Motor în patru timpi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Un ciclu motor are loc de-a lungul a două rotații ale arborelui cotit și cuprinde patru faze: 1. Admisia, 2.
Compresia, 3. Arderea și Destinderea, 4. Evacuarea

Motorul în patru timpi este un tip de motor cu ardere internă al cărui piston face 4

curse simple într-un ciclu motor. Pistonul se mișcă într-un cilindru închis la un capăt
de chiulasă. Mișcarea pistonului este asigurată de un mecanism bielă-arbore cotit și
are loc între două poziții extreme: punctul mort interior și punctul mort exterior.
În punctul mort interior PMI, pistonul este în interiorul cilindrului și volumul acestuia
este minim.
La punctul mort exterior PME, pistonul se găsește la cealaltă extremitate în raport cu
PMI și volumul acestuia este maxim.
Un ciclu motor are loc de-a lungul a două rotații ale arborelui cotit și cuprinde patru
faze: admisia, compresia, arderea și destinderea și, în final, evacuarea.

Cuprins

 1Principiul de funcționare
 2Istoric
 3Ciclul Otto
 4Bibliografie
 5Legături externe
 6Vezi și

Principiul de funcționare[modificare | modificare sursă]

Diagrama de funcționare și ciclul termodinamic motor reprezentat în diagrama p-V
Legenda:
1 - cilindrul
2 - chiulasa
3 - pistonul
4 - biela
5 - arborele cotit
6 - supapa de admisie
7 - supapa de evacuare

În momentul deplasării pistonului de la punctul mort interior la punctul mort exterior,

supapa de admisie 6 (vezi imaginea din stânga) este deschisă și prin urmare în
cilindru intră încărcătură proaspătă (din cauza depresiunii create de mișcarea
pistonului). Așadar are loc admisia (curba g-a din diagramă). În continuare, prin
deplasarea pistonului de la punctul mort exterior la punctul mort interior, are loc
comprimarea încărcăturii, ambele supape (6 și 7) fiind închise. Până ca pistonul să
ajungă la punctul mort interior, încărcătura este aprinsă și arde degajând căldură,
ceea ce duce la mărirea presiunii în cilindru.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Nikolaus Otto
Potrivit recentelor studii istorice, inventatorii italieni Eugenio Barsanti și Felice
Matteucci au brevetat o primă versiune, care mergea eficient, a unui motor cu
combustie internă, în 1854 la Londra (pt. Num. 1072). Se susține că motorul Otto
este în multe părți, cel puțin, inspirat din precedentele invenții ale acestuia, dar,
deocamdată nu există nici o documentație despre motorul italian creat înaintea celui
al lui Otto.
Nikolaus August Otto a fost inventatorul german al primului motor cu combustie
internă care ardea în mod eficient combustibilul direct într-o cameră cu piston. Deși
au mai fost inventate și alte motoare cu combustie internă (de exemplu, de către
Etienne Lenoir), acestea nu s-au bazat pe patru timpi separați. Conceptul de patru
timpi este posibil să fi fost deja discutat la data invenției lui Otto, dar el a fost primul
care l-a pus în practică.

Ciclul Otto[modificare | modificare sursă]

Un motor Otto din anii 1920

Articol principal: Ciclul Otto.

Motorul Otto a fost conceput ca un motor de staționare și în acțiunea motorului,
timpul este mișcarea în sus sau jos a unui piston într-un cilindru. Utilizat mai târziu,
într-o formă adaptată ca un motor de automobil, sunt implicați patru timpi sus-jos:

1. Admisie descendentă - gaz de cărbune și aer intră în camera pistonului

2. Compresie adiabatica în sens ascendent - pistonul
comprimă amestecul
3. Ardere și destindere adiabatica descendentă - aprinderea amestecului
de combustibil și aer cu scânteie electrică
4. Evacuarea ascendentă – degajă gaze de eșapament din camera
pistonului.
Otto l-a vândut doar ca pe un motor staționar.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Nicolae Negurescu, Constantin Pană și Marcel Popa - Motoare cu ardere
internă, Vol. 1, Editura Matrix Rom, ediția a II-a, 1996.