asolamente legumicole

Pentru realizarea unor astfel de asolamente, trebuie avute în vedere câteva considerente:
- culturile legumicole, fiind mari consumatoare de apă, aceste asolamente se amplasează
în apropierea surselor de apă;
- solurile cele mai potrivite sunt cele lutoase, luto-nisipoase, afânate, profunde;
- asolamentele legumicole sunt intensive și, în mod frecvent, cuprind culturi succesive;
- dacă este posibil, asolamentele legumicole să cuprindă în structură și plante perene
(lucernă, trifoi etc.) chiar și numai ca solă săritoare;
Exemplu de rotație:
I) tomate de toamnă;
II) ceapă + usturoi;
III) morcov + păstârnac;
IV) varză de toamnă.
În fiecare exploatație agricolă, este obligatorie existența unui registru al asolamentului care
să cuprindă: data și indicii de calitate ai lucrărilor solului; felul și dozele de îngrășăminte și
pesticide aplicate; lucrările de îngrijire etc. Acestea servesc la justificarea producțiilor obținute în
fiecare an, la stabilirea cauzelor unor greșeli, evitarea repetărilor, la unele modificări în tehnologie,
în mod diferențiat pe sole și parcele etc. Această evidență este importantă pentru toți cei care
conduc un proces de producție, întrucât nu pot fi memorate toate datele cuprinse într-un astfel de
registru.

Întrebări:

1. Definiți asolamentul și enumerați criteriile care stau la baza întocmirii asolamentelor.

2. Precizați câteva dintre cerințele agrobiologice de care se ține cont la întocmirea unui
asolament.
3. Care este locul diferitelor grupe de plante în cadrul unui asolament?
4. Clasificați asolamentele și exemplificați cu câte un tip de rotație din fiecare.
5. Care este importanța registrului asolamentului?

83
 84

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Bonciarelli, F. – Agronomia. Edagricole. Italia, 1976.

Budoi, Gh. – Herbologie aplicată. U.S.A.M.V., București, 1993.
Budoi, Gh. și colab. – Agrofitotehnie. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981.
Budoi, Gh.; Penescu, A. – Agrotehnica. Editura Ceres, București, 1996.
Căproiu, St.; Scripnic, V.; Ciubotaru, C.; Babiciu, P.; Reș, V. – Mașini agricole de lucrat
solul, semănat și întreținerea culturilor. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982.
Davidescu, D.; Davidescu, V. – Agrochimia modernă. Editura Academiei Române,
București, 1981.
Davidescu, D.; Davidescu, V. – Agrochimia horticolă. Editura Academiei Române,
București, 1992.
Dorneanu, A. – Dirijarea fertilității solului. Editura Ceres, București, 1976.
Dumitrescu, N.; Popa, A. – Agrotehnica terenurilor arabile. Editura Ceres, București, 1979.
Guș, P.; Lăzureanu, A.; Săndoiu, D.; Jitnăreanu, G.; Stancu, I. – Agrotehnică. Editura
Risoprint, Cluj-Napoca, 1998.
Hénin, S. și colab. – Le profil cultural. L’etat physique du sol et ses concequances
agronomiques. Massen et C-ie, Editeurs, Paris, 1969.
Indrea, D. și colab. – Legumicultură. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.
Lixandru, Gh. și colab. – Agrochimie. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990.
Motcă, Gh.; Vâjială, M. – Agricultură, horticultură, zootehnie. Partea I și a IV-a, Lito
I.A.N.B., București, 1983.
Pintilie, C. și colab. – Agrotehnică și tehnică experimentală. Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1980.
Pintilie, C. și colab. – Agrotehnica. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985.
Sin, Gh.; Hera, C. – Lucrările solului și raționalizarea consumului de energie. În: Producția
vegetală, cereale și plante tehnice, nr. 7, 1980.
Soltner, D. – Phytotechnie speciale. Colection „Science et techniques agricoles”, Angers, 1990.
Staicu, Ir. – Agrotehnica. Editura Agrosilvică, București, 1969.
Stangă, N. și colab. – Sporurile de producție, eficiența economică și energetică a
scarificării și afânării adânci. În: Cereale și plante tehnice, nr. 8, 1987.
Șandru, A.; Popescu, S.; Cristea, L.; Neculăiasa, V. – Exploatarea utilajelor agricole.
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.
Șarpe, N.; Strejan, Gh. – Combaterea chimică a buruienilor din culturile de câmp. Editura
Ceres, București, 1981.
Toma, D. – Mașini și instalații agricole. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975.
Toma, D.; Bianu, I. – Sisteme de mașini și eficiența exploatării lor în producția vegetală.
Editura Ceres, București, 1977.
Toma, D. și colab. – Tractoare și mașini agricole. Partea a II-a „Mașini agricole”, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1981.
Toma, D.; Sin, Gh. – Calitatea lucrărilor executate mecanizat pentru culturile de câmp.
București, 1987.
Vâjială, M. – Îndrumător de lucrări practice la Agricultură, Horticultură, Zootehnie. Partea I,
Lito I.A.N.B., București, 1982.
Vâjială, M. – Bazele agrobiologice ale mecanizării și prelucrării produselor agricole.
Partea I, U.S.A.M.V., București, 1991.
Vâjială, M. – Materiale și procese agricole. Editura Elisavaros, 1998.
William, A Hayes – Minimum tillage farming. No-Till Farmer Inc. Brookfield, Winsconsin,
1982.

84