Motor în patru timpi

Motorul în patru timpi este un tip de motor cu ardere internă al cărui

piston face 4 curse simple într-un ciclu motor. Pistonul se mișcă într-un
cilindru închis la un capăt de chiulasă. Mișcarea pistonului este
asigurată de un mecanism bielă-arbore cotit și are loc între două poziții
extreme: punctul mort interior și punctul mort exterior.
În punctul mort interior (PMI), pistonul este în interiorul cilindrului și
volumul acestuia este minim.La punctul mort exterior (PME), pistonul
se găsește la cealaltă extremitate în raport cu PMI și volumul acestuia
este maxim.
Un ciclu motor are loc de-a lungul a două rotații ale arborelui cotit și
cuprinde patru faze: admisia, compresia, arderea și destinderea și, în
final, evacuarea.
Principiul de funcționare
În momentul deplasării pistonului de la punctul mort interior la
punctul mort exterior, supapa de admisie 6 este deschisă și prin urmare
în cilindru intră încărcătură proaspătă (din cauza depresiunii create de
mișcarea pistonului). Așadar are loc admisia (curba g-a din diagramă). În
continuare, prin deplasarea pistonului de la punctul mort exterior la
punctul mort interior, are loc comprimarea încărcăturii, ambele supape
fiind închise. Până ca pistonul să ajungă la punctul mort interior,
încărcătura este aprinsă și arde degajând căldură, ceea ce duce la
mărirea presiunii în cilindru.
Istoric
Potrivit recentelor studii istorice, inventatorii italieni Eugenio
Barsanti și Felice Matteucci au brevetat o primă versiune, care mergea
eficient, a unui motor cu ardere internă, în 1854 la Londra (pt. Num.
1072). Se susține că motorul Otto este în multe părți, cel puțin, inspirat
din precedentele invenții ale acestuia, dar, deocamdată nu există nici o
documentație despre motorul italian creat înaintea celui al lui Otto.
Nikolaus August Otto a fost inventatorul german al primului motor cu
ardere internă care ardea în mod eficient combustibilul direct într-o
cameră cu piston. Deși au mai fost inventate și alte motoare cu ardere
internă (de exemplu, de către Etienne Lenoir), acestea nu s-au bazat pe
patru timpi separați. Conceptul de patru timpi este posibil să fi fost deja
discutat la data invenției lui Otto, dar el a fost primul care l-a pus în
practică.
Ciclul Otto
Motorul Otto a fost conceput ca un motor staționar; acțiunea
motorului constă în mișcări ale pistonului în interiorul cilindrului înspre
și dinspre camera de ardere. Otto l-a vândut doar ca pe un motor
staționar. Utilizat mai târziu într-o formă adaptată drept motor de
automobil, sunt implicați patru timpi, spre interiorul și spre exteriorul
camerei de ardere:
1.Admisie în prima cursă spre exterior - cărbune, gaz și aer intră în
camera pistonului.
2.Compresie adiabatică în prima cursă spre interior - pistonul comprimă
amestecul.
3.Ardere și destindere adiabatică în a doua cursă spre exterior -
amestecul combustibil se aprinde printr-o scânteie electrică și arde.
4.Evacuare în a doua cursă spre interior – degajă gazele de ardere din
camera pistonului.