SUBIECTE PENTRU EXAMEN LA DISCIPLINA

PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI SUPERIOR

Examinator şi responsabil de curs: Lilia Țurcan Balțat, dr., conf. univ.
1. Argumentaţi importanţa seminarul universitar din perspectiva necesității formării
competențelor studentului cercetător.
2. Enumeraţi funcţiile seminarului didactic universitar
3. Distingeți tipurile de seminare universitare
4. Definiţi conceptele de bază ale cursului: pedagogie, pedagogia învăţământului
superior, comunicare didactică, competenţă de comunicare, competenţă
comunicativă, comunicare managerială, tehnologii didactice
5. Expuneţi scopul, esenţa, principiile învățământului superior
6. Descrieţi tipologia strategiilor didactice
7. Caracterizaţi personalitatea studentului cercetător.
8. Comentaţi contribuţia universităţilor medievale în dezvoltarea pedagogiei
învăţământului superior
9. Numiţi sistemul de competenţe profesionale raportat la competenţele specifice
disciplinei
10. Prezentaţi strategii de dezvoltare a calitatății în învăţământul superior
11. Numiţi metode de evaluare în învățământul superior
12. Definiți conceptul de management al calităţii
13. Descrieți prelegerea universitară: concept, tipologie, structură, funcții
14. Argumentați importanța studiului individual – formă fundamentală de autoinstruire a
studenţilor
15. Descrieți profilul profesorului sec.21 din învățământul superior național
16. Prezentaţi schematizat şi descrieţi Curriculumul universitar.
17. Numiți și analizați produsele curriculare
18. Numiți și descrieți funcțiile evaluării

RASPUNSURI: Cozma Andrei

1) Seminarul universitar este important pentru formarea competențelor studenților
cercetători, cum ar fi abilitățile de cercetare, de comunicare, de gândire critică, de
lucru în echipă și de organizare și planificare. Aceste competențe sunt cruciale în
orice domeniu de activitate și sunt esențiale pentru dezvoltarea unei cariere academice
sau profesionale de succes.
2) Funcțiile seminarului didactic universitar sunt:
 A. Dezvoltarea abilităților de cercetare
B. Dezvoltarea abilităților de comunicare
C. Învățarea colaborativă
D. Dezvoltarea abilităților de gândire critică
E. Învățarea autonomă
F. Dezvoltarea abilităților de organizare și planificare
G. Evaluarea progresului.
3) Tipurile de seminarii universitare includ seminarul de cercetare, seminarul de dezbatere,
seminarul practic, seminarul de prezentare, seminarul de planificare și seminarul de
management. Fiecare tip de seminar are un obiectiv specific și se concentrează pe dezvoltarea
abilităților specifice într-un anumit domeniu de studiu.

4) A. Pedagogie: știința care se ocupă de studiul procesului educațional și de tehnicile de

predare și învățare.
B. Pedagogia învățământului superior: teoriile și practicile care se concentrează pe
predarea și învățarea la nivelul educației superioare.
C. Comunicare didactică: procesul de transmitere a cunoștințelor de la profesor la
elevi sau studenți.
D. Competență de comunicare: abilitatea de a comunica eficient și de a înțelege
mesajele celorlalți.
E. Competență comunicativă: capacitatea de a utiliza în mod eficient competențele
verbale și non-verbale pentru a comunica cu succes cu alți oameni.
F. Comunicare managerială: abilitatea de a comunica eficient în cadrul unei
organizații pentru a asigura succesul și realizarea obiectivelor.
G. Tehnologii didactice: utilizarea tehnologiei pentru a sprijini procesul de predare și
învățare.

5) Scopul învățământului superior este pregătirea studenților pentru cariere în domeniul de

studiu, prin dezvoltarea cunoștințelor, abilităților și competențelor necesare. Esența
învățământului superior constă în oferirea unui mediu educațional de calitate, care să
stimuleze dezvoltarea intelectuală și profesională a studenților, precum și promovarea
cercetării și inovației. Principiile învățământului superior includ autonomia academică,
calitatea educației, accesibilitatea, diversitatea, relevanța socială și angajamentul față de
dezvoltarea durabilă.
6) Tipurile de strategii didactice includ: strategii de predare directă, strategii de învățare
activă, strategii de învățare prin descoperire, strategii de învățare cooperativă, strategii de
învățare personalizată și strategii de învățare prin simulare. Aceste strategii pot fi folosite în
mod individual sau combinate, în funcție de nevoile specifice ale studenților și ale cursurilor.

7) Personalitatea studentului cercetător include trăsături precum curiozitatea, perseverența,

concentrarea, independența, creativitatea, capacitatea de analiză și sinteză, gândirea critică și
abilitățile de comunicare. Aceste trăsături îi permit studentului cercetător să își îndeplinească
rolul de student și cercetător în același timp.

8) Universitățile medievale au avut o contribuție majoră în dezvoltarea pedagogiei

învățământului superior. Aceste instituții au fost înființate în Evul Mediu ca o alternativă la
școlile și mănăstirile de pe vremea aceea, iar obiectivul lor era să ofere o educație superioară
și să dezvolte cercetarea în diferite domenii.

Universitățile medievale au introdus conceptul de curriculum, care a fost creat pentru a oferi
o structură educației universitare. De asemenea, acestea au pus accentul pe studiul logicii și
filozofiei, care erau considerate bazele oricărui studiu academic. Universitățile medievale au
dezvoltat și metode de predare care au pus accentul pe dialog și dezbateri, pentru a stimula
gândirea critică și discuțiile intelectuale.

Un alt aspect important al universităților medievale a fost faptul că acestea au fost instituții
cosmopolite, unde studenții și profesorii proveneau din diverse țări și culturi. Această
diversitate a dus la o schimbare și o dezvoltare continuă a cunoașterii și a înțelegerii
reciproce.

9) Sistemul de competențe profesionale raportat la competențele specifice disciplinei se

referă la setul de competențe și abilități pe care un absolvent al unei anumite discipline
trebuie să le dobândească în timpul studiilor sale universitare pentru a putea practica cu
succes în acea anumită profesie.

Aceste competențe profesionale sunt de obicei structurate în funcție de competențele

specifice disciplinei și sunt adaptate la nevoile pieței muncii și la cerințele practice ale
disciplinei respective. De exemplu, un absolvent al unei facultăți de medicină trebuie să
dobândească competențe profesionale specifice în domeniul sănătății, cum ar fi abilități de
diagnosticare, abilități de tratament și abilități de comunicare cu pacienții și cu ceilalți
profesioniști din domeniu.

Sistemul de competențe profesionale raportat la competențele specifice disciplinei poate fi

folosit de către universități pentru a evalua și a asigura calitatea educației oferite și pentru a
pregăti studenții pentru succesul în cariera lor.

10) Pentru a dezvolta calitatea în învățământul superior, se pot urmări mai multe strategii.
Printre acestea se numără:

● Acreditarea programelor de studii pentru a asigura respectarea standardelor de

calitate;
● Evaluarea programelor de studii și a profesorilor pentru a identifica punctele tari și
slabe ale procesului educațional și pentru a îmbunătăți calitatea acestuia;
● Utilizarea tehnologiilor educaționale pentru a crește eficiența și accesibilitatea
educației;
● Colaborarea cu angajatorii și cu comunitatea locală pentru a dezvolta programe de
studii și stagii de practică care să se alinieze cu nevoile pieței muncii;
● Participarea la programe de schimb internaționale pentru a oferi studenților
oportunități de a dobândi experiență într-un mediu multicultural și de a dezvolta
abilități interculturale și lingvistice;
● Dezvoltarea competențelor de comunicare prin intermediul activităților precum
dezbateri, prezentări și proiecte de grup pentru a îmbunătăți abilitățile de comunicare
și de colaborare ale studenților, care sunt esențiale în viața profesională.

11) În învățământul superior, sunt utilizate diverse metode de evaluare a performanței

studenților, printre care se numără:

● Evaluarea prin teste și examene scrise, care sunt folosite pentru a evalua nivelul de
cunoaștere și înțelegere a subiectelor predate;
● Proiecte individuale sau în grup, care implică dezvoltarea unei sarcini sau a unui
proiect de către un student sau un grup de studenți și evaluarea acestuia de către
profesor;
● Prezentări orale, care presupun prezentarea unui subiect sau a unui proiect în fața
clasei și evaluarea capacității de comunicare și de prezentare a studenților;
 ● Portofolii, care conțin lucrări scrise, proiecte și alte materiale care reflectă evoluția
studenților în timpul semestrului sau al anului universitar;
● Evaluarea reciprocă prin intermediul colegilor sau a perechilor de lucru, care implică
evaluarea lucrărilor sau a prezentărilor făcute de către studenți;
● Evaluarea continuă, care presupune monitorizarea performanței studenților pe
parcursul semestrului sau al anului universitar, prin intermediul participării active și a
calității lucrărilor sau proiectelor;
● Evaluarea practică, care implică evaluarea abilităților și a cunoștințelor studenților
într-un context practic, prin intermediul stagiilor de practică sau a proiectelor de
cercetare.
12) Managementul calității reprezintă un ansamblu de metode și tehnici prin care se
planifică, se implementează, se monitorizează și se îmbunătățește continuu calitatea
produselor și serviciilor oferite de o organizație, cu scopul de a satisface nevoile și așteptările
clienților și a altor părți interesate.

În învățământul superior, managementul calității are ca obiectiv asigurarea unei calități

ridicate a serviciilor educaționale și a procesului de învățare, prin intermediul unor politici și
practici adecvate, bazate pe principii precum îmbunătățirea continuă, implicarea și
responsabilizarea angajaților, măsurarea performanței și satisfacția clienților. Astfel,
managementul calității în învățământul superior include activități precum evaluarea și
monitorizarea performanțelor academice, dezvoltarea de politici și proceduri de calitate,
îmbunătățirea proceselor academice și implicarea tuturor părților interesate în dezvoltarea și
implementarea acestora.

13) Prelegerea universitară este o metodă de predare utilizată în învățământul superior, care
implică prezentarea orală a unui subiect sau mai multor subiecte în fața studenților și/sau a
cadrelor didactice. Aceasta poate fi de mai multe tipuri, cum ar fi expositivă, demonstrativă
sau interactivă, iar structura sa poate varia în funcție de natura subiectelor abordate și de
obiectivele didactice.

Prelegerea universitară are mai multe funcții, printre care se numără consolidarea și
transmiterea de cunoștințe, dezvoltarea abilităților de ascultare și de concentrare, stimularea
gândirii critice și analitice, precum și încurajarea comunicării și interacțiunii între profesori și
studenți. Totodată, prelegerea universitară poate furniza resurse utile pentru studenți, cum ar
fi notițe și prezentări.
În general, prelegerea universitară reprezintă o metodă importantă de predare în învățământul
superior, care poate fi adaptată în funcție de nevoile specifice ale studenților și de obiectivele
didactice ale cursului.

14) Studiul individual reprezintă o formă fundamentală de autoinstruire a studenților, care are
o importanță esențială în dezvoltarea competențelor și abilităților acestora. Prin studiul
individual, studenții își dezvoltă abilitatea de a căuta și a procesa informații, de a analiza și de
a sintetiza cunoștințele, de a găsi soluții și de a lua decizii. De asemenea, studiul individual îi
ajută să își îmbunătățească capacitatea de a învăța și de a se adapta la schimbările și
provocările viitoare. În acest fel, studiul individual poate contribui la formarea unor studenți
autonomi, capabili să-și asume responsabilitatea pentru propriul proces de învățare și să-și
atingă obiectivele academice și profesionale.

15) Profesorul din învățământul superior al secolului 21 trebuie să aibă un profil complex,
adaptat la cerințele și provocările noii ere digitale și a globalizării. Profesorul trebuie să fie un
expert în domeniul său de activitate, să aibă o gândire critică, o capacitate de inovare și
adaptare, precum și o înțelegere profundă a proceselor de învățare și dezvoltare a
competențelor. Mai precis, profilul profesorului din învățământul superior național include
următoarele caracteristici:

● Expertiza în domeniu: profesorul trebuie să fie un specialist în domeniul său de

activitate, să aibă o pregătire academică solidă și o experiență relevantă în domeniu.
●
● Gândire critică: profesorul trebuie să aibă capacitatea de a analiza informațiile, de a
evalua argumentele și de a lua decizii bazate pe date și fapte.
●
● Capacitatea de inovare și adaptare: profesorul trebuie să fie deschis la inovații și să
aibă o viziune aprofundată a tehnologiilor și metodologiilor noi în învățământ.
●
● Înțelegerea proceselor de învățare și dezvoltare a competențelor: profesorul trebuie să
fie capabil să adapteze strategiile didactice și să găsească metode eficiente pentru a
ajuta studenții să-și dezvolte competențele.
●
 ● Abilități de comunicare: profesorul trebuie să aibă abilități excelente de comunicare,
să fie capabil să transmită informații complexe într-un mod clar și accesibil.
●
● Orientarea spre studenți: profesorul trebuie să fie interesat de succesul academic și
profesional al studenților săi, să îi sprijine și să îi încurajeze să-și atingă obiectivele.
●
● Angajament în dezvoltarea profesională continuă: profesorul trebuie să fie deschis la
dezvoltare continuă, să participe la programe de formare și să se adapteze la
schimbările constante din domeniul său de activitate.
●

16) Curriculumul universitar reprezintă totalitatea planurilor de învățământ și a programelor

de studiu dintr-o universitate. Acesta include programele de licență, masterat și doctorat și
trebuie să fie structurat în așa fel încât să permită dezvoltarea competențelor și abilităților
necesare pentru a face față cerințelor și provocărilor pieței muncii. Curriculumul universitar
trebuie să includă discipline teoretice și practice, precum și activități extracurriculare, cum ar
fi stagiile de practică și cercetare. Acesta trebuie să fie adaptat nevoilor și intereselor
studenților și să fie actualizat în mod regulat pentru a ține pasul cu evoluțiile din domeniul
respectiv.

17) Produsele curriculare reprezintă rezultatele concrete ale procesului de planificare,

implementare și evaluare a curriculumului universitar. Acestea pot fi împărțite în trei
categorii:

● Produse curriculare formale: includ documente oficiale care descriu structura și

conținutul curriculumului, cum ar fi programele de studii, planurile de învățământ,
ghidurile metodologice, regulamentele și standardele.
●
● Produse curriculare semiformale: includ resursele educaționale care sunt dezvoltate
pentru a sprijini procesul de învățare, cum ar fi manualele, materialele didactice,
prezentările, modulele de învățare online și alte instrumente de evaluare a
cunoștințelor și abilităților studenților.
●
 ● Produse curriculare informale: includ aspecte neformale ale procesului de învățare,
cum ar fi experiențele extracurriculare, activitățile de voluntariat, practica și stagii,
precum și feedback-ul verbal și non-verbal al profesorilor.

Aceste produse curriculare joacă un rol esențial în asigurarea unei învățări eficiente și a unei
experiențe de învățare de calitate pentru studenți. De asemenea, acestea pot fi utilizate pentru
a îmbunătăți procesul de evaluare și pentru a asigura o îmbunătățire continuă a
curriculumului și a programelor de studii.

18) Evaluarea în învățământul superior are mai multe funcții importante:

● Funcția de măsurare și comparare: Evaluarea permite măsurarea cunoștințelor,

abilităților și competențelor dobândite de către studenți, compararea performanțelor
acestora cu standardele stabilite și cu performanțele altor studenți.
●
● Funcția de selecție și clasificare: Evaluarea este folosită pentru a selecta și clasifica
studenții, oferind informații despre nivelul lor de performanță și aptitudinile lor în
diferite domenii. Această funcție este importantă pentru admiterea în programele de
masterat și doctorat, precum și pentru acordarea de burse și alte forme de sprijin
financiar.
●
● Funcția de motivare: Evaluarea poate fi folosită pentru a motiva studenții să învețe și
să își îmbunătățească performanțele. Un feedback pozitiv poate crește motivația și
încrederea în sine a studenților, în timp ce un feedback negativ poate fi folosit pentru
a-i ajuta să identifice punctele slabe și să își îmbunătățească abilitățile.
●
● Funcția de îmbunătățire a învățării: Evaluarea poate fi folosită pentru a îmbunătăți
procesul de învățare și pentru a identifica punctele tari și slabe ale curriculumului și
metodologiilor didactice folosite. Feedback-ul primit poate ajuta profesorii să își
ajusteze strategiile didactice și să îmbunătățească calitatea procesului de învățare.
●
● Funcția de responsabilizare și asigurare a calității: Evaluarea este folosită pentru a
asigura calitatea programelor educaționale și pentru a verifica dacă obiectivele
propuse au fost atinse. Această funcție este importantă pentru a asigura transparența și
responsabilitatea în învățământul superior.