Strategii de provocare/prevenire si de reducere a conflictelor

“SECRETUL ŞI FARMECUL VIETII NOASTRE NU CONSTĂ ÎN LIPSA UNUI CONFLICT, CI ÎN HOTĂRÎREA ŞI

PERCEPEREA NOASTRĂ DE A-L REZOLVA” (Anton Semjonowitsch Makarenko)

Conflictul este un fenomen social și poate fi definit ca un dezacord, contradicție sau incompatibilitate între
ideile, valorile sau interesele a cel puțin două persoane sau grupuri destinate. Conflictul reprezinta o specie
aparte a situațiilor de negociere care necesită analiză, strategie și intervenții bine gândite.

Conflictul este unul dintre cele mai răspândite fenomene în viaţă, în procesul de comunicare al oamenilor.
Dacă ar fi să facem o analiză per ansamblu a relaţiilor interpersonale, oamenii s-au ciocnit de nenumărate ori
de situaţii tensionate, începând cu certuri nesemnificative şi terminând cu războaie,fenomen care din păcate se
întîmplă și astăzi. Dinamica conflictelor a fost comparată de multe ori cu un aisberg: ne dă de înţeles că doar o
mică parte a conflictelor este vizibilă la suprafaţă, iar restul sub apă, părțile invizibile –sunt cele care
determină dimensiunea şi comportamentul aisbergului. Conflictul a existat şi există oriunde sunt oameni, unde
există idei, valori, stiluri şi standarte care pot intra în conflict, ceea ce înseamnă că orice poate reprezenta
sursa unui conflict: obiective, scopuri, aspiraţii, aşteptări neconfirmate, obiceiuri, prejudecăţi, agresivitate.
Pentru a rezolva un conflict,este necesar ca mai întâi să îl înţelegem, dincolo de emoţiile şi stările pe care el ni
le provoacă.

Tipurile de conflicte sunt urmatoarele:

1. conflict obiectiv – când există o divergenţă de scopuri şi interese;
2. conflict cognitiv – când există o divergență de idei sau cunoștințe;
3. conflict afectiv – când există o incompatibilitate emoțională.
Modalitatile de comportament în situații de conflict pot fi:
- presiune (insistenta)
- retragerea (evitarea conflictului);
- supunere (adaptare, predare, refuz de a lupta, renunțare la propriile interese);
- compromis (predare reciprocă, căutarea căii de mijloc);
- colaborare (ținând cont de interesele reciproce și găsirea unei soluții reciproc acceptabile).
Solutionarea constructivă a conflictului depinde de mai mulți factori și anume:
- percepția obiectivă a conflictului;
- accesibilitatea și eficacitatea dialogului;
- crearea unei atmosfere de încredere reciprocă și colaborare
Modalități de rezolvare a conflictelor sunt multe. Abordarea clasică propune patru căi de rezolvare:
1. Stăpânirea – soluționarea conflictului în favoarea unei părți care este complet satisfăcută în timp ce cealaltă
parte este complet nesatisfăcută.
2. Compromisuri – satisfacerea parțială a ambelor părți.
3. Integrarea – satisfacerea completă a ambelor părți.
4. Separarea părților aflate în conflict.
Thomas evidențiază următoarele strategii de soluționare a conflictelor:
1. Confruntarea – urmărirea propriilor scopuri, neținând cont de nevoile celuilalt: dominarea, folosirea
diferitelor metode pentru tensionarea oponentului.
2. Evitarea – subiectul nu ia nicio atitudine față de conflict, el nu-și urmărește interesele, nici pe ale celorlalți,
se stăruie să nu ia nicio responsabilitate asupra sa, nu acordă atenție contradicțiilor.
3. Colaborarea – acțiunile sunt, de obicei, orientate spre căutarea unei soluții care ar satisface interesele atât
uneia dintre părți cât și ale celeilalte.
4. Acomodarea – individul își neglijează propriile interese pentru a le satisface pe ale celuilalt, acesta este
prototipul sacrificiului de sine.
5. Compromisul – scopul este de a găsi o soluție rapidă, reciproc avantajoasă sau să satisfacă parțial ambele
părți
Specialiștii în domeniu K. Thomas și R. Kilmann au abordat mai multe strategii de comportament care
pot fi folosite în situații conflictuale :
Strategia concurenței. Este aplicată de persoana care are o voință puternică, autoritară, care nu este interesată
să coopereze cu partea adversă, dar face eforturi pentru satisfacerea intereselor proprii.
Strategia cooperării. Presupune că, apărând interesele unei părți, trebuie să se ia în calcul și interesele
celeilalte părți. Această strategie este mai dificil de aplicat deoarece necesită un timp mai îndelungat și
presupune, în același timp, elaborarea unei decizii reciproc avantajoase.
Strategia compromisului. Esența acesteia constă în faptul că părțile tind să soluționeze divergențele prin
cedări reciproce. Compromisul pune preț pe determinarea regulilor de schimb reciproc.
Strategia ignorării. Această strategie se aplică în cazul când problema nu este importantă pentru una dintre
părți și nu merită să se iroseasca prea mult efort și timp pentru soluționarea acesteia. Strategia ignorării
presupune că persoana încearcă pe cât e posibil să evite conflictul. Această strategie nu trebuie considerată ca
una ce evită responsabilitatea. În realitate, amânarea sau evitarea poate fi o reacție adecvată la situația de
conflict, când aceasta se rezolvă de sine stătător .
Strategia adaptării. Presupune ca o parte să acționeze în concordanță cu cealaltă parte. Această strategie este
aplicată în situațiile când: - problema principală constă în restabilirea liniștii și stabilității și nu în rezolvarea
conflictului.