LAVINIA HOGEA

PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE
COMPORTAMENTALE

1
 INTRODUCERE

Prin anii 1960, medicina din Statele Unite ale Americii a început să
resimtă necesitatea integrării în practica sa a unor concepte şi tehnici
psihologice, în special ale psihologiei comportamentale („behaviorism").
Deschiderea înspre psihologie a fost impulsionată de succesele pe care
„behavioriştii" le obţinuseră în tratamentul bolilor mintale, în probleme ca
obezitatea, tabagismul, bolile cardio-vasculare, migrena, complianţa la bolile
cronice, etc. Pe lângă aceste succese, factori mai generali de factură socială,
economică şi epidemiologică au determinat o schimbare de paradigmă în
medicină.
Începând cu secolul XX, bolile infecţioase au încetat să fie principala
cauză a mortalităţii în SUA şi Europa de Vest, luându-le locul bolile cronice ca
afecţiunile cardio-vasculare, cancerul, bolile respiratorii, în toate aceste
probleme de sănătate fiind implicaţi factori de risc ce ţin în mare măsură de
comportamentul individului: alimentaţie, expunere la factori de mediu nocivi,
lipsa exerciţiului fizic, stres, tabagism, etc. De asemenea, s-a constatat, incidenţa
crescută a mortalităţii prin abuz de medicamente şi droguri, alcool, dar şi
creşterea accidentelor rutiere. Schimbările rapide şi nocive ale stilului de viaţă în
secolul XX, au atras atenţia asupra unei „noi" variabile cu rol în declanşarea şi
evoluţia bolilor, şi anume comportamentul individual.
Creşterea tot mai mare a incidenţei bolilor cronice a avut un impact
deosebit asupra costului bolii, atât datorită duratei tratamentului, cât şi a noilor
tehnici de diagnostic şi tratament. Pentru reducerea costurilor, cea mai bună
politică este prevenţia. Astfel, s-a impus necesitatea unei noi direcţii
complementare medicinei, care să se ocupe de investigarea sistematică a
factorilor de risc şi de modificarea factorilor comportamentali implicaţi în
sănătate şi în producerea diverselor boli. Astfel s-a născut medicina
comportamentală (februarie, 1977). În acelaşi timp, au apărut o mulţime de alte
discipline la graniţa dintre medicină şi psihologie, unele axate mai mult pe
cercetare, ca neuropsihologia, psihoneuroimunologia, genetica comportamentală,
psihologia medicală, sănătatea comportamentală, psihologia sănătăţii publice,
psihologia reabilitării, etc.

2
 Ştiinţele comportamentului şi Ştiinţele sociale aplicate în sănătate
reprezintă o nouă încercare de integrare şi clarificare a tuturor preocupărilor în
legătură cu sănătatea şi boala din domeniul psihologiei.
Domeniile definitorii ale ştiinţelor comportamentale şi sociale sunt acelea
care se focalizează fundamental şi explicit pe înţelegerea proceselor
comportamentale şi sociale sau pe utilizarea acestor procese pentru a prevedea
sau influenţa starea de sănătate şi factorii de risc pentru boală.

3
 CAPITOLUL I.

CONCEPTUL DE DEZVOLTARE ONTOGENETICĂ

Moto:
“Întrebările simple sunt cele mai profunde.
Unde te-ai născut? Unde este casa ta? Unde vei
merge? Ce faci? Gândeşte-te la toate acestea din
când în când şi observă cum se modifică în timp
răspunsul tău”. (R. Bach)

Noţiuni introductive

Activitatea psihică a omului adult nu este gata constituită în momentul

naşterii sale. Ea este produsul unui complex proces evolutiv, de-a lungul vieţii
individului (dezvoltare ontogenetică). Fiinţă cu desăvârşire neajutorată în
momentul naşterii, copilul se dezvoltă neîncetat, parcurgând o serie de etape, cu
particularităţi anatomo-fiziologice, psihologice şi spirituale distincte.
Dezvoltarea organismului uman se desfăşoară pe mai multe paliere, dar cu toate
acestea este unitară, determinând evoluţia individului în ansamblul său.
Astfel se poate vorbi despre o:
- dezvoltare fizică, ce reuneşte modificările în lungime, greutate,
modificările structurii şi funcţiei creierului, inimii, altor organe interne;
modificările scheletului şi musculaturii, care afectează abilităţile motorii; aceste
modificări exercită o influenţă majoră atât asupra intelectului cât şi asupra
personalităţii (de exemplu: un copil cu handicap auditiv suferă de întârziere în
dezvoltarea limbajului).
- dezvoltare psihică, înseamnă formarea proceselor şi însuşirilor psihice
(percepţie, memorie, raţionament, limbajul, gândire etc), precum şi
restructurarea lor pe parcursul întregii vieţi la nivele funcţionale tot mai înalte.
- dezvoltare psihosocială cuprinde modificările ce apar la nivelul
personalităţii ca urmare a interacţiunii individului cu ceilalţi.

4
 - dezvoltarea spirituală reuneşte valorile universale.
Fiecare individ reprezintă o entitate specifică, ce are caracteristici proprii,
nemaiîntâlnite la alţi subiecţi.
Dacă prima parte a existenţei se caracterizează în primul rând prin
dezvoltare corporală şi psihologică (copilăria şi adolescenţa), perioadă matură se
caracterizează prin dezvoltare psihologică şi spirituală a individului (M.
Deutsch, 2005).

Corporal- adult Psihologic

psihologic spiritual

copil bătrân

Dezvoltarea depinde prioritar de ereditate, mediu, educaţie şi

autoeducaţie, factori în raport cu care copilul devine om.
O caracteristică esenţială a oricărei dezvoltări este stadialitatea prin care
se înţelege că toate transformările de sens ascendent au loc în etape limitate
cronologic, cu achiziţii specifice semnificative. Bunăoară, dezvoltarea umană se
realizează printr-o succesiune de etape sau perioade legate între ele prin
continuitate funcţională, dar diferite prin structura lor de ansamblu. Fiecare
secvenţă a dezvoltării psihice trebuie privită concomitent ca rezultantă a etapelor
anterioare şi ca premisă a celor viitoare. De altfel, fără cadrul oferit de ideea
evoluţiei şi de procesul evolutiv, conştiinţa umană ar apărea drept un miracol.
Aceste etape, secvenţe se identifică prin termenul de stadiu de
dezvoltare care implică progres şi reorganizare, fiind expresia nivelului atins în
dezvoltare într-o perioadă de timp bine delimitată.

Etapele, ciclurile şi stadiile dezvoltării psihice

Stadiul psihic reprezintă un ansamblu de caracteristici psihice bine

conturate şi diferenţiate calitativ, care permit identificarea particularităţilor
asemănătoare la indivizi aflaţi în aceeaşi perioadă de vârstă, precum şi
particularităţile diferite la indivizi aflaţi în diverse perioade de vârstă. Relaţia
între vârstă (exprimată prin conceptele de etape şi cicluri de vârstă) şi stadiul de

5
dezvoltare psihică este una de corespondenţă relativă în sensul că schimbarea
vârstei (cronologice) nu aduce automat şi schimbarea vieţii psihice.
  Ţinând seama de particularităţile fiecărui stadiu şi de continuitatea
acestora s-au identificat două mari etape:
Etapa I – prenatală.
Etapa II – postnatală, de la naştere până la moarte, care cuprinde 3 cicluri
de dezvoltare:
1.      ciclul de creştere şi dezvoltare (0-25 ani) – se dezvoltă toate
capacităţile fizice şi psihice specifice speciei umane. Cuprinde copilaria,
pubertatea şi adolescenţa.
2.      ciclul de maturizare (25 ani - 60/65 ani) – capacităţile fizice şi
psihice se manifestă deplin. Este denumită şi „vârsta a II-a”.
3.     ciclul de regresie, de involuţie (65 ani – moarte) - capacităţile
individului intră în declin. Este etapa „vârstei a III-a”.
Fiecare ciclu prezintă stadii sau perioade de dezvoltare:
Perioada prenatală durează din momentul concepţiei şi până la naştere.
Deşi această etapă a dezvoltării este investigată în special sub aspecte medicale,
cercetările ultimilor decenii demonstrează că în această perioadă fătul este un
„asimilator” de informaţie care, chiar dacă nu este conştientizată, va influenţa
evoluţia post-natală. Comunicarea mamei cu fătul este posibilă chiar de pe acum
(tehnica Lamaze). Încă din această perioadă fătul percepe stările emoţionale ale
mamei, încordarea sau relaxarea, dând răspunsurii în funcţie de această
„decodificare” (M. Deutsch, 2005).
Perioada de nou-născut şi sugar (0-1 an). În această perioadă se
dezvoltă sensibilitatea vizuală, auditivă, tactilă, etc., apar percepţiile, încep să
funcţioneze mecanismele verbale şi se structurează inteligenţa senzorio –
motorie (Piaget). Trebuie precizat că spre sfârşitul primului an de viaţă se
dezvoltă ataşamentul copilului în special faţă de figura maternă. Ainsworth, prin
studiile sale, arată că modul în care se realizează ataşamentul copilului în primul
an de viaţă este predictiv pentru modalitatea de relaţionare interpersonală a
viitorului adult.
Stadiul antepreşcolar sau prima copilărie (1-3 ani). În această
perioadă se pun bazele autodeplasării şi ale însuşirii mecanismelor verbale.
Mersul înseamnă din punct de vedere psihologic explorarea spaţiului, contactul
cu obiecte care sunt diferite de propria personă. Iar, limbajul, pe partea cealaltă,
reprezintă un sistem de substituenţi ai obiectelor concrete, bazându-se pe

6
dezvoltarea reprezentărilor. Cele două achiziţii determină conturarea conştiinţei
de sine, prin separarea Eu – Ceilalţi.
Stadiul preşcolarităţii (3 - 6/7 ani) cunoscută ca a doua copilărie sau
„vârsta de aur”. Este o etapa puternic influenţată de figurile parentale, cât şi de
persoanele din instituţiile de educaţie. Încep să se contureze mecanisme
conştiente şi voluntare. Jocul reprezintă activitatea esenţială a copilului,
învăţarea realizându-se cel mai bine prin joc. Se dezvoltă procesele psihice
complexe şi se pun bazele dezvoltării personalităţii. Deşi separarea Eu – Lume
este mai bine conturată acum decât în stadiul precedent, comportamentul
copilului rămâne în continuare egocentric.
Stadiul şcolarităţii mici sau a treia copilărie (7 – 10 ani). Marcant în
această etapă este debutul şcolarităţii, ce presupune lărgirea sferei sociale. Se
dobândesc instrumentele intelectuale fundamentale (scris, citit, calcul). Gândirea
este în stadiul operaţiilor concrete, copilul fiind capabil de comparaţii,
conservări, analize şi sinteze mentale. Conceptul de sine cuprinde stima de sine
înţeleasă ca evaluarea afectivă a imaginii de sine.
Perioada pubertăţii sau preadolescenţa ( 10/11 – 14/15 ani) este
marcată de puseul fizic acut care are influenţă asupra personalităţii, afectând
modul în care puberul se raportează la propria imagine de sine. Specific acestei
perioade este procesul de dezvoltare al eu-lui. Planul cognitiv capătă
originalitate şi se conturează interesele. Este o perioadă de sensibilitate, de
fragilitate psihică, aspecte care se prelungesc, adeseori şi în adolescenţă.
Perioada adolescenţei (14/15 – 20 ani ). Adolescentul este orientat spre
căutarea identităţii de sine, a trebuinţei de exprimare şi de independenţă. Se
dezvoltă capacitatea de a găndi abstract, imaginaţia reproductivă, creatoare
făcând posibil comportamentul creativ. Cunoaşterea propriilor capacităţi, emoţii,
motive îl ajută în orientarea în carieră şi în opţiunile profesionale. Dezvoltarea
fizică ajunge la maturitate.
Vârsta adultă (20 – 40 ani) este perioada în care tânărul ia decizii
importante cu privire la carieră şi familie. Viaţa psihică cunoaşte o puternică
maturizare, în special în ce priveşte afectivitatea şi personalitatea. Sănătatea
fizică atinge un apogeu, iar la sfârşitul perioadei apar primele semne ale
declinului.
Vârsta “de mijloc” (40 – 65 ani) se caracterizează prin creşterea
abilităţii de rezolvare a situaţiilor problematice, concomitent cu scăderea
capacităţii de rezolvare a situaţiilor noi. Responsabilităţile faţă de noua familie şi

7
faţă de profesie cresc, iar suportul social este din ce în ce mai redus. Acest tablou
poate duce la instalarea stresului şi a reacţiilor la stres.
Bătrâneţea (peste 65 de ani). Odată cu debutul bătrâneţii, capacităţile
fizice şi psihice încep să scadă iar individul îşi restrânge sfera activităţilor şi a
relaţiilor sociale. Este etapa în care productivitatea scade datorită modificării
funcţiilor organice şi psihice, apar bolile de degenerescenţă.

Factorii dezvoltării psihice

 
EREDITATEA reprezintă însuşirea fundamentală a materiei vii de a
transmite de la o generaţie la alta, de la înaintaşi la urmaşi, mesajele de
specificitate (însuşiri stabile ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma
codului genetic. Codul genetic este alcătuit din unităţi specifice, genele, care
sunt fragmentate de ADN ce asigură sinteza proteinelor şi a altor constituenţi
organici.
Specia umană dispune de 100.000 gene organizate în 46 cromozomi.
Normalitatea dezvoltării fizice şi psihice este legată de transmiterea
numărului de cromozomi, de relaţiile dintre gene, care pot fi active sau recesive.
Fiecare copil primeşte de la părinţi cromozomi. Modul de combinare al
genelor precum şi combinarea între genele active şi cele recesive este foarte
diferit. Se apreciază că acest mod are la bază un determinism probabilist.
Totalitatea genelor a primit denumirea de genom sau genotip. Legătura
dintre genotip şi influenţele externe formează fenotipul.
      Însuşirile care se moştenesc, datorită mecanismelor eredităţii, sunt:
însuşiri comune pentru toată specia umană (organizarea corporală, tipurile de
organe, sisteme şi aparate anatomice, trebuinţele fundamentale pentru viaţă –
hrană, aer, apă etc, reflexele necondiţionate); însuşiri individuale fizice (masa
corporală, conformaţia corporală şi a feţei,  pigmentarea pielii, culoarea ochilor
şi a părului, pilozitatea); biochimice (grupa sanguină, structura celulelor,
particularităţile metabolice); funcţionale şi psihice (particularităţile sistemului
nervos, particularităţile perceptive-senzoriale,  predispoziţii care intră în
structura aptitudinilor). De altfel, se transmit şi predispoziţii pentru anumite boli.
În familie circulă nu numai ereditatea biologică ci şi un fel de ereditate
psihologică. Aceasta se exprimă în circulaţia afecţiunii, aspiraţii, bucurii,
tensiuni comune.

8
 L. Conn vorbeşte despre ereditatea socială care se referă la ritualuri,
obiceiuri, conservare a tehnicii, a naţionalităţii.

Importanţa eredităţii în dezvoltarea psihică:

 Moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi
potenţialităţi (de exemplu, structurile aptitudinale se pot exprima
sau nu, în funcţie de ocaziile oferite de mediu şi/sau educaţie);
 Diversitatea psihologică umană are o rădăcină ereditară, dar nu se
reduce la aceasta;
 Rolul eredităţii se exprimă diferit în diversele aspecte ale vieţii
psihice: unele poartă mai puternic amprenta eredităţii (precum
temperamentul, aptitudinile, emotivitatea), altele mai puţin
puternic (de exemplu, atitudinile sau caracterul);
 Rolul eredităţii nu este constant în viaţa individului, este mai
ridicat la începutul şi spre sfârşitul vieţii;
 Ereditatea oferă premisele unor momente de optimă intervenţie
din partea mediului educativ, numite perioade sensibile sau
critice; anticiparea forţată sau pierderea acestor perioade pot avea
consecinţe negative asupra dezvoltării normale a unor aspecte ale
vieţii psihice (cum ar fi, de exemplu, învăţarea mersului sau a
limbajului).

MEDIUL, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea

elementelor naturale şi sociale, materiale şi culturale cu care individul
interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul evoluţiei sale. Mediul mai poate
fi definit şi ca ansamblul influenţelor postnatale care se exercită asupra
individului. La fel ca şi ereditatea, mediul poate oferi o şansă sau o neşansă
pentru dezvoltarea fiinţei umane (A. Munteanu, 1998).
Fiecare fiinţă este influenţată de mediul familial, de cel educaţional, de
mediu profesional, rezidenţial şi chiar de cel continental.
Factorii de mediu care influenţează dezvoltarea pot fi: interni (factorii
biologici care influenţează dezvoltarea fătului în cele 9 luni de viaţă
intrauterină,  condiţiile de hrană şi căldură în mediul intrauterin) şi  externi. Cei
externi, la rândul lor, pot fi: fizici (condiţii climaterice, geografice, floră şi faună,
calitatea alimentaţiei şi aerului) şi sociali  (neorganizaţi şi organizaţi:

9
socioeconomici, socioigienici, socioprofesionali, socioculturali, socioafectivi
etc.).

Rolul mediului în dezvoltarea psihică:

 Mediul reprezintă factorul care transformă potenţialul ereditar în
componentă psihică reală;
 Mediul umanizează fiinţa şi funcţiile sale biologice;
 Mediul nu acţionează direct asupra dezvoltării, ci oferă
circumstanţele şi oportunităţile pentru dezvoltare  (împrejurările
şi condiţiile de viaţă, informaţiile şi modelele de conduită,
prilejurile de comunicare şi schimburile afective cu ceilalţi
semeni);
 În dezvoltarea psihică a individului, importantă nu este doar
simpla prezenţă sau absenţă a factorilor de mediu, ci, in special,
maniera şi rezonanţa interacţiunii dintre aceşti factori şi individ;
 Acţiunea factorilor de mediu poate fi simultană sau succesivă,
astfel că interacţiunea lor poate genera două categorii de
consecinţe: o dezvoltare fără probleme, dacă acţiunea acestor
medii este convergentă şi pozitivă; blocaje majore în dezvoltare
dacă acţiunea mediilor este divergentă.

EDUCAŢIA reprezintă ansamblul activităţilor şi influenţelor pozitive,

pe termen lung, care implică fiinţa umană ca factor al propriei sale deveniri. Este
o activitate conştientă, specializată, sistematică şi organizată ce mijloceste
dezvoltarea.
Toţi indivizii umani dispun de capacitatea de a fi educaţi. Se deosebesc
între ei prin zona proximei dezvoltări. Zona proximei dezvoltări desemnează
gradul dezvoltării potenţiale a copilului. Se măsoară pornind de la diagnosticul
dezvoltării actuale a copilului, la care se adaugă capacitatea sa de învăţare, dintr-
o situaţie standard, ajutat de adult (ex. doi copii cu un nivel al dezvoltării actuale
sensibil egal, puşi în aceeaşi situaţie de învăţare – învăţarea cititului – prin
interacţiunea cu adultul, pot avea performanţe) (A. Birch, 2002, p. 15).

Importanţa educaţiei în dezvoltarea psihică a individului:

10
  Educaţia proiectează dezvoltarea psihică şi asigură condiţiile
realizării acestei proiectări;
 Educaţia este cea care asigură legătura între potenţialităţile de
dezvoltare (date de ereditate) şi oferta de condiţii şi oportunităţi a
mediului;
 Acţiunea educativă trebuie să armonizeze datele oferite de
ereditate şi mediu, în mod creator şi adaptat fiecărui individ (sau
grup de indivizi);
 Deoarece dezvoltarea este un proces cu legităţi interne proprii,
educaţia nu trebuie să exercite o presiune exterioară, coercitivă,
asupra individului;
 Educaţia trebuie să fie stimulativă, în sensul că demersurile sale
trebuie să fie cu un pas înainte a ceea ce poate, a ceea ce se vrea
şi a ceea ce ştie individul, astfel încât să vină în întâmpinarea
nevoilor şi cerinţelor individului (evitându-se suprasolicitarea sau
subsolicitarea);
 Educaţia depinde de ceilalţi doi factori (ereditatea şi mediul) şi nu
poate avea puteri nelimitate (nu poate compensa în totalitate o
ereditate afectată şi nici un mediu total defavorabil);
 Într-o anumită măsură educaţia poate accelera dezvoltarea psihică
prin varietatea experienţelor de învăţare care-şi propun reducerea
decalajului între capacităţile prezente ale individului şi un nivel
superior al acestora.
În concluzie, dezvoltarea psihică este un proces plurideterminat, având
următoarele particularităţi: se sprijină pe ereditate, foloseşte datele oferite de
mediu şi este dirijată de educaţie; se desfăşoară în contextul activităţii proprii de
învăţare, fiind impulsionată de motivaţie; este deplină în condiţiile interacţiunii
optime între cei trei factori; are o traiectorie ascendentă din punct de vedere
calitativ, non-lineară şi imprevizibilă; este individuală în sensul că prezintă
numeroase aspecte de diferenţiere, dincolo de legile general-umane de
dezvoltare; este sistemică, în sensul că orice schimbare produsă într-o anumită
zonă va avea efecte asupra întregii dezvoltări; este stadială, în sensul că anumite
perioade ale vieţii se corelează cu schimbări cantitative şi calitative specifice.

Teoria ataşamentului şi comportamentul de solicitare a ajutorului

11
 De-a lungul vremii s-a demonstrat că familia are cea mai însemnată
influenţă în dezvoltarea personalităţii unui copil, fiind locul unde acesta îşi
începe viaţa şi unde găseşte resurse pentru mult timp.
În înţelegerea acestei chestiuni, trebuie avuţi în vedere mai mulţi
parametrii, cum ar fi relaţiile interparentale şi intrafamiliale, numărul membrilor
familiei, numărul de copii şi vârsta lor. Contează de asemenea care este vârsta
părinţilor în momentul naşterii unui copil, personalitatea lor, tipul familiei
(nucleară, monoparentală, etc.), dar şi reţeaua de suport social. După naştere
copilul este total dependent de adulţii care îl înconjoară. El se dezvoltă ca urmare
a interacţiunii dintre factorii genetici şi mediu.
Specialiştii din domeniul psihologiei dezvoltării consideră că în perioada
copilăriei orice acţiune a mediului are o influenţă puternică asupra exprimării
patrimoniului înăscut. La vârsta adultă acest lucru nu mai este posibil, deoarece
are o acţiune inversă, subiectul adult va modela mediul în funcţie de ceea ce el
aşteaptă să găsească.
Cercetările realizate asupra ataşamentului la copil au fost puternic
influenţate de teoria psihanalitică a lui Freud, care a accentuat importanţa relaţiei
mamă-copil. Bowlby (1969) şi alţi cecetători influenţaţi de teoria psihanalitică
credeau că relaţia de ataşament care se dezvoltă între copil şi mamă conduce la
formarea bazelor tuturor relaţiilor interpersonale de mai târziu. În primul an de
viaţă copilul îşi dezvoltă securitatea şi ataşamentul de bază faţă de părinţi sau
alte persoane care-l îngrijesc.
Termenul de ataşament a fost introdus de John Bowlby (1959) pentru a
descrie legătura afectivă şi durabilă dintre indivizi, adeseori între mamă şi copil.
Acesta considera că există 5 comportamente de afecţiune înnascute: surâsul,
contactul vizual, plansul, strânsul în braţe şi suptul. De asemenea, Bowlby
considera că figura de ataşament ofera protecţie, îngrijire şi susţinere şi în
situaţiile stresante copilul caută proximitatea acesteia. Reacţia părintelui la acest
comportament al copilului va influenţa implicaţiile cognitive şi emoţionale ale
copilului în cadrul relaţiilor sociale.
Comportamentul de ataşament evidenţiază formele diferite ale
ataşamentului pentru realizarea sau menţinerea acestei apropieri. Ataşamentul
poate fi observat cel mai bine atunci când copilul (sau adultul) este speriat,
obosit, bolnav sau are nevoie de forme speciale de îngrijire. Ainsworth şi
colaboratorii (1971), bazându-se pe un experiment clasic privind situaţiile
neobişnuite, au descris trei modele de ataşament la copil care pot fi prezente în
grade variate: copiii autonomi, copii evitanţi şi copii anxioşi ambivalenţi.

12
Experimentul constă în plasarea mamelor şi a copiilor lor într-o sală de joacă.
După câteva minute mama părăsea sala şi experimentatorul observa reacţia
copilului la revenirea acesteia. În urma acestui experiment s-au evidenţiat
următoarele tipuri de ataşament.
Ataşamentul sigur – copilul are încredere că părinţii vor fi disponibili,
receptivi şi îi vor acorda ajutor dacă s-ar ivi situaţii dificile sau i-ar fi teamă. Cu
această convingere, copilul are curajul să exploreze lumea, cerând ajutor în
situaţiile periculoase. Îşi exprimă cu uşurinţă teama apelând la persoanele din
jur. După revenirea siguranţei şi obţinerea confortului dorit, copilul se reîntoarce
cu uşurinţă la explorarea mediului. Acest model este dezvoltat şi menţinut de
către părinţi, fiind în primii ani disponibili, atenţi la semnalele copilului şi
capabili să-i ofere linişte şi alinare ori de câte ori acesta are nevoie de ea.
Copiii cu ataşament securizant, demonstrează o anxietate de separare
destul de scăzută, având încredere în părinţi, în revenirea acestora atunci când
lipsesc câteva momente, fiind copii cu o mai mare încredere în peropria
persoană.
Atasamentul evitant – copilul nu cere ajutor de la figura sa de ataşament,
el încearcă să se descurce singur. Se închide în el şi se izolează, încercând să
arate în exterior cât mai puţin din teama şi disperarea pe care o resimte. Acestor
copii nu le place să fie ţinuţi în braţe, plâng rar când mama pleacă, sau nu arată a
fi interesaţi de revenirea ei. Mamele acestor copii au dificultăţi în exprimarea
sentimentelor.
Independenţă prematură este caracteristica acestui tip de ataşament.
Ataşamentul anxios ambivalent – copilul este nesigur că părinţii vor fi
disponibili, receptivi şi gata să-i ofere ajutorul când sunt solicitaţi. Din cauza
incertitudinii, copilul trece prin anxietate/teamă de separare şi tinde să fie timorat
în manifestarea comportamentului în mediului său. Acest model este menţinut de
părinţii care uneori sunt disponibili, dispuşi să acorde ajutor copilului lor, iar
alteori nu. Ameninţările cu bătaia sau cu abandonul sunt folosite în creşterea şi
educarea copilului. Acestea pot conduce la trăirea de către copil a sentimentului
de nesiguranţă care se poate croniciza în timp. Acest tip de ataşament poate fi
observat la tipul de copil „iubitor”, cel care-şi sacrifică propriile nevoi pentru a
le satisface pe cele ale adulţilor.
Copiii dependenţi de mamă sau de părinţi, hiperprotejaţi şi lipsiţi de
simţul propriei valori, vor demonstra cele mai ridicate cote la nivelul de
anxietate de separaţie şi înstrăinare, suferind cel mai mult atunci când sunt lăsaţi
singuri sau sunt ameninţaţi cu retragerea afecţiunii.

13
 Main şi Solomon (1986) au descoperit că un număr redus de copii nu au
o strategie coerentă pentru a face faţă stresului datorat unei „situaţii străine” şi au
introdus termenul de ataşament dezorganizat şi dezorientat. Comportamentul
acestor copii este total dezorientat şi dezorganizat; acesta se caracterizează prin
mişcări şi reacţii incomplete, uneori sunt circumspecţi faţă de o persoană străină,
uneori chiar faţă de mamă. Evaluarea schemei de ataşament al copilului aflat la
vârsta de un an este înalt predictivă pentru comportamentul copilului la
grădiniţă. Copiii care la vârsta de 4-5 ani dovedesc o relaţie de ataşament sigură
cu mama lor vor fi cooperanţi, iubiţi de ceilalţi copii din colectivitate, plini de
energie, pricepere şi resurse. Copiii cu relaţie de ataşament anxioasă, evitantă,
vor manifesta comportamente ostile, antisociale, vor fi izolaţi afectiv şi vor căuta
prea multă atenţie. Copiii cu ataşament nesigur vor fi tensionaţi, încordaţi,
impulsivi, cu sentimente de neputinţă, de frustrate şi vor cere multă atenţie de la
persoanele din jur.
Cercetările recente au subliniat importanţa ataşamentelor care se
formează între copil şi ceilalţi adulţi, în special cu tatăl. Referitor la rolul tatălui,
Parke arată că există o diferinţă mică între reacţiile mamelor şi cele ale taţilor
faţă de copiii lor (Parke şi O’Leary, 1976).
Taţii se raportează aparte la cei mici, îi consideră atractivi şi distractivi, îi
percep, de cele mai multe ori, ca pe un lucru unic şi cu adevărat perfect.
Adoptă şi ei un stil de vorbire “mămos”, se bucură să se coboare la
mintea odraslelor, şi le este dor de micuţi la fel de mult ca mamelor. Există
situaţii în care copiii preferă să fie ţinuţi în braţe de către tata, la fel cum există
familii în care partea masculină îşi asumă un rol egal sau chiar mai pronunţat în
îngrijirea copilului.
Raportarea tată – copil se face în special prin joc, iar jocurile propuse de
tată sunt diferite de cele propuse de mamă sau alţi membrii ai familiei. Dacă de
obicei mama propune jocuri educative, cu sens afectiv, blajin, tata este cel ce-i
consideră pe copii mai înţelepţi, îi încurajează în a fi constructivi, îi aruncă în aer
şi fac împreună tumbe prin casă, spre deliciul lor şi al spectatorilor.
Indiferent de situaţie, trebuie reţinut faptul că nu timpul petrecut cu un
copil este factorul cel mai important în dezvoltarea acestuia, ci calitatea sa şi a
îngrijirii acordate.

Influenţa modelelor parentale în dezvoltarea personalităţii

14
 Conform lui Mitrofan (Todorescu, 2002) modelul parental se defineşte ca
un ansamblu de cerinţe şi prescripţii asociate rol – statusului de părinte ce
vizează în special modul de relaţionare al părinţilor cu copiii, strategiile
educaţionale ce trebuie utilizate, metodele şi mijloacele folosite în creşterea şi
educarea copiilor, răspunderile sociale ce revin părinţilor pe linia formării şi
dezvoltării personalităţii copiilor.
Modelul parental, cunoscut şi sub numele de stil educativ, influenţează în
funcţie de calitatea sa particulară, procesul de formare a personalităţi copiilor şi
totodată modul de adoptare în perspectivă a propriului rol conjugal şi parental
(Todorescu, 2002). Putem afirma că elementul cel mai important de care depinde
calitatea şi eficienţa educaţiei în familie este stilul educativ al acesteia. În acest
sens, modelul parental se poate identifica cu atmosfera familială, climatul
familial, tehnicile de influenţă ale familiei (Vrasmas, 2002).
Modele parentale sau tipurile de stil educativ se pot clasifica în funcţie de
două axe de analiză şi anume (Stănciulescu, 1997): axa autoritate – liberalism
sau constrângere – permisivitate şi axa dragoste – ostilitate sau ataşament –
respingere. Indicatorii utilizaţi pentru analiza primei axe reflectă limitele şi
constrângerile impuse de părinţi activităţii copiilor, responsabilităţile atribuite
acestora, modul în care este exercitat controlul parental, rigoarea cu care sunt
aplicate şi controlate regulile. În a doua axă, indicatorii pot reflecta gradul de
angajare al părinţilor în activităţile copiilor, sprijinul acordat copiilor, timpul
alocat pentru educaţie, receptivitatea faţă de stările lor emoţionale şi faţă de
nevoile lor.
Conform lui Baumrind (apud Stănciulescu, 1997), cele două variabile
importante: controlul parental şi sprijinul parental se vor combina pentru a oferi
trei modele de acţiune parentală şi anume: permisiv, autoritar şi autorizat sau
democrat
Modelul permisiv se caracterizează printr-un nivel scăzut al controlului,
asociat identificării părintelui cu stările emoţionale ale copilului. Puţine norme
de conduită şi responsabilităţi îi sunt impuse acestuia, iar modul în care el
răspunde aşteptărilor parentale este supus unui control slab.
Modelul autoritar asociază un nivel înalt al controlului cu o susţinere
slabă a activităţii copilului. Acestuia i se impun reguli şi norme foarte rigide;
autoritatea, munca, ordinea, disciplina sunt principalele valori transmise
sistematic de părinţi. Ei vor utiliza măsuri educative aspre, chiar pedepse pentru
a controla comportamentul copiilor lor. De obicei, astfel de părinţi autoritari pot
fi excesiv de protectivi sau, dimpotrivă, neglijenţi faţă de copiii lor.

15
 Modelul democrat îmbină controlul sistematic cu sprijinul parental.
Părinţii formulează reguli şi controlează respectarea lor, dar nu le impun, fiind
deschişi la schimburile verbale cu copiii, explicându-le raţiunile pentru care
regulile trebuie respectate şi situaţiile în care ele se aplică, stimulând totodată
autonomia lor de gândire.
Cele trei modele parentale au influenţe diferite în dezvoltarea
personalităţii de mai târziu a copilului, mai precis a viitorului adult. Părinţii care
adoptă un model autoritar de acţiune parentală vor avea o serie de aşteptări
nerealiste, vor impune o serie de interdicţii însoţite de brutalitate, cu privaţiuni
de tot felul, utilizând inclusiv pedepse care vor lovi demnitatea copiilor. Copiii
menţinuţi într-un astfel de regim educativ, sunt lipsiţi practic de bucuriile oferite
de copilăria şi tinereţea timpurie. La aceştia se instalează foarte devreme
fenomenul de oboseală cronică, ca urmare a epuizării neraţionale a resurselor lor
energetice în goana după rezultate deosebite şi teama de eşec, de insucces şi de
pedeapsă. Severitatea excesivă a părinţilor poate conduce la rezultate educative
diametral opuse (în funcţie de structura nervoasă a copilului): ea poate strivi
personalitatea copilului, educând un individ docil, timorat şi timid (la un ,,tip
slab” de sistem nervos), după cum poate forma un om încăpăţânat, agresiv şi
răzbunător (la un ,,tip puternic” de sistem nervos) (Todorescu, 2002).
Copiii ai căror părinţi sunt permisivi au o libertate aproape deplină atât în
ceea ce priveşte organizarea programului de lucru cât şi în alegerea activităţilor
recreative. Însă indulgenţa, toleranţa excesivă nu educă la copii aproape nimic –
nici independenţa, nici iniţiativa, nici spiritul de răspundere. Un astfel de copil
nu va învăţa regulile de convieţuire, devenind un iresponsabil, un inadaptat
social, se va înstrăina de proprii săi părinţi şi de aşteptările lor rămânând la
dispoziţia valurilor de influenţe educative exercitate din alte direcţii, de cele mai
multe ori necontrolate şi cu efecte negative asupra lor (Todorescu, 2002).
Părinţii care vor opta pentru un model autorizat de acţiune parentală
reprezintă categoria de părinţi cea mai dorită în educaţie deoarece au un stil
optim de interacţiune cu copiii şi pentru că păstrează echilibrul dintre autoritate
şi libertate, dintre afecţiune şi disciplină, dintre îndrumare şi independenţă în
procesul de educare a copiilor. Astfel de părinţi vor ajunge să cunoască nevoile
reale ale copiilor lor, recunoscând faptul că ei au nişte drepturi care trebuie
respectate. Pentru disciplinarea copilului vor utiliza mijloacele raţionale,
respingând categoric măsurile coercitive, restrictive şi abuzive. Fiind crescuţi în
spiritul iubirii, dreptăţii, al respectului pentru ceilalţi, copiii se vor forma ca
oameni de încredere echilibraţi psihic, încadraţi social şi cu o personalitate

16
integră, care se conduc după valorile dezirabile ale societăţii din care fac parte
(Todorescu, 2002).
Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul lui
anumite aspiraţii şi dorinţe pe care nu le-a realizat el însuşi în viaţă. Majoritatea
părinţilor repetă modelul educaţiei pe care au primit-o, dar fac exact contrariul,
dacă au fost nemulţumiţi de proprii părinţi. În general, valorizarea copiilor şi
încrederea în forţele proprii sunt interdependente şi se realizează în primul rând
în familie (Vrasmas, 2002).

17
 CAPITOLUL II

TEORII ALE DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII

Moto:
“Un mod de a trai un viitor este
de a crede ca e inevitabil”.(R. Bach)

Omul nu se naşte persoană, ci devine persoană. La naştere el este un

canditat pentru dobandirea acestui atribut, dobândire care se realizează în timp
sub influenţa nenumăraţilor factori.
Procesul constituirii personalităţii începe din primele zile ale copilăriei şi
continuă toată viaţa omului. El nu are loc întotdeauna uniform şi continuu, ci şi
cu zig-zaguri, sacadat, discontinuu, cu salturi spectaculoase dar şi cu plafonări.
Deşi procesul structurării şi reîmprospătării personalităţii se produce de-a lungul
vieţii individului, există, unele perioade, unele vârste când el cunoaşte o mai
mare accentuare.
Specialiştii consideră că în jurul vârstei de 3 ani (preşcolaritate) sunt puse
marea majoritate a premiselor personalităţii, pentru ca în adolescenţă
personalitatea să fie în linii mari constituită, deoarece dispune de toate laturile şi
chiar de maturizarea relaţiilor dintre ele.
Problema personalităţii ocupă azi un loc central atât în cercetările
teoretice cât şi aplicative. Cu toate acestea, în afară de „inteligenţă”, nici un alt
concept al psihologiei nu este atât de complex şi nedeterminat ca cel de
„personalitate”.
Termenul de personalitate desemnează atât sensul de individualitate, cât
şi de valoare socială a omului. Se poate afirma că particularităţile şi trăsăturile
psihice individuale ale persoanei conferă acesteia o anumită valoare tocmai prin
modul lor unic de structurare, diferenţiere şi integrare (Dumitru, 2001).
Zlate (1998) este de părere că, desemnând o realitate complexă,
conceptul de personalitate are mai multe accepţiuni, şi anume: accepţiunea

18
antropologică, psihologică şi axiologică. Prima se referă la natura şi esenţa
fiinţei umane. Potrivit acesteia, esenţa umană o constituie ansamblul relaţiilor
sociale, reglementată de norme şi valori pe care persoana şi le însuşeşte. Mai
precis, calitatea mediului social în care trăieşte individul determină calitatea
personalităţii sale.
Accepţiunea psihologică consideră personalitatea un ansamblu de
condiţii interne cu rol de mediere şi filtrare a solicitărilor externe la care este
supus omul în decursul vieţii sale. Aceste condiţii interne se structurează prin
diferenţiere şi integrare în mod diferit la nivelul fiecărei persoane, cristalizându-
se sub forma unor trăsături psihice relativ stabile, care permit anticiparea a ceea
ce va face un individ într-o situaţie dată.
Accepţiunea axiologică pune în prim plan omul ca valoare recunoscută, o
fiinţă capabilă de autorealizare care creează valori.
Allport consideră că ,, personalitatea este organizarea dinamică în cadrul
individului a acelor sisteme psihofizice care determină comportamentul său
individual, caracteristic şi gândurile sale […] şi personalitatea apare ca integrare
complexă, progresivă – niciodată însă totală – şi a tuturor sistemelor care leagă
individul cu mediul ” (Allport, 1968, p. 40).
Personalitatea este întotdeauna unică şi originală. Fiecare porneşte de la o
zestre ereditară unică, singulară şi, în câmpul existenţei sociale concrete, fiecare
străbate un labirint anume, încercând o serie de variate experienţe, desfăşurând
diferite activităţi şi intrând în anumite relaţii, toate având anumite efecte asupra
cursului constituirii dezvoltării personalităţii.
Henri Ey oferă o definiţie stipulativă a termenului personalitate în
Monografia din 1975: "Noi denumim personalitate ansamblul direcţiilor
(resimţite de conştiinţă ca motive, credinţe şi analizabile ca atare chiar şi în
inconştient) pe care un organism le propune comportamentului său în
continuitate cu «istoria» sa" (H. Ey 1975, p. 137).
In 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definitii, iar astazi
McClelland gaseste peste 100 de definitii ale termenului. Se apreciaza ca la ora
actuala pot fi delimitate cu usurinta cel putin 10 – 12 scoli personologice. Printre
cele mai cunoscute se numara: teoria psihanalitica (S. Freud, A. Adler, K. Jung,
E. Erikson, K. Horney); teoria umanistă (A. Maslow, C. Rogers); teoria
structuralistă (J. Piaget); teoria trăsăturilor (G. Allport, Cattell, Eysenck) teoria
social – cognitivă (G. Kelly, J.Rotter) teoria învăţării (Pavlov, Skinner,
Bandura).

19
 Fiecare dintre aceste teorii urmareste sa gaseasca un cadru specific de
referinta si un inceput unic care sa deduca intreaga constructie. Unii autori
incearca sa exprime in definitie caracterul complex al structurii personalitatii,
accentuand asupra ordinii si regulii de compunere a unor elemente calitativ
distincte: biologice, fiziologice, psihologice si socio-culturale. Astfel Sheldon
defineste personalitatea ca ansamblu de caracteristici bio-fizio-psihologice care
permite o adaptare la ambianta. R.B.Cattell considera personalitatea o
constructie factoriala dinamica, exprimata in modalitatea raspunsurilor la situatii.
În ciuda deosebirii punctelor de plecare, majoritatea autorilor
contemporani relevă, în unanimitate atributul unităţii, integralităţii şi
structuralităţii personalităţii. Controversa între analişti continuă să fie aceea a
raportului dintre ponderea ereditareă şi cea a condiţionărilor externe în
structurarea întregului personalităţii, dintre stabil şi dinamic.

ABORDAREA PSIHANALITICĂ

1. S. FREUD
Freud şi-a elaborate propria teorie privind dezvoltarea personalităţii în
cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Preocuparea pentru studierea şi
tratarea isteriei – o problemă clinică în care pacienţii au dureri cumplite, putând
chiar să devină infirmi, dar care părea că nu are o bază organică, colaborarea cu
Breuer, care le oferea pacienţilor posibilitatea sa-şi povestească propriile
probleme, au condus la concluzia că proprii lui pacienţi păreau să aibă amintiri şi
asociaţii adânc îngropate şi puternic marcate afectiv. Aducerea acestora la
suprafaţă, prin tehnica asocierii libere, prin analiza “greşelilor de exprimare” şi a
viselor, părea să-i ajute.
Ulterior, el a elaborate o metodă nouă cunoscută sub denumirea de
tehnică psihanalitică. Scopul acesteia era procesul catharctic, prin care traumele
emoţionale ies la suprafaţă.
A elaborate un model în care mintea individului este văzută ca un
aisberg, având cea mai mare parte ascunsă sub apă. Partea de care suntem
conşienţi a numit-o conştient, preconştientul păstrează amintirile şi gândurile
temporar uitate, dar care pot fi readuse cu uşurinţă în conştient. Stratul cel mai
profund al minţii ale cărui component nu ajung niciodată în câmpul conştiinţei
este inconştientul. Inconştientul păstrează toate traumele şi conflictele
acumulate în perioada copilăriei noastre, el influenţându-ne comportamentul şi
emoţiile, cauzând tulburări severe.

20
 De asemenea, Freud susţine că personalitatea este constituită din trei
structuri importante: Id (Sinele), Ego (Eul) şi Superego (Supraeul). Fiecare parte
a personalităţii are propria sa funcţie, iar în personalitatea sănătoasă matură, cele
trei părţi produc un comportament echilibrat, bine integrat. Aceste trei părţi ale
personalităţii nu trebuie văzute ca fiind entităţi biologice tangibile.
Idul este determinat biologic şi este partea primitivă a personalităţii ce
înglobează toate pulsiunile instinctuale: sexuale, agresive şi cele care interesează
satisfacerea nevoilor corporale. Include două categorii de instincte – de viaţă
(Eros) şi de moarte (Thanatos). El acţionează după principiul plăcerii, adică
caută să simtă plăcerea şi să evite durerea. Idul este iraţional, impulsiv şi nu este
afectat de restricţiile sociale. La copiii noi născuţi toate procesele mentale sunt
procese ale Id-ului.
Eul se dezvoltă odată cu creşterea copilului în încercarea acestuia de a se
adapta cerinţelor lumii exterioare. Eul operează după principiul realităţii, adică
gratificarea nevoilor sunt amânate până în momentul şi locul oportun. De
exemplu, copilul învaţă că foamea îi va fi satisfăcută numai atunci când cineva
va fi disponibil să-i prepare mâncarea. Prin dezvoltarea acestei structuri de
personalitate copilul învaţă să ia în considerare constrângerile şi restricţiile lumii
înconjurătoare. Eul încearcă să realizeze echilibrul dintre pulsiunile iraţionale ale
Sinelui şi realităţile lumii exterioare.
Supraeul este echivalentul aproximativ al conştiinţei de sine şi apare în
perioada 4-6 ani. Supraeul reprezintă cadrul intern al individului, a ceea ce este
„drept” şi „nedrept” (idealuri morale), aşa cum sunt ele reprezentate de
sancţiunile şi inhibiţiile morale existente în cultura respectivă. Orice violare a
standardelor înalte, deseori nerealiste, are ca rezultat sentimentul de vinovăţie,
anxietatea, deci slăbirea Egoului.
Slăbirea Egoului declanşează reacţii automate şi inconştiente de apărare
ce intră în conflict atât cu Sinele, cât şi cu Supraeul. Aceste reacţii automate şi
inconştiente poartă denumirea de mecanisme de apărare ale Eului.
Anna Freud (fiica lui Freud) defineşte mecanismele de apărare ca forme
de apărare ale Eului împotriva pulsiunilor instinctuale şi a afectelor legate de
aceste pulsiuni. De asemenea, autoarea subliniază că operaţiile defensive sunt
activităţi inconştiente ale Eului, iar activarea lor se produce în mod involuntar.
Mecanismele de apărare sunt dirijate, în principal, împotriva pulsiunilor şi
reprezentărilor, precum şi a afectelor ataşate acestor reprezentări. La început,
studiul mecanismelor defensive a fost strâns legat de patologie. În teoria
freudiană, mecanismele de apărare sunt răspunzătoare de formarea simptomelor,

21
orice simptom fiind produsul unui conflict şi constituind o formaţiune de
compromis între pulsiune şi defensă. „Eul utilizează un proces determinat,
invariabil, împotriva acestor exigenţe instinctuale specifice […]. Se ştie că
anumite nevroze sunt în strânsă legătură cu anumite tipuri de defensă ;  astfel,
isteria este asociată cu refularea, nevroza obsesională este în relaţie cu izolarea
şi anularea retroactivă” (A. Freud, 1936).               
  DSM-III-R (Diagnostic and Statistical Manual of Mintal Disorders -
Revised, 1987/1989), defineşte mecanismele de apărare ca fiind ansamblul de
sentimente, gânduri sau comportamente relativ involuntare, ce apar ca răspunsuri
la perceperea unui pericol. Aceste mecanisme au ca scop să mascheze sau să
atenueze conflictele sau factorii de stres care generează anxietatea. În DSM-IV-
R (1994/ 1996), mecanismele de apărare sau stilurile de coping sunt definite ca:
acele procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau
de factorii de stres (interni sau externi). Autorii subliniază că subiecţii nu
conştientizează existenţa acestor mecanisme atunci când operează cu ele.
Scopul mecanismelor de apărare vizează reducerea sau suprimarea
oricărei modificări ce ar putea afecta integritatea, consistenţa şi coerenţa
personalităţii; în plus, finalitatea defensivă se referă şi la aspectele intrapsihice,
mai precis la reducerea conflictualităţii intrapsihice sau la diminuarea angoasei
generate de conflictele interne produse de exigenţele instinctuale, de legile
morale şi sociale. Mecanismele de apărare pot fi clasificate în: mature; nevrotice
şi imature.

Reacţiile inconştiente de apărare sunt:

1. refularea – ascunderea unei amintiri atât de bine, încât să nu mai
poată fi reactualizată deloc;
2. proiecţia – atribuirea impulsurilor neacceptate, altei persoane,
ducând la înlăturarea vinovăţiei;
3. formaţiunea reactivă – suprimarea atât de puternică a unui lucru,
încât acesta să se transforme în opusul său;
4. negarea – exprimarea unui sentiment dar prin semnul polar
negativ;
5. intelectualizarea – preferinţa exagerată faţă de gândire în raport
cu sentimentul;
6. demontarea – un răspuns „după fapt”, care duce la scăderea
anxietăţii;

22
 7. regresia – retragerea într-un comportament corespunzător unui
stadiu mai timpuriu;
8. sublimarea – canalizarea nevoilor inacceptabile şi a sentimentelor
în activităţi acceptabile social (sadicul devine chirurg).
O idee centrală utilizată de Freud pentru explicarea originilor
personalităţii a fost libidoul, de natură sexuală, acesta reprezentând coloana
vertebrală pe care se aşează fiecare stadiu al dezvoltării individului. Freud
susţinea că libidoul se focalizează pe anumite părţi ale corpului în perioada
copilăriei, iar modul în care individul percepe plăcerea prin libido influenţează
dezvoltarea personalităţii lui.
Stadiile dezvoltării psihosexuale exprimate de Freud au apărut în urma
investigării mai multor traume la copii, ajungându-se la concluzia că primii cinci
ani de viaţă au un efect permanent asupra dezvoltării personalităţii acestuia. El
afirma că modelele fundamentale de comportament sunt stabilite la o vârstă
foarte timpurie, dezvoltarea şi creşterea ulterioară fiind conforme cu, sau
constrânse de alte modele. Sursa majoră a acestor modele de comportamente o
reprezintă modul de adaptare a persoanei la fiecare din etapele psihosexuale de
dezvoltare (oral, anal, falic, latent, genital). Conform concepţiei lui Freud, cei
care nu îşi rezolvă problemele de dezvoltare şi provocările unei anume etape, se
fixează la ea, având apoi, ca adulţi, probleme ce reflectă particularităţile etapei la
care a avut loc fixarea.
1. Stadiul oral
Primul stadiu se desfăşoară în perioada 0-1 an, sursa principală de
plăcere a copilului este gura. Suptul, apucarea cu gura reprezintă principalele
activităţi prin care copilul găseşte plăcere. La început, când principala plăcere a
sugarului este suptul şi sorbitul, vorbim de faza optimismului oral. Dacă această
etapa este satisfăcătoare, după Freud, copilul devine dependent, pasiv, extrem de
credul, sociabil, fluent şi relaxat. Mai târziu în acest stadiu oral, principala
plăcere devine apucarea cu gura şi mestecatul, denumit şi stadiul sadic-oral.
Dacă principala plăcere a copilului provine din muşcat şi mestecat, atunci el
devine independent, foarte agresiv verbal sau fizic, ranchiunos, ambiţios şi
nerăbdător.
Copilul ar putea căpăta o fixaţie pentru gură, în situaţia în care este
înţărcat prea devreme sau prea târziu. În situaţia unei fixaţii la acest nivel, va
ajunge tipul de om care ţine totdeauna câte ceva în gură: ţigări, creioane etc.
Freud consideră că persoanele foarte independente prezintă o formaţiune

23
reacţională împotriva dependenţei de stadiul oral. Cu alte cuvinte, ele
supracompensează această dependenţă, transformând-o în opusul său.

2. Stadiul anal
Cel de-al doilea stadiu se petrece in perioada 1-3 ani în timpul căruia
libidoul, imboldul şi energia sexuală a individului se concentrează asupra
anusului, iar copilul găseşte plăcere în acţiunea de defecare. Freud consideră
deprinderea cu oliţa ar putea influenţa personalitatea ulterioară. Dacă părinţii
copilului sunt prea severi, copilul ar putea deveni anal-retentiv, făcându-i plăcere
să reţină materiile fecale, în loc să ceară imediat oliţa. În acest caz, va deveni ca
adult egoist, lacom, încăpăţânat şi obsesiv. În schim dacă folosirea oliţei i se pare
deosebit de plăcută, ar putea deveni anal-expulziv, iar ca adult ar fi extrem de
generos şi de darnic. În plus, dacă deprinderea cu oliţa a avut loc prea devreme
sau prea târziu, copilul ar putea căpăta o fixaţie anală. Personalitatea anală, după
Freud, este caracterizată prin obsesiea pentru curăţenie, ordine, puţină
spontaneitate.
3. Stadiul falic
În stadiul falic, între 3-6 ani, are loc identificarea sexuală a copilului.
Acest stadiu fiind cel mai studiat de către psihanaliza clasică. Pentru prima dată,
zonele genitale devin zone erogene principale, dar nu în legătură cu
reproducerea, ci în maniera specifică sexualităţii infantile, urmărind doar
obţinerea de plăcere. În timpul acestui stadiu, băieţii încep să se confrunte cu
complexul Oedip ceea ce-I produce copilului conflicte tulburătoare, care trebuie
rezolvate prin identificarea copilului cu părintele de acelaşi sex. În stadiul falic
băieţelul capătă o afinitate sexuală pentru mama sa. Datorită acestui lucru el îşi
percepe tatăl ca pe un rival ce trebuie înlăturat. Acum se conturează diferenţa
între sexe, diferenţă percepută între a avea şi a nu avea penis ceea ce conduce la
complexul castrării. O fixaţie la etapa falică determină formarea personalităţii
falice caracterizată, conform lui Freud, prin isterie.
4. Perioada de latenţă
Al patrulea stadiu psihosexual este cunoscut sub denumirea de perioadă
de latenţă şi se desfăşoară de la şase ani până la pubertate. Caracteristicile
principale sunt determinate de declinul sexualităţii infantile şi diminuarea
activităţii sexuale. Apar şi se consolidează sentimente culturale şi morale:

24
pudoarea şi dezgustul. Acest declin se leagă de încheierea complexului Oedip.
Aceast este perioada în refulările se intensifică.
5. Stadiul genital
Ajuns la pubertate, libidoul se focalizează asupra organelor genitale iar
atenţia tânărului adult se concentrează asupra sexului opus. Acest stadiu aduce
cu sine transformările definitive ale sexualităţii umane. Se trece de la excitarea
zonelor erogene la activitatea sexuală specifică, genitală, orientată spre
reproducere.

2. C.G. JUNG
Psihologia analitică a lui Jung are în comun cu teoria lui Freud
considerarea personalităţii ca şi „câmp de luptă” al nevoilor inconştiente în
conflict cu alte sisteme ale acesteia. Teoria lui Jung este una holistă,
personalitatea umană incluzând totalitatea calităţilor şi potenţialităţilor
personale,conştiente şi inconştiente. Între inconştient şi conştient trebuie să
existe un echilibru permanent, cele două nefiind considerate forţe opuse din
confruntarea cărora se naşte tensiune, ci părţi ce se contrabalansează , existând
între ele relaţii compensatorii.
Dezvoltarea personalităţii presupune explorarea şi integrarea
potenţialităţilor inconştiente ale Selfului total, proces pe care teoreticianul îl
denumeşte individuaţie. Finalitatea acestui proce constă în dezvoltarea
potenţialului latent care va susţine creşterea Eu-lui şi, în final, creşterea
personală. (I. Macsinga, 2000) După integrarea elementelor de care nu eram
inconştienţi în structura Eu-lui se produce fenomenul de diferenţiere şi
conştientizare a propriei individualităţi. Un alt conceptul fundamental al teoriei
sale îl reptezintă „subconştientul colectiv” conţinând arhetipuri şi fiind o urmă
de memorie a istoriei ancestrale a omenirii, unde se regăsesc originile animale
ale acesteia, existente în fiecare individ, aceleaşi pentru toţi.
Arhetipurile includ:
 „persona” – faţă publică prezentată altora;
 „sinele” – unitatea şi integritatea personalităţii;
 „umbra” – întunericul, răul şi partea agresivă a personalităţii;
 „animus” şi „anima” – părţile masculine şi feminine ale
fiecărei personalităţi.
Aceste elemente ale subconştientului influenţează percepţiile despre
lume şi alţii. Depăşind conceptul fixării în explicarea personalităţii, Jung atribuie
statuării acesteia diferenţele dintre două procese: modul în care se percepe lumea

25
exterioară (senzaţii, gândire, intuiţie) şi măsura în care individul este orientat
spre interior sau exterior (introversie/extraversie).

3. A. ADLER
Ideea centrală a teoriiei lui Adler este că factorii de context socio-cultural
condiţionează dezvoltarea individului, subliniind rolul educaţiei în formarea Eu-
lui, precum şi moştenirea genetică.
Rolul factorilor sociali în motivaţiile unei persoane este accentuat de
Adler, anxietatea şi conflictele fiind mai degrabă rezultatul condiţiilor sociale
decât a nevoilor biologice. Oamenii nu sunt motivaţi de instincte sexuale şi
agresivitate, ci de lupta pentru superioritate, înţeleasă mai mult ca o competiţie
cu tine însuţi.
Motivaţia umană este fundamantală în desăvârşirea personalităţii. Iar
pentru a descrie efortul spre perfecţionare Adler introduce noţiunile decomplex
de inferioritate şi superioritate. Cele două noţiuni au semnificaţie diferită faţă de
complexul de inferioritate şi cel de superioritate fiind explicate astfel:
- Sentimentul de inferioritate este caracteristic vârstelor mici, datorită
dependenţei copilului de adult.menţinerea sau eliminarea acestuia
depinde de experienţa subiectivă prin compararea cu ceilalţi.
Atenuarea intensităţii sale este dată de obţinerea unor rezultate bune
într-un domeniu de activitate, sau chiar supra-compensat, referindu-
se la performanţe superioare
- Sentimentul de superioritate se instaleaza atunci când individul
doreşte să devină foarte bun într-un domeniu al vieţii fizice sau
psihice.
Eşecul în compensarea inferiorităţii şi atenuarea superiorităţii duce la
instalarea complexelor de inferioriatate şi respectiv superioritate.

4. E. ERIKSON
Neofreudienii s-au concentrat în principal, asupra dezvoltării Eului, pe
care l-au considerat un domeniu neglijat de către Freud. Un exemplu este oferit
de teoria dezvoltării psihosociale, avansată de Erikson în 1959. Erikson,
asemenea lui Freud, a crezut că individul se confruntă cu o serie de conflicte ce
trebuie rezolvate în vederea dezvoltării unei personalităţi sănătoase. Spre

26
deosebire de teoria lui Freud, în teoria lui Erikson, conflictele nu sunt centrate pe
părţile corpului ci pe relaţiile individului cu alţi membri ai societăţii. Erikson a
evidenţiat opt stadii în teoria sa; în fiecare stadiu, individul se confruntă cu un
conflict emoţional.
În primul an de viaţă se pun bazele încredererii-neîncrederii, ceea ce în
viziunea acestei teorii reprezintă un conflict. Copilul trebuie să-şi stabilească
atitudinea de bază faţă de lumea din jurul său. Dacă în acest stadiu beneficiează
de satisfacţie şi confort, acest lucru îl va ajuta să-şi dezvolte o atitudine
încrezătoare. Dacă îngrijirile nu sunt consistente, rezultă neîncredere faţă de cei
de care depinde copilul, apoi faţă de toţi indivizii.
Pe măsură ce copilul învaţă să meargă, se confruntă cu un nou conflict de
autonomie-îndoială (1½ – 3 ani ). Noile provocări fizice pe care le înfruntă îi pot
susţine încrederea sau îl pot face să se simtă incapabil.
Al treilea stadiu apare pe măsura dezvoltării sociale şi fizice, când copilul
se confruntă cu conflictul dintre iniţiativă şi vinovăţie (3 - 6 ani). Deoarece
copilului i se cere să-şi asume din ce în ce mai multă responsabilitate pentru
viaţa sa, el poate ajunge să-şi dezvolte un puternic simţ de iniţiativă sau poate
ajunge să se simtă vinovat că nu şi-a îndeplinit corespunzător responsabilităţile.
În stadiul patru (6-12 ani) copilul se confruntă cu conflictul de sârguinţă-
inferioritate, pe măsură ce are de înfruntat tot mai multe provocări noi. El poate
să se străduiască să le depăşească sau poate să capete un sentiment caracteristic
de incapacitate.
În al cincilea stadiu (12-20 de ani) adolescentul trebuie să rezolve
conflictul identificare-confuzie de rol. Mulţimea noilor roluri sociale şi
apartenenţa la grupurile sociale diferite presupun dezvoltarea unui simţ
integrator al propriei persoane; astfel, copilul este copleşit de multitudinea de
roluri pe care trebuie să le joace. Găsirea unor răspunsuri satisfăcătoare
presupune integrarea unei game variate şi contradictorii de percepţii despre sine
şi de percepţii ale altora despre sine într-o structură coerentă, respectiv propria
identitate.
Ca tânăr adult, omul se confruntă cu al şaselea conflict: intimitate-izolare
în relaţiile cu alţii (20- 40 de ani). Intimitatea presupune fuzionarea liberă a
identităţilor fără să existe vreo teamă şi nici pierderea acestora. Alternativa
nefavorabilă a celor care refuză acceptarea limitărilor propriei independenţe sau
riscurile intimităţii, este aceea a izolării.
La maturitate, idividul se confruntă cu un conflict de creaţie-stagnare
(40-65 de ani). În această etapă se formulează şi realizează observaţii amplasate

27
dincolo de limitele propriului sine şi raportate la elemente ca: familia, cariera
profesională, societatea în ansamblu.
Ultimul stadiu apare la vârste înaintate (peste 65 ani), când individul
trebuie să accepte realitatea morţii, iar conflictul este de a o întâmpina integru
sau cu disperare. Integritatea Eului rezultă din faptul că individul poate privi
retrospectiv propria existenţă, cu satisfacţie, fiind capabil să accepte atât
succesele cât şi insuccesele proprii. Constatarea faptului că nu există timpul
disponibil pentru operarea unor schimbări majore, stabilirea unor noi obiective şi
realizarea acestora, duce la apariţia disperării. Individul este dezgustat de viaţă,
dezvoltă o imagine de sine negativă ce nu mai poate fi modificată.
Din teoria lui Erikson rezultă că dezvoltarea Eului este un proces
continuu pe parcursul întregii vieţi şi că fiecare etapă se confruntă cu propriul
său set de probleme şi conflicte.

5. K. HORNEY
Noţiunea centrală teoriei este cea de conflict ce se fundamentează în
cadrul unor relaţii interpersonale. Conflictul din interiorul relaţiei se va solda cu
o tensiune şi anxietate, aceasta fiind definită ca „sentimentul izolării şi neputinţei
într-o lume aparent ostilă”. (Horney, 1945)
Esenţial pentru dezvoltarea personalităţii este sentimentul de siguranţă şi
nu nevoile sexuale şi de agresivitate. Autoarea se centrează pe trei elemente:
 Anxietate primară: simţită de copil în lumea ostilă, ameliorată de
părinţii protectori sau ignorată;
 Ostilitate primară: faţă de părinţi, provenită din anxietatea
primară. Esenţa personalităţii adulte va fi reprezentată de modul
de rezolvare a conflictului dintre cele două;
 Personalitate feminină: dezvoltarea acesteia nu este văzută prin
complexul oedipian, ci prin modul în care societatea defineşte
dependenţa şi educaţia femeii.

ABORDAREA UMANISTĂ

1. A. MASLOW
Maslow susţine că nevoile umane reprezintă impulsuri reale, motive
pentru autoactualizare, pentru realizarea continuă a potenţialului prin orice
mijloace, fiind principalii factori de dinamică a personalităţii. Impulsul de

28
autorealizare dă unitate şi organizare personalităţii, influenţând dezvoltarea
acesteia. Nevoile se ierarhizează în două grupe: bazate pe deficienţe (nevoi
fundamentale) şi bazate pe creştere (nevoi meta). Nevoile de creştere pot să-şi
exercite influenţa numai dacă nevoile fundamentale au fost împlinite.

Trebuinţa de autorealizare

Nevoia de recunoaştere , de stimă

Trebuinţa de afiliere, de iubire

Nevoia de securitate

Nevoi fiziologice: foame, sete, sexuale

Fig 1. Piramida trebuinţelor

2. C. ROGERS
Rogers a elaborat teoria Selfului şi a privit individul uman ca fiind
capabil de autoactualizare. Întreaga existenţă umană stă sub semnul realizării,
tendinţă ce capătă semnificaţia unei forţe ce impulsionează creşterea, dezvoltarea
şi maturitatea personalităţii. Experienţa unică, personală, „câmpul fenomenal” al
individului nu poate fi cunoscut de altul, dar descoperirea modului în care
oamenii interpretează experienţele lor este primul pas spre înţelegerea
personalităţii şi comportamentului lor. Selful se dezvoltă din interacţiunea cu
alţii, din modelele parentale, iar comportamentul este reglementat nu numai de
propria experienţă, ci şi prin prisma valorilor încorporate.

ABORDAREA STRUCTURALISTĂ

1. J. PIAGET
Majoritatea psihologilor sunt de acord că Piaget a fost cel mai influent
psiholog în domeniul psihologiei dezvoltării ai secolului XX.

29
 Piaget a considerat inteligenţa ca pe o formă de dezvoltare prin
interacţiunea cu mediul. Copilul acţionează continuu asupra mediului său,
observând efectul pe care îl are acţiunea sa.
Când gândeşte, copilul efectuează operaţii mintale. O operaţie reprezintă
orice set de acţiuni care produc un efect asupra mediului. Pe măsură ce copilul
începe să stăpânească noi abilităţi, acestea apar în procesele sale de gândire sub
forma structurilor cognitive denumite scheme.
O schemă conţine toate ideile, amintirile, capacităţile şi asocierile legate
de un anumit set de operaţii asupra mediului. Pe măsură ce creşte şi
interacţionează cu mediul, copilul îşi dezvoltă şi îşi modifică schemele în mod
continuu.
El a considerat că toţi copiii trec printr-o serie de perioade distincte în
dezvoltarea intelectuală. Stadiile dezvoltării copilului propuse de Piaget sunt:
1. Stadiul senzorio-motor (0-2 ani). În acest stadiu copilul
experimentează lumea prin percepţii imediate şi prin activitate fizică, fără o
gândire aşa cum o cunosc adulţii.
Gândirea copilului este dominată de principiul „aici şi acum” (până la
vârsta de 8 luni copilul nu deţine conceptul de permanenţă a obiectelor). Până
atunci tot ceea ce se află în afara câmpului vizual se află în afara minţii lui.
2. Stadiul preoperaţional (2-7 ani). În perioada preoperaţională pot fi
percepute cel mai clar diferenţele între gândirea copiilor şi gândirea adulţilor.
Este perioada în care se dezvoltă limbajul, iar utilizarea limbajului de către copil
demonstrează o reducere treptată a egocentrismului.
Principala sarcină a acestei etape este de a pregăti copilul pentru
perioadele ulterioare şi, în acest scop, copilul învaţă din ce în ce mai multe
despre mediu. O caracteristică a acestei perioade, este tendinţa de a generaliza
excesiv regulile pe care le-a învăţat. Numai prin aplicarea regulei copilul învaţă
modalităţi diferite de a o utiliza.
3. Stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani). Începând cu această perioadă
copilul nu mai este atât de egocentric, fiind capabil să vadă obiectele şi
evenimentele şi din punctul de vedere al celorlalţi. Gândirea copilului începe să
fie asemănătoare cu cea a adultului, dar copilul are dificultăţi în manipularea
noţiunilor abstracte, deoarece trebuie să se raporteze la lumea reală. Copiii aflaţi
în această perioadă sunt caracterizaţi de o dorinţă extraordinară de a culege
informaţii despre lume.
4. Stadiul operaţiilor formale (de la 11 ani până la maturitate). Acest
stadiu marchează apariţia abilităţii de a gândi abstract fără a se bizui pe obiecte

30
sau evenimente concrete. Elaborează ipoteze despre lume, le testează ca un om
de ştiinţă şi utilizează noţiuni abstracte în gândirea sa. Copilul este capabil să
rezolve o problemă la nivel mental prin evaluarea sistemică a mai multor
propoziţii şi, în acelaşi timp, să analizeze intercondiţionarea lor.

MODELUL TRĂSĂTURILOR

1. G. ALPORT
Allport susţine ideea de individualitate a omului, modelul său având în
vedere ceea ce a cauzat consecvenţa comportamentală a individului ca rezultat al
trăsăturilor esenţiale şi propunerea de unicitate a omului ca rezultat al modului în
care se organizează trăsăturile, dar şi a activării lor în diverse circumstanţe.
Astfel, Alport vorbeşte de două tipuri de trăsături: comune (folosite pentru a
caracteriza un grup de indivizi) şi personale (specifice individului, neputând fi
descrise într-un singur cuvânt). După estimările autorului există patru-cinci mii
de trăsături, personalitatea unică fiind produsul unui număr aproape infinit de
combinaţii.

2. R.B. CATTEL
Cattell propune o abordare statistică şi identifică un număr rezonabil de
trăsături ce pot fi folosite pentru a descrie indivizii, făcând posibilă şi predicţia
comportamentală. Folosind ca tehnică analiza factorială, a concluzionat că există
16 dimensiuni de prim ordin numite „trăsături sursă” care constituie paternul
comportamental al persoanei. Totodată a mai identificat şi „trăsături de
suprafaţă” cu exprimare directă în comportamentul verbal şi motor al
individului.

3. H. EYSENCK
Eysenck sugerează că trăsăturile nu sunt întâmplătoare, ci incluse în
anumite modele previzibile, conturându-se tipuri de personalităţi de bază în
structura cărora intră seturi de trăsături, care nu sunt altceva decât modele
fundamentale, obişnuite, de răspuns.
El descrie personalitatea prin patru factori polarizaţi:
- Neuroticismul (N) ce constituie dimensiunea stabilitate-instabilitate
- Dihotomia isterie-distimie corespunde extraversiunii-introversiunii
(E)

31
 - Ulterior a introdus o altă dimensiune psihoticismul ce descrie
persoane reci, ostile, impersonale, nonemotive.

MODELUL SOCIAL – COGNITIV

1. G. KELLY
Kelly a fost de părere că oamenii dau un sens vieţii şi îşi construiesc
experienţele cu semenii şi cu lumea. Este vorba despre „constructe personale”,
concepte cognitive pe care le folosim pentru a interpreta, prezice şi control
ambianţa noastră, permiţându-ne să facem deducţii despre comportamente
probabile. Fiecare construc personal funcţionează ca o ipoteză, ca o posibilă cale
de constituire amediului fizic şi social. (I. Macsinga, 2000)

2. J. ROTTER
Teoria referitoare la „localizarea controlului”, despre care vorbea Rotter
pune accentul pe modul în care comportamentul individual este influenţat de
interpretările făcute asupra lumii. Indivizii se diferenţiază prin modul în care
percep evenimentele vieţii şi prin modul cum le controlează. Există o localizare
externă a controlului (locus extern al controlului) şi una internă (locus intern al
controlului). Studiile au arătat că „internii” au rezultate mai bune în activităţi,
sunt oameni de succes, iar „externii” cred în soartă şi noroc.

MODELUL BAZAT PE TEORIILE ÎNVĂŢĂRII

1. PAVLOV
Pavlov spunea că asocierea constantă a unui stimul neutru cu unul
recompensant, condiţionează, astfel răspunsul dorit la stimulul iniţial neutru.
Pornind de la aceasta teorie, Dollard şi Miller au dezvoltat o teorie a „anxietăţii
condiţionate” în care durerile şi suferinţele unei copilării obişnuite, determină
probabil la vârsta adultă multe temeri condiţionate.

2. B.F. SKINNER

32
 Skinner folosind principiile condiţionării operante în explicarea modului
în care istoria unei persoane, reamintirile, determină comportamentul acesteia.
Probabilitatea ca un răspuns să fie emis este determinată de faptul că acel
răspuns a fost sau nu urmat de o reîntărire (recompensă) în trecut.

3. A. BANDURA
Bandura porneşte în explicarea personalităţii de la teoria lui Dollard şi
Miller, în care un comportament se dezvoltă ca urmare a asocierii între stimul şi
recompensă, dacă acest comportament este recompensat în mod constant, el se
stabilizează. Porneşte de la ideea că oamenii învaţă prin observare - „învăţarea
observaţională. Cea mai mare parte din învăţare este indirectă, prin observare,
necerând în mod necesar modele vii (imaginea TV). Există şi limite ale acestei
învăţări, oamenii imitând mai mult modele care au fost recompensate pentru
comportamentul lor decât modele ce au fost pedepsite. Împreună cu Rosenthal,
Bandura a studiat un tip de învăţare - „învăţarea indirectă a răspunsurilor
emoţionale clasic condiţionate” (o persoană observă un model reacţionând cu
repulsie şi teamă faţă de un stimul, ulterior ea poate reacţiona în acelaşi fel).

33
 CAPITOLUL III

ABORDAREA PERSONALITĂŢILOR ACCENTUATE

Moto:
„Am atât de multe
personalităţi în interiorul meu şi tot
singură mă simt”. (T. Amos)

Personalitatea unui om se referă la maniera sa obişnuită de a percepe

mediul înconjurător şi propria persoană, cât şi maniera de a se comporta şi
reacţiona.
Într-o accepţiune larg utilizată personalitatea se referă la caracteristicile
cele mai importante, relativ stabile în timp, ale individului, şi care justifică
consecvenţa comportamentului său. (A. Opre)
O personalitate este dificilă atunci când unele trăsături ale caracterului
său sunt mult prea accentuate sau rigide, inadaptate situaţiilor, cauzând, astfel,
suferinţa propriei persoane sau a celorlalţi. (F. Lelord, C. Andre)
O personalitate este "produsul complex al predispoziţiilor înnăscute,
transmise ereditar şi al influenţelor exercitate de mediul înconjurător, încă din
primele zile, asupra bebeluşului". (F. Lelord; C. Andre)
Cei care au o personalitate dificilă nu-şi percep întotdeauna propriile
comportamente ca fiind rigide şi consideră nefondate remarcile celor din jur,
referitoare la rigiditatea lor sau distanţarea şi răcirea relaţiilor cu aceştia. Ei nu
adoptă aceste comportamente rigide din plăcere, ci din teama că vor fi
abandonaţi, neînţeleşi, agresaţi, de a fi în pericol sau a-i pune pe cei dragi în
pericol.
Conştientizarea acestei probleme este o primă etapă, indispensabilă, a
procesului lor de schimbare. A se schimba, înseamnă a deprinde noi reguli de

34
conduită şi a se debarasa de cele respectate până atunci, care nu sunt în
concordanţă cu situaţiile cu care se confruntă.
Personalitatea accentuată, concept introdus de Karl Leonhard, în lucrarea
Personalităţi accentuate în viaţă şi în literatură (1972/1979), se caracterizează
prin trăsături a căror intensitate depăşeşte media, ceea ce determină manifestarea
pregnantă în plan comportamental a respectivelor trăsături şi, în consecinţă, a
exprimării individualităţii.
Personalităţile accentuate nu sunt în mod necesar personalităţi
patologice, „accentuat” trimiţând la „pronunţat”, „pregnant”, dar nu la
anormalitate. Trăsăturile accentuate sunt însuşiri ale personalităţii care
„îndepărtează” persoana de limitele normalului şi o situează într-o zonă limită,
de „trecere” între adaptare şi indaptare. Fără a fi nevrotice sau psihopatice,
aceste trăsături se intensifică mai ales în condiţii defavorabile de viaţă, dar nu au
consecinţe psihopatologice, fiind în realitate mult mai puţin numeroase decât
ceea ce în realitate reprezintă „variaţiile” lor. 
O personalitate accentuată este un patern/model pervaziv/durabil de
experienţă internă şi de comportament care deviază considerabil de la cererile
culturii individului, este constant, inflexibil, stabil în cursul timpului şi duce la
detresă sau deteriorare.

Criterii pentru recunoaşterea unei personalităţi accentuate

1. Un pattern durabil de experienţă internă şi de comportament care
deviază considerabil de la cerinţele culturii individului. Acest pattern
se manifestă în două(sau mai multe) din următoarele domenii:
• cunoaştere (modurile de a se percepe şi interpreta pe sine, alte
persoane şi evenimentele);
• afectivitate (gama, intensitatea, labilitatea şi adecvarea
răspunsului emoţional);
• funcţionare interpersonală;
• controlul impulsului.

1. Pattemul durabil este inflexibil şi pervasiv în raport cu o gamă largă

de situaţii personale şi sociale.
2. Patternul durabil duce la o detresă sau deteriorare semnificativă
clinic în domeniul social, profesional ori în alte domenii importante
de funcţionare.
3. Patternul este stabil şi de lungă durată.

35
 4. Patternul durabil nu se datorează efectelor fiziologice directe ale
unei substanţe (drog, abuz de medicamente) sau ale unei condiţii
medicale generale (traumatism cranian).

Personalitatea paranoidă
Elementul esenţial al personalităţii paranoide îl constituie un pattern de
neîncredere şi suspiciune pervasivă faţă de alţii, astfel că intenţiile acestora sunt
interpretate ca răuvoitoare.
Caracteristici:
Indivizii cu această personalitate presupun că alţi oameni îi vor exploata,
leza sau înşela, chiar dacă nu există nici o probă care să susţină această
presupunere. Ei suspectează, pe baza a foarte puţine date sau fară nici o probă, că
alţii complotează contra lor şi-i pot ataca brusc, oricând şi fără motiv. Simt
adesea că au fost profund şi irevocabil prejudiciaţi de o altă persoană chiar când
nu există nici o probă obiectivă pentru aceasta. Ei sunt preocupaţi de dubii
nejustificate referitoare la loialitatea şi corectitudinea amicilor şi asociaţilor lor,
ale căror acţiuni sunt scrutate continuu pentru demonstrarea intenţiilor ostile.
Orice abatere percepută de la corectitudine şi loialitate serveşte la susţinerea
supoziţiilor lor fundamentale. Ei sunt atât de surprinşi când un amic sau asociat
le arată loialitate, că nu le vine să creadă aceasta. Când se află în dificultate, se
aşteaptă ca amicii sau asociaţii lor să-i atace sau să-i ignore.
Indivizii cu această personalitate refuză să aibă încredere sau să fie mai
apropiaţi de alţii pentru că se tem că informaţiile pe care le împărtăşesc altora
vor fi utilizate contra lor. Ei pot refuza să răspundă la întrebările referitoare la
persoana lor, spunând că informaţia cerută este „o chestiune personală". Văd
semnificaţii degradante sau ameninţătoare în cele mai benigne remarci sau
evenimente. Complimentele sunt adesea interpretate eronat (un compliment
referitor la o achiziţie este interpretat în mod eronat ca o critică pentru egoism;
un compliment referitor la o realizare este interpretat în mod eronat drept o
încercare de a-1 obliga la o funcţionare şi mai bună). Pot vedea o ofertă de
ajutor, drept o critică a faptului că ei nu fac suficient de bine ceea ce trebuie să
facă.
Indivizii cu această personalitate poartă tot timpul pică şi nu uită insultele,
injuriile ori ofensele pe care cred că le-au primit. Ofense minore dau naştere la

36
ostilitate majoră, sentimentele de ostilitate persistând mult timp. Pentru că ei
sunt tot timpul atenţi la intenţiile prejudiciante ale altora, foarte adesea ei simt
că persoana sau reputaţia lor a fost atacată ori că au fost ofensaţi într-un mod
oarecare. Persoanele cu această personalitate pot fi geloase patologic,
suspectând adesea soţia(ul) ori partenera(ul) sexual(ă) de infidelitate, fără nici
un motiv. Pot strânge „probe" banale şi circumstanţiale pentru a-şi susţine
convingerile de gelozie. Subiecţii doresc să menţină un control complet asupra
relaţiilor intime spre a evita să fie înşelaţi şi se întreabă şi se frământă tot timpul
în legătură cu locurile unde se află, cu acţiunile, intenţiile şi infidelitatea soţiei
(soţului) sau partenerei (partenerului).

Rezumat:
 Sunt persoane reci şi distante în relaţiile interpersonale sau sunt geloase
şi autoritare dacă devin ataşate;
 Reacţionează cu suspiciune la schimbările de situaţie şi găsesc motive
ostile şi rău-voitoare în spatele actelor inocente sau chiar pozitive ale
altor persoane;
 Atunci când ei cred că şi-au confirmat suspiciunile reacţionează cu furie;
 Persoanele paranoide au tendinţa de a lua atitudine legală împotriva
altora în special când au senzaţia unei indignări îndreptăţite, dar ei nu-şi
pot vedea propriul lor rol într-un conflict;
 Motivele ostile reprezintă proiecţii ale propriilor ostilităţi faţă de alţii;
 Din punct de vedere ocupaţional, aceste persoane pot fi eficiente şi
conştiincioase, dar au nevoie sa lucreze într-o relativă izolare;
 Ezită să se destăinuie celorlalţi de teama (nejustificată) ca aceştia să nu
utilizeze informaţiile împotriva lui;
 Consideră că în spatele unor remarci sau evenimente neutre se ascund
ameninţări la adresa sa;
 Este ranchiunos, nu uită insultele, injuriile;
 Simte, fără motiv întemeiat, că-i sunt puse la îndoială reputaţia şi
caracterul şi reacţionează agresiv;
 Are mereu suspiciuni întemeiate legate de fidelitatea partenerului de
viaţă.

Personalitatea schizoidă

37
 Elementul esenţial al personalităţii schizoide îl constituie un pattern
pervasiv de detaşare de relaţiile sociale şi o gamă restrânsă de exprimare a
emoţiilor în situaţii interpersonale. Acest pattern începe precoce în perioada
adultă şi este prezent într-o varietate de contexte.
Caracteristici:
Indivizii cu personalitate schizoidă par a fi lipsiţi de dorinţa de intimitate,
par indiferenţi la oportunităţile de a dezvolta relaţii strânse şi nu par a procura
multă satisfacţie din a fi membru al unei familii ori al unui alt grup social. Ei
preferă să-şi petreacă timpul de unii singuri, mai curând decât împreună cu alţii.
Adesea par a fi izolaţi social sau „singuratici" şi aproape întotdeauna aleg
activităţi sau hobbiuri solitare care nu comportă interacţiune cu alţii. Preferă
sarcini mecanice sau abstracte, cum ar fi jocurile de computer sau matematice.
Pot manifesta puţin interes pentru a avea relaţii sexuale cu alte persoane, şi nu le
fac plăcere decât foarte puţine sau nici un fel de activităţi. Există de regulă o
capacitate redusă de a gusta plăcere din experienţe senzoriale, corporale sau
interpersonale, cum ar fi o plimbare pe plajă în asfinţit ori a avea un raport
sexual. Aceşti indivizi nu au amici sau confidenţi apropiaţi, cu excepţia posibilă a
unei rude de gradul I.
Indivizii cu personalitate schizoidă par adesea indiferenţi la aprobare sau
la critică din partea altora şi nu par a fi deranjaţi de ceea ce pot gândi alţii despre
ei. Ei pot să nu realizeze subtilităţile normale ale interacţiunilor sociale şi
adesea nu răspund în mod adecvat semnalelor sociale, astfel că par a fi inapţi
din punct de vedere social ori superficiali şi cufundaţi în propriile gânduri.
Prezintă de regulă o „amabilitate" exterioară fară reactivitate emoţională
vizibilă şi, rar, expresii faciale sau gesturi de răspuns, cum ar fi zâmbetul sau
înclinarea capului. Ei afirmă că experimentează rar emoţii puternice, cum ar fi
furia şi bucuria. Par a fi reci şi distanţi, însă, în acele circumstanţe insolite, în
care aceşti indivizi devin, cel puţin temporar, plăcuţi în a se revela lor înşişi, ei
pot recunoaşte că au sentimente care dor, legate în special de interacţiunile
sociale.

Rezumat:
 nu-şi doreşte şi nici nu agreează relaţiile apropiate, inclusiv cele
de familie;
 aproape întotdeauna preferă activităţi solitare;
 nu este interesat de relaţiile sexuale cu o altă persoană;
 nu prea are activităţi preferate;

38
  nu are prieteni apropiaţi în afara rudelor de gradul I;
 pare indiferent la laudele şi criticele celorlalţi;
 este detaşat, rece, lipsit de emoţii.

Personalitatea schizotipală
Elementul esenţial al personalităţi schizotipale îl constituie un pattern
parvasiv de deficite sociale şi interpersonale, manifestat printr-un disconfort acut
în relaţii, precum şi prin distorsiuni cognitive, de percepţie şi excentricităţi de
comportament.
Caracteristici:
Indivizii cu personalitate schizotipală au adesea idei de referinţă
(interpretări incorecte ale incidentelor, cauzelor şi evenimentelor externe, ca
având o semnificaţie particulară pentru persoana respectivă). Acestea trebuie să
fie distinse de ideile delirante de referinţă, în care credinţele sunt susţinute cu
convingere delirantă. Aceşti indivizi pot fi suspicioşi sau preocupaţi de
fenomene paranormale, care sunt dincolo de normele subculturii lor. Ei pot crede
că au puteri speciale de a intui evenimentele înainte ca acestea să survină ori de a
citi gândurile altora. De asemenea, ei pot crede că au un control magic asupra
altora, care poate fi implementat direct (convingerea că soţia a scos câinele la
plimbare este rezultatul direct al gândului că aşa trebuia făcut cu o oră înainte)
ori indirect, prin complianţa la ritualuri magice (merge pe lângă un anumit obiect
de trei ori pentru a evita un deznodământ prejudiciant). Limbajul este adesea
digresiv sau vag, dar fără deraiere sau incoerenţă reală. Răspunsurile pot fi, fie
extrem de concrete, fie extrem de abstracte, iar cuvintele sau conceptele sunt
utilizate uneori de o manieră insolită (persoana poate afirma că nu era prea
„comunicativă" la serviciu).
Indivizii cu această personalitate sunt adesea suspicioşi şi pot avea
ideaţie paranoidă (cred că colegii de serviciu intenţionează să le submineze
reputaţia în faţa şefului). De regulă, ei nu sunt capabili să parcurgă întreaga
gamă de afecte şi de semnalizare interpersonală necesară relaţiilor de succes şi
de aceea adesea par a interacţiona cu alţii în mod necorespunzător, rigid sau cu
reţinere. Aceşti indivizi sunt consideraţi adesea a fi bizari sau excentrici din
cauza manierismelor şi a modului neglijent de a se îmbrăca cu articole care nu
se prea „asortează", ca şi a inatenţiei faţă de convenţiile sociale uzuale
(persoana evită contactul vizual, poartă o îmbrăcăminte pătată de cerneală şi
rău asortată şi este incapabilă să intre în persiflare reciprocă cu colaboratorii).

39
 Indivizii cu personalitate schizotipală experimentează relaţionarea
interpersonală ca problematică şi sunt incomodaţi de prezenţa altor oameni.
Deşi îşi pot exprima tristeţea în legătură cu lipsa lor de relaţii, comportamentul
lor sugerează o dorinţă redusă de contacte intime. Drept rezultat, ei nu au nici
un fel de amici sau confidenţi ori au foarte puţini, alţii decât o rudă de gradul I.
Sunt anxioşi în situaţii sociale, în special în cele care implică persoane
nonfamiliare. Anxietatea lor socială nu este uşor de înlăturat, chiar când petrec
mai mult timp împreună sau devin mai familiari cu alţi oameni, deoarece
anxietatea lor tinde a fi asociată cu suspiciuni referitoare la intenţiile acestora.
De exemplu, când participă la un banchet, individul cu personalitate
schizotipală nu va deveni mai relaxat pe măsură ce trece timpul, ci, din contră,
poate deveni mai tensionat şi mai suspicios.

Rezumat:
 idei de referinţă (diferite evenimente au un sens special pentru el);
 credinţe ciudate şi gândire magică (depăşind normele culturii de
apartenenţă);
 experienţe perceptive neobişnuite, iluzii corporale;
 gândire şi vorbire ciudate;
 idei paranoide, suspiciune;
 afectivitate limitată, neadecvată;
 comportament şi ţinută ciudată, excentrică, particulară;
 lipsa prietenilor în afara rudelor apropiate;
 anxietate socială excesivă, ce nu scade o dată cu familiarizarea,
asociată mai degrabă cu temeri paranoide decât cu autoevaluări
negative.

Personalitatea antisocială
Elementul esenţial al personalităţii antisociale îl constituie un pattern
pervasiv de desconsiderare şi violare a drepturilor altora, care începe în copilărie
sau precoce în adolescenţă şi se continuă în perioada adultă.
Caracteristici:
Acest pattern a fost denumit, de asemenea, psihopatie, sociopatie sau
tulburare de personalitate dissocială, deoarece impostura şi manipularea sunt
elemente centrale ale personalităţii antisociale.

40
 Comportamentele specifice caracteristice personalităţii de conduită se
încadrează într-una din următoarele patru categorii: agresarea oamenilor sau
animalelor, distrugerea proprietăţii, impostura sau furtul, ori violarea gravă a
regulilor.
Indivizii cu personalitate antisocială nu reuşesc să se conformeze
normelor sociale referitoare la comportamentul legal. Ei pot comite în mod
repetat acte care sunt motiv de arest (fie că sunt arestaţi sau nu), cum ar fi
distrugerea proprietăţii, vexarea altora, furtul ori practicarea unor profesii
ilegale. Persoanele cu această personalitate desconsideră dorinţele, drepturile
sau sentimentele altora. Ei înşeală şi manipulează frecvent pe alţii în scopul
obţinerii unui profit personal sau al plăcerii (spre a obţine bani, sex, putere).
Mint în mod repetat, fac uz de alibiuri, escrochează pe alţii ori simulează. Un
pattern de impulsivitate poate fi manifestat prin incapacitatea de a face planuri
dinainte. Deciziile sunt luate sub imperiul momentului, fără un plan anume şi
fără a lua în consideraţie eventualele consecinţe pentru sine şi pentru alţii;
aceasta poate duce la schimbări bruşte de serviciu, de domiciliu sau de relaţii.
Tind a fi iritabili şi agresivi şi se pot angaja în mod repetat în lupte corp la corp
ori comit acte de agresivitate corporală (inclusiv baterea soţiei sau copilului).
Aceşti indivizi manifestă, de asemenea, o desconsiderare necugetată faţă de
siguranţa lor sau a altora. Aceasta se evidenţiază prin comportamentul lor la
conducerea unui vehicul (depăşiri de viteză repetate, condus în timp ce sunt
intoxicaţi, accidente multiple). Ei se pot angaja în comportamente sexuale sau în
uzul unei substanţe care are un risc crescut de consecinţe dăunătoare. Pot neglija
sau nu reuşesc să aibă grijă de un copil, ori pun copilul în pericol.
Indivizii cu personalitate antisocială tind, de asemenea, a fi iresponsabili
în mod constant şi extrem. Comportamentul iresponsabil în muncă poate fi indicat
prin perioadele semnificative de stat fără serviciu în dispreţul unor oportunităţi.
De asemenea, poate exista un pattern de absenţe repetate de la lucru care nu sunt
explicate printr-o maladie, fie a lor înşişi, fie în familia lor. Iresponsabilitatea
financiară este indicată prin acte ca neachitarea datoriilor, incapacitatea de a oferi
copilului suport ori incapacitatea de a susţine alţi dependenţi în mod regulat. Ei
pot fi indiferenţi ori oferă o justificare superficială pentru faptul de a fi vătămat,
maltratat ori furat de la cineva ( „nedreptatea viţii", „perdanţii merită să piardă").
Aceşti indivizi pot blama victimele pentru că ar fi nebune, neajutorate ori că îşi
merită soarta; ei pot minimaliza consecinţele vătămătoare ale acţiunilor lor ori
manifestă pur si simplu o indiferenţă totală. În general, sunt incapabili să
compenseze ori să plătească daune pentru comportamentul lor.

41
 Rezumat:
 neconformarea la norme sociale, dezinteresul pentru respectarea
legilor;
 tendinţa de a-i înşela, minţi şi păcăli pe ceilalţi pentru profit
personal sau plăcere;
 impulsivitate sau incapacitate de planificare;
 iritabilitate şi agresivitate, indicate de agresiuni şi confruntări
fizice frecvente;
 nepăsare şi indiferenţă pentru siguranţa proprie şi a celor din jur;
 iresponsabilitate manifestată prin eşecul implicării în muncă şi
onorarea obligaţiilor financiare;
 lipsa remuşcării faţă de rănirea, bruscarea sau deposedarea
celuilalt manifestată prin indiferenţă sau raţionalizări.

Personalitatea bordeline (instabilă emoţional)

Elementul esenţial al personalităţii borderline în constituie un pattern
pervasiv de instabilitate a relaţiilor interpersonale, a imaginii de sine, a afectelor
şi impulsivitate marcată, care începe precoce în perioada adultă şi este prezent
într-o varietate de contexte.
Caracteristici:
Indivizii cu personalitate borderline fac eforturi disperate pentru a evita
abandonul real sau imaginar. Perceperea separării, a rejecţiei iminente sau
pierderea structurii externe pot duce la modificări profunde în imaginea de sine,
afect, cunoaştere şi comportament. Aceşti indivizi sunt foarte sensibili la
circumstanţele ambientale. Ei experimentează frici intense de abandon şi de o
mânie inadecvată, chiar când sunt confruntaţi cu o separare reală pe un timp
limitat sau când există modificări inevitabile în plan (disperare bruscă drept
răspuns la anunţarea de către clinician a terminării orei; panică sau furie când
cineva important pentru ei întârzie câteva minute sau trebuie să anuleze o
întâlnire). Ei pot crede că această „abandonare" implică faptul că ei sunt „răi".
Eforturile lor disperate de a evita abandonarea pot include acţiuni impulsive, cum
ar fi automutilarea sau comportamentele suicidare.
Indivizii cu personalitate borderline au un pattern de relaţii instabile şi
intense. Ei pot idealiza potenţialii tutori sau iubiţi de la prima sau de la a doua
întâlnire, cer să petreacă mult timp împreună şi divulgă chiar şi cele mai intime

42
 detalii încă de la începutul relaţiei. Ei pot trece, însă, rapid de la idealizarea altor
oameni la devalorizarea lor, având impresia că cealaltă persoană nu se ocupă
suficient de ei, nu le oferă suficient, nu se află „acolo", lângă ei, destul.
Poate exista o perturbare de identitate caracterizată printr-o imagine de
sine sau conştiinţă de sine marcat şi persistent instabilă. Există schimbări bruşte
şi dramatice în imaginea de sine, caracterizate prin schimbarea obiectivelor,
valorilor şi aspiraţiilor profesionale. Pot exista schimbări bruşte în opiniile şi
planurile în legătură cu cariera, identitatea sexuală, valorile şi tipurile de amici.
Aceşti indivizi pot trece brusc de la rolul unui sărac care solicită ajutor, la cel al
unui răzbunător îndreptăţit al unui tratament eronat aplicat anterior. Deşi au de
regulă o imagine de sine bazată pe faptul de a fi răi sau imorali, indivizii cu
această personalitate pot avea uneori sentimentul că ei nu există deloc.
Indivizii cu această personalitate manifestă impulsivitate în cel puţin
două domenii, care sunt potenţial autoprejudiciante. Ei pot juca jocuri de şansă,
cheltui banii în mod iresponsabil, mânca compulsiv, abuza de o substanţă, se pot
angaja în relaţii sexuale periculoase ori pot conduce imprudent. Indivizii cu
personalitate borderline manifestă un comportament suicidar recurent, gesturi,
ameninţări ori comportament automutilant.
Indivizii cu personalitate borderline pot manifesta instabilitate afectivă,
care se datorează unei reactivităţi marcate a dispoziţiei (disforie episodică
intensă, iritabilitate sau anxietate durând câteva ore). Dispoziţia disforică este
întreruptă adesea de perioade de mânie, panică sau disperare şi este rar uşurată
de perioadele de bunăstare sau de satisfacţie. Aceste episoade pot reflecta
reactivitatea extremă a individului la stresuri interpersonale. Uşor de plictisit, ei
sunt în mod constant în căutarea a ceva de făcut. Pot fi extrem de sarcastici şi pot
manifesta o stare de animozitate durabilă ori accese verbale.

Rezumat:
 Intensificarea şi versatilitatea relaţiilor interpersonale: acestea sunt
intense şi trec rapid de la o extremă la alta;
 Binomul dispoziţional în raportul interpersonal: faţă de aceeaşi
persoană, se poate manifesta o stare de admiraţie nelimitată sau furie
şi rejecţie;
 Reacţii impulsiv-agresive la incitaţii minime, cu dezlanţuiri agresive,
incontrolabile;
 Intoleranţa solitudinii, care duce la disconfort şi anxietate;

43
  Sentimentul de vid interior (imensa plictiseală, zădărnicie);
 Sentimentul inconsistenţei şi dispersiei identităţii.

Personalitatea histrionică (isterică)

Elementul esenţial al personalităţii histrionice îl constituie
emoţionalitatea pervasivă şi excesivă şi comportamentul de căutare a atenţiei.

Caracteristici:
Indivizii cu personalitate histrionică sunt iritaţi sau nu se simt apreciaţi
când nu se află în centrul atenţiei. Adesea, în mod activ şi dramatic, ei tind să
atragă atenţia asupra lor şi, iniţial, pot încânta cunoştinţele noi prin entuziasmul,
deschiderea evidentă sau tendinţa spre flirt. Aceste calităţi devin
neconvingătoare însă, pe măsură ce indivizii continuă să ceară să se afle în
centrul atenţiei. Ei acaparează rolul de „suflet al reuniunii". Dacă nu sunt în
centrul atenţiei, ei fac ceva de efect (oferirea de cadouri, descrieri dramatice ale
simptomelor somatice şi psihologice, care sunt înlocuite de simptome noi la
fiecare vizită).
Aspectul şi comportamentul indivizilor cu această personalitate este
adesea inadecvat de provocator sau seducător sexual. Acest comportament este
îndreptat nu numai spre persoanele faţă de care individul are un interes sexual
sau romantic, ci survine într-o gamă largă de relaţii sociale, ocupaţionale şi
profesionale, depăşind ceea ce este adecvat contextului social. Expresia
emoţională poate fi superficială şi rapid schimbătoare. Uzează în mod regulat de
aspectul lor fizic pentru a atrage atenţia asupra lor, sunt extrem de preocupaţi de
impresia pe care o face asupra altora aspectul lor, şi cheltuie foarte mult timp,
energie şi bani pe îmbrăcăminte şi pentru a se face cât mai atrăgători. Pot „pescui
complimente" referitoare la aspectul lor şi pot fi uşor şi excesiv de deranjaţi de
un comentariu critic în legătură cu aspectul lor ori de o fotografie pe care ei o
consideră defavorabilă.
Aceşti indivizi au un stil de a vorbi care este extrem de vag şi de lipsit de
detalii. Opiniile ferme sunt exprimate cu fler dramatic, însă motivele subiacente
sunt de regulă vagi şi difuze, fară fapte şi detalii care să le susţină. Se
caracterizează prin autodramatizare, teatralism şi exprimarea exagerată a
emoţiilor. Ei îşi pot pune în dificultate amicii şi cunoştinţele printr-o manifestare
publică excesivă a emoţiilor (îmbrăţişarea cunoştinţelor casuale cu o ardoare
excesivă, plângând necontrolat în ocazii sentimentale minore ori având accese de

44
furie). Insă, emoţiile lor par adesea a apare şi dispare prea repede pentru a fi
resimţite profund, ceea ce poate face pe ceilalţi să acuze individul de falsificarea
acestor emoţii.
Indivizii cu personalitate histrionică au un mare grad de sugestibilitate.
Opiniile şi sentimentele lor sunt uşor influenţate de alţii şi de capriciile de
moment. Ei pot fi foarte încrezători, în special în persoanele extrem de autoritare
pe care ei le văd ca rezolvare magică a problemelor lor. Au tendinţa de a acţiona
pe bază de supoziţii şi de a adopta convingeri în mod precipitat.
Rezumat:
 se simte inconfortabil în situaţii în care nu este în centrul atenţiei;
 interacţiunea cu ceilalţi este caracterizată prin comportament
inadecvat, provocator, cu accentuate tente sexuale;
 expresivitatea emoţională este superficială şi fluctuează rapid;
 utilizează frecvent imaginea fizică pentru a atrage atenţia
celorlalţi;
 vorbirea are tente dramatice şi este săracă în detalii;
 manifestări de teatralitate şi expresivitate emoţională exagerată;
 sugestibilitate accentuată;
 percepe relaţiile ca fiind mai intime decât sunt în realitate.

Personalitatea narcisică
Elementul esenţial al personalităţii narcisistică îl constituie un pattern
pervasiv de grandoare, necesitate de admiraţie şi de lipsă de empatie.
Caracteristici:
Indivizii cu această personalitate au un sentiment grandios de
autoimportanţă. În cazul uzual ei îşi supraestimează capacităţile şi îşi exagerează
realizările, apărând adesea ca lăudăroşi şi exageraţi. Ei pot afirma cu jovialitate
că alţii atribuie aceeaşi valoare eforturilor lor, şi pot fi surprinşi când lauda pe
care o aşteaptă şi pe care cred că o merită nu vine. Adesea, în aprecierile
exagerate ale propriilor lor realizări este implicită o subestimare a contribuţiei
altora. Sunt preocupaţi adesea de fantezii de succes nelimitat, de putere,
strălucire, frumuseţe ori amor ideal. Pot medita la admiraţia şi la privilegiile
„mult aşteptate" şi se compară pe ei înşişi în mod favorabil cu persoane marcante
sau privilegiate.
Indivizii cu personalitate narcisistică cred că ei sunt superiori, aparte sau
unici, şi aşteaptă ca şi alţii să-i recunoască ca atare. Ei pot crede că pot fi înţeleşi

45
şi trebuie să asocieze numai cu oameni extraordinari sau cu status înalt şi pot
atribui calitatea de „unici", „perfecţi" sau „dotaţi" celor cu care sunt asociaţi.
Indivizii cu această tulburare cred că necesităţile lor sunt speciale şi dincolo de
orizontul oamenilor comuni. Propria lor stimă de sine este mărită prin valoarea
idealizată pe care o atribuie celor cu care se asociază.
Indivizii cu această personalitate solicită în general o admiraţie excesivă.
Stima lor de sine este aproape permanent foarte fragilă. Pot fi preocupaţi de cât
de bine sunt făcuţi şi de cât de favorabil sunt văzuţi de alţii. Aceasta ia adesea
forma unei necesităţi constante de atenţie şi admiraţie. Ei pot aştepta ca sosirea
lor să fie salutată cu o fanfară mare şi se miră dacă alţii nu-i invidiază pentru
averea lor. Pot pescui în mod constant complimente, adesea cu mare încântare.
Un sentiment de îndreptăţire este evident în espectativa nemotivată de tratament
favorabil special a acestor indivizi. Se aşteaptă să se ocupe cineva de ei şi sunt
deconcertaţi sau furioşi când aşa ceva nu se întâmplă.
Indivizii cu personalitate narcisistică sunt în general lipsiţi de empatie şi
au dificultăţi în a recunoaşte dorinţele, experienţele subiective şi sentimentele
altora, ei pot presupune că alţii sunt total interesaţi de prosperitatea lor. Tind să
discute propriile lor interese în detalii inadecvate şi interminabile, în timp ce nu
sunt capabili să realizeze că şi alţii au, de asemenea, sentimente şi necesităţi.
Adesea sunt dispreţuitori şi brutali cu alţii, care vorbesc despre propriile lor
probleme sau provocări. Aceşti indivizi nu sunt preocupaţi de ofensa pe care o
pot provoca remarcile lor (se laudă cu sănătatea în faţa cuiva care este suferind).
Când recunosc necesităţile, dorinţele ori suferinţele altora, este posibil ca acestea
să fie văzute, în mod insultător, ca semn de debilitate sau de vulnerabilitate.
Aceste persoane sunt adesea invidioase pe alţii ori cred că alţii sunt
invidioşi pe ele. Invidiază pe alţii pentru succesele sau averea lor, cred că ei ar
merita realizările, admiraţia sau privilegiile acelea. Pot devaloriza în mod sever
contribuţia altora, în special când aceştia au primit mulţumiri sau laude pentru
realizările lor. Comportamente arogante, dispreţuitoare caracterizează aceşti
indivizi. Manifestă adesea snobism, dispreţ sau atitudini de patronare.

Rezumat:
 un sentiment exagerat al propriei importanţe;
 întreţine fantezii de succes nelimitat, putere, geniu, frumuseţe sau
iubire ideală;

46
  crede că este unic şi special şi trebuie să interacţioneze doar cu
alte persoane sau instituţii puternice şi deosebite;
 pretinde admiraţie excesivă;
 consideră că i se cuvine totul;
 în relaţiile interpersonale îi exploatează pe ceilalţi pentru a-şi
atinge scopurile;
 lipsit de empatie; nu sesizează şi nu recunoaşte sentimentele şi
nevoile celor din jur;
 este invidios pe ceilalţi şi crede că şi ceilalţi îl invidiază;
 adoptă o atitudine şi un comportament arogant şi condescendent.

Personalitatea evitantă
Elementul esenţial al tulburării de personalitate evitante îl constituie un
pattern pervasiv de inhibiţie socială. Sentimente de inadecvare şi
hipersensibilitate la evaluarea negativă.
Caracteristici:
Indivizii cu personalitate evitantă evită munca sau activităţile şcolare
care implică un contact interpersonal semnificativ din cauza fricii de critică,
dezaprobare sau rejecţie. Ofertele de promovare în serviciu pot fi declinate,
deoarece noile responsabilităţi pot duce la critici din partea colaboratorilor.
Aceşti indivizi evită să-şi facă noi amici, în afară de cazul când sunt siguri că vor
fi simpatizaţi şi acceptaţi fără critică. Până ce trec o serie de teste probând
convingător contrariul, ceilalţi oameni sunt consideraţi a fi critici şi
dezaprobatori. Indivizii cu această personalitate nu se vor alătura activităţilor de
grup atât timp cât nu există oferte generoase şi repetate de suport şi protecţie.
Intimitatea interpersonală este adesea dificilă pentru ei, deşi sunt capabili să
stabilească relaţii intime, când există asigurarea unei acceptări necritice. Ei pot
acţiona cu reţinere, au dificultăţi în a vorbi despre ei înşişi şi îşi reţin sentimentele
intime, de frica de a nu fi expuşi, ridiculizaţi sau făcuţi de râs.
Deoarece indivizii cu această personalitate sunt preocupaţi de faptul de a
nu fi criticaţi sau rejectaţi în situaţii sociale, pot avea un prag considerabil de
scăzut pentru a detesta astfel de reacţii. Dacă cineva este uşor dezaprobator sau
critic, se pot simţi extrem de lezaţi. Tind a fi timizi, tăcuţi, inhibaţi şi „invizibili!
Reacţionează puternic la indicii subtile sugestive de batjocură sau deriziune. În
dispreţul dorinţei lor de a fi participanţi activi la viaţa socială, ei se tem să-şi
plaseze avutul în mâinile altora. Aceşti indivizi se cred ei înşişi inapţi, inatractivi

47
ca persoane sau inferiori altora. Sunt extrem de refractari la a-şi asuma riscuri
personale ori la a se angaja în activităţi noi, deoarece acestea se pot demonstra a
fi incomodante. Sunt înclinaţi spre exagerarea eventualelor pericole ale situaţiilor
rutiere, iar din necesitatea lor de certitudine şi siguranţă poate rezulta o
restrângere a stilului de viaţă.

Rezumat:
 evită profesiile ce presupun contacte interpersonale frecvente, de
teama criticilor, a dezaprobării sau respingerii;
 nu se implică în relaţii dacă nu are siguranţa că celălalt îl place;
 este reţinut în relaţiile intime de teama de a nu fi ridiculizat;
 îi îngrijorează ideea de a fi criticat sau respins în situaţiile sociale;
 este inhibat în situaţii interpersonale noi, din cauza sentimentelor
de inadecvare;
 se vede pe sine ca fiind incapabil să se descurce în relaţii sociale,
neatractiv şi inferior celorlalţi;
 este extrem de precaut când trebuie să-şi asume riscuri personale
sau să se implice în activităţi noi de teama de a nu se face de râs.

Personalitatea dependentă
Elementul esenţial al personalităţii dependente îl constituie necesitatea
excesivă şi continuă de a fi tutelat de cineva, ceea ce duce la frica de separare.
Caracteristici:
Indivizii cu personalitate dependentă au mari dificultăţi în luarea
deciziilor cotidiene (ce culoare să aibă cămaşa) fără o cantitate excesivă de
consilii şi de reasigurări din partea altora. Aceşti indivizi tind a fi pasivi şi emit
altor persoane (adesea uneia singure) să ia iniţiativa şi să-şi asume
responsabilitatea celor mai multe domenii majore ale vieţii lor. Adulţii cu această
personalitate depind de un părinte sau soţ(ie) pentru a decide unde să locuiască,
ce fel de serviciu să aibă şi cu care vecin să fie amic(ă). Adolescenţii cu această
personalitate pot permite părinţilor lor să decidă cum să se îmbrace ei, cu cine să
se asocieze, cum să-şi petreacă timpul liber şi ce fel de şcoală sau colegiu să
urmeze. Această necesitate, ca alţii să-şi asume responsabilitatea, depăşeşte
cererile de asistenţă din partea altora, corespunzătoare situaţiei şi
corespunzătoare etăţii (necesităţile specifice ale copiilor, persoanelor în etate şi
persoanelor handicapate).

48
 Deoarece se tem să nu piardă suportul şi aprobarea, au adesea dificultăţi
în a-şi exprima dezacordul faţă de alţi oameni, în special faţă de cei de care sunt
dependenţi. Aceşti indivizi se simt atât de incapabili să funcţioneze singuri că vor
fi de acord cu lucruri pe care le consideră eronate, mai curând decât să rişte
pierderea ajutorului din partea celor la care caută îndrumare.
Indivizii cu această personalitate au dificultăţi în a iniţia proiecte ori în a
face anumite lucruri în mod independent. Sunt lipsiţi de încredere în sineşi
consideră că necesită ajutor pentru a începe şi realiza sarcinile. Pot aştepta ca alţii
să înceapă lucrurile, deoarece sunt convinşi că alţii pot face aceasta mai bine.
Sunt convinşi că sunt incapabili să funcţioneze independent şi se prezintă ei
înşişi ca fiind incompetenţi şi necesitând asistenţă constantă
Indivizii cu personalitate dependentă pot merge foarte departe spre a
obţine tutelare şi suport de la alţii, chiar până la punctul de a se oferi ca voluntari
pentru sarcini neplăcute, dacă un astfel de comportament le aduce supervizarea
pe care o necesită. Sunt dispuşi să se supună dorinţelor altora, chiar dacă cererile
sunt absurde. Necesitatea lor de a menţine o legătură importantă va duce adesea
la relaţii dezechilibrate sau distorsionate. Pot face sacrificii extraordinare sau
tolera maltratarea verbală, fizică sau sexuală
Când o relaţie strânsă se termină (o ruptură de un(o) iubit(ă); moartea
unui tutore), pot căuta urgent altă relaţie pentru a le oferi tutelarea şi suportul pe
care-1 necesită.

Rezumat:
 întâmpină dificultăţi în luarea deciziilor curente în lipsa sfaturilor
şi susţinerii celorlalţi;
 are nevoie ca ceilalţi să-şi asume responsabilitatea pentru
aspectele importante ale vieţii sale;
 îi este greu să-şi exprime dezacordul în relaţie cu ceilalţi, de
teama pierderii susţinerii;
 îi este greu să iniţieze proiecte sau să facă lucruri de unul singur
(autoeficienţă scăzută);
 ar face aproape orice pentru a-şi asigura susţinerea şi protecţia
celorlalţi;
 de teamă că nu va fi în stare să se descurce se simte inconfortabil
şi neajutorat când este singur;

49
  când o relaţie apropiată se destramă, caută imediat o alta în care
să găsească protecţie şi susţinere.

Personalitatea obsesiv-compulsivă
Elementul esenţial al personalităţii obsesivo-compulsive îl constituie
preocuparea pentru ordine, perfecţionism, control mintal şi interpersonal, în
detrimentul flexibilităţii, deschiderii şi eficienţei.
Caracteristici:
Indivizii cu personalitate obsesivo-compulsivă încearcă să menţină un
sentiment de control printr-o atenţie perseverentă pentru reguli, detalii banale,
procedee, liste, planuri ori formă, mergând până acolo încât obiectivul major al
activităţii este pierdut. Ei sunt excesiv de atenţi şi înclinaţi spre repetiţie, acordă o
atenţie extraordinară detaliului şi verificării repetate în căutarea unor posibile
erori. Manifestă un devotament excesiv faţă de muncă şi productivitate mergând
până la excluderea activităţilor recreative şi a amiciţiilor. Acest comportament
nu este justificat de necesităţi economice, ei simt adesea că nu au timp să-şi ia o
seara sau o zi liberă spre a face o plimbare sau pentru a se relaxa. Pot amâna o
activitate distractivă, cum ar fi un concediu, în aşa fel că aceasta nu survine
niciodată. Când îşi fac timp pentru activităţi recreative sau concedii, se simt
incomodaţi dacă nu-şi iau cu ei ceva de lucru ca să nu-şi „piardă timpul".
Hobbiurile sau activităţile recreative sunt abordate ca sarcini serioase necesitând
o organizare atentă şi multă muncă pentru a le putea controla. Accentul este pus
pe execuţia perfectă.
Totodată pot fi excesiv de conştiincioşi, scrupuloşi şi inflexibili în
materie de moralitate, etică sau valori. Se pot forţa pe ei înşişi şi pe alţii să
urmeze principii morale rigide şi standarde de conduită foarte stricte. Pot fi
implacabil de autocritici în legătură cu propriile lor erori. Indivizii cu această
personalitate sunt rigid de respectuoşi faţă de autorităţi şi reguli, şi insistă asupra
unei supuneri relativ ad-literam, cu nici o regulă încălcată de circumstanţe
atenuante.
Indivizii cu aceasta personalitate pot fi incapabili să se debaraseze de
obiecte uzate sau lipsite de valoare, chiar dacă aceste nu au nici o valoare
sentimentală. Adesea, admit că sunt „un container de şobolani". Ei consideră
aruncare obiectelor ca risipă, deoarece „nu ştii niciodată când îţi poate trebui
ceva" şi se supără dacă cineva încearcă să le arunce lucrurile pe care ei le-au
salvat.

50
 Cei cu personalitate obsesivo-compulsivă sunt reticenţi în a delega
sarcini ori în a lucra cu alţii. Insistă cu obstinaţie şi în mod exagerat, ca orice
lucru să fie făcut în maniera lor şi ca ceilalţi să se conformeze modului lor de a
face lucrurile. Adesea dau instrucţiuni foarte detaliate despre cum trebuie făcute
lucrurile (există un mod şi numai unul de a tunde gazonul, de a spăla vesela) şi
sunt surprinşi şi iritaţi dacă alţii sugerează alternative creatoare. Alteori, pot
refuza ofertele de ajutor chiar când sunt în întârziere cu planul, deoarece ei cred
că nimeni altcineva nu-1 poate face corect.
Persoanele cu această personalitate pot fi avari şi meschini, menţin un
standard de viaţă cu mult sub ceea ce îşi pot permite, considerând că cheltuielile
trebuie controlate strict spre a face faţă eventualelor catastrofe. Indivizii cu
personalitate obsesivo-compulsivă se caracterizează prin rigiditate şi obstinaţie.
Ei sunt atât de preocupaţi ca lucrurile să fie făcute în singurul mod „corect", că
sunt deranjaţi de faptul că trebuie să fie de acord cu ideile altcuiva. Aceşti
indivizi îşi fac planul dinainte, în cele mai mici detalii, şi refuză să ia în
consideraţie orice fel de modificări. Preocupaţi total de propriul lor mod de a
vedea lucrurile, ei au dificultăţi în a lua în consideraţie punctele de vedere ale
altora. Amicii şi colegii pot fi frustraţi de această rigiditate constantă. Chiar când
indivizii cu personalitate obsesivo-compulsivă recunosc că poate fi în interesul
lor să facă un compromis, ei pot refuza cu obstinaţie s-o facă, argumentând că
acesta este „principiul lucrului".

Rezumat:
 preocupare pentru detalii, reguli, liste, ordine, organizare, iar
scopul principal al activităţii se pierde;
 manifestă un perfecţionism care interferează cu realizarea unei
sarcini;
 este excesiv de dedicat muncii şi productivităţii, până la
eliminarea activităţilor de recreaţie şi a relaţiilor de prietenie;
 este rigid şi excesiv de conştiincios în probleme de moralitate,
etică sau valori;
 nu poate arunca obiectele vechi, chiar dacă nu au nici o valoare
sentimentală;
 ezită să delege responsabilităţi sau să lucreze cu alte persoane,
dacă acestea nu respectă strict standardele sale;
 este zgârcit cu sine şi ceilalţi; banii sunt adunaţi pentru zile negre;

51
  este rigid şi încăpăţânat.

Personalitatea depresivă
Depresia este un fenomen răspandit, fiind întâlnit destul de des la
populaţia adultă într-o formă mai accentuată sau nu.
Indivizii cu personalitate depresivă au ca şi caracteristică de bază un
sentiment persistent de descurajare, lipsa bucuriei şi nefericirii.
Cauzele depresiei sunt multiple, printre acestea se numără: lipsa stimei
de sine pe termen lung, un partener ostil sau critic, evenimente din viaţă
negative, absenţa suportului social, decesul unei persoane dragi, consum excesiv
de alcool, cauze genetice etc.
Persoanele depresive înregistrează o deteriorare semnificativă în
domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.
Dispozitia pe care o are o persoană depresiva este disperată, descurajată,
o stare de iritabilitate crescută. Membrii familiei observă retragerea socială şi
neglijarea activităţilor plăcute de către persoana depresivă.
Apetitul alimentar scade, indivizii făcând efortul de a mânca sau pot avea
un apetit crescut dar numai pentru anumite alimente pe care doresc să le
consume în mod compulsiv. Astfel se poate constata fie o pierdere, fie o luare în
greutate.
Insomnia este şi ea frecventă, persoanele fie au dificultăţi de a adormi, fie
se trezesc din somn la miezul nopţii, făcând eforturi pentru a se culca la loc sau
se trezesc mult mai devreme şi nu mai reuşesc să adoarmă.
Persoanele depresive au un nivel energetic scăzut, putând acuza
fatigabilitate fără a depune un efort anume. Chiar şi cele mai mici sarcini sunt
considerate ca necesitând un efort considerabil, eficienţa fiind de asemenea
scăzută.

Rezumat:
 Pesimism: în orice situaţie s-ar afla, vede doar latura sumbră a
acesteia, posibilele riscuri, supraevaluează aspectul negativ,
minimalizându-l pe cel pozitiv;
 Dispoziţie tristă: este tristă şi posacă de obicei, chiar şi atunci când
lipsesc evenimentele neplacute care să justifice această dispoziţie;

52
  Anhedonie: nu resimte plăcerea, nici în cazul unor activităţi ori
situaţii considerate în mod obişnuit ca fiind agreabile (week-end-uri,
evenimente fericite);
 Autodepreciere: nu se simte "la înălţime", nutreşte sentimente de
inaptitudine ori de culpabilitate (chiar şi atunci când ceilalţi îl
apreciază).

Personalitatea pasiv-agresivă (negativistă)

Personalitatea pasiv-agresivă se referă la un pattern pervasiv de atitudini
negativiste şi de rezistenţă pasivă la cererile de performanţă adecvată.
Personalitatea pasiv-agresivă face parte din categoria personalităţilor
dificile şi se caracterizează prin:
- manifestă rezistenţă la exigenţele celorlalţi, atât în domeniul
profesional, cât şi în viaţa personală;
- are probleme cu reprezentanţii autorităţii, le pune la îndoială
ordinele;
- tărăgănează în îndeplinirea sarcinilor, se consideră neînţeleasă şi
rău tratată;
- este sumbru şi certăreţ;
- îşi exprimă invidia şi resentimentele faţă de cei evident mai
prosperi;
- îşi exprimă în mod exagerat şi persistent acuzele de neşansă
personală;

Personalitatea anxioasă
Pentru multe persoane, o stare de stres destul de ridicată nu este neaparat
trăită într-un mod negativ. Acesta poate fi cazul fiecăruia dintre noi atunci când
trebuie să ne confruntăm cu situaţii pentru care anticipăm un rezultat pozitiv. Se
vorbeşte despre o provocare decăt despre stres.
Cu toate acestea, la nivel biologic, este vorba despre adevarata reacţie la
stres. Dincolo de simpla eliberare a unor substanţe chimice (adrenalină sau
corticosteroizi), stresul activează intens trei tipuri de emoţii:
1. Anxietatea: individul îşi dă seama că factorul de stres reprezintă un
pericol şi intră în stare de alertă, mobilizându-şi toate capacităţile pentru a-i face
faţă;
2. Depresia: individul dezvoltă o stare de detaşare în raport cu factorul de
stres; el îndură fără să acţioneze; se resemnează;
53
 3. Furia sau agresivitatea: individul îşi găseşte forţele pentru a ataca
şi/sau distruge factorul de stres. (Patrick Legeron)
Psihologii disting două feluri de anxietate – "anxietatea ca trăsătură" şi
"anxietatea de moment". O persoana care are această trăsătură de personalitate
tinde să se simtă anxioasă indiferent de situaţie. Pe de altă parte, anxietatea de
moment este o reacţie la o anumită situaţie. Aceasta este o reacţie naturala – să te
simţi anxios când situaţia este ameninţătoare şi relaxat când circumstanţele sunt
diferite.
Manifestări:
Somatic: palpitaţii, respiraţie dificilă, gură uscată, greaţă, micţiuni
frecvente, ameţeală, tensiune musculară, transpiraţii, tremor, tegumente reci;
Psihic: sentimente de spaimă şi ameninţare, iritabilitate, panică,
anticiparea anxietăţii, tensiune interioară, îngrijorare pentru lucruri minore,
dificultăţi de concentrare, insomnie de adormire, incapacitate de relaxare;
Comportamental: evitarea situaţiilor de teamă, reasigurarea, prevenirea
pericolului.
Modificarile produse în corpul nostru ne perturbă viaţa prin simpla lor
prezenţă sau afectează felul în care funcţionăm în cel puţin unul din domeniile
importante ale vieţii: familie, şcoală/serviciu, relaţii sociale.

Cum să relaţionăm cu personalităţi dificile

Reprezintă un procent ridicat din populaţia generală şi nu sunt
considerate ca având o dominantă patologică marcantă.
O personalitate accentuată este recunoscută de către anturaj ca fiind mai
deosebită în relaţionare. Un individ cu o astfel de personalitate, deşi nu este
catalogat ca având probleme psihice, necesită un mod mai specific de relaţionare
iar reacţiile sale sunt văzute ca speciale. Cei din jurul său sunt nevoiţi uneori să
depună eforturi pentru a se înţelege cu el sau pentru a-i intra în graţii.
Cei ce au o personalitate dificilă îşi vor schimba atitudinea, dacă le
vorbim sincer, fără urmă de agresivitate, despre problemele pe care le generează
şi dacă ne referim concret la un anumit comportament al lor şi nu la ei, ca
persoane.
De cele mai multe ori, personalităţile dificile refuză să apeleze la ajutorul
unui specialist, datorită caracterului lor rigid şi al convingerii că acesta nu le-ar
putea ajuta cu nimic, deoarece starea în care se află este "doar o chestiune de
caracter" (F. Lelord).

54
 CAPITOLUL IV

COMPORTAMENTUL UMAN – COMPLEX BIO - PSIHO -

SOCIAL

Moto:
“Poartă-te în aşa fel, încât, daăa
universul ar fi să se ia după tine 24 de ore,
să nu se ajungă la haos.”(E .Kant)

Comportamentul uman

Laborit subliniază, că sub forma sa structurală cea mai simpla S.N. este
organizat de aşa manieră, încât un stimul (intern sau extern) să dea un răspuns
simplu, stereotip, incapabil de ameliorare (este ansamblu stimul-răspuns, care
permite supravieţuirea imediată şi pune în funcţie părţile primitive ale S.N. —
hipotalamus, trunchi cerebral etc.). Aceste comportamente se organizează în
jurul nevoilor principale: foame, sete, reproducere.
Ana Tucicov-Bogdan susţine că S.N. realizează următoarele funcţii:
- Funcţia reflectorie de elaborare a răspunsurilor reflexe ale organismului
la mediul inconjurator;
- Funcţia de coordonare şi ajustare continuă a reacţiilor în raport cu
modificările care se petrec în mediu;
- Funcţia de integrare, subordonare şi dirijare a tuturor sistemelor
organismului.

55
 Clasificarea funcţiilor psihice care stau la baza comportamentului
uman:
• Procese afective şi motivaţionale, procese care stau la baza activităţii
umane, inclusiv prin direcţionarea energetică şi motivaţională a
tuturor comportamentelor umane;
• Procesele de cunoaştere, dezvoltate pe baza structurilor cerebrale noi
şi care constau dintr-o cunoaştere directă (percepţie) şi una indirectă
(gândire), la care se adaugă celelalte procese psihice ajutătoare.
Graţie acestei categorii de procese psihice organismul ia cunoştinţă în
mod adecvat de realitatea înconjurătoare, alcătuieşte scheme şi dă
soluţii adecvate. Pe baza acestor procese organismul îşi construieşte
schemele de comportament, scheme care se definitivează în cadrul
personalităţii;
Voinţa şi activitatea.
 Se deosebesc patru tipuri de comportamente anormale (după Enăchescu):
 comportamentul de tip criză biopsihologică de dezvoltare sau
involuţie (pubertate, adolescenţă, climax, andropauză), cu caracter
pasager şi reversibil;
 comportamentul de tip carenţial (legat de stări de frustrare afectivă,
carenţe educaţionale, disfuncţii familiale şi în modul de viaţă), ce
creează dificultăţi de adaptare;
 comportamentul de tip sociopatic, constând din conduite delictuale
agresive, toxicomanice sau de furie, cu caracter recurent sau episodic;
 comportamentul de tip patologic, parţial sau deloc reversibil, de
natură exogenă, endogenă sau mixtă, cu intensităţi şi forme variabile
(stări reactive, nevroze, psihopatii, psihogenii, endogenii).

Modele comportamentale

Modelul biomedical al comportamentului (Pasteur şi Koch) vizează relaţia

dintre diferite boli şi factorii infecţioşi:
 Orice boală se explică printr-o cauză de natură fizică, infecţioasă sau
toxică. Cunoaşterea acestor factori şi rolul lor în instalarea, evoluţia şi
determinarea bolilor constituie o ştiinţă care se numeşte
etiopatogeneză;

56
  În orice boalaă avem două categorii de manifestări: semne şi
simptome. Semnele se referă la totalitatea modificărilor fizice ce se
datorează impactului cu factorul cauzal. Simptomele reprezintă latura
subiectivă, adică modul în care subiectul îşi trăieşte boala. Pentru
practica medicală cea mai mare valoare o au semnele. Datorită
succesului de care s-a bucurat, acest model a fost aplicat şi
tulburărilor psihice şi psihosomatice. Astfel, în orice tulburare psihică
se caută microleziuni cerebrale, microorganisme sau dezechilibre
biochimice. Valabilitatea acestui model pentru tulburări psihice şi
psihosomatice a fost aprig contestată. O direcţie de contestare s-a
născut chiar în rândul psihiatrilor, generând curentul antipsihiatrie
(reprezentanţti Laing, Szase). Aceştia afirmă că noţiunea de boală
mentală este un mit; boala mentală fie are substrat organic şi atunci
este de competenţa neurologiei, fie nu are substrat organic şi atunci
nu ţine de resortul medicinii.

Modelul psihologic se bazează pe ansamblul cunoştinţelor fundamentale

ale psihologiei aplicate în vederea înţelegerii sănătăţii şi bolii - studiul factorilor
şi a proceselor psihologice care joacă un rol în apariţia bolilor şi care pot
accelera sau încetini evoluţia lor:
 promovarea comportamentelor şi stilurilor sănătoase de
viaţă;
 prevenţia şi tratamentul bolilor;
 ameliorarea "preluării" şi asistenţei pacienţilor.
Modelul psihologic studiază:
 Comportamentele, care pot avea consecinţe fiziologice şi care
influenţează sănătatea, în situaţia stresului, de exemplu;
 Modul nostru de a trăi, obiceiurile, care pot avea efecte nocive
asupra sănătăţii (tabagismul, lipsa exerciţiului fizic);
 Modul de comportare faţă de boală, ceea ce are influenţă
importantă asupra sănătăţii ulterioare

Modelul biopsihosocial ţine seama de interrelaţiile între aspectele

biologice, psihologice şi sociale ale bolii - este un sistem complex care
integrează sub-sisteme (ex: oricare nivel al „realităţii vii" (un organ al corpului
uman) comportă o "identitate" şi o "organizare" proprie, specifice prin natura

57
componentelor (molecule, celule, ţesuturi...) şi prin modalităţile regulilor lor de
schimb; orice nivel al „realităţii care trăieşte" întreţine, de asemenea, în
funcţionarea sa de ansamblu o articulaţie dinamică cu "suprasistemele" în care el
se înscrie şi care formează ansamblul mediului său (sistem nervos, persoană,
familie, comunitate...).

Neurotransmiţătorii. Baza biochimică a comportamentului uman

Există câteva substanţe chimice care influenţează dispoziţiile, gândurile
şi acţiunile umane. Proprietăţile alterante ale amfetaminelor, cocainei,
opiumului, barbituricelor şi LSD-ului ori a altor droguri ce au efect profund
asupra comportamentului normal, au stimulat cercetările în domeniul
psihofarmacologiei şi au crescut interesul pentru studierea bazelor chimice ale
comportamentului uman. Aşadar, se pune problema:
A. disturbării neurotransmiterii: multe tulburări comportamentale,
psihiatrice, sunt asociate cu disfuncţii de neurotransmitere
B. răspunsului organismului la medicamente: o problemă complexă, cu
atât mai mult cu cât unele afectează doar un singur sistem de
transmitere.

Sistemul Nervos Central

SNC reprezintă centrul de integrare, elaborare şi coordonare a

influxurilor nervoase. El cuprinde măduva spinală şi creierul.

58
 Fig.1. Trunchiul cerebral

Măduva spinării

 Este situată în canalul vertebral şi este înconjurată de meningele spinal.

 Măduva spinarii este traversată de fibre ascendente şi descendente de
substanţă albă, care transmite informaţiile între creier şi sistemul nervos
periferic (SNP). Substanţa gri este constituită din cursuri interneuronale
conectate în fascicule ascendente şi descendente care permit o integrare
certă a influxului nervos motor şi senzitiv (centrii reflecşi elementari).

Encefalul

 Este situat în cutia craniană şi înconjură meningele.

 Trunchiul cerebral este constituit dintr-un nucleu de nervi cranieni şi
substanţa reticulară.
 Bulbul rahidian este prelungirea directă a măduvii spinării urmată de
fascicul terminal. El este unit de creierul mic prin pedunculi cerebrali
inferiori conţinând nervii cranieni (V, IX, X, XI, XII) şi constituind
reţeaua de fascicule senzitive şi motorii.

59
  Protuberanţele anulare reprezintă ridicătura transversală ce uneşte
emisferele cerbrale; ea se găseşte la intersecţia creierului mic, a creierului
şi a măduvii. În partea sa ventrală se găsesc nucleele nervilor cranieni, în
partea dorsală se găseşte substanţa reticulară şi nucleele motoare.

Transmiterea neuronală a informaţiei

Aproape acum un secol, Ramon Y Cajal a descoperit „doctrina

neuronului”, conform căreia neuronul este unitatea de bază a sistemului
nervos.
Sistemul nervos este alcătuit din milioane de celule nervoase, dispuse în
structuri vaste în creier sau în grupuri cu aspect fibros care formează nervii ce se
întind de la creier şi măduva spinării în tot corpul. Există trei tipuri principale de
celule nervoase: neuroni de asociaţie, neuronii senzitivi şi neuroni motori.
Informaţia ce stă la baza comportamentului apare sub formă chimică sau sub
formă energetică ce vine şi pleacă de la neuroni şi între ei.
A. Neuronul: este celula responsabilă pentru transmiterea unilaterală de
informaţie. Corpul neuronal şi dendritele integrează informaţia din mai multe
surse neuronale. Dacă neuronul este suficient depolarizat (influx de ioni
pozitivi), este iniţiată în axon un potenţial de acţiune, trecând prin acesta până în
nervul terminal. Nervul terminal conţine neurotransmiţători încadraţi în vezicule.
Unii neuroni au axoni ce sunt înconjuraţi de teci lipidice de mielină. Punctele
axonilor mielinizaţi prin care informaţia este transferată prin conducere
saltatorie, sunt denumite noduri Ranvier.
1. Potenţialul de acţiune este o undă de depolarizare care străbate
membranele neuronale la un anumit voltaj.
a. depolarizarea – se realizează prin influx de sodiu (Na+),
iar potenţialul electric variază de-a lungul membranei
între -70 mV şi -15 mV.
b. Repolarizarea – se realizează prin acţiunea ionului de
potasiu (K+), ce părăseşte celula, se propagă de-a lungul
axonului, până în porţiunea terminală

2. Realizarea neurotransmiterii: cînd unda de depolarizare pătrunde

în nervul terminal, se deschid canalele pentru ionul de calciu (Ca2+).
Calciul extracelular ajunge în porţiunea terminală şi face ca

60
 veziculele să fuzioneze cu membrana. Aşa se realizează transmiterea
sinaptică.

Fig. 2. Transmiterea sinaptică

B. Sinapsele: sunt contacte specializate între neuroni, discutându-se

despre:
1. sinapse chimice – cel mai important tip de sinapse; butonul
presinaptic sau axonul terminal conţine vezicule care sunt pline cu
neurotransmiţător stocat. La venirea potenţialului de acţiune,
neurotransmiţătorul este eliberat în fanta sinaptică dintre neuroni.

2. sinapse electrice (electronice) – permit transmiterea directă de la o

celulă la alta. Sunt mai puţin cercetate.

Fig. 3. Eliberarea de neurotransmiţători

61
 C. Receptorii – sunt structuri proteice localizate în membrana
plasmatică. Există mai multe tipuri de receptori, dintre care două mari familii se
află localizate la nivelul creierului:
1. canale ligant-gates ion, sunt compuşi din câteva susbnităţi peptidice
ce înconjoară o zonă centrală în care se scurg ionii. Când
neurotransmiţătorii vin într-o subunitate particulară a receptorului,
intervine o schimbare conformaţională şi ionii se scurg prin canal. Se
discută despre efecte ale excitanţilor (nicotinic acetylcholine
receptor; NMDA glutamate receptor; 5-hydroxytryptamine 5-
HT3) şi ale inhibitorilor (glycine receptors; γ – aminobutyric acid
GABA)
2. receptori G-proteici, sunt compuşi dintr-o peetidă lungă ce
traversează membrana plasmatică de şapte ori. Interacţionează cu alte
proteine din membrană. Sunt astfel denumiţi deoarece hidrolizează
guanozina trifosfat(GTP). Se discută despre: nucleotide ciclice,
calciu, phosphatidylinositol.
3. autoreceptori – sunt localizaţi în neuron, fiind sensibili la
neurotransmitere. Ei pot detecta realizarea neurotransmiterii şi ajută la
autoinhibiţia neuronală.

D. Neurotransmiţătorii
Metoda prin care un neuron îşi transferă mesajul următorului neuron din
lanţ constă în eliberarea unei substanţe chimice în fanta sinaptica – intervalul
dintre butonul sinaptic şi situl receptor de peurmătorul neuron. Fiecare sit
receptor este sensibil la un anumit tip de molecule, în genul unui sistem „cheie şi
lacăt”. Există numeroşi receptori,fiecare având roluri diferite în sistemul nervos.

62
Astfel încât la nivelul SNC cinci mari categorii de neurotransmiţători, grupaţi în
două mari clase.
1. tipuri:
a. monoamine – includ catecolaminele, acetilcolina, serotonina;
b. aminoacizi – transmiţători excitatori (glutamat, partat) şi
inhibitori (GABA, glicină).
2. clasificare
a. criterii: pentru a fi considerate neurotransmiţători:
- substanţele trebuie să fie prezente în nervul terminal
- cu o magnitudine şi direcţie naturală în fanta sinaptică
- în vecinătatea sinapselor trebuie să existe un mecanism
pentru inactivarea metabolismului.
b. sistem de clasificare:
- definiţi, cu acţiune demonstrată (Ach, dopamina,
norepinefrina, epinefrina, GABA, serotonina, glicina);
- posibili, în curs de cercetare (glutamat, aspartat,
substanţa P);
- candidaţi (adenozina, AMP, majoritatea peptidelor)

1. Catecolaminele
Acestea includ: dopamina, norepinefrina, epinefrina (adrenalina).

A. Catecolamina

1. Sinteză
Abilitatea neuronilor de a sintetiza catecolamine depinde de sintetizarea
enzimelor pe care le conţin neuronii.
2. Metabolism
Două enzime sunt importante pentru inactivarea catecolaminelor:
a. MAO – localizată în partea exterioară a membranei
mitocondrială
– există MAO-A şi MAO-B
b. COMT – catecolo-metiltransferaza este localizată în partea
exterioară a membranei plasmatice a majorităţii celulelor.
B. Dopamina – implicată în tulburări psihiatrice
1. Metabolism

63
 2. Receptori
3. Tracturi cerebrale importante
4. Efecte asupra comportamentului
a. Boala Parkinson
 Patogeneză: - degenerarea tractului nigostriatal dopaminergic cauzează
akinezie, tremor, rigiditate, pierderea reflexelor posturale
- medicamentele antipsihotice blochează receptorii
dopaminici
 Terapie: - dopa se converteşte în dopamină, se combină cu carbidopa
- pentru restaurarea balansului de dopamină, se folosesc
benztropină şi trihexyfenidil
- se utilizează de asemenea deprenyl (selegilină), un MAO-B
inhibitor.
b. Tulburări de mişcare – diskinezia tardivă – ce survine după un lung tratament
cu antipsihotice
c. Schizofrenie – dopamina este dealtfel considerată foarte importantă în
organizarea gândurilor şi a emoţiilor umane, cu mare implicare în tulburările
psihice (sistemul mezolimbic şi mezocortical)
– medicamentele ce inhibă transmisia dopaminergică
(amfetaminele) intensifică simptomele schizofreniei
C. Norepinefrina
1. Metabolism
Doi metabolizanţi ai norepinefrinei sunt de obicei măsuraţi în plasmă ori
urină: MHPG (3-methoxy-4-hydroxyphenylglycol) şi VMA (vanillymandelic
acid sau 3-methoxy-4-hydroxymandelic acid).
2. Receptori
Se pot împărţi în două clase mari:
a. δ receptori: - δ1 – sunt postsinaptici, preocupaţi de nivelul calciului
intracelular.
La periferie sunt localizaţi în musculatura vaselor de sânge, unde
mediază vasoconstricţia. Prazoxin exercită o relativă blocadă pentru
aceşti receptori.
- δ2 – sunt deopotrivă pre şi postsinaptici, slăbind sinteza de
norepinefrină la nivelul neuronului presinaptic. Piperoxan şi
yohimbina sunt antagonişti ai acestor receptori.
b. β receptori: - β1 – sunt în principal, dar nu exclusiv, postsinaptici. Aderă
pozitiv
64
 la adenylat cyclase. La periferie (ţesuturi exterioare creierului şi
cordului spinal), sunt regăsiţi în special în inimă.
- β2 – sunt deasemena postsinaptici şi aderă pozitiv la adenylat
cyclase. La periferie se află mai ales în varele de sânge şi în patul
vascular din muşchii scheletici.
- agonişti şi antagonişti β nonselectivi: agoniştii β nonselectivi
includ epinefrina şi norepinefrina, fiind la fel de potenţi pentru β1,
dar epinefrina este mai potentă pentru β2. Antagoniştii β
nonselectivi includ propranolol, alprenolol, nadolol şi timolol.
3. Tracturi cerebrale importante
Mare parte a norepinefrinei din creier are origine în locus coeruleus
(„blue spot”) , un cluster de neuroni pigmentaţi localizaţi în aria centrală pontină
de-a lungul părţii laterale a celui de-al patrulea ventricul. Neuronii
noradrenergici se proiectează în cea mai mare parte în creier. Fibrele inervează
cerebelul şi cordul spinal. Prin porţiunea mediană se proiectează la hipocamp,
ventral striatum, septum şi amigdala, şi la cortexul cerebral.
4. Efecte asupra comportamentului
a. Funcţii neuromodulatorii – norepinefrina joacă un rol important în variate
funcţii psihologice, în atenţie, simţ olfactiv, ciclurile de somn, răspuns la durere,
anxietate, mediind totodată orientarea organismului în mediu.
b. Dispoziţii afective - reserpina – cauzează o stare similară depresiei
- inhibitorii MAO – cu proprietăţi antidepresorii
- amfetaminele – modifică dispoziţia
- propranolol – ameliorează unele simptome în manie, dar
înrăutăţeşte depresia

2. Serotonina
1. Metabolism
- melatonina este derivat al serotoninei, produs în glanda pineală
- N-metilatul şi derivatele N-formylated se formează în creier, putând
avea legătură cu psihoza.
2. Efecte asupra comportamentului
Este importantă în multe procese centrale, inclusiv percepţia durerii,
agresivitate, apetit, termoreglare, presiunea sanguină, respiraţie.
a. Schizofrenie – LSD şi derivate ale serotoninei cauzează
halucinaţii şi comportament ieşit din normalitate.

65
 b. Tulburările obsesiv-compulsive – există probabilitatea
implicării în aceeste cazuri

3. Acetilcolina - este neurotransmiţătorul din placa terminalămotorie;

este substanţa chimică eliberată atunci când creierul transferă muşchilor un
mesaj, comandându-le să se mişte. Unele gaze de luptă cu acţiune asupra
sistemului nervos au la bază distrugerea enzimei care degradează acetilcolina
după ce a fost eliberată în fanta sinaptică. Aceasta înseamnă că acetilcolina se
acumulează, ajungându-se la suprastimularea muşchilor şi la pierderea
controlului asupra corpului.
Pe de altă parte, nicotina acţionează prin fixarea în situl receptorului,
ceea ce presupune blocarea parţială a mesajului acetilcolinei. În consecinţă,
atunci când creierul transmite muşchilor mesajul de a se mişca, doar o parte a
mesajului ajunge la destinaţie – din acest motiv fumatul excesiv vă poate face sa
vă simţiţi mai „inert” (N. Hayes, 2010)
1. Sinteză şi metabolism
- colina nu este sintetizată în neuroni, ci este transportată în creier prin
diferite procese. Acetilcolina (ACh) se formează din colină+acetitransferază
(ChAT)
2. Receptori - există două tipuri de receptori:
 Nicotinici – canale prin care ajung ionii de sodiu la
neuron; sunt receptori excitanţi. Sunt localizaţi în corpul
celular şi neuronii postganglionici ale sistemului nervos
simpatic şi parasimpatic; de asemenea, se găsesc la
joncţiunea nervilor motori cu musculatura.
 Muscarinici – receptorii acetilcolinici presinaptici sunt
primar muscarinici. Sunt localizaţi în sistemul simpatic şi
parasimpatic, şi în organele inervate parasimpatic
(muşchi, glande). Includ muscarina, pilocarpina,
oxotremorina
3. Tracturi cerebrale importante
- se extind de la nucleul bazal la hipocamp şi probabil la cortexul
cerebral. Câţiva neuroni colinergici par a fi localizaţi în cortex.

4. Efecte asupra comportamentului

66
 Se presupune că la animale, ACh este importantă în mişcare, somn,
agresivitate, comportament de explorare, memorie, comportament sexual. La
om, cele mai semnificative elemente sunt legate de locomoţie şi memorie.
a. Locomoţie – importanţă în ceea ce priveşte musculatura; unele
neurotoxine blochează receptorii ACh şi apare paralizia
b. Memorie şi cogniţie – degradarea transmiterii colinergice la creier
duce la afecţiuni ca boala Alzheimer sau afecţiuni demenţiale.

4. Aminoacizii
1. Neurotransmiţători inhibitori
 GABA, primul aminoacid identificat ca şi neurotransmiţător, este
considerat ca principal inhibitor, fiind limitat la CNS.
- Este prezent în 60% din sinapse, mai abundent de 200-1000 ori
mai mult decât dopamina, acetilcolina sau norepinefrina.
- Este catabolizat de transaminaze.
- Principal neurotransmiţător pentru celulele Purkinje.
 Glicina are cea mai simplă structură dintre toţi aminoacizii. Este
inhibitor majoritar la nivel spinal.

2. Neurotransmiţători excitanţi
 Glutamat şi aspartat – şi alţi analogi (kainate), sunt neurotoxici în
anumite condiţii.
- Sunt sintetizaţi din glucoză.
- Se presupune că glutamatul este prezent în celulele granulare
cerebelare şi la nuvel corticostriatal. Aspartatul se presupune că că
există la nivel comisural hipocampic.
Efectele aminoacizilor asupra comportamentului
o Potenţarea pe termen lung a neuronilor din hipocamp
o În epilepsie
o Simptome ischemice

5. Neurotransmiţători nonpeptici
A. Prostaglandine şi tromboxane
 aparţin familiei ecosanoide

67
  prostaglandinele – nu apar concret ca neurotransmiţători, dar au un
rol neuromodulator . Prostaglandin E2 (PGE2)
modulează sistemul serotoninic.
 elicosanoidele – sunt eliberate din creier după ischemie sau traumă.
Contribuie la aprecierea unui edem şi la
deteriorarea barierei sânge-creier.

B. Purinele – neuromodulatori inhibitorii ai celulelor excitante din

cerebel, hipocamp, etc. Ei modulează transmisia dopaminergică.

6. Neuropeptide
Funcţionează în principal ca neurohormoni şi sunt importante în
psihoneuroendocrinologie. În anumite cazuri, acţionează ca şi
neurotransmiţători.
A. Peptide opioide endogene – opiumul a fost folosit împotriva durerii,
iar alte substanţe ca au fost ulterior descoperite ce pot acţiona asupra
receptorilor au fost denumite „endorfine”(„endogen”şi „morfină”)
– în sistemul nervos central se găsesc câţiva
receptori opioizi, după cum urmează:
a. Receptori Mu – mediază analgezia supraspinală, depresia
respiratorie, starea de euforie.
b. Receptori Kappa – mediază analgezia spinală şi activitatea
pupilară
c. Receptori Delta – par a fi asociaţi cu componentele
dispoziţiilor afective în acţiunea opioidă
d. Receptori Epsilon – pot produce catatonia
e. Receptori Sigma – sunt asociaţi cu efectele psihotomimetice
ale unor opioizi.
Efecte asupra comportamentului
- unele tulburări de locomoţie, termoreglarea, câreva tulburări
neuropsihiatrice (alcoolism, schizofrenie, etc.) pot fi asociate cu alterarea
opioizilor endogeni. De asemenea, naloxon şi naltrexone pot fi folositori în caz
de comportament autoagresiv (automutilare).
B. Gut peptides – se găsesc atât în creier cât şi în tractul digestiv
– există mai multe tipuri de elemente:

68
 a. Substanţa P – este un aminoacid descoperit în 1931 în creier şi
intestin. Se află de asemenea lşa nivel spinal, substanţa neagră,
hipotalamus şi cortexul cerebral. Poate fi considerată ca principal
neurotransmiţător pentru fibrele senzoriale aferente ce străbat
calea dorsală a substanţei gelatinoase la nivel spinal, relativ la
informaţia legată de durere. Prezintă importanţă în locomoţie.
b. Colecistokinina – CCK – este o polipeptidă ce stimulează
activitatea gall-bladder şi secreţia enzimelor pancreatice. Se
găseşte în regiunea hipocampică, neocortex, ganglionii bazali,
hipotalamus, amigdală. Comportamental, este asociată cu
saţietatea, putând fi folositoare în reducerea apetitului şi în
schizofrenie.
c. Polipeptida intestinală vasoactivă – VIP – un aminoacid
descoperit în intestin, recunoscut pentru abilitatea sa de a altera
fluxul sanguin in the gut. Mai apare în neocortex, şi pare a avea
efecte pozitive şi excitante la cuplarea cu adenylat cyclase.
d. Somatostatin – un aminoacid descoperit în 1970, ce se află în
tractul gastrointestinal, insulele Langerhans, şi în câteva părţi ale
sistemului nervos(amigdala, cortex cerebral, etc). Suprimă
realizarea hormonului de creştere (GH) şi a hormonului tiroido-
stimulator (TSH) în creier şi glucagonul şi insulina în pancreas.
Este important în apetit, controlul motor, mişcările globului
ocular.
e. Neurotensin – un aminoacid existent în substanţa gelatinoasă a
cordului spinal, în nucleul motor al nervului trigemen şi substanţa
neagră, hipotalamus, amigdală, glanda pituitară anterioară, etc.
Este un excitator, cu rol în adaptare, termoreglare, percepţia
durerii.

C. Peptide pituitare, hipotalamice şi pineale

C1. Hormonii glandei pituitare
*Lobul anterior secretă hormoni, cu afinităţi pentru glande specifice.
Aici sunt incluşi:
1. ACTH(corticotropina) – în câteva regiuni ale creierului(sistem limbic,
talamus). Are importanţă în învăţare, memorie, atenţie. Reglează
realizarea cortizolului şi steroidului adrenal. La rândul său, este reglată
de CRF(factorul de eliberare a corticotropinei). Nivelul ACTH şi al

69
 cortizolului prezintă o variaţie diurnă. Excesul de cortizol duce la
Cushing sindrom, asociat cu depresia, mania, halucinaţii, delir. Deficitul
apare în tulburarea Addison, acompaniat de depresie, letargie,
oboseală.Unii pacienţi cu depresie majoră au un nivel crescut de cortizol.
CRF se găseşte în nucleul paraventricular al hipotalamusului şi alte
regiuni cerebrale, fiind implicat în răspunsul la stres, unde acţionează cu
norepinefrina.
2. GH( somatotropina) – este o proteină cu 190 aminoacizi, a cărei
secreţie şi sinteză este realizată de somatostatin.
3. TSH (tirotropina) – stă la baza producerii hormonilor tiroidieni
triiodotironină(T3) şi tiroxină(T4). Producerea TSH este controlată de
hormonul eliberator de tirotropină TRH. Se presupune că TRH este
localizat în nucleii dorsomedial şi periventricular din hipotalamus, care
transmit procesul la alţi nuclei hipotalamici şi nuclei ai nervului motor
(III, V,VII,XII). Afectează dispoziţia şi comportamentul.
4. LH şi FSH – reglează creşterea foliculului ovarian, spermatogeneza,
secreţia de testosteron. Elibearea acestor hormoni este reglată de
hormonul eliberator de gonadotropină GnRH. Poate funcţiona ca
inhibitor sau excitant, şi poate înbunătăţi nicelul sexual al persoanei.
5. Prolactina – un aminoacid eliberat din partea anterioară pituitară,
controlată de PIF (factor inhibitor al prolactinei) şi PRF (factor eliberator
de prolactină). Prolactina reglează activitatea glandelor mamare în
timpul perioadei de alăptare. Somnul, gimnastica, sarcina, suptul la piept,
înbunătăţesc nivelul de circulare al prolactinei.
*Lobul posterior secretă hormoni, sintetizaţi în nuclei extinşi din
hipotalamusul supraoptic şi paraventricular. Aceşti hormoni sunt:
1. ADH (hormonul antidiuretic) sau vasopresina – facilitează absorbţia
de apă în tubul distal al nefronului. Eliberarea sa este încurajată de stres,
durere, o varietate de medicamente (morfină, nicotină, babiturice, etc).
Alcoolul îi opreşte din eliberare şi duce la diureză. Vasopresina este
considerată principal inhibitor, intervenind în învăţare, memorie şi
atenţie. Tratamentul cu ADH ameliorează funcţiile mnezice la pacienţii
cu demenţă, depresie şi psihoze.
2. Oxitocina – a cărei eliberare este stimulată de estrogeni, stimularea
vaginală şi a pieptului, ori de stresul psihic. Eliberarea ei este inhibată de
durerile severe, creşterea temperaturii, ori, de exemplu, zgomote
puternice. Principalul efect include expulzarea laptelui şi contracţia

70
 muşchilor uterini în timpul naşterii.În contrast cu vasopresina, cauzează
amnezie.
3. MSH (hormonul melanocito- stimulator) – structural asemănător cu
ACTH. Eliberarea sa este reglată de dopamină şi posibil de către factorii
de inhibare/excitare MSH. Se găseşte în glanda pituitară şi alte arii din
creier, inclusiv hipotalamus şi cortexul cerebral. La animale, are rol
important în controlul pigmentaţiei. Funcţia sa comportamentală este
neclară, cu toate că ar putea avea un rol în învăţare şi memorie.
Paradoxal, MSH şi factorul inhibitor al MSH au efecte antidepresive.
C2. Hormonii hipotalamici
Controlează eliberarea hormonilor lobului anterior al glandei pituitare.
Aceştia controlează eliberarea hormonilor din glandele endocrine.
C3. Hormonii glandei pineale
În glanda pineală este secretată melatonina, din serotonină. Cu toate că
nu este o peptidă, melatonina are efecte endocrinologice importante, fiind de
asemenea implicată în regularizarea ritmului cardiac.
Sinteza melatoninică este realizată regulat zi şi noapte, nivelul
înbunătăţindu-se în timpul întunericului. Deoarece glanda pineală transformă
informaţia de pe timp de lumină în informaţie chimică conţinută în melatonină, a
fost denumită „traductor neuroendocrin”.
S-a constat că unii pacienţi depresivi au pe timpul nopţii un nivel scăzut
de melatonină. Persoanele cu tulburări afective sezoniere, au reclamat depresii
de sezon, de obicei toamna şi iarna. La aceşti pacienţi poate avea efect
fototerapia, cu lumină puternică dimineaţa, terapie ce poate fi asociată cu
normalitatea şi firescul unei zile. Rolul melatoninei în tulburările de dispoziţie
sezoniere nu este încă prea bine cunoscut.

71
 PROCESELE PSIHICE

SENZAŢIILE

I. DEFINIREA SENZAŢIILOR

Senzaţia este cunoaşterea unei însuşiri separate a unui obiect sau

fenomen, în momentul în care acesta acţionează asupra unui organ de simţ.
Pavlov a denumit „analizator” întreg aparatul ce participă la formarea
unei senzaţii, aparat compus din organul senzorial, nervul aferent şi o regiune
corespunzătoare din scoarţa cerebrală. La adult nu întâlnim senzaţii separate,
doar la animalele inferioare şi la copil, în primele săptămâni ale vieţii, când
mielinizarea incompletă a fibrelor asociative din cortex împiedică o comunicare
instantanee a diferitelor porţiuni ale sale.
Secenov afirma că senzaţia ar consta într-un reflex în care veriga
efectoare este inhibată, fiind mai puţin exprimată, vizibilă. Senzaţia este un
fenomen complex, iar raporturile dintre senzaţii, o dată cu raporturile dintre
mişcările implicate, permit o cunoaştere adecvată a realităţii.
Senzaţiile nu reflectă decât însuşiri relativ izolate, fără a furniza
informaţii despre un obiect ca şi tot unitar.Cu toate acestea, ele nu rămân
disparate, ci se integrează în cadrul unuia sau mai multor analizatori.

II. CLASIFICAREA SENZAŢIILOR

1) Din punct de vedere biologic, în funcţie de modul de excitare al
organelor de simţ, se pot deosebi două categorii de receptori, cu
senzaţii aferente:
Tangoreceptori, în cazul contactului direct al obiectului cu
organul senzorial, rezultând senzaţiile de: tact, temperatură,
durere, gust
Telereceptori, atunci când obiectele acţionează de la distanţă
asupra simţurilor noastre, aici fiind vorba despre: miros, auz, văz.
2) O clasificare cuprinzătoare descrie senzaţii:
Exteroceptive- furnizează informaţii cu privire la obiectele
exterioare
Interoceptive-furnizează modificări în starea internă a corpului
Proprioceptive- date referitoare la poziţia şi mişcarea corpului

72
III. DESCRIEREA UNOR TIPURI DE SENZAŢII
1) Senzaţiile gustative
Senzaţiile gustative apar datorită excitării mugurilor gustativi ce aparţin
papilelor gustative plasate îndeosebi pe suprafaţa limbii, dar şi pe faringe,
laringe şi pe stâlpii amigdalieni anteriori.
Deşi există o foarte mare varietate de gusturi, se susţine că toate pot fi
provocate prin amestecul celor de bază: dulce, amar, acru, sărat. Suprafaţa limbii
este inegal împărţită la aceste gusturi: dulcele se produce mai ales pe vârful
limbii, săratul pe partea ei anterioară, amarul la baza ei, iar acrul pe margini.
Fiecăreia din cele patru feluri de senzaţii gustative îi corespunde câte o grupă de
substanţe: acizii provoacă senzaţia de acru, clorurile sunt sărate, zaharurile sunt
dulci.

2) Mirosul
Organul mirosului este constituit din mucoasa olfactivă, aflată în treimea
posterioară a foselor nazale, în care se găsesc celulele nervoase olfactive.
Senzaţiile olfactive se combină şi cu cele gustative sau de durere (la
substanţe ai căror vapori irită mucoasa nazală), iar clasificarea mirosurilor este
dificilă. Este interesantă clasificarea lui Henning care a propus împărţirea lor în
şase categorii:
Parfumate (florile)
Eterate (fructele)
Aromatice (mirosul de mărar sau de piper)
Balsamice (răşinoasele)
Empireumatice (gudronul)
Putrede, respingătoare (sulfura de carbon)

3) Auzul
Are la bază un complex organ senzorial, compus din urechea externă, cea
medie şi cea internă, iar partea sensibilă la sunete este constituită din melcul
membranos aflat în interiorul melcului osos al urechii interne. Celulele
senzoriale auditive sunt conţinute de către organul lui Corti şi, prin intermediul
ganglionului spiral, comunică informaţiile de natură acustică ramurii cohleare a
nervului acustico-vestibular. Partea din cortex unde ajung excitaţiile din ureche
se află în lobul temporal.

73
 Pentru a percepe un sunet este nevoie ca vibraţia lui să aibă o frecvenţă
între 16 şi 20000 perioade pe secundă. Maximum de sensibilitate auditivă
corespunde frecvenţei de 1000 vibraţii pe secundă. Când sunetele produse
împreună dau o impresie plăcută, se vorbeşte de „consonanţă”, când impresia
este neplăcută, atunci avem „disonanţă”. Spre exemplu, sunetele muzicale
trebuie să dispună de trei calităţi (înălţime, intensitate şi timbru), în funcţie de
care, un muzician cu experienţă poate recunoaşte sunetele armonice ale
melodiilor.

4)Văzul
Ochiul este un organ foarte sensibil, cu o structură extrem de complexă,
în care se află retina, care este partea sensibilă la lumină şi conţine două tipuri de
celule fotosensibile: 6 milioane de celule cu conuri (care asigură vederea
culorilor) şi 115 milioane celule cu bastonaşe (mai sensibile, reacţionând şi la
lumina slabă).
Organul vederii la om receptează radiaţiile luminoase cu o lungime de
undă între 390 şi 760 milimicroni. Ca şi în cazul sunetelor muzicale, calităţile
luminii sunt în număr de trei: tonul, luminozitatea şi puritatea.
Există cazuri în care unii oameni nu pot distinge toate culorile, deficienţă
denumită acromatopsie parţială, ca şi în cazul în care nu se poate distinge
verdele de roşu, situaţie foarte frecvent întâlnită (este vorba despre daltonism),
mult mai rare fiind persoanele cu acromatopsie totală, care nu disting nici o
culoare.

IV. SENSIBILITATEA
S-a arătat că nu orice stimul provoacă o senzaţie, şi pe de altă parte, este
tot atât de adevărat că , cu cât un receptor reacţionează la un stimul mai slab, cu
atât este mai sensibil.
Referitor la această problemă, sunt descrise două tipuri de praguri: pragul
absolut şi cel diferenţial. Pragul absolut de intensitate este cea mai mică
intensitate a unei excitaţii capabile să producă o senzaţie. Sensibilitatea este
inversul pragului- cu cât pragul este mai mic, cu atât sensibilitatea este mai
mare. Pragul diferenţial este acea mărime minimă cu care trebuie să se modifice
intensitatea unui stimul pentru a se percepe o diferenţă. Legea lui Bouguer-
Weber arată că pragul diferenţial se află întotdeauna într-un raport constant faţă
de mărimea la care se adaugă. Fechner a formulat o lege conform căreia senzaţia
creşte mult mai încet decât excitaţia, ea nefiind proporţională cu mărimea

74
stimulului, ci cu logaritmul său. Cercetările experimentale au demonstrat că
relaţia nu este valabilă decât pentru intensităţile mijlocii ale excitantului. Spre
exemplu, pupila se micşorează în raport cu creşterea intensităţii luminii.
Există şi praguri de discriminare , şi anume distanţa minimă la care am
simţit două puncte de contact pe piele ca fiind distincte constituie un prag de
discriminare tactilă. El este foarte mic pe vârful degetelor, dar destul de mare pe
spate. La fel, acuitatea vizuală reprezintă pragul de discriminare vizuală la
distingerea a două puncte apropiate.

***
În anumite condiţii, senzaţia poate fi afectată, apărând tulburări asupra
cărora s-au efectuau numeroase studii.
Cele mai multe dintre organele de simţ îşi modifică sensibilitatea în
raport cu intensitatea stimulilor ce acţionează asupra lor, adaptându-se la noile
condiţii, în care, cu cât stimulii sunt mai puternici, sensibilitatea scade, iar cu cât
stimulii sunt mai slabi, sensibilitatea creşte. Modificarea sensibilităţii unui organ
de simţ se produce nu doar datorită unei stimulări exterioare, ci şi prin excitarea
unui alt organ de simţ, toţi analizatorii aflându-se în interacţiune. Efectul este de
creştere sau diminuare a sensibilităţii; spre exemplu, sunetele slabe produc o
creştere a sensibilităţii vizuale , dar cele puternice cauzează o scădere a ei. La fel
de important este şi fenomenul de sinestezie, ce apare atunci când un stimul care
acţionează asupra unui organ de simţ, produce în acelaşi timp şi senzaţii
caracteristice unui alt receptor (în intoxicaţii acute cu cocaină, LSD, etc.).
În condiţii de surmenaj, intoxicaţii, hipertiroidie ori debutul unor
afecţiuni psihotice, poate să apară hiperestezia, prin coborârea pragului
senzorial, resimţită de subiect ca o creştere neplăcută a intensităţii senzaţiilor.
În stări de depresie, oligofrenie ori schizofrenie, poate să apară situaţia de
hipoestezie, când creşte pragul senzorial diminuându-se intensitatea senzaţiilor,
cu scăderea numărului de excitanţi receptaţi.

PERCEPŢIA

I.DEFINIREA PERCEPŢIEI
Spre deosebire de senzaţii, percepţia constă într-o cunoaştere a
obiectelor şi fenomenelor în integritatea lor în momentul în care ele
acţionează asupra organelor de simţ.

75
 Percepţia este categoric un proces complex , bazată pe discriminare,
identificare şi detecţie, intervenind caracteristici ce sunt posibile datorită unor
sinteze senzoriale care se produc în câmpurile asociative situate în jurul zonelor
de proiecţie aflate în cortex.
Percepţia nu include doar un sistem de senzaţii, ci implică şi gândirea, cu
o analiză a imaginilor pe care le avem, prin observarea unor detalii care permit
efectuarea unei legături între ceea ce, de exemplu, vedem, şi ceea ce ştim. Este
legată strâns şi de mişcare, ca şi în cazul contemplării unei persoane, fapt ce
implică mişcări ale globilor oculari. În percepţie intervin şi o serie de atitudini ,
nu doar motorii, de poziţie şi postură, dar şi intelectuale, cum ar fi pregătirea
cognitivă, orientarea în situaţie, etc. Este importantă şi atitudinea afectivă a unei
persoane, adică acea dispoziţie subiectivă a persoanei de a reacţiona pozitiv sau
negativ faţă de o situaţie. Totodată, interesele influenţează selecţia perceptivă,
un exemplu foarte bun fiind o situaţie de excursie în aer liber a unui grup în
care, în funcţie de interese, fiecare persoană va aprecia un alt element (pictorul
va sesiza coloritul florei, inginerul silvic va lua în calcul partea de pădure
defrişată, etc.)
Prin urmare, dacă senzaţia presupune o însuşire izolată a unui obiect,
percepţia permite o impresie globală, o cunoaştere a obiectului în întregime.

II. COMPLEXITATEA PERCEPŢIEI

1. Percepţia formei
Obiect şi fond în percepţie
De fiecare dată când percepem un lucru, nu toate amănuntele sunt
sesizate cu acceaşi claritate. Există mereu un obiect al percepţiei, aflat în
centrul atenţiei, perceput cu claritate şi amănunţit, dar şi un fond al percepţiei,
adică toate celelalte elemente din context sau din câmpul vizual. Spre
exemplu, atunci când privim un pescăruş , el devine obiectul percepţiei, însă
restul de elemente din câmpul vizual, marea, nisipul, oamenii, constituie fond
al percepţiei.
Distincţia dintre obiect şi fond în percepţie este influenţată atît de cauze
obiective (diferenţe nete între un obiect şi altele înconjurătoare, de exemplu
diferenţe stridente de culori, sau mişcarea unui corp în raport cu ambianţa), cât
şi subiective (raportul dintre unele aspecte ale imaginii percepute şi interesele
noastre, relaţiile unui obiect cu experienţa noastră, etc).

Constanţa percepţiei

76
 Părţile importante caracteristici ale obiectelor , persoanelor şi
fenomenelor pe care noi le considerăm constante se numesc „indici de
recunoaştere”. Este exemplul tipic atunci când vedem o persoană ce se apropie
şi o recunoaştem ca fiind un prieten apropiat; deşi de la o anumită distanţă nu
putem distinge trăsăturile feţei, recunoaştem persoana după statura înaltă, mersul
hotărât, faţa rotundă.
Constanţa perceptivă ajută la o adaptare adecvată la mediu, atunci când
receptarea senzorială ne-ar putea dezorienta.

Forma în percepţie
Atunci când se pune problema formei în percepţie, se discută despre
unele legi formulate de către şcoala gestaltistă - în limba germană, „gestalt”
însemnând formă, stuctură. Cercetătorii gestaltişti au demonstrat că percepţia nu
este o simplă alăturare de senzaţii, ci o prelucrare, un sistem mintal mai
complex. Prin urmare, aceste sisteme mentale, percepţiile, constau în totalităţi
organizate de la început sub o formă de ansamblu. Spre exemplu, trei puncte
desenate pe o foaie de hârtie sunt văzute dintr-o dată ca vârfurile unui triunghi.
Legile formulate de gestaltişti ne arată cum percepem forma ce apare
imediat în faţa ochilor noştri ( Cosmovici A.).
Legea asemănării spune că elementele asemănătoare se grupează într-o
formă unitară, nefiind percepute separat, ci ca un tot, cum este cazul figurii ce
urmează, în care deosebim două triunghiuri, şi nu şase puncte distincte.

¤ - ¤

Legea celei mai mici distanţe arată gruparea în aceeaşi structură a

elementelor cele mai apropiate, cum este cazul figurii de mai jos, în care nu
vedem şase linii, ci trei grupe de linii (Cosmovici A.).

77
 Legea pregnanţei sau legea bunei forme arată că o formă este un întreg
ce se delimitează automat în câmpul perceptiv, dând un sens percepţiei. Este
relevant exemplul următor, în care partea este influenţată de întreg, iar două
cercuri mici, egale, par de mărimi diferite dacă sunt înglobate de mărimi diferite
(Cosmovici A).

Ο O
ο ο O O

ο O ο O O O

ο ο O O
ο
O

2. Percepţia spaţiului
În perceperea spaţiului, putem aprecia distanţa la care se află un obiect,
poziţia lui, dar obţinem şi o imagine tridimensională, fapte bazate pe mai mulţi
indici:
 Mărimea imaginii pe retină
 Perspectiva lineară (apropierea în depărtare a unor linii
paralele)
 Perspectiva aeriană (absenţa detaliilor indică depărtarea)
 Umbrele (care permit iluzia reliefului)
 Suprapunerea obiectelor
 Acomodarea ochiului

***
Nu doar în cadrul formării senzaţiilor pot apărea tulburări, ci şi în ceea
ce priveşte percepţia.
Astfel, deficitele senzoriale care determină incapacitatea subiectului de a
recunoaşte obiectele după calităţile lor senzoriale, se numesc agnozii. Prin
denaturarea sau deformarea percepţiei apar iluziile perceptive, care pot fi
fiziologice (prin modificarea condiţiilor perceptive, a mediului perceptiv sau a
condiţiilor interne), patologice (falsele recunoaşteri, de tipul deja văzut, auzit,
etc).

78
 Există tipuri de iluzii în funcţie de analizatorul în cauză, întâlnindu-se
iluzii vizuale( macropsii/micropsii, dismegalopsii), auditive, olfactive
(parosmii), gustative.
Apar şi cazuri în care unele desene geometrice, cu figuri destul de
simple, pot provoca percepţii eronate, care nu corespund realităţii măsurate,
vorbind în acest caz de iluzii optico-geometrice, ca şi în situaţia de mai jos, în
care două linii drepte de aceeaşi lungime pot părea diferite din cauza poziţionării
diferite a săgeţilor care le încadrează.

REPREZENTĂRILE

I. DEFINIREA REPREZENTĂRILOR
Reprezentările sunt un fenomen foarte important şi apar ca imagini
mentale ce fac legătura între procesele psihice primare şi cele mai complexe. Ele
apar atât în starea de veghe, cât şi în timpul somnului; spre sfârşitul secolului
trecut, Hippolyte Taine le atribuia un rol central în viaţa psihică, acesta
asemuindu-le cu atomi psihici bine conturaţi, dar în pragul secolului nostru,
William James spunea că viaţa psihică nu este formată în întregime din imagini.
În orice caz, reprezentările pot fi definite ca model interiorizat al
obiectelor şi fenomenelor, imagini prezente în mintea noastră independent de
prezenţa la un moment dat a unui stimul.
Dacă reprezentările pot fi înţelese ca imagini mentale, cognitive, se poate
face referire şi la reprezentări globale, ce conţin tipuri de comportament,
elemente arhetipale, un exemplu foarte interesant fiind reprezentările sociale,
care se transformă sub impactul practicilor, ideologiei şi contextului. De pildă,
sunt demne de consemnat reprezentările sociale legate de SIDA. „Lipsa unor
informaţii despre această maladie şi incertitudinea ştiinţei favorizează emergenţa
reprezentărilor care vor circula din gură în gură sau vor sălta de pe un suport
mediatic pe altul” spunea A. Neculau, care preocupat de acestă temă a făcut
observaţii pertinente pe seama sa. În cazul SIDA, sunt încă multe lucruri
neelucidate, însă se cunosc bine căile de transmitere, efectele şi desfăşurarea
bolii. Cu toate acestea, o parte din oameni are temeri, frici ori idei preformate
vizavi de acest lucru – spre exemplu, chiar dacă ei cunosc faptul că boala se

79
transmite prin sânge şi contact sexual, extrapolează aceste situaţii la totalitatea
lichidelor din corp (salivă, sudoare). Cei afectaţi sunt adesea respinşi,
stigmatizaţi, consideraţi chiar vinovaţi de situaţia lor, indiferent de condiţiile în
care au contactat „boala – pedeapsă”, pe care „o merită” cei care au fost
„iresponsabili sexual”. Aceasta este o exemplificare a unei reprezentări sociale
pe care o întâlnim la tot pasul.
În formarea reprezentărilor de orice fel se face apel la procese cognitive
prin care persoana transformă noţiunile abstracte în imagini familiare (prin
obiectificare) şi la modalităţi prin care ceva străin se transferă în sistemele
noastre de categorii (prin ancorare).

II. REPREZENTĂRI ŞI PERCEPŢII

Între cele două procese există atât asemănări cât şi deosebiri, dar sunt
interdependente: dacă numărul , calitatea şi intensitatea percepţiilor influenţează
calităţile imaginii redate de reprezentare, aceasta din urmă îmbogăţeşte percepţia
şi o face mai limpede.
Cele două categorii se aseamănă prin mai multe puncte:
 Sunt fenomene intuitive, adică imagini concrete ale unor
obiecte şi evenimente
 Au efecte fiziologice – atât percepţia cât şi gândul la o
portocală coaptă declanşează salivaţia.
 Sunt legate de mişcare, în special de mişcări fine ale globilor
oculari sau de existenţa ideomotricităţii.
 Au un înţeles , sau o semnificaţie, deşi în cazul reprezentării
aceasta are un sens mai bogat.
Cu toate acestea, ele se şi deosebesc din mai multe perspective:
 Dacă percepţiile se produc doar în prezenţa stimulilor ce
acţionează asupra organelor de simţ, reprezentările apar în
absenţa obiectului
 Reprezentările sunt o prelucrare a datelor perceptive şi capătă
noi valenţe, producându-se o abstractizare. Apare o imagine –
tip, ca o percepţie regândită.
 Oamenii au conştiinţa prezenţei sau absenţei unui obiect, iar
reprezentarea dispune de subiectivitate, iar percepţia surprinde
doar realitatea concretă.

80
  Percepţia se impune în mod spontan, nu poate fi modificată
intenţionat, dar reprezentarea sunt influenţabile de către voinţă,
astfel că le putem alunga sau amplifica după cum dorim.
 Imaginile sunt fluctuante, se transformă.

III. FUNCŢIILE REPREZENTĂRILOR

Aceste imagini mentale sunt foarte importante în coordonarea acţiunilor
complexe şi intermediază legăturile între diferite procese psihice, având mai
multe funcţii, după cum urmează:
A. Reglarea acţiunilor complexe: un exemplu elocvent este cel al
conducătorului auto care doreşte să depăşească o maşină din
faţa sa, dar decide să nu facă acest lucru conştient de risc
B. Punct de plecare în evoluţia gândirii: imaginea este un bun
intermediar între datele perceptive şi concepte
C. Funcţia de concretizare: esenţială în creaţia artistică, unde
ideile şi sentimentele sunt exprimate prin diferite imagini
artistice
D. Funcţia cathartică: în scăderea stărilor de tensiune, chiar dacă
doar temporar. Imaginarea unor modalităţi de confruntare cu
un obstacol, duc la diminuarea stressului legat de acea situaţie.

În modelarea procesului imaginativ, formarea reprezentărilor şi

îmbogăţirea lor sub incidenţa şcolarităţii au un impact bazal. Ele uşurează
înţelegerea şi dau posibilitatea naşterii a diverse soluţii la situaţiile problematice
(de şcoală, de viaţă, etc.)

GÂNDIREA

I. DEFINIREA GÂNDIRII
Gândirea are un rol central în sistemul psihic uman şi reprezintă acel
proces care, prin intermediul operaţiilor de abstractizare şi generalizare,
extrage şi prelucrează informaţii utile în descifrarea realităţii şi în rezolvarea
de probleme.
Dacă actele senzoriomotorii ne furnizează informaţii concrete, intuitive,
actele intelectuale prezintă caracteristici ce sunt mijlocite printr-un conţinut
generic, prin sisteme de semne cum ar fi limbajul, prin cunoştiinţe acumulate de
memorie, prin datele experienţei personale. Gândirea dispune de procesualitate

81
(rezultând idei, concluzii, etc.) şi de centralitate (antrenează toate celelalte
procese psihice), în cazul său fiind de o mare importanţă relaţiile categoriale.
Unitatea de bază a gândirii este noţiunea. Aceasta este o integrare
selectivă a informaţiilor despre însuşirile generale şi esenţiale ale anumitor clase
de obiecte şi fenomene, fiind un integrator categorial situat la diferite niveluri de
generalitate.Noţiunea se situează la un nivel de abstractizare ce poate fi mai
apropiat de concret sau se poate materializa printr-o idee.
O parte din cunoştinţele omului are caracter empiric , în acest gen de
concepte regăsind trăsături concrete, locale, particulare ori accidentale. Cu un
conţinut limitat, cunoştinţele empirice se înscriu totuşi într-o logică inductivă şi
analogică, ce le conferă o bază de utilitate, şi se diferenţiază de cele ştiinţifice
care cuprind elemente esenţiale ale obiectelor şi se raportează explicit la
realitate.
Constituindu-se în blocuri unitare de informaţie, schemele cognitive
reprezintă structuri generale corespunzătoare situaţiilor complexe din realitate.

II. OPERAŢIILE GÂNDIRII

Gândirea funcţionează pe seama a o serie de operaţii care stau la baza
întregii prelucrări informaţionale, după cum urmează:
1) Analiza şi sinteza – operaţii prin care se recurge la descompunerea
întregului în părţi, pentru a fi apoi reunificat, eventual după o altă
schemă, care duce la o mai bună înţelegere a situaţiei, utilizând
mijloace verbale.
2) Comparaţia – prin care pe plan mintal, în funcţie de un anumit
criteriu, se pot stabili asemănările şi deosebirile între obiecte şi situaţii.
Procesul gândirii este categoric favorizat de variaţia experienţei unei
persoane şi de multitudinea situaţiilor de viaţă.
3) Abstractizarea – ca formă superioară de analiză, desemnează operaţia
de extragere dintr-o mulţime a factorului comun, esenţial, exprimat de
obicei printr-o idee sau noţiune, ori a unor relaţii esenţiale între
obiecte şi fenomene.
4) Generalizarea – se bazează pe abstractizare şi constă într-o extindere a
relaţiei stabilite între două situaţii asupra unei întregi categorii.

***
În organizarea operaţiilor gândirii intervin diferite formule şi strategii,
cum sunt algoritmii şi procedeele euristice.

82
 Algoritmii sunt structuri operaţionale standardizate, deprinderi complexe
ce se exprimă printr-o regulă precisă, necesari în rezolvarea de probleme şi
optimizarea învăţării. Sunt serii strict ordonate de operaţii ce intervin succesiv în
scopul îndeplinirii sarcinii şi asigură acest scop prin eficienţă.
Pentru că nu totul poate fi automatizat şi înscris într-un program
definitiv, se face apel şi la procedee euristice, care conduc la descoperire şi
invenţie. Fac uneori abatere de la rigurozitatea logică, şi fac apel la deducţii,
analogii, ipoteze, iar odată verificate şi completate, se transformă în algoritmi.
Asimilarea unora şi a altora dintre acestea constituie unul dintre
obiectivele de maximă importanţă ale procesului educaţional, fiind o sarcină
destul de dificilă, mai ales în primii ai ai vieţii noastre.

III. REZOLVAREA DE PROBLEME

Domeniul performanţial de lucru al gândirii, prin demersul cognitiv şi
tehnicile întreprinse în vederea depăşirii unui obstacol, se referă la procesul de
rezolvare a problemelor.Atâta timp cât orice problemă apare ca un obstacol
cognitiv, ca o dificultate sau barieră în calea noastră, este nevoie de o mobilizare
a elementelor cognitive, motivaţionale, etc.
Procesul în cauză se constituie din mai multe faze:
Formularea, sau reformularea problemei, ca o etapă analitică în
care se face legătura între informaţie şi lacune, cu definirea
variantelor de combinare a datelor
Instituirea unor ipoteze în ceea ce priveşte procedeele de
rezolvare
Constituirea modelului de rezolvare , prin sintetizarea posibilelor
variante optime de rezolvare
Soluţionarea efectivă a problemei, în faza executivă, când se pune
în practică modelul de rezolvare.
Pentru a conferi o mai mare claritate şi obiectivitate procesului rezolutiv,
este indicată recurgerea la problematizare, la împărţirea în subprobleme a celei
iniţiale, de o oarecare complexitate, acest fapt făcând apel la gândirea
convergentă şi divergentă.
*
În ceea ce priveşte rezolvarea de probleme, este imperios necesară o
înţelegere a situaţiei problematice.
Ca şi latură funcţională a gândirii, înţelegerea reprezintă procesul de
raportare a noilor informaţii la fondul de cunoştinţe preexistente la o persoană,

83
esenţial fiind modul în care se conjugă informaţia stocată deja cu cea nou
apărută.
Înţelegerea poate fi spontană, cu o automatizare a operaţiilor de
decodificare, şi discursivă, ce presupune eforturi conştiente şi se realizează
treptat, în etape, până la acoperirea integralului.

***
Se poate discuta de tulburări ale gîndirii pe mai multe direcţii:
Ritmul gândirii: accelerarea ritmului – evocări exacerbate, dar
minimalizate de numeroase digresiuni ( în accesul maniacal,
intoxicaţii uşoare cu amfetamine, canabis); lentoarea ideativă –
scade numărul ideilor, asociaţiile dintre ele (în depresii,
schizofrenie, Parkinson)
Fluenţa gândirii: barajul ideativ – oprirea bruscă a conversaţiei
bolnavului (în schizofrenie); vâscozitatea mentală – încetinirea
proceselor psihice, cu împotmolire (epilepsie); perseverarea –
lipsă de fluenţă a ideaţiei (oligofrenii, demenţe); ruminaţia
mentală – o perseverare de lungă durată, monotematică,
obositoare (neurastenii, nevroza obsesivă).

INTELIGENŢA

I. DEFINIREA INTELIGENŢEI
Împreună cu gândirea, memoria, imaginaţia, limbajul, etc, inteligenţa
formează un sistem de relaţii, constituind intelectul.
Inteligenţa este un sistem de însuşiri stabile proprii unei persoane şi
care se manifestă în calitatea activităţii intelectuale centrate pe gândire. Au
existat o serie de controverse în ceea ce priveşte caracterul inteligenţei, punându-
se poblema elementelor ereditare, şi a celor dobândite în construirea sa. Astfel:
În vederea producerii unui rezultat, factorul înnăscut şi mediul
conlucrează
Se face o distincţie între fenotip(caracteristici comportamentale şi
fiziologice ce se dezvoltă pe parcursul vieţii) şi genotip(note
înnăscute)
Oamenii sunt mai mult sau mai puţin dispuşi la învăţare,
indiferent de înzestrarea genetică, cu stiluri cognitive diferite

84
 Pentru că majoritatea studiilor sunt irelevante, controversa
continuă
Inteligenţa este totuşi considerată ca fiind o aptitudine, şi există
stadializări în ceea ce priveşte dezvoltarea sa şi funcţionarea ei.

II. INTELIGENŢA ÎN ABORDAREA PIAGETIANĂ

În accepţiunea lui Piaget, inteligenţa este o formă superioară de adaptare
optimă, ca echilibru între două componente: asimilarea de noi date, pe baza
experienţei cognitive a persoanei, şi acomodarea, cu o restructurare a modelelor
de cunoaştere, impusă de noile informaţii. Fiecare stadiu al dezvoltării
intelectuale dispune de o organizare proprie şi include achiziţiile stadiilor
anterioare.
Prin urmare, psihologia genetică a lui Piaget face referire la câteva stadii
de dezvoltare:
1) Stadiul inteligenţei senzoriomotorii (0-2 ani):
- trecerea de la reflexe necondiţionate, la scheme de acţiune
- apar reacţiile circulare primare (o reacţie devine semnal pentru o
alta), în perioada 1-5 luni, cu scheme de acţiuni relativ
diferenţiate. Copilul este centrat asupra propriului corp.
- Apoi se formează reacţiile circulare secundare, după luna a V-a,
cînd se produce o trecere de la egocentrism la alocentrism. Se
fixează deprinderi motorii ce ajută la urmărirea răspunsului unui
stimul la acţiuni (ex.-scuturarea unei jucării)
- Se obiectivează orientarea în ambianţă şi se extind reacţiile
circulare(copilul începe să caute obiecte la locul unde au fost, şi
să îndepărteze obiecte-obstacol din calea celui dorit).
2) Stadiul preoperaţional (2-7 ani):
- expansiunea comunicării verbale , cu însuşirea limbajului, ce
include deocamdată semnificaţii semiconceptuale
- dezvoltarea simbolisticii reprezentative, cu dezvoltarea capacităţii
de desen
- se poate deja recurge la operaţii de clasificare şi seriere
- la final, apare conceptul de număr .
3) Stadiul operaţiilor concrete (7-12 ani)
- clasificarea devine operaţia principală
- sunt permise conceptualizări şi coordonări de concepte
- de la 7-8 ani, copiii admit conservarea materiei

85
 - la 9 ani recunosc conservarea greutăţii
- la 11-12 ani, copiii recunosc conservarea volumului
- devine posibilă reversibilitatea.
4)Stadiul operaţiilor formale (12-17 ani)
- coordonarea relaţiilor la nivel abstract
- cel mai semnificativ este acum raţionamentul ipotetico-deductiv
- inteligenţa devine reflexivă, se repliază asupra ei însăşi.

III.INTELIGENŢA CA APTITUDINE GENERALĂ

Concepţia piagetiană confirmă faptul că inteligenţa este o aptitudine
generală cu o anumită bază nativă. Deşi este vorba pe de o parte de asimilare şi
acomodare, inteligenţa dispune de structuri operaţionale dotate cu complexitate
şi flexibilitate, prin care se asigură eficienţa conduitei.
În discuţia în cauză este relevantă teoria lui Spearman care distingea:
 factorul G – general, care participă la efectuarea tuturor
formelor de activitate, şi, deşi este de ordin intelectual, nu
trebuie confundat cu inteligenţa
 factori S – speciali, mai mulţi la număr, care corespund
operaţional doar unor condiţii concrete ale activităţii
De asemenea, este importantă concepţia lui Thurstone, care decelează
mai mulţi factori ai inteligenţei:
 de raţionament (deductiv şi inductiv)
 de memorie
 de capacitate de calcul
 de rapiditate perceptuală
 de operare spaţială
 de înţelegere a cuvintelor
 de fluenţă verbală
***
În anul 1911, Alfred Binet a fost primul psiholog care a elaborat o
metodă sistematică de măsurare a inteligenţei, arătând cum este posibilă
aprecierea vârstei mintale.
Binet a arătat care sunt caracteristicile de bază alor astfel de teste:
 au ca scop măsurători practice (ceea ce ştie un
copil la o anumită vârstă)
 testele de inteligenţă sunt utile atât în cazul
copiilor normali, cât şi a celor cu retard
86
 Metoda testelor este una dintre cele mai eficiente în depistarea
aptitudinilor. Testele se cer a fi utilizate de cei specializaţi în a o face, însă
metodele indirecte ce ţin de intuiţie şi simţ pedagogic ţin de calitatea pregătirii
educatorilor şi de dorinţa lor de a se perfecţiona mereu.

IV.INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
Importanţa emoţiilor în viaţa psihică este de necontestat şi este cert faptul
că adaptarea individului la mediul în care trăieşte se realizează atât prin
elementele cognitive, cât şi prin cele non-cognitive.
Termenul de „inteligenţă emoţională” a fost formulat pentru prima dată
în anul 1985, în Statele Unite, şi de atunci a căpătat tot mai multe nuanţe.
Inteligenţa emoţională se construieşte pe motivaţie, pe stima de sine, priveşte
capacitatea de empatie a oamenilor, şi implică aptitudini sociale. Acest tip de
inteligenţă intervine în dirijarea relaţiilor interpersonale, referindu-se la măsura
în care o persoană este capabilă să cunoscă şi să înţeleagă emoţiile altora.
Totodată, intervine sub forma abilităţii de a conştientiza probleme şi de a găsi
soluţii, ori a posibilităţii de a ne „ajusta gîndurile, emoţiile şi comportamentul
pentru a schimba situaţia şi condiţiile” (M.Roco).
De-a lungul vremii, datele despre inteligenţa emoţională au fost destul de
confuze şi diverşi autori au exprimat păreri personale, pentru a îmbunătăţi datele
ştiinţifice. În majoritatea lucrărilor lor, aceşti autori făceau referire la empatie, ca
şi componentă a tipului de inteligenţă discutat, referindu-se în acest context la:
 calitatea de a discrimina şi clasifica stările afective ale
altora
 capacitatea de a asocia propriile trăiri cu ale altei
persoane
 abilitatea de evaluare ipotetică a modului de comportare
şi perspectiva altei persoane
 receptivitatea şi observarea sentimentelor altora
 capacitatea de empatie diferă de la o pesoană la alta,
vizând în mare parte atitudini faţă de trăirile altora
Se spune că persoanele cu un coeficient ridicat al inteligenţei emoţionale,
ar putea fi cele cu un IQ (coeficient de inteligenţă) nu neapărat extrem de ridicat;
adică cei foarte inteligenţi nu ar fi neapărat şi descurcăreţi, empatici, adaptaţi
social.Cei cu QE (coeficient emoţional) înalt, au un profil aparte se angajează ,
sunt săritori la rezolvarea problemelor altora, au o viaţă afectivă bogată, sunt
simpatetici şi grijulii în relaţiile cu ceilalţi, se simt bine cu ei înşişi, etc.

87
 În procesul de dezvoltare umană, de educare şi suport la adresa celor ce
au impact direct asupra copiilor, de la cele mai fragede vârste, empatie este o
calitate de preţ, care facilitează comunicarea interumană şi duce la scăderea
anxietăţii în situaţii stressante.

ATENŢIA

I.DEFINIREA ATENŢIEI
Din întreg volumul de informaţii receptate cu ajutorul organelor de simţ,
doar o parte ajung în conştiinţă, focalizarea lor producându-se cu ajutorul
atenţiei. Ea constă în orientarea şi concentrarea activităţii psihice cognitive
asupra unui obiect sau fenomen.
Atenţia are câteva proprietăţi şi efecte:
Orientarea- asigură o selecţie a stimulilor, cu omiterea altora
Concentrarea- intensificarea impresiei
Claritatea unui obiect asupra căruia ne concentrăm atenţia
sporeşte
Rapiditatea perceperii unui eveniment
Modificări motorii şi expresive ce însoţesc atenţia
Se deosebesc aspecte neurofiziologice ale atenţiei, unde formaţiunea
reticulată joacă un rol împreună cu diencefalul şi sistemul limbic.

II. CLASIFICAREA ŞI CONDIŢIONAREA ATENŢIEI

Se pot distinge mai multe tipuri sau forme ale atenţiei, în funcţie de mai
multe criterii. Spre exemplu, în funcţie de obiectul ei, Guillaumme deosebea
trei forme: atenţia în expectativă (vigilenţa), atenţia exterioară(când urmărim
obiecte exterioare corpului nostru) şi cea interioară (când ne referim la viaţa
noastră interioară).
După proprietăţile intrinseci atenţiase poate clasifica în involuntară
(pasivă, se realizează de la sine, fără efort), voluntară (care presupune un efort
de voinţă), şi se vorbeşte şi de atenţia postvoluntară(prin transformarea celei
voluntare în involuntară, atunci când activitatea devine foarte atractivă).
Atenţia este condiţionată de mai mulţi factori, exteriori fiinţei umane
(noutatea obiectelor, intensitatea stimulilor, mişcarea, variaţia obiectelor) şi de
natură interioară (trebuinţe, interese, motivaţia).

III. CALITĂŢILE STRUCTURALE ALE ATENŢIEI

88
 În funcţie de persoană, de starea internă şi de condiţiile externe, însuşirile
atenţiei variază, fiind până la urmă o expresie a întregii personalităţi. Aşadar:
1. capacitatea de concentrare a atenţiei se poate reflecta în măsura în
care o persoană, de exemplu, se adânceşte în lecturarea unei cărţi şi
nu mai ia în seamă stimulii exteriori perturbatori.
2. stabilitatea atenţiei depinde de particularităţile persoanei şi de
motivaţie, şi reprezintă posibilitatea de a menţine atenţia concentrată
asupra unui obiect un anumit timp.
3. volumul atenţiei se referă la totalitatea elementelor ce pot fi cuprinse
în câmpul atenţiei la un moment dat.
4. distributivitatea atenţiei este o caracteristică prin care se pot urmări
simultan mai multe obiecte sau acţiuni.
5. mobilitatea atenţiei face posibilă distributivitatea, printr-o comutare
a atenţiei cu rapiditate (0,05 secunde)
***
Atât atenţia voluntară cât şi cea involuntară pot fi afectate, tulburările de
atenţie fiind denumite disprosexii. În această problemă deosebim trei tipuri de
tulburări:
aprosexia cu abolirea atenţiei, ce apare în demenţe şi oligofrenii
avansate, sindromul catatonic
hiperprosexia cu creşterea în intensitate a atenţiei pentru un anumit
domeniu, în nevroza obsesivo-fobică, la personalităţile
psihastenice, în unele psihoze
hipoprosexia cu diminuarea atenţiei, ce poate apărea nu doar în
stări de oboseală, situaţii anxiogene, dar şi în schizofrenie, accesul
maniacal, în debutul demenţelor.

MEMORIA

I.DEFINIREA MEMORIEI
Ca element implicat în toate procesele psihice, memoria este acea
funcţie psihică de bază care face posibile fixarea, conservarea, recunoaşterea
şi reproducerea informaţiilor şi trăirilor noastre.
Învăţarea unor informaţii, situaţii, se bazează pe îmbinarea şi organizarea
unor scheme ce permit anumite răspunsuri, o adaptare la situaţii noi, în care
conexiunile între stimuli şi reacţii permit efectuarea acţiunii. În procesul de
fixare a informaţiei se discută despre existenţa unor lanţuri de neuroni formând

89
circuite închise, în care, informaţia provenită din exterior rămâne un timp, de
unde rezultă dealtfel, persistenţa impresiei. Leziunile hipocampului au
demonstrat că acesta este un loc unde există astfel de circuite. De asemenea,
păstrarea informaţiilor pe timp îndelungat, procesul de engramare, corespunde
anumitor funcţii ale lobului temporal. Cu toate acestea, nu se poate concluziona
că există doar anumite zone răspunzătoare de memorie, dată fiind complexitatea
reţelelor neuronale.
În viaţa de zi cu zi, au loc asocieri între obiecte şi evenimente, astfel
încât, apariţia unuia dintre ele atrage după sine şi apariţia imediată a celorlalte.
Când două evenimente au loc simultan sau succesiv, vorbim despre o
contiguitate în timp, recunoscând aici prima condiţie a formării reflexelor
condiţionate.

II.FORMELE MEMORIEI
II.1Folosind ca şi criteriu durata păstrării imaginii percepute şi volumul
informaţional, se pot decela trei tipuri de memorie:
1. memoria de foarte scurtă durată care coincide cu stocajul senzorial,
explică posibilitatea cinematografului, unde imagini statice expuse
sub 0,10 secunde se contopesc dându-ne iluzia mişcării.
2. memoria de scurtă durată are limite în ceea ce priveşte durata
conservării informaţiei, dar şi în ceea ce priveşte volumul
informaţional. Cu toate acestea, este foarte importantă, de exemplu,
în înţelegerea sensului unor cuvinte din context, ori în lectura
expresivă.
3. memoria de lungă durată preia informaţii din memoria de scurtă
durată şi include toate informaţiile receptate, unele păstrându-se
întreaga viaţă.Are o capacitate nelimitată şi cuprinde tot felul de
informaţii vizavi de viaţa noastră, cu elemente personale şi sociale,
cu deprinderi şi priceperi.
II.2 Utilizând ca şi criteriu voinţa, se poate face o clasificare în :
1. memorare involuntară care se produce fără vreo intenţie a
subiectului de a memora, datorată exercitării intereselor sau pe
baza semnificaţiei deosebite a unor evenimente exterioare.
2. memorare voluntară în care intervine factorul volitiv, subiectul
depunând efort pentru a reţine informaţia. Poate fi mecanică, în
cazul în care nu se face apel la înţelegerea datelor, la urmărirea
lor logică, şi inteligentă, bazată pe înţelegere, în care are loc o

90
 descifrare a informaţiilor şi o reţinere a lor într-un mod structurat,
mult mai uşor decât în cea mecanică.

III. OPTIMIZAREA MEMORIEI

Capacitatea de memorare a unei persoane poate fi influenţată şi modelată
prin prisma a câtorva factori sau a unor condiţii de optimizare:
 Motivaţia subiectului-intrinsecă sau extrinsecă, în care cea
intrinsecă este superioară.
 Necesitatea cunoaşterii rezultatelor învăţării, fapt ce ghidează
eforturile ulterioare; cunoaşterea reuşitelor şi a greşelilor duce
la îndreptarea situaţiei.
 Înţelegerea materialului, adică supremaţia memorării logice
asupra celei mecanice. Înţelegerea influenţează nu doar
uşurinţa fixării, ci şi trăinicia conservării.
 Intenţia de a reţine informaţii , în vederea atingerii scopului
învăţării
 Repetarea la anumite intervale a materialului asimilat se poate
extinde la întreg materialul, sau doar la secvenţe ale acestuia.
Intervalul optim de repetare este cuprins între 5 minute şi 24
ore.
 Interacţiunea între cunoştinţe şi priceperi influenţează fixarea
cunoştinţelor şi conservarea lor; atunci când vechile informaţii
facilitează asimilarea celor noi, vorbim despre transfer, iar
când efectul este negativ asupra învăţării, apare interferenţa.

IV. PROCESELE MEMORIEI

Chiar definiţia memoriei presupune existenţa câtorva elemente ce
exprimă configuraţia memoriei.
Fixarea sau engramarea informaţiilor , aşa cum au arătat datele
anterioare, depinde de o serie de factori şi presupune sau nu un efort de voinţă în
învăţare. Face apel atât la atribute neurofiziologice, dar şi la caracteristici de
personalitate şi mediu.
Conservarea datelor poate fi de lungă sau scurtă durată şi se referă nu
doar la păstrarea lor în forma în care au fost achiziţionate, dar şi la o prelucrare,
o rearanjare, având ca efect organizarea lor.
Recunoaşterea este un proces prin care , un obiect cu care am luat
cunoştinţă odată, ne este cunoscut la o reîntâlnire cu el. În acest fel recunoaştem

91
o carte pe care am citit-o cu ceva timp în urmă, chiar dacă nu ne amintim exact
cursul ei.
Reproducerea reprezintă posibilitatea de a face apel la informaţiile
stocate în memorie. Cum s-a arătat, conservarea presupune modificări ale datelor
stocate, deci uneori reproducerea nu furnizează informaţiile exact în forma lor
brută. În momentul reproducerii, ele sunt influenţate şi de interesele, dorinţele şi
trebuinţele personale, realizându-se o selecţie.
*
În situaţiile în care nu funcţionează nici recunoaşterea şi nici
reproducerea se discută despre fenomenul uitării. Uitarea vine ca imposibilitate
de a reactualiza cunoştinţe deja fixate, amintiri, ca o inhibiţie a funcţionării
memoriei la un nivel optim. Se ştie că de cele mai multe ori, uităm cu mai mare
uşurinţă partea de mijloc a unui text, şi reţinem mai bine prima şi ultima parte.
Uitarea apare în patologie dar şi în viaţa psihică normală, mai ales că posibiliatea
de reproducere nu se exercită uniform.
***
Ca şi în cazul altor procese psihice, memoria poate prezenta diverse
tulburări , fie în normalitate, fie în patologie.
Hipermnezia este o tulburare cantitativă ce constă în evocări involuntare
rapide şi uşoare, multiple. Apare în nomalitate în urma unor evenimente
deosebite, şi în afecţiuni psihice ca: paranoia, unele forme obsesionale isterice,
intoxicaţii uşoare cu eter, etc.
Hipomnezia este tot o tulburare cantitativă ce constă în evocări lente şi
dificile, sărace în informaţie, ce apare în stări de oboseală, sau în situaţii de
oligofrenie, stări predemenţiale. Un exemplu elocvent este lapsusul.
Amnezia constă în prăbuşirea funcţiei mnezice cu imposibilitatea
fixării(anterograde) şi evocării (retrograde).

AFECTIVITATEA

I. DEFINIREA PROCESELOR AFECTIVE

Procesele afective au un specific anume, dar sunt în strânsă legătură cu
toate celelalte procese psihice. De obicei, procesele afective sunt declanşate de
fapte cognitive, dar nu se reduc la acestea şi spectrul lor este îmbogăţit de o
multitudine de elemente. Astfel, aceste procese sunt cele care reflectă relaţiile
dintre individ şi obiectele ori fenomenele din ambianţă, sub formă de trăiri.
Este vorba de cele mai multe ori de atitudini formate ca dispoziţii subiective ale

92
persoanei de a reacţiona pozitiv sau negativ la o anumită situaţie, persoană, etc.
Prin solodificarea şi fixarea unor procese afective, iau naştere de cele mai multe
ori motivele, care stau la baza activităţii umane.

II. PROPRIETĂŢILE PROCESELOR AFECTIVE

Afectivitatea se exprimă în moduri diferite şi dispune de mai multe
trăsături:
1) Expresivitate – ca şi capacitate a trăirilor afective de a se exterioriza,
de a se face vizibile, de a putea fi simţite. În acest sens vorbim de
„expresii emoţionale”:
 Mimica – elementele mobile ale feţei
 Pantomimica – gestica, mers, postură
 Modificări de natură vegetativă – vasoconstricţie, modificarea
conductibilităţii electrice a părului, modificarea respiraţiei
 Schimbări ale vocii – intonaţie, timbru, ton
2) Polaritate – existenţa unor atitudini pozitive sau negative faţă de un
obiect, persoană, face ca procesele afective legate de acestea să
polarizeze în funcţie de trebuinţele noastre. Se manifestă în funcţie de
particularităţile situaţiei, dar mai ales în funcţie de particularităţile
persoanei.
3) Intensitate – variază în funcţie de valoarea afectivă a unei persoane
sau situaţii în raport cu trebuinţele noastre, şi cu capacitatea afectivă a
fiecăruia. Indică forţa de care dispune la un moment dat trăirea
afectivă.
4) Durata – semnifică persistenţa în timp a proceselor afective, chiar
dacă elementul care le-a provocat nu mai este prezent.
5) Mobilitatea – reprezintă trecerea de la o stare afectivă la alta sau
modificarea nivelului în interiorul aceleiaşi stări, întotdeauna motivat.
Dacă motivul lipseşte, vorbim despre fluctuaţie.
III. CLASIFICAREA PROCESELOR AFECTIVE
Formele în care apar şi se manifestă aceste procese variază în funcţie de
nivelul calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc, de proprietăţile de
care dispun, şi se clasifică în:
 Procese afective primare – cu caracter spontan, aproape de
instinctiv
 Trăiri afective de provenienţă organică – cauzate de
buna sau proasta funcţionare a organelor interne

93
  Tonul afectiv al proceselor cognitive – ca reacţii
emoţionale ce însoţesc activităţile de cunoaştere
 Afectele – sunt forme afective primitive, simple,
intense, de mare intensitate, ce survin brusc (mânia,
groaza, spaima)
 Procese afective complexe – au un grad mai mare de
conştientizare
 Dispoziţiile afective – stări difuze, cu durată variabilă,
persoana neputând preciza pe ce fond au apărut
 Emoţiile curente – au orientare bine determinată de
însuşirile concrete ale situaţiilor (tristeţea, simpatia,
antipatia). Există patru emoţii de bază: frica, furia,
bucuria, tristeţea
 Emoţiile superioare – legate de activitatea pe care o
desfăşoară persoana. Presupun evaluări şi acordări de
semnificaţii.
 Procese afective superioare – implică raportare valorică la nivel
de personalitate
 Sentimentele – trăiri afective intense, de lungă durată,
stabile, datorită cărora putem anticipa conduita afectivă
a individului
 Pasiunile – sentimente ce antrenează întreaga
personalitate, au o intensitate foarte puternică şi
generalitate mare; sunt durabile şi complexe
***
În desfăşurarea proceselor afective apar şi tulburări ale acestora,
manifestate în diverse forme:
Hipotimiile: scăderi în intensitate ale tensiunii afective, cu
rezonanţă afectivă ştearsă.
 Indiferenţa: dezinteresul pentru lumea exterioară
 Apatia: lipsa de tonalitate afectivă şi dezinteres auto şi
alopsihic
 Atimia: o accentuată scădere de tonus şi o rezonanţă
afectivă nulă la evenimente
Hipertimiile: creşterea încărcăturii afective, cu variaţii ale
comportamentului şi activităţii.

94
  Anxietatea: este o teamă fără obiect, nemotivată, stare în
care persoana vede viitorul ca pe un pericol, iminent şi
nedeterminat.
 Depresia: prăbuşirea dispoziţiei bazale, cu sentimente de
devalorizare, de culpabilizare, lentoare psihomotorie,
tulburări somatice, încetinirea proceselor gândirii.

VOINŢA

I. DEFINIREA VOINŢEI
În temele legate de unele procese psihice, a reieşit clar rolul efortului
voluntar în coordonarea activităţii umane, acest efort constând într-o mobilizare
a resurselor nu doar fizice, dar şi intelectuale şi emoţionale. Mobilizarea voinţei
se face întotdeauna cu un scop, şi presupune o stare oarecum tensională, ce
implică resurse ale organismului individului, şi se face întotdeauna apel la forme
de limbaj (intern sau extern).
Efortul de voinţă se modifică în funcţie de creşterea sau descreşterea unui
obstacol pe care-l întâlnim în calea realizării a ceea ce ne propunem. Este foarte
important ca o persoană să fie capabilă să nu sub/supraaprecieze dificultatea unei
sarcini, pentru ca antrenarea în acea sarcină să fie echilibrată. De fapt, un
obstacol reprezintă o confruntare între posibilităţile personale, şi condiţiile
obiective ale activităţii, iar confruntarea de mai lungă durată cu piedici de o
anumită natură duce la dezvoltarea anumitor tipuri de efort voluntar.
Având în vedere toate acestea, voinţa se defineşte ca proces psihic
complex de reglaj superior, realizat prin mijloace verbale şi constând în
acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în vederea
biruirii obstacolelor şi atingerii scopurilor conştient stabilite.
Acest proces se intercondiţionează cu toate celelalte capacităţi şi funcţii
psihice, şi intervine în rezolvarea situaţiilor conflictuale umane de zi cu zi.

II. CALITĂŢILE VOINŢEI

Fiecare individ are modalităţi personale de a se implica, voluntar, în
anumite activităţi, concentrându-şi capacitatea de efort voluntar în mod propriu.
Se pot decela în acest sens câteva caracteristici ale voinţei, din combinarea în
diferite nivele a acestora, rezultând particularităţi personale.
Acestea sunt:

95
 o Puterea voinţei: intensitatea efortului prin care o
persoană îşi urmăreşte scopurile, condiţii în care valoarea
scopului devine foarte importantă.
o Independenţa voinţei: luarea de hotărâri pe baza
chibzuinţei proprii, a ideilor şi argumentelor individuale, fără a fi
lipsiţi de receptivitate.
o Perseverenţa: se manifestă ca şi continuitate a
realizării efortului voluntar pe o perioadă îndelungată de timp,
chiar dacă apar multe dificultăţi.
o Promptitudinea deciziei: rapiditatea cu care omul
deliberează într-o situaţie complexă şi urgentă şi adoptă hotărârea
cea mai potrivită.

III. FAZELE ACTELOR VOLUNTARE

Activităţile voluntare pot avea o durată mai scurtă sau mai lungă, în cazul
celor din urmă fiind vorba de o desfăşurare ce implică mai multe etape, în care
reglajul voluntar are un anume specific.
Iată şi aceste faze:
1. orientarea preliminară spre anumite motive care generează un
scop, fază ce include şi intenţia de a realiza acel scop (formulată
prin limbaj interior sau extern). Se trece apoi la construirea
planului mintal;
2. lupta motivelor şi a scopurilor atrase de ele, realizarea unora
implicând probabil satisfacţii imediate, sau doar pentru moment,
iar a altora, aduce importanţă pentru viitor. De aceea apare o
deliberare în vederea alegerii;
3. luarea hotărârii: ca urmare a unei decizii pe plan mintal, ca
urmare a alegerii unui motiv şi scop, cu inhibarea celorlalte; în
această etapă sunt implicate trăsături de personalitate (nivelul de
aspiraţii, temperament, sistem de valori,etc.)
4. executarea hotărârii: realizarea efectivă a planului şi atingerea
reală a scopului, cu apel la toate mijloacele materiale şi
informaţionale de care este nevoie.

96
5. verificarea rezultatului şi formularea unor concluzii: pentru
eventuale corecturi (dacă este cazul) şi crearea unor prognosticuri
pentru viitor.

97
 CAPITOLUL V

COMPORTAMENTUL EMOTIONAL

Moto
„Emoţiile sunt liantul care
ţine celulele organismului
împreună”. (C. Pert)

AFECTIVITATEA

Procesele psihice care reflectă relaţia dintre subiect şi obiect sub formă
de trăiri, uneori atitudinale, poartă denumirea de procese afective.
Procesele afective au un specific anume, dar se află în relaţii de
interacţiune şi interdependenţă cu toate fenomenele psihice şi procesele psihice –
afectivitatea fiind specifică omului. Afectivitatea este considerată ca fiind
componenta bazală, infrastructurală a psihicului, dar şi nota lui definitorie,
deoarece prin afectivitate omul se diferenţiază profund de roboţi şi calculatoare,
de inteligenţa artificială.
În desfăşurarea proceselor afective – rolul determinant nu îl are obiectul
ci valoarea şi semnificaţia pe care acesta o are pentru subiect, relaţia dintre
obiect şi subiect fiind importantă.

Proprietăţile proceselor afective

2) Expresivitate – ca şi capacitate a trăirilor afective de a se exterioriza,
de a se face vizibile, de a putea fi simţite. În acest sens vorbim de
„expresii emoţionale”:
 Mimica – elementele mobile ale feţei
 Pantomimica – gestica, mers, postură
 Modificări de natură vegetativă – vasoconstricţie, modificarea
conductibilităţii electrice a părului, modificarea respiraţiei
 Schimbări ale vocii – intonaţie, timbru, ,ton.

3) Polaritate – existenţa unor atitudini pozitive sau negative faţă de un

obiect, persoană, face ca procesele afective legate de acestea să
polarizeze în funcţie de trebuinţele noastre. Se manifestă în funcţie de

98
 particularităţile situaţiei, dar mai ales în funcţie de particularităţile
persoanei.

4) Intensitate – variază în funcţie de valoarea afectivă a unei persoane

sau situaţii în raport cu trebuinţele noastre, şi cu capacitatea afectivă a
fiecăruia. Indică forţa de care dispune la un moment dat trăirea
afectivă.

5) Durata – semnifică persistenţa în timp a proceselor afective, chiar

dacă elementul care le-a provocat nu mai este prezent.

6) Mobilitatea – reprezintă trecerea de la o stare afectivă la alta sau

modificarea nivelului în interiorul aceleiaşi stări, întotdeauna motivat.

Clasificarea proceselor afective

Criteriile după care se poate face o clasificare a lor sunt: intensitatea,
durata, complexitatea, gradul de conştientizare.
Conform studiilor efectuate de Vasile Pavelcu în funcţie de relaţia dintre
activitatea scoarţei cerebrale (centri nervoşi superiori) şi a subscoarţei cerebrale
(centri nervoşi inferiori) se întâlnesc trei categorii de procese afective:

A) Procese afective primare – cu un caracter spontan, aproape de

instinctiv, sunt slab organizate, mai aproape de biologic şi mai puţin elaborate
cultural. Ele tind să scape controlului conştient, raţional:
i. Trăiri afective de provenienţă organică – cauzate de buna
sau proasta funcţionare a organelor interne;
ii. Tonul afectiv al proceselor cognitive – ca reacţii
emoţionale ce însoţesc activităţile de cunoaştere;
iii. Afectele – sunt forme afective primitive, simple, intense,
de mare intensitate, ce survin brusc (mânia, groaza,
spaima, accese de plâns zgomotos).

B) Procese afective complexe - cu un grad mai mare de conştientizare

şi intelectualizare:
iv. Dispoziţiile afective – sunt stări difuze, cu intensitate
variabilă şi durată relativă, persoana neputând preciza pe
ce fond au apărut;

99
 v. Emoţiile curente – au orientare bine determinată de
însuşirile concrete ale situaţiilor (tristeţea, simpatia,
antipatia, plăcerea, speranţa). Există patru emoţii de bază:
frica, furia, bucuria, tristeţea;
vi. Emoţiile superioare – sunt legate de activitatea pe care o
desfăşoară persoana, ele se supun în mai mare măsură
învăţării, existând chiar o formă de învăţare numită
învăţare afectivă. Presupun evaluări şi acordări de
semnificaţii.

C) Procese afective superioare – se caracterizează printr-o mare

restructurare şi raportare valorică, situată nu la nivel de obiect (ca cele primare),
de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate, depăşind prin
conţinutul şi structura lor stările emoţionale disparate şi tranzitorii :
 Sentimentele – trăiri afective intense, de lungă durată stabile,
datorită cărora putem anticipa conduita afectivă a individului:
dragostea, ura, gelozia, invidia, admiraţia, îndoiala,
recunoştinţa:
- sentimente intelectuale;
- sentimente estetice;
- sentimente morale;
- sentimentul Eu-lui;
- sentimente sociale şi psihosociale.
 Pasiunile – sentimente ce antrenează întreaga personalitate,
au o intensitate foarte puternică şi generalitate mare; sunt
durabile şi complexe:
- pasiuni lucide, nobile
- pasiuni oarbe

Rolul proceselor afective

Funcţia esenţială a proceselor afective ca şi a expresiilor lor este aceea de
a pune organismul în acord cu situaţia, deci de a adapta, de a regla conduita
umană din punct de vedere energetic şi direcţional.
Se poate spune că:
- emoţiile sunt cele care organizează conduita umană – prin mobilizarea
întregului organism, prin punerea lui în acord cu situaţia;

100
 - emoţiile sunt cele care dezorganizează conduita umană – prin starea de
agitaţie difuză, prin intensitatea şi desfăşurarea lor tumultoasă ;
- procesele afective îndeplinesc un rol major în susţinerea energetică a
activităţilor umane, ele potenţează şi condiţionează acţiunile.

INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ

Multă vreme psihologia nu a ştiut aproape nimic despre mecanica

emoţiilor. În ultimii 20 de ani, în urma progreselor neurobiologice s-a înteles mai
clar felul cum funcţionează emoţiile, acest lucru aducând în prim plan noi
remedii pentru crizele emoţionale colective. În viaţa de zi cu zi, oamenii cu un
Q.I. ridicat s-a întâmplat să nu facă faţă greutăţilor, în timp ce alţii cu un Q.I.
modest să se descurce surprinzător de bine.
Factorul care face diferenţa dintre ei se pare că este adesea capacitatea
numită inteligenţă emoţională, care include autocontrolul, zelul, perseverenţa şi
capacitatea de automotivare. Toate aceste aptitudini pot fi insuflate copiilor (deci
pot fi învăţate), fapt care dă o şansă mai mare de reuşită în viaţa individului,
independent de potenţialul intelectual primit pe linie genetică. În lumea de azi,
inteligenţa emoţională poate fi un element esenţial al legăturii dintre sentimente,
caracter şi instincte morale. Cei care sunt sclavii impulsurilor (cei lipsiţi de
autocontrol) au mult de suferit din punct de vedere moral. Capacitatea de a
controla impulsurile stă la baza voinţei şi a caracterului, iar rădăcina altruismului
se găseşte în empatie (capacitatea de a citi emoţiile celorlalţi).
Există dovezi că sentimentele sunt cele mai importante resurse cu care
este înzestrată fiinţa umană; ele ne dau conştiinţă de sine, nevoia
autoconservării, ne ajută să ne cunoaştem pe noi înşine şi pe ceilalţi, ne spun
care sunt lucrurile esenţiale în viaţă.
Majoritatea oamenilor, ca urmare a educaţiei primite sunt predispuşi să
venereze intelectul şi să desconsidere emoţiile. Dar, oricât de inteligenţi am fi,
fără o conştientizare a emoţiilor noastre, fără o recunoaştere şi evaluare a
sentimentelor şi fără un comportament pe măsura acestor sentimente nu putem
avea relaţii armonioase cu ceilalţi oameni, nu ne vom putea croi un drum în
viaţă. Se poate spune că atunci când, instinctiv, ascultăm ce ne spune inima nu
greşim cu nimic, deşi avem senzaţia că, procedând astfel, greşim.
Termenul de „inteligenţă emoţională” a fost formulat pentru prima dată
în anul 1985, în Statele Unite, şi de atunci a căpătat tot mai multe nuanţe.
Inteligenţa emoţională se construieşte pe motivaţie, pe stima de sine, priveşte

101
capacitatea de empatie a oamenilor, şi implică aptitudini sociale. Acest tip de
inteligenţă intervine în dirijarea relaţiilor interpersonale, referindu-se la măsura
în care o persoană este capabilă să cunoscă şi să înţeleagă emoţiile altora.
Totodată, intervine sub forma abilităţii de a conştientiza probleme şi de a găsi
soluţii, ori a posibilităţii de a ne „ajusta gîndurile, emoţiile şi comportamentul
pentru a schimba situaţia şi condiţiile” (M.Roco).
De-a lungul evoluţiei, creierul a crescut de la bază spre vârf, centrii
superiori dezvoltându-se mai târziu ca o prelucrare a celor de jos, mult mai
vechi. Creierul primitiv nu ajută la gândire sau la învăţare, el este programat
dinainte să regleze funcţionarea corpului ca atare şi să reacţioneze pentru a
asigura supravieţuirea.
Din forma cea mai primitivă a creierului, trunchiul creierului, au apărut
centrii emoţionali, deci a existat un creier emoţional cu mult înainte să existe cel
raţional. Cea mai veche rădăcină a vieţii noastre emoţionale stă în simţul olfactiv
(lobul olfactiv), deoarece, în vremurile primitive, mirosul era un simţ de o
importanţă capitală pentru supravieţuire. Ulterior, a apărut la primele mamifere
sistemul limbic sau creierul emoţional, dispus în jurul trunchiului cerebral şi care
pe măsura evoluţiei şi-a rafinat două instrumente extrem de eficiente: învăţatul şi
memoria. La om s-au dezvoltat emisferele cerebrale şi neocortexul, care
reprezintă creierul raţional. Acesta a reuşit să asigure o mai bună adaptabilitate şi
supravieţuire prin crearea de strategii şi planificări pe termen lung, a permis
nuanţări în viaţa emoţională. Datorită faptului că zonele emoţionale sunt
rădăcina de la care s-a dezvoltat noul creier, acest lucru dă o putere enormă
centrilor emoţionali, putând astfel să influenţeze restul creierului - inclusiv a
centrilor nervoşi.
D. Goleman a fost preocupat de studiul creierului, creativităţii şi
comportamentului. În viziunea acestuia, constructele ce compun această formă a
inteligenţei sunt :
- conştiinţa de sine - încrederea în sine;
- auto-controlul - dorinţa de adevăr, conştiinciozitatea, adaptabilitatea,
inovarea;
- motivaţia - dorinţa de a cuceri, dăruirea, iniţiativa, optimismul;
- empatia - a-i înţelege pe alţii, diversitatea, capacitatea politică;
- aptitudinile sociale - influenţa, comunicarea, managementul
conflictului, conducerea, stabilirea de relaţii, colaborarea, cooperarea,
capacitatea de lucru în echipă.

102
 Conştientizarea emoţiilor
O componentă esenţială a inteligenţei emoţionale constă în capacitatea de a
conştientiza emoţiile proprii şi de a depune efort în schimbarea emoţiilor
negative; de a simţi sentimentele (frică, bucurie, furie, tristeţe) şi senzaţiile
corporale aferente (tensiune, destindere, prospeţime, căldură, culoare, zgomote,
contactul pielii etc.), de a fi conştient de toate aceste senzaţii şi sentimente.
Potrivit cercetărilor efectul emoţiilor asupra gândirii este mai mare în
situaţii complexe, neobişnuite. Înainte s-a crezut că dacă ne implicăm mai mult
într-un proces de gândire, emoţiile nu ne influenţează atât de mult ca în cazuri în
care luăm o decizie simplă. Cercetările arată că exact contrariul este adevărat. În
situaţii neobişnuite suntem mai deschişi la influenţa dispoziţiei emoţionale.
Aşadar dispoziţia noastră emoţională are mai mare influenţă asupra modului
nostru de a gândi când vorbim despre noi înşine, despre relaţia noastră de cuplu
sau despre viitorul nostru – toate fiind subiecte mult mai complexe decât un
simplu calcul de exemplu.
Gestionarea emoţiilor
Gestionarea emoţiilor constituie o componentă esenţială a inteligenţei
emoţionale. Presupune deopotrivă conştientizarea, înţelegerea, exprimarea
adecvată a emoţiilor, autocontrol, capacitatetea de automotivare şi utilizarea
emoţiilor în planificare, luarea deciziilor şi muncă inovativ-creativă.

Exprimarea emoţiilor
Studiile arată că exprimarea emoţiilor într-o manieră echilibrată are efect
benefic asupra sănătăţii fizice şi mentale. Aceasta înseamnă:
- capacitate de a face diferenţă între emoţii şi gânduri. „Am o presimţire că
nu voi reuşi” este un gând, iar „Mi-e frică” este emoţie;
- capacitatea de a exprima propriile emoţii în loc de caracterizarea celorlalţi
sau a situaţiei. În loc de „Este ridicol” mai degrabă „Sunt nerăbdător”, în loc de
„Eşti un dobitoc, un nesimţit” „Sunt foarte trist”.
- asumarea responsabilităţii pentru emoţiile proprii. Nu - „El se comportă în
aşa fel încât tot timpul mă simt gelos”, ci - „Sunt gelos”. (Salovey, 2001)
Influenţarea emoţiilor proprii
În urma unor situaţii stresante, la anumite persoane se creează o „spirală
neurotică”, gândurile şi emoţiile depresive se intensifică în continuu, iar
problemele cele mai mici capătă nişte dimensiuni uriaşe. În cazul acesta există
distorsiuni de gândire care produc emoţii negative. Aceste erori de gândire sunt:
• suprageneralizarea – „Pe mine nu mă iubeşte nimeni”;

103
 • concentrarea asupra aspectelor negative din trecut sau din prezent;
• gândirea de tip „totul sau nimic” – „Dacă nu reuşesc la examen, îmi distrug
toată viaţa”;
• desprinderea unor concluzii pripite (prin citirea gândurilor) - „Desigur că
nu mă place, azi nu mi-a zâmbit”;
• catastrofizarea, cerinţele absolutiste – „Trebuie să mă aprecieze toată
lumea”;
• etichetarea – „Nu sunt bun de nimic”.
Pentru a ieşi din spirala neurotică este necesar să depunem efort pentru a
conştientiza gândurile iraţionale care produc emoţii negative şi să le înlocuim cu
gânduri raţionale. Odată cu conştientizarea sentimentului de furie avem
posibilitatea de a-l transforma, ajungand astfel la o rezolvare productivă a
situaţiei. Utilizarea emoţiilor în mod productiv este o aptitudine majoră ce se
referă la cultivarea stării de optimism şi speranţă. Optimismul, ca şi speranţa
înseamnă un orizont de aşteptare conform căruia, în general, lucrurile se rezolvă
până la urmă, în ciuda obstacolelor şi frustrărilor.
Empatia - capacitatea de a şti ce simt ceilalţi - are un rol foarte important
în zone vaste ale vieţii, de la succesul în carieră la afecţiunea părintească, de la
compasiune la acţiunea politică. Absenţa empatiei poate conduce la grave
probleme, lipsa ei a fost detectată la psihopaţii criminali, la violatori şi la cei care
molestează copiii. Aceştia par a fi incapabili să înţeleagă sentimentele
victimelor, ei privesc întâmplările doar printr-o sticlă a propriei gândiri perverse,
fără a conştientiza durerea psihică sau fizică a celor agresaţi. Unele semne ale
empatiei se pot observa încă din cea mai fragedă copilărie. Abia la câteva luni
copilul începe să plângă atunci când vede un alt copil plângând, după primul an
deja încearcă să aline durerea celuilalt, oferindu-i obiecte dragi (ursuleţul
preferat), la doi ani deja începe să înţeleagă sentimentele celorlalţi,
conştientizează că celălalt copil are mândria lui, şi acordarea totală a atenţiei nu
este neapărat cea mai bună soluţie de a le face să înceteze plânsul. La începutul
perioadei preşcolare (3 ani) copilul începe să facă distincţie între cei din jurul lui
în raport cu sensibilitatea personală şi cu necazurile altora, începe să
conştientizeze abil şi să se manifeste în acord cu ceilalţi. În perioada preşcolară
copiii încep să manifeste un nivel mai avansat al empatiei, ei încep să înţeleagă o
supărare dincolo de situaţia imediată şi să perceapă starea. Situaţia cuiva poate
avea o sursă de nemulţumire cronică. Astfel, ei devin înţelegători faţă de un
întreg grup, cum ar fi cei săraci, cei oprimaţi sau cei marginalizaţi.

104
 În cazul în care mintea raţională înseamnă cuvinte, emoţiile înseamnă
nonverbal. Astfel capacitatea de interpretare a mesajelor nonverbale are un rol
important în educarea empatiei şi în dezvoltarea inteligenţei emoţionale. În urma
unor testări efectuate pe un grup de 101 copii, cei care au dovedit o oarecare
aptitudine pentru identificarea sentimentelor nonverbale erau printre cei mai
îndrăgiţi la şcoală şi mai stabili din punct de vedere emoţional. Tot ei s-au
descurcat cel mai bine la şcoală, deşi în medie nivelul lor de inteligenţă nu era
mai ridicat decât al copiilor care au dovedit o mai mică aptitudine în
interpretarea mesajelor nonverbale. Acest lucru sugerează că empatia ajută la o
mai mare eficienţă şi în privinţa şcolii sau doar îi determină pe profesori să
îndrăgească mai tare aceşti copii. Studii făcute de Marian Radke –Yarrow şi
Carolyn Zahn-Waxler arată că o mare parte dintre diferitele abordări empatice au
o legătură strânsă cu disciplina impusă de părinţii copiilor. S-a constatat că sunt
mai empatici acei copii a căror disciplină presupune atragerea atenţiei asupra
faptului că un anumit comportament al lor îi afectează pe ceilalti. De exemplu, în
loc să li se spună ”Urât din partea ta!” li se spune “ Uite ce tare ţi-ai supărat
colegul.”
S-a mai constatat că empatia copiilor este formată şi prin observarea
reacţiilor altora, atunci când aceştia suferă, imită ceea ce vad, astfel îşi dezoltă
un repertoriu empatic reactiv, în special ajutându-i pe cei care sunt necăjiţi.
Empatia este considerată rădăcina altruismului, unele cercetări efectuate
în Germania şi S.U.A. au arătat că, pe măsură ce oamenii sunt mai empatici, ei
favorizează mai mult principiile morale.
În procesul de dezvoltare umană, de educare şi suport la adresa celor ce
au impact direct asupra copiilor, de la cele mai fragede vârste, empatia este o
calitate de preţ, care facilitează comunicarea interumană şi duce la scăderea
anxietăţii în situaţii stressante.
Motivarea de sine
Capacitatea de automotivare înseamnă capacitatea de a menţine o stare
emoţională care favorizează productivitatea şi succesul. Inteligenţa emoţională
presupune capacitatea de a controla şi a amâna impulsurile pentru un beneficiu
mai mare sau mai important. Ceea ce pare să-i despartă pe cei din vârf de
ceilalaţi cu capacităţi egale este măsura în care au fost în stare să persevereze în
ceea ce au făcut într-un mod asiduu. Această perservenţă depinde de anumite
trăsăsturi emoţionale precum entuziasmul, optimismul în faţa obstacolelor.
Relevant în acest sens este un studiu realizat de sociologul Sanford Dorenbusch
cu privire la diferenţele existente între liceenii americani şi cei de origine asiatică

105
pe criteriul performanţei academice: aceştia din urmă au rezultate mai bune
întrucât petrec cu 40% mai mult timp la pregătirea lecţiilor. Părinţii acestor copii
sunt de părere că orice copil se poate descurca bine la şcoală dacă depune efortul
cuvenit. Astfel că „dacă n-ai luat note bune soluţia este să înveţi mai mult seara
şi dacă tot nu reuşeşti, să te trezeşti mai devreme dimineaţa ca să mai înveţi
puţin” (Goleman). Putem spune că, în acest caz, motivaţia puternică îşi are
sorgintea într-o cultură etică a muncii.
Cel mai cunoscut experiment al motivării de sine este testul prăjiturii.
Mai precis, unor copii de 4 ani li se face următoarea propunere: poţi primi o
prăjitură acum, în acest moment, sau dacă aştepţi câteva minute (până
experimentatorul face, chipurile, nişte comisioane) vei putea primi două
prăjituri. Pentru un copil de 4 ani este, evident, o încercare foarte grea această
luptă dintre impuls şi abţinere, însă concluziile experimentului indică faptul că
de această alegere poate depinde în mare măsură destinul viitorului adult. Copiii
experimentului au fost urmăriţi în evoluţia lor peste 12 ani şi s-a observat că
aceia care au rezistat impulsului (folosindu-se evident de soluţii deosebit de
creative: unii şi-au acoperit ochii pentru a nu mai vedea prăjitura, alţii au stat cu
mâinile bine ţinute în poală, alţii au cântat şi s-au jucat până au obosit de tot şi au
adormit) au devenit adolescenţi foarte competenţi social: rezistenţi la frustrare,
eficienţi, siguri de sine, adaptabili, cu iniţiativă. Aceia dintre ei care au înşfăcat
din prima prăjitura (aproximativ o treime), au dat dovadă de mai puţine calităţi:
timizi, încăpăţânaţi şi indecişi, nemulţumiţi de frustrări, dădeau înapoi sau se
blocau în faţa stresului, iritabili, certăreţi. S-a observat, de asemenea, că modul
în care faci faţă acestui test la 4 ani este un indicator mai puternic pentru evoluţia
ulterioară a copilului decât reuşita la testele de inteligenţă.
În esenţă, aceste experimente şi studii ne relevă cât de importantă este
această capacitate de automotivare în reuşita noastră în viaţă. Automotivarea este
o metacapacitate care determină cât de bine sau cât de rău sunt oamenii în stare
să-şi utilizeze capacităţile mintale.

CAPITOLUL VI
106
 COMPORTAMENTE CU RISC PENTRU SĂNĂTATE

Moto:
“Fiecare om este autorul
propriei sănătăţi sau boli”
(Buddha)

Conceptul de stil de viaţă

Prevalenţa şi natura bolilor s-a modificat semnificativ de-a lungul
secolului XX. Dacă la începutul secolului XX cele trei cauze majore de
mortalitate erau pneumonia, tuberculoza şi gastroenteritele, în prezent asistăm la
o modificare radicală a cauzelor de deces. Bolile cardiovasculare, cancerul,
diabetul, accidentele iau locul bolilor microbiene şi infecţioase. Schimbarea se
datorează pe de o parte succeselor medicinei moderne în combaterea bolilor
infecţioase, iar pe de altă parte schimbărilor în stilul de viată.
Modificările sociale rapide rezultate din dezvoltarea economică,
industrializare şi urbanizare, destructurarea tradiţiilor şi coeziunii familiale,
bombardarea informaţională, caracterul intempestiv şi imprevizibil al multor
evenimente, au erodat rezistenţa individului la multiplele solicitări psihosociale
la care este supus. Totodată s-a impus un nou stil de viaţă în care sedentarismul,
supraalimentaţia, fumatul, munca hectică, consumul de alcool, devin
comportamente comune. Astfel, omul modern devine vulnerabil la o nouă
categorie de boli, cu etiologie plurifactorială, în care stilul de viaţă joacă un rol
proeminent. Acest fapt le-a conferit bolilor cardiovasculare, cancerului,
diabetului, sindromului imuno-deficient achiziţionat, numele de “boli ale
civilizaţiei”. (A. Băban)
Stilul de viaţă defineşte totalitatea deciziilor şi acţiunilor voluntare care
afectează starea de sănătate.
Stilul vieţii reprezintă un set de convingeri pe care ni-l formăm în general
în primii ani de viaţă, în copilăria timpurie. Este ca un fel de linie ghid a vieţii cu
ajutorul căreia găsim soluţii pentru problemele cu care ne confruntăm. Astfel
ajungem ca adulţi să luăm o serie de decizii ce au la bază metode de operare
învăţate înca din copilărie. Stilul vieţii s-a format, în copilărie, ca urmare a
interacţiunilor cu părinţii, fraţii, cei din jur şi din observarea şi interpretarea
subiectivă a relaţiilor dintre oameni.

107
 Stilul vieţii este o constantă, nu se schimbă decât în urma unui eveniment
major perceput în viaţa noastră.
Factorii comportamentali ai stilului de viaţă sunt:
 factori de risc pentru îmbolnăviri, răniri şi morţi premature
(fumat, alcool, consum de droguri, conducerea
autovehiculelor cu viteză excesivă şi/sau fără centuri de
siguranţă, relaţii sexuale neprotejate etc.) – conduc la un stil
de viaţă patogen sau negativ;
 factori protectori ai stării de sănătate (practicarea regulată a
exerciţiilor fizice, alimentaţie raţională, suport social etc.) –
constituie un stil de viaţă imunogen sau pozitiv.
Din punctul de vedere al frecvenţei şi intensităţii, comportamentele
stilului de viaţă nesănătos pot fi în exces (fumat, consum de alcool etc.) sau în
deficit (exerciţiu fizic, somn, relaxare etc.).

Componentele stilului de viaţă

Rolul factorilor comportamentali în etiologia, evoluţia şi recuperarea din
boală este astăzi tot mai clar precizat şi înţeles. Peste 50% din cauzele de
mortalitate din ţările dezvoltate se datorează factorilor comportamentali.

Tabel 1. Cauzele de mortalitate din ţările dezvoltate

Cauză din total Procent

Stil de viaţă 50 %
Factori biologici 25 %
Factori de mediu 15 %
Sistem medical 10 %

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)

Într-un studiu realizat de Alameda California, ce a luat în observaţie

7.000 de subiecţi pe care i-a urmărit timp de 8 ani, s-au identificat şapte
caracteristici comportamentale ce reduc semnificativ riscul pentru îmbolnăviri:
- a nu fuma (şi a nu fi fost fumător)
- activitate fizică regulată
- menţinerea greutăţii potrivite

108
 - evitarea gustărilor între mese (cu excepţia fructelor)
- mic dejun regulat
- 7-8 ore somn pe noapte
- consum moderat de alcool.
Studiul a estimat că o persoană în vârstă de 45 ani care practică şase-
şapte comportamente drept obişnuinţe, va avea o speranţă de viaţă cu 11 ani mai
mare decât cea care practică doar unul-trei comportamente.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că procentul de 50% din
totalul deceselor datorare stilului de viaţă, ar putea fi evitat prin modificarea
stilului de viaţă.
Pe langa formele de comportamente adictive de modă veche astazi au
aparut forme noi sau forme modificate: adictia faţă de shopping, de sex, de
internet, sporturi extreme, extremisme politice, muncă etc. Este greu să rezişti
într-o lume în care criteriile, valorile nu se stabilesc din afara, ci din interior. De
aceea, este important să te cunoşti, să reflectezi asupra ofertei, asupra ispitelor
vieţii, pentru a trăi echilibrat.
Sociologul francez, Alain Ehrenberg, susţine că individul modern se
confruntă cu o serie de dificultăţi specifice societaţii moderne, care generează
depresie, nelinişte, indecizie. Dependenţa, pentru el, reprezintă noi stiluri de
viaţă, care nu duc la echilibrul persoanei, ci la înstrăinarea de sine şi la tulburări
de identitate. Apelul la dependenţe pentru a traversa viaţa este un mod prin care
ne recunoaştem slăbiciunea.

Modele şi factori care influenţează stilul de viaţă

 Modelul învăţării sociale (Bandura): comportamentele sunt învăţate

prin imitare. În acest sens un rol important îl are mass media şi mesajele
publicitare.

 Modelul convingerilor despre sănătate (Rosenstock, Becker): autorii

acestui model susţin că persoana adoptă sau nu un comportament de risc
în funcţie de percepţia sa asupra comportamnetului respectiv. Aceste
percepţii vor determina intenţia care declanşează comportamentul
sanogen sau patogen.

109
 Comportament
de risc

Vulnerabilitate
personală

Intenţie Comportament
Severitatea bolii sănătos

Autoeficacitate

Cost / beneficii
comportament sănătos

Fig. 1. Modelul convingerilor despre sănătate (Rosenstock; Becker)

Tipuri de prevenţie
Programele de promovare a sănătăţii vizează reducerea
comportamentelor de risc şi încurajează practicarea comportamentelor protective
(exerciţiul fizic, relaxare, etc.). Programele de prevenţie trebuie să respecte
anumite principii care trebuie adaptate nivelului şi tipului de program preventiv.

Principiile programelor de prevenţie

1. Tulburările clinice sunt determinate de relaţii complexe cu factorii de risc
2. Expunerea la mai mulţi factori are efecte cumulative şi interactive
3. Boli/disfuncţii diferite au factori de risc similari
4. Importanţa factorilor de risc diferă în funcţie de stadiul de dezvoltare a
persoanei
5. Promovarea factorilor de protecţie diminuează efectul factorilor de risc
6. Prevenţia eficientă solicită intervenţii coordonate în domenii diferite
7. Acţiunile de combatere a factorilor de risc trebuie să fie iniţiate înaintea
instalării disfuncţiilor/bolii
8. Programele de prevenţie trebuie să încorporeze datele cercetărilor din
domeniu

110
 9. Programele de prevenţie trebuie să vizeze în aceeaşi măsura efectele de
scurtă durată cât şi cele de lungă durată
10. Programele de prevenţie trebuie adaptate la tipul şi nivelul de intervenţie.

Nivele de realizare a programelor de prevenţie

 Guvern - măsuri legislative şi politici sanitare
 Comunitate - măsuri la nivelul unui judeţ, oraş, cartier
 Organizaţii - măsuri la nivelul instituţiilor, şcolilor, organizaţiilor
profesionale
 Grup - adolescenţi, soldaţi, prizonieri, abuzatori
 Individual

Tipuri de programe de prevenţie:

 Primară - intervenţii la nivel populaţional, înainte ca orice disfuncţie
sau tulburare să se manifeste;
 Secundară - identificarea grupurilor, situaţiilor de risc şi acţionarea
asupra lor în scopul reducerii riscului de apariţiei a bolii;
 Terţiară - se realizează în mediul clinic, prin abordarea factorilor de risc
la persoanele bolnave, în scopul preveniri recăderilor şi cronicizării bolii
şi a unei recuperări mai rapide.

Modele de educaţie pentru sănătate

 Educaţia pentru sănătate implică:
1. Conştientizarea că anumite comportamente reprezintă un risc pentru
sănătate
2. Cunoştinţe despre comportamentele de risc
3. Atitudine negativă faţă de comportamentele de risc
4. Persuasiune - informaţii pe diferite canale şi în momente diferite pentru a
menţine atitudinea de respingere a comportamentelor de risc
5. Comportament sanogen
6. Menţinerea comportamentelor sanogene
7. Prozelitism - convingerea altor persoane de beneficiile adoptării
comportamentelor sanogene.

 Teoria difuzării informaţiei şi comunicării (Rogers, 1983). Modelul descrie

opt condiţii prin care mesajele despre sănătate devin eficiente.

111
 Modelul celor “8P”
- Pervaziv
- Popular
- Personal
- Participativ
- Pasionant
- Practic
- Persuasiv
- Profitabil

 Modelul stadiilor schimbării (Prochaska, Di Clemente, 1984) descrie etapele

în care se pot situa persoanele; în faza de precontemplare, nu se ia în
considerare schimbarea, fiind astfel necesară conştientizarea
comportamentului de risc; în cea de contemplare, este necesară transmiterea
de informaţii; pregătirea pentru schimbare şi schimbarea propriu-zisă, iar
recăderile trebuie asistate prin metode specifice.

menţinere

acţiune

pregătire

contemplare

precontemplare

Definirea şi identificarea dependenţelor

112
 Termenul de dependenţă este definit ca fiind o relaţie dăunătoare cu
substanţe şi comportamente care pervertesc mintea şi care au repercusiuni
negative asupra vieţii.
Dependenţele se manifestă, cel mai adesea, în cazul acelor persoane
predispuse la respectiva boală printr-o combinaţie a structurii lor genetice şi a
stilului de viaţa pentru care optează.
Dependenţele sunt recunoscute drept boli cronice, progresive şi mortale,
atunci când nu sunt tratate.

Dependenţa se instalează la nivel:

 Fizică caracterizată prin:
- simptome ale toleranţei (nevoia de a creşte cantitatea de
substanţă consumată, în vederea obţinerii efectului dorit) şi
sevrajului (reacţii fiziologice neplăcute care apar atunci când
scade concentraţia sanguină a substanţei administrate pe o
perioadă lungă de timp şi care determină persoana să ia
substanţa pentru a îşi ameliora simptomele);
- dorinţa de a consuma o substanţă;
- scăderea capacităţii de a controla comportamentul legat de
consumul substanţei respective (un pattern de uz compulsiv);
 Psihică caracterizată prin:
- „craving" sau dorinţa intensă de administrare continuă a unei
substanţe pentru a obţine un efect dorit (plăcere) sau pentru
evitarea unui disconfort psihic atunci când nu se consumă
substanţa respectivă (anxietate, iritabilitate, insomnii,
nelinişte, depresie).
Un alt termen pentru dependenţă este cel de addicţie, definită de Jaffe
(1975) ca fiind „un comportament de utilizare compulsivă a unei substanţe şi
tendinţă la recădere după sindromul de abstinenţă".

ALCOOLUL

Mulţi dintre noi suntem consumatori de alcool, ceea ce poate fi un semn

de bună integrare socială şi în nici un caz nu unul de boală. Nici cantitatea sau
frecvenţa consumului nu reprezintă un criteriu de diagnostic, toleranţa la alcool
variind enorm de la un individ la altul.

113
 Această deplasare de la uz la abuz a consumului de alcool marchează
încadrarea lui – în caz de consum moderat – un factor de protecţie înpotriva
infartului miocardic, iar în caz de consum exagerat o cauză importantă de
îmbolnăvire, dar şi de comportament antisocial.
Conform American Psychiatric Association în “Diagnostic and Statistical
of Manual of Mental Disorders”, abuzul reprezintă: un mod maladaptativ de uz
al alcoolului, care duce la degradare sau suferinţă semnificative clinic,
manifestate prin unul sau mai multe dintre următoarele:
1. Uz recurent al alcoolului, care duce la neîndeplinirea unor obligaţii de rol
major la muncă, şcoală sau acasă (absenţe repetate, performanţă
necorespunzătoare la muncă, etc.);
2. Folosirea recurentă a alcoolului în situaţii în care aceasta este
primejdioasă fizic (conducerea automobilului în stare de ebrietate);
3. Probleme legale recurente legate de alcool (amenzi, arestări pentru
tulburarea liniştii publice);
4. Continuarea uzului substanţei în pofida unor probleme sociale sau
interpersonale recurente, cauzate sau exacerbate de băutură (certuri cu
membrii familiei, bătăi, etc.) (DSM IV).

Efectele psihologice şi somatice ale alcoolului

În perceperea populaţiei alcoolul este un stimulent, însă farmacologii îl
clasifică în rândul substanţelor psihoactive cu rol inhibitor asupra scoarţei
cerebrale.
Consumat moderat alcoolul nu atrage tulburări psihice ori somatice
(excepţie făcând bolnavii cu ulcer gastric, hepatită cronică, etc.).
Dozele crescute, corespunzătoare unei alcoolemii de peste 200-400 mg %
conduc la apariţia intoxicaţiei etilice (beţia), ce poate merge până la comă sau
chiar deces.

Corelaţii între alcoolemie (concentraţia de alcool în sânge) exprimată

în mg/dl şi efectele corespunzătoare:
 5-15 – euforie, dezinhibiţie
 20-30 – performanţă motorie încetinită şi abilitate de gândire descrescută
 30 – 80 – creşteri ale problemelor motorii şi cognitive
 80 – 200 – încoordonare, erori de judecată, dispoziţie labilă, cogniţie
deteriorată
 200 – 300 – nistagmus, vorbire neclară, blackout-uri;

114
  peste 300 – comă, semne vitale alterate, posibil deces

Simptome neuropsihice în alcoolism

Tulburări cognitive – deteriorarea memoriei, atenţiei, amnezie, delir,
halucinaţii, demenţă
Tulburări afective – iritabilitate, anxietate, afecte (plâns, ţipete)
Tulburări comportamentale – somnolenţă/insomnie, agitaţie
psihomotorie, delirum tremens
Tulburări neurologice – tremor fin la extremităţi

Tabel 2. Efectele alcoolului asupra diverselor organe şi aparate (Buşoi)

Afectare Efect acut
Sistemul Întârzierea golirii gastrice
gastro- Reflux gastroesofagian
intestinal Injurii asupra mucoasei gastrice
Scăderea dizaharidelor
Inflamaţia esofagiană
Recidivă ulceroasă
Nutriţional Interferenţa cu metabolismul
ă vitaminelor
Efect cronic
Carcinom esofagian
Gastrită atrofică cronică
Carcinom gastric
Deficienţă folaţi
Deficienţă tiaminică

Inhibă gluconeogeneza Cetoacidoză alcoolică

Pierderea indirectă de K şi Ca
Pierderea de Mg, Zn şi P
Deficienţă tiaminică
Deficienţă de vitamină PP
Sistemul Tulburarea coordonării motorii
nervos
central Apnee în somn
Descreşterea Ca seric
Sdr. Wemicke-Korsakoff
Pelagra
Depresie
Demenţă
Neuropatie periferică
Lărgirea circumvoluţiunilor
corticale frontale
Accident hemoragic cerebral

Sistemul Creşterea riscului de infecţii

imun Descreşterea
polimorfonuclearelor
Descreşterea imunităţii
mediate celular
Descreşterea limfocitelor T
Afectarea fagocitării

115
Sistemul Creşterea corticosteroizilor Testosteron scăzut
endocrin plasmatici Atrofie testiculară
Creşterea catecolaminelor Amenoree, anovulaţii
plasmatice
Ficatul Ficatul gras Ciroza
Mărirea ficatului Carcinom hepato-celular
Hepatita alcoolică
Inimă Creşterea moderată a HTA HTA
Sindromul „Holiday heart" Cardiomiopatie
Muşchi Creşterea şanselor de injurii Miopatie alcoolică cronică
musculare
Necroză musculară acută
Sânge Anemie megaloblastică
Diminuarea funcţiei
trombocitare
Sân În lapte 90-95% din nivelul Creşterea riscului de cancer
alcoolului sanguin mamar
Ginecomastie la bărbaţi
Pancreas Pancreatita acută
Pancreatita cronică
Formarea de pseudochiste
Plămâni Creşterea tusei şi producţiei de Pneumonie
spută

Tipuri de băutori
Tipul alfa – băutorul certăreţ – cu o dependenţă psihică de alcool,
comportament de băutor nedisciplinat, dar fără pierderea controlului
Tipul beta – băutorul ocazional – fără dependenţă, dar obligat să
consume alcool cu diverse ocazii
Tipul gama – băutorul dependent – cu dependeţă fizică şi psihică şi cu
pierderea controlului de abstinenţă
Tipul delta – băutorul în oglindă – cu dependenţă accentuată fizică şi
psihică de alcool, incapabil de abstinenţă dar cu păstrarea controlului în
momentul consumului
Tipul epsilon – băutorul episodic – dependenţă psihică, pierderea
controlului, capacitate crescută de abstinenţă.

Toleranţa şi sevrajul

116
 Toleranţa este fenomenul întâlnit la băutori, care, cu timpul, au nevoie
de cantităţi tot mai mari de alcool pentru a obţine acelaşi efect („ţine bine la
băutură). Dezvoltarea toleranţei, în special a celei marcate, indică instalarea
dependenţei. Toleranţa la alcool variază de la o persoană la alta, în funcţie de
zestrea genetică şi de „antrenamentul” fiecăruia.
Sevrajul sau instalarea sindromului de sevraj apare ca urmare a tentativei
de abandonare a consumului de alcool. Sindromul de sevraj reprezintă
principalul obstacol în calea intenţiilor bolnavului, iar recunoaşterea alcoolicilor
(chiar şi cei nedeclaraţi) se face după următoarele criterii:
- pentru reducerea sau evitarea sevrajului subiectul va face apel la noi
cantităţi de alcool;
- Alcoolul este băut în cantităţi mai mari sau pe o perioadă mai lungă de
timp decât s-a intenţionat;
- Dorinţa persistentă sau eforturi lipsite de succes de a reduce sau controla
consumul de alcool;
- Majoritatea timpului se cheltuie cu activităţi necesare procurării
alcoolului, pentru consumarea lui;
- Activităţi sociale, ocupaţionale importante au fost reduse sau abandonate
din cauza băuturii;
Simptomele apărute după câteva ore sau zile de la încetarea uzului de alcool
sunt: hiperactivitate vegetativă (transpiraţie excesivă); tremor marcat al
extremităţilor; insomnie, greţuri, vărsături, iluzii sau halucinaţii vizuale;,
anxietate, agitaţie psihomotorie.
Toleranţa şi sevrajul, alcătuiesc împreună dependenţa fizică.

Tratamentul alcoolismului cuprinde două etape principale:

Dezintoxicarea
Se realizează prin asocierea medicaţiei cu psihoterapia de susţinere şi, în
special cognitiv-comportamentală, dar şi prin colaborare cu familia.
(Prelipceanu)
Nu insistăm asupra acestei etape care este, în mod obligatoriu o problemă
de strictă specialitate psihiatrică.
Prevenirea recăderilor
Constituie cea mai anevoioasă etapă a tratamentului unui alcoolic.
Administrarea medicaţiei aversive de tipul disulfiramului nu este totdeauna
posibilă (foarte multe contraindicaţii + pericolul unor reacţii severe, chiar letale),

117
iar medicamentele mai noi, cu alte mecanisme de acţiune (ex. Naltrexona şi
Acamprosatul) nu sunt lipsite de efecte secundare periculoase.
Eforturile terapeuţilor se îndreaptă spre abordarea psihologică a bolnavilor,
în primul rând, prin creşterea motivaţiei bolnavului pentru menţinerea absti-
nentei, obţinută prin tratamentul anterior.

FUMATUL

Fumatul este o "inamicul public numărul 1", o epidemie cu care se

confruntă lumea modernă şi care produce anual mai multe victime decât SIDA,
alcoolul, abuzul de droguri, accidentele de circulaţie, crimele, tentativele de
suicid. Tabagismul stă la originea unor boli foarte grave, cancere, boli cardio-
vasculare, boli respiratorii cronice.
Tutunul este consumat, în principal, sub formă de ţigarete şi de ţigări de
foi, dar el mai este şi prizat, mestecat sau fumat cu pipă.
Tutunul este reprezentat de frunzele speciilor N. tabacum şi N. rustica, ce
aparţin genului Nicotiana, din familia plantelor Solanacee, care cuprinde peste
100 de specii şi subspecii. Acestea conţin o substanţă alcaloidă, nicotina, care,
odată patrunsă în organismul uman, produce efecte de dependenţă farmacologică
şi psihologică, întreţinând şi perpetuând obiceiul fumatului.
Efectele nocive ale fumatului sunt atribuite componenţei tutunului dar şi
hârtiei de ţigară. Acestea conţinând cca 4000 de substanţe, din care peste 300
sunt toxice pentru om şi 43 sunt cancerigene care, prin piroliză, eliberează
substanţe ca: nicotina, gudronul, monoxidul de carbon, oxizi de azot, cianuri,
amoniac, precum şi aldehide volatile.
Nicotina este cea mai importantă dintre ele. După inhalarea la nivel
pulmonar, fluxul sangvin arterial preia această substanţă şi o transportă către
creier într-un interval de 10 secunde. La acest nivel, nicotina se leagă de
receptorii colinergici centrali activând căile neuro-umorale, ducând la eliberarea
de hormoni şi neurotransmiţători: acetilcolină, noradrenalină, dopamină,
corticosteroizi, serotonină, hormoni hipofizari. Acest proces are ca urmări
creşterea tensiunii arteriale, pulsului, tahicardie, blocarea transmiterii durerii,
reacţia corticală de trezire, creşterea vigilenţei şi relaxare etc. Astfel se explică
efectele euforice (asemanătoare heroinei) şi instalarea dependenţei de nicotină la
fumătorii de peste 20 ţigări pe zi.

118
 Gudronul este responsabil de apariţia cancerului, atât în zonele pe care
le parcurge fumul de ţigară, dar şi la cele independente de acestea, cum ar fi cel
de sân sau de col uterin.
Monoxidul de carbon accentuează hipoxia, prezentă deja în vasele
coronare datorită proastei circulaţii la acest nivel. Procesul de ateromatroză este
accentuat în timpul fumatului de efectele catecolaminergice ale nicotinei soldate
cu vasoconstricţie şi creşterea acizilor graşi liberi ce se depun pe pereţii
vasculari. (I.B. Iamadescu)

Tabelul 3. Efectele fumatului asupra sănătăţii (Iamadescu)

Aparatul respirator
- cancerul pulmonar
- precipită apariţia bronşitelor cronice şi a emfizemului pulmonar
- uscăciunea mucoaselor nazale şi buco-faringiene
- sensibilitate crescută la infecţiile căilor respiratorii superioare
- incidenţă crescută a otitei medii şi astmului la copiii ai căror părinţi fumează
Apărat cardio - vascular
- infarctul miocardic, accidente vasculare cerebrale şi arteriopatia cronică
Aparatul digestiv
- incidenţă crescută a ulcerelor
- capacitate mai redusă de vindecare
- rată mai crescută a recurenţelor
Afecţiuni neoplazice
- cancer pulmonar, laringian, gastric, biliar, pancreatic, renal şi al vezicii
urinare
- cancere ale cavităţii bucale şi esofagiene, de sân şi de col uterin
Sarcină
- greutate scăzută la naştere (< 2500 g)
- incidenţa sindromului de moarte subită a sugarului
- apariţia de deficiţe cognitive şi tulburări de dezvoltare în copilărie
Alte efecte
- carenţe ale vitaminelor B şi C
- alterări ale epidermului (riduri, degete îngălbenite)
- scăderea acuităţii vizuale şi a memoriei, riscul dezvoltării unor boli
profesionale
- diminuarea funcţiei sexuale şi chiar a fertilităţii

119
 Tabagismul pasiv priveşte persoanele nefumătoare care trăiesc sau
lucrează în anturajul unuia sau mai multor fumători, fiind la fel de nociv ca şi
fumatul pasiv. Astfel, copiii supuşi tabagismului părinţilor pot fi victimele unor
afecţiuni respiratorii (rinofaringite, bronşite, astm), precum şi ai unor
conjunctivite sau otite (I.B. Iamadescu).
La adult, fumatul pasiv se traduce printr-un risc crescut de cancer
pulmonar şi afecţiuni cardiovasculare. Fumatul pasiv constă în inhalarea
fumului de ţigară de către nefumătorii aflaţi în vecinătatea persoanei care
fumează. Doar 15% din fumul de ţigară este inhalat de fumător, restul de 85%
poluează aerul ambiant. Se estimează că femeile căsătorite cu fumători sunt de
patru ori mai predispuse să moară de cancer pulmonar decât cele căsătorite cu
nefumători.
Fumatul pasiv determină:
- creşterea riscului de deces prin boli cardiace cu 30%,
- creşterea riscului de cancer pulmonar,
- agravarea astmului alergic şi a alergiilor respiratorii.
În urma studiilor realizate în privinţa stopării fumatului s-a constat că se
reduce riscul pentru infarctul miocardic în 1-2 ani, 1-3 ani pentru AVC (atacuri
vasculare cerebrale) şi abia 10-20 ani pentru cancerul pulmonar. Fumatul scade
durata de viaţă cu circa 7-13 ani, în funcţie de vârsta debutului, iar stoparea
fumatului recuperează respectivii ani proporţional cu vârsta renunţării la fumat.
Stoparea fumatului conduce inevitabil la instalarea şi apariţia
simptomelor sevrajului nicotinic manifestat astfel:
• Dorinţa puternică de a fuma
• Iritabilitate, furie, labilitate emoţională
• Anxietate
• Dificultăţi de concentrare
• Agitaţie
• Reducerea frecvenţei cardiace
• Creşterea apetitului şi câştigul în greutate (abandonarea fumatului este
asociată cu o creştere medie în greutate de aprox. 2, 75 Kg)
• Stări depresive

Tipuri de intervenţii
 Aprecierea motivaţiei
 Sfatul minimal: 3-5 minute;
Medici/nurse/dentişti/psihologi/farmacişti

120
  Consiliere de specialitate 10-15 minute
 Consiliere de grup
 Prescripţie/terapie comportamentală
 Materiale auto-ajutătoare
 Acupunctură, hipnoză, talazoterapie
 Menţinerea stabilităţii sevrajului
 Medicaţie psihotropă ajutătoare

DROGUL

Drogul este considerat un inamic al omului modern. Dobândite pe cale

naturală sau artificială, substanţele care „fabrică visuri“ sau care „aduc fericirea“
fac, an de an, mai multe victime decât armele de distrugere în masă. Nici o
statistică nu poate spune numărul exact al consumatorilor de droguri. El poate fi
doar estimat.
Uniunea Europeană estima în 2004 că existau aproximativ 2 milioane de
consumatori de droguri. În România, fenomenul a apărut după 1989, numărul
dependenţilor continuând să crească, iar vârsta celor care consumă să scadă.
Fenomenul este extrem de greu de controlat, chiar dacă se fac eforturi
pentru prevenirea şi combaterea sa, drogurile pun stăpânire pe trupul şi mintea
consumatorilor. Victimele drogurilor pot fi văzute pe stradă, în locuri obscure, în
gară, la metrou etc. Pot fi recunoscute uşor: au feţele palide, cadaverice, răvăşite,
ochii roşii, închişi pe jumătate, cearcăne adânci şi o expresie visătoare, pierdută.
Sunt rupţi de realitate şi nu vor ajunge cu picioarele pe pământ decât peste
câteva ore, cu puţin noroc, apoi vor vrea să cunoască din nou extazul. O nouă
doză, un alt vis frumos, şi apoi coşmarul depresiei. Şansele de a duce o viaţă
normală sunt puţine, chiar dacă renunţă la droguri. Medicii afirmă că este nevoie
de cel puţin doi ani ca un consumator de droguri să se vindece complet şi asta
numai dacă persoana în cauză îşi doreşte cu adevărat acest lucru.
Studiile ultimelelor decenii au încercat să răspundă întrebărilor legate de
originile şi evoluţia consumului abuziv de droguri, felul în care apare şi se
dezvoltă problema. Astfel au fost identificaţi factori care diferenţiază persoanele
dependente de cele care nu recurg la droguri. Factorii asociaţi cu un potenţial
crescut de consum sunt numiţi factori de risc, iar cei asociaţi cu scăderea acestui
potenţial sunt denumiţi factori protectori.

121
A. Factorii de risc
1. Factorii psihosociali generali
- Curiozitate, experimentare, căutarea de senzaţii noi
- Incapacitatea de a controla emoţiile,
- Labilitate emoţională sau agresivitate, ostilitate
- Presiune din partea grupului
- Trăirea unui sentiment de relaxare
- Efecte de anestezie asupra durerii fizice sau emoţionale
- Eşec şcolar – randamentul şcolar scăzut
- Angajament scăzut faţă de şcoală
2. Factorii biologici
- Vulnerabilitate genetică
3. Factori contextuali
- Legile şi normele sociale favorabile comportamentelor de consum
şi abuz, înaltă toleranţă socială cu privire la fiecare substanţă
- Disponibilitatea drogurilor – numărul şi accesibilitatea punctelor
de vânzare, eficienţa mecanismelor de promovare şi distribuţie
- Deprivarea socială – indicatori precum sărăcia, aglomerările
umane şi condiţiile de viaţă proaste sunt asociaţi cu un risc crescut
de comportamente antisociale
- Dezorganizarea în mediul social imediat - schimbări culturale
bruşte pot produce o sensibilă deteriorare a abilitaţilor familiei
pentru a transmite valori prosociale copiilor şi adolescenţilor
4. Factori familiali
- Atitudini şi comportamente familiale permisive cu privire la
droguri
- Dependenţă de substanţă la generaţiile aceleiaşi familii
- Supraprotecţie sau control excesiv
- Copil neascultător
- Disfuncţii educative ale familiei/ Stiluri parentale inconsistente
- Lipsa unor legături afective familiale - absenţa părinţilor, părinţi
reci, distanţi, neangajaţi

Simptome
- Fizice: oboseală, acuze somatice repetate, ochi roşii, ceţoşi, tuse

trenantă, creşterea frecvenţei cardiace, a presiunii sanguine, a

122
 temperaturii corpului, a pulsului, insomnie/hipersomnie, lipsa
apetitului, greaţă, greutate în vorbire
- Psihice: paranoia, halucinaţii, anxietate, tulburări de gândire
- Emoţionale: schimbări ale personalităţii, schimbări ale dispoziţiei,
scăderea stimei de sine, iritabilitate, irascibilitate, depresie,
anxietate, lipsă de interes
- În familie: certăreţ, îndepărtare de familie
- La şcoală: atitudine negativistă, dezinteres, absenteism,
indisciplină, randament şi note scăzute
- La nivel social: antisociali, stil vestimentar modificat, prieteni noi,
probleme cu legea

B. Factorii de protecţie
1. Factori individuali
- rezolvarea problemelor şi sentimentul de autoeficienţă
- interiorizarea normelor sociale
2. Factori familiali
- legătură emoţională
- supervizare
- norme familiale
- participare a părinţilor
3. Factori educativi
- randament şcolar
- o buna legătură cu şcoala
4. Factori contextuali
- promovarea şi întărirea abilitaţilor sociale
- legătura cu instanţele prosociale - familie, şcoală, biserică
- valorile prosociale

Metode de tratament
Există tratament, care trebuie să aibă o abordare de natură bio-
comportamentală şi socială: o combinare a intervenţiilor de natură
farmacoterapeutică şi psihosocială, cu accent pe creşterea motivaţiei,
prevenirea recăderilor, schimbarea stilului de viaţă şi pe tratamentul (psihiatric şi
somatic) al comorbidităţii şi monitorizare.

123
 ■ Pacienţii cu probleme de dependenţă şi comorbiditate psihiatrică
puţin severe.
O bună parte din persoanele care consumă droguri pot renunţa fără un
tratament propriu-zis. Pentru aceia care caută ajutor, în special cei care au
tulburări mai puţin grave, intervenţiile de tip scurt, sunt de multe ori la fel de
eficiente ca şi tratamentul intensiv. Scopul unei intervenţii de tip scurt este să
ofere pacientului informaţii despre tulburare şi să ofere sugestii pentru a-1 ajuta
să-şi modifice comportamentul.
■ Pacienţi care nu răspund, sau a căror dependenţă este mai
severă.
Tratamentul începe cu terapia sevrajului, urmată de consiliere
pentru a preveni recăderea.

SOMNUL

Fiecare dintre noi îşi petrece o perioadă considerabilă din viaţă dormind
şi totodată ştim cât este de necesar acest lucru. Somnul este foarte greu de
studiat, deoarece nefiind conştienţi în timp ce dormim nu ne putem da seama de
ce se întâmplă. Din aceste motive cercetările asupra somnului au fost realizate pe
persoane voluntare, ce s-au oferit să doarmă într-o cameră specială, putându-se
astfel urmări modificările ce apar în timpul somnului nocturn.
În urma cercetărilor s-a constat că în timp ce dormim, au loc modificări
fiziologice, acestea fiind cunoscute sub numele de corelaţii fiziologice ale
somnului, deoarece se corelează cu starea de somn.
Somnul este definit ca o stare fiziologică, periodică şi reversibilă,
caracterizată prin inactivitate somatică, suprimarea relativă şi temporară a
conştienţei, însoţită de o abolire mai mult sau mai puţin importantă a
sensibilităţii şi o încetinire a funcţiilor vegetative: ritm respirator, cardiac,
scăderea temperaturii corporale cu aproximativ 0,5 grade Celsius, diminuarea
funcţiilor secretorii (exceptând rinichiul) şi relaxare musculară. Somnul
răspunde unei necesităţi vitale de repaus periodic. Contribuie la refacerea
energiei organismului şi la menţinerea acestuia în condiţii de echilibru şi de
randament.
În timpul somnului, deşi creierul nostru îşi reduce activitatea bioelectrică,
lucrează producând vise (importante pentru menţierea echilibrului psihic) şi

124
filtrând amintirile (ştergându-le pe cele neconsistente şi conservându-le,
stocându-le pe cele utile). (I.B. Iamadescu)
De asemenea, somnul ajută la optimizarea atenţiei, potenţează memoria
şi facilitează procesul de învăţare. Scopul principal constă în reînoirea celulelor,
refacerea celulelor, cicatrizarea rănilor şi creşterea secreţiei hormonilor
(hormonul de creştere şi prolactina).
Durata somnului variază în funcţie de vârstă. Nou născutul doarme în
medie 16,6 ore pe zi şi cu cât copilul înaintează în vârstă, durata somnului în
ciclul circadian scade, astfel că la 6 luni copilul doarme 13,9 ore/zi, iar la 1 an 13
ore. Durata somnului la adulţi şi adolescenţi este în legatură directă cu factorii de
mediu şi sociali. Datele din literatura de specialitate arată că durata somnului
condiţionează longevitatea, deci somnul este absolut necesar unui stil de viaţă
sănătos.
Fiziologic, somnul este compus din 5-6 cicluri succesive, fiecare
conţinând două stări distincte, care se succed pe parcursul nopţii: somnul lent, cu
activitate cerebrală lentă şi mişcare nonrapidă a ochilor (NREM) şi somnul
paradoxal, cu activitate cerebrală rapidă, la fel ca şi mişcările globilor oculari
(REM), în timpul caruia se produc visele. Somnul NREM este împărţit în mod
convenţional în 4 faze diferite prin profunzime şi caracteristici bioelectrice
înregistrate. Primele două sunt asociate cu somnul “uşor”, superficial (în timpul
cărora rămânem sensibili la zgomote), iar ultimele două sunt asociate somnului
adanc, profund (în timpul cărora nu mai percepem stimulii sonori), cu un înalt
prag al trezirii, însoţindu-se de mioză (îngustarea pupilelor), poziţie divergentă a
globilor oculari, bradicardie, bradiaritmie, scăderea tensiunii arteriale, creşterea
debitului sangvin cerebral cu 10%. Trezirea bruscă se face din acesta printr-o
perioadă tranzitorie confuzională. Somnul REM (rapid eye movement), este
caracterizat de o activitate electroencefalografică destul de asemănătoare cu
starea de veghe; pragul de trezire, este variabil, iar trecerea la starea de veghe se
face, de aceasta dată, prin receptarea imediată a mediului înconjurător. Se
asociază cu nistagmus, mişcări orizontale, ample ale globilor oculari, hipotonia
muşchilor cefei, tahicardie, neregularităţi ale pulsului, ale ritmului respirator,
pupile de aspect normal. Se presupune că somnul paradoxal este necesar
proceselor de anabolism şi maturizării sistemului nervos, de aceea el este mai
lung la nou-născut şi la sugarul mic. O altă caracteristică a somnului paradoxal,
observată de cercetăturii Dment şi Kleitman, a fost aceea că persoanele trezite
din acest tip de somn au declarat că visau. S-a constat că visul are loc în timpul
REM sau a somnului paradoxal.

125
 Somnul NREM şi REM alternează ciclic în timpul nopţii, perioada
ciclului extinzându-se gradual, în timpul vieţii, de la 50-60 de minute la nou-
nascut la 90 de minute în adolescenţă. Ambele stări de somn sunt întrerupte de
scurte treziri. În somnul din prima parte a nopţii ciclurile somnului lent sunt
dominate de fazele 3 şi 4, dar pe măsură ce noaptea trece predomină fazele 1 şi
2. Dimineaţa, trezirea se face în mod obişnuit din timpul somnului paradoxal.
Până la vârsta de 1 an copilul are, în cele 13 ore de somn, aproximativ 8-10
cicluri de somn, cu durata medie de 50-70 de minute, din care faza REM
reprezintă 30% din total. La adolescent somnul REM ajunge să constituie 20%
din durata totală a somnului.

Tabelul 4. Stadiile somnului

Stare de veghe = starea de trezire activă
- EEG înregistrează unde electrice foarte rapide 30 cicli/secundă şi de
amplitudine redusă (unde beta)
Somnolenţa = starea de veghe pasivă (când persoana se pregăteşte să
doarmă)
- stare de relaxare fizică şi psihică
- ochii se închid şi se deschid alternativ
- EEG înregistrează unde alfa întâmplătoare şi rapide 8-12
cicli/sec.
Somnul lent: - Stadiul 1 = perioada de adormire
- gradul de relaxare fizică şi psihică se accentuează
- EEG înregistrează uşoară încetinire, 5-7 cicli/sec., unde theta
- Stadiul II = stadiul somnului superficial
- respiraţie lentă care alternează cu perioade mai lungi de respiraţie în
ritm normal
- EEG înregistrează unde theta 3-5 cicli/sec. alternând cu fusuri de unde
rapide 12-14 cicli/sec. (fusuri de somn);
- caracteristice acestui stadiu sunt şi complexele K (complexe
trifazice)
- Stadiul III = stadiul somnului profund
- scad uşor temperatura corporală, tensiunea arterială, frecvenţa cardiacă şi
respiratorie
- EEG înregistrează unde lente 0,5-2,5 cicli/sec., cu amplitudine mare
(unde delta)

126
 - Stadiul IV = stadiul somnului foarte profund
- relaxare musculară maximă
- tensiunea arterială, frecvenţa cardiacă şi cea respiratorie sunt scăzute
- se produc refaceri tisulare, creşte secreţia anumitor hormoni (prolactina,
hormonul de creştere)
- EEG înregistrează tot unde delta
Somnul rapid - Somn REM
(paradoxal):
- musculatura se află în stare de relaxare totală (Rapid Eye Movement)
- neregularitate a pulsului şi a respiraţiei, acestea fiind când mai rapide,
când mai lente
- capacitate mai redusă de menţinere a temperaturii corpului
- mişcări rapide ale globilor oculari
- este perioada de somn cu vise
- se produce o excitaţie sexuală (tumescenţă peniană sau lubrefiere vaginală)
- Traseul EEG este asemănător cu cel din stadiul de somnolenţă

Factorii care influenţează somnul

Somnul este condiţionat de propria personalitate, care se reflectă în
recreere, în stilul de muncă şi bineîţeles în stilul de a dormi.
Dunkel spunea că „poziţia preferată pe care ne-o alegem instinctiv în
timpul somnului, ţine direct de caracterul fiecăruia dintre noi”.
În urma studiilor întreprinse pe marginea acestui subiect, Dunkel
consideră că „cei care dorm cu faţa în jos, sau pe burtă, sunt structural indivizi
perseverenţi, energici, întreprinzători şi care exteriorizează o tendinţă înăscută de
a-i domina pe cei di jur. Cei care dorm pe spate, picior peste picior şi cu mâinile
pe după cap, ţin de categoria marilor individualităţi. Poziţia pe dreapta cu mâna
sub cap, este cea preferată de persoanele sigure pe ele, echilibrate psihic şi
descurcăreţe, în vreme ce cei care dorm ghemuiţi sunt timizi, reţinuţi din fire,
puţin încrezători în forţele proprii”. (A. Percek)
Alţi factori ce influenţează somnul sunt: sexul (femeile după 60 de ani au
o perioadă mai lungă de adormire şi se trezesc mai repede), tensiunile
emoţionale, anxietatea şi sentimentele negative din timpul zilei pot perturba
somnul, bagajul genetic, obiceiurile, factorii de mediu (temperatură, zgomote,
lumină), munca desfăşurată (orar, suprasolicitare fizică şi psihică, etc.),
consumul de substanţe (psihostimulente), starea generală de sănătate.

127
 Tulburările de somn
Tulburările de somn sunt determinate de factorii de mediu, de stresul
psihic, de substanţe psihostimulante, de activităţi stimulative, de afecţiuni
medicale (boli endocrine, digestive, reumatologice, hipertensiune arterială,
neurologice, neoplazii, etc.), afecţiuni psihiatrice (demenţe, schizofrenie,
tulburări disociative, anxioase, depresie).
O persoană care suferă de tulburări ale somnului prezintă un facies
obosit, încercănat, lentoare în vorbire, iritabilitate, tulburări de dispoziţie, de
atenţie, somnolenţă diurnă, gesturi nesigure.

Clasificarea tulburărilor de somn (conform DSM IV):

 Tulburări primare ale somnului
 Disomniile - perturbare a cantităţii, calităţii ori a ritmului
somnului:
1. Insomnia primară - imposibilitatea de a adormi, de a
menţine starea de somn sau de a se odihni în timpul nopţii,
incluzând trezirea involuntară
2. Hipersomnia primară - somnolenţă excesivă care survine
aproape în fiecare zi
Termenul de „primar” tulburarea de somn pare a fi independentă de orice
altă condiţie somatică sau psihică cunoscută.
3. Narcolepsia - atacuri irezistibile de somn, cu posibilitatea
adormirii în orice clipă asociate cu atacuri cataleptice
(abolire bruscă a tonusului postural)
4. Tulburare de somn legată de respiraţie - oprirea respiraţiei
în timpul somnului
a. Apnea hipnică obstructivă
b. Apnea hipnică centrală
c. Tipul mixt
d. Hipoventilaţia alveolară centrală
5. Tulburare de somn prin ritmul cicardian - pacientul nu
poate dormi atunci când are nevoie de somn
6. Disomnie nespecifică în alt mod (NAM)
a. Tulburare prin mişcarea periodică a picioarelor
b. Sindromul picioarelor neliniştite
c. Sindromul Klein-Levin

128
 d. Sindromul asociat cu menstruaţia
e. Somnul insuficient
f. Beţia hipnică
g. Insomnia de altitudine
 Parasomniile - comportamente anormale care apar în timpul
somnului şi sunt reprezentate de evenimente nedorite care se
manifestă verbal, prin mişcări sau acţiuni care intervin în
timpul somnului:
1. Tulburare prin coşmaruri - anxietatea de vis
2. Tulburare prin teroare nocturnă - trezirea bruscă în timpul
nopţii, urmată de o stare de agitaţie puternică, spaimă şi
plâns
3. Somnabulismul - automatismul ambulator nocturn
4. Parasomnie NAM
a. Bruxismul hipnic
b. Enurezisul şi encoprezisul
c. Somnilocvia
d. Jacto capitis nocturna - rotirea şi lovirea capului
e. Paralizia hipnică facială
 Tulburări de somn asociate altor tulburări mintale – Sindroamele
autiste, Sindromul Rett, copiii cu retard mental, Sindromul Tourette,
Sindromul atenţional deficitar hiperactiv hiperkinetic, etc.
 Tulburări de somn datorate unor condiţii medicale generale -
boli neurologice degenerative, boli cerebrovasculare, boli endocrine,
infecţii virale sau bacteriene, boli pulmonare, boli musculoscheletale
 Tulburări de somn indusă de substanţe – anticonvulsante, alcoolul,
bronhodilatatoare, cocaina, estrogen, levodopa, inhibitori MAO,
ritalin, SSRI (Prozac), steroizi, simpatomimetice, hormoni tiroidieni,
sedativele, hipnoticele, anxioliticele.

Măsuri de psihoigienă a somnului

În alegerea tratamentului trebuie să se ia în considerare mai multe
aspecte, cum ar fi: natura şi etiologia tulburărilor, condiţiile de mediu de viaţă,
durata tulburării, antecedentele personale fiziologice şi patologice, tratamentele
utilizate.

129
 Etapele terapeutice:
1. Respectarea igienei somnului
 Să se aerisească dimineaţa şi seara dormitorul, să se menţină o cameră
curată şi în ordine
 Să se evite dorinţa puternică de a adormi, întrucât face somnul imposibil
 Să nu se aşeze în pat decât atunci când este foarte obosit, gata de a
adormi
 Să nu se folosească patul şi în scopul altor activităţi care stimulează (să
se uite la televizor)
 Dacă după 20 minute nu poate adoarmi, să se ridice din pat, să schimbe
camera şi să stea în picioare până când simte că i s-a făcut somn
 În fiecare dimineaţă să se trezească la aceeaşi oră, indiferent de numărul
de ore de somn şi de starea de oboseală
 Să nu doarmă în timpul zilei
 Mese la ore regulate în fiecare zi; evitarea meselor abundente în
apropierea orei de culcare
 Practicarea unor tehnici de relaxare (meditaţia, relaxarea musculară
progresivă)
 Un program de exerciţii fizice în cursul dimineţii
 Întreruperea substanţelor de tip cafeină, nicotină, alcool, stimulante
 Să îşi stabilească un orar regulat de somn
2. În cazul tulburărilor de somn secundare bolilor somatice şi psihice se va urma
tratamentul etiologic al acestora însoţit de psihoterapie.

OBEZITATEA

Obezitatea este una dintre cele mai frecvente tulburări întâlnite în

practica medicală.
Expresia românească „grasă şi frumoasă” omite faptul că obezitatea este
cu adevărat o boală.
Definită simplu – mai mult sau mai puţin exact – boală cronică ce se
caracterizează prin acumularea excesivă de grăsime în corp (cu peste 20% din
greutatea considerată normală pe baza unor criterii de vârstă, sex, înălţime),
obezitatea a devenit o problemă de sănătate publică prin consecinţele pe care le
are asupra sănătăţii individului, costurile pe care le presupune şi valorile
statistice alarmante pe care le înregistrează. O altă măsură mai precisă a

130
obezităţii este cantitatea de grăsime din corp sau indexul de masă corporal (body
mass index - BMI) = indicele de masă corporal (IMC).
• IMC = 25 -29,9 ( supraponderal)
• IMC = 30 – 34,9 (obezitate grd I)
• IMC = 35 – 39,9 ( obezitate grd II )
• IMC = > 40 (obezitate grd III)
La cealaltă extremă, un IMC sub 18,5 indică subponderalitatea.
Simptomele obezităţii sunt numeroase, ele reflectând consecinţe pe plan
somatic asupra tuturor organelor şi aparatelor organismului, dar şi pe plan
psihologic (aspect inestetic, etc.)
Obezitatea este principalul factor al infarcturilor, al accidentelor vascular
cerebrale, dar şi al diabetului. În ultimii ani, la nivel mondial, numărul
persoanelor care suferă de obezitate s-a dublat. Alarmante sunt cazurile de
obezitate infantilă, cu proporţii dramatice în Statele Unite şi, mai nou, în Europa.
Costurile alocate tratării acestei afecţiuni se ridică la peste 70 de miliarde de
dolari anual în Statele Unite şi la aproximativ 50 de miliarde de euro în Uniunea
Europeană. Prevalenţa obezităţii în România este de peste 37% în cadrul
populaţiei adulte.
Obezitatea poate fi:
* simplă - prin ingerare calorică excesivă şi o activitate normală sau slab
deteriorată (obezitatea „sumo”);
* morbidă - care limitează activitatea normală, respiraţia, circulaţia sangvină
şi impune pacientului perioade îndelungate de odihnă în urma unor exerciţii
uşoare (sindromul Pickwick);
* hipotalamică.

Cauzele principale ale obezităţii

Obezitatea este o stare care se auto-întreţine şi se auto-augmentează,
perpetuând şi agravând cauzele.
 Fiziologice
- graviditate,
- menopauză,
- înaintarea în vârstă
 Comportamentale
 alimentaţie defectuoasă
- Foamea de alimente carbohidrate, dulciuri, grăsimi, duce la o

131
 dependenţă psihologică de respectivele alimente.
- Dietă neechilibrată în disproporţie cu necesităţile energetice ale
organismului
 descreşterea activităţii fizice
- Lipsa de mişcare, de efort fizic comparativ / în timp cu
potenţialul energetic al hranei.
 defectele de educaţie
- părinţii supraponderali vor creşte copii supraponderali.
 tulburări de nutriţie, ca rezultat al unor psihopatologii (patima
sau mania de a mânca)
 Patologice
- Disfuncţii hormonale (hipotiroidism, sindrom adiposo-genital,
etc.).
- Factori genetici (s-a descoperit genul de obezitate la şobolani).
- Tulburări metabolice (simdromul matabolic).

Comportament indus de factori psiho-sociali

 Apetit crescut (ingestie dupa 4-5 ore de la ultima masă)
 Tahifagie (mâncat repede, masticaţie redusă)
 Predilecţie pentru dulciuri, glucide, lipide
 Ingestii compulsive (în caz de distres-anxietate, dar chiar şi în
condiţii de eustres-relaxare)
 Obiceiul de a “ciuguli” între mese
 Frecventa asociere a alcoolului (consumul de alcool în tipul
mesei creşte apetitul)
 Predilecţia pentru condimente
 Reacţii psihologice devastatoare (senzaţia de foame în lipsa
ingestiei alimentare – conduce la nervozitate excesiva cu
creşterea agresivităţii – urmată fiind de liniştire după ingestia de
alimente)

Forme de obezitate
Obezitatea androidă (hipertrofică) – specifică bărbaţilor, apare sub
influenţa testosteronului şi corticoizilor care determină acumularea grăsimilor în
partea superioară a corpului („burtă mare”), apare prin hiperfagie şi polidipsie
(mâncat şi băut mult).

132
 Obezitatea ginoidă (hiperplazică) – apare frecvent la femei datorită
activităţii ovariene, hormonii estrogeni determinând depunerea grăsimii în partea
inferioară a corpului (şolduri, coapse, gambe). Masa celulelor grase (adipocite) e
mare fără să fie asociată cu hiperfagie, dar cu predilecţie pentru produse
alimentare dulci.
Obezitatea circumstanţială – apărută în urma schimbării stilului de
viaţă (oprirea sportului, fumatului, căsătorie, schimbarea locului de muncă,
pensionare, imobilizări prelungite etc). Este de obicei temporară.
Obezitatea paradoxală – descrisă la femei înainte de menstruaţie când
se poate înregistra o creştere în greutate de 3-4 kg şi care dispare după aceea în
câteva zile printr-o diureză crescută (urinare în cantităţi mari). Poate apărea şi la
persoanele cu labilitate emoţională crescută care se pot îngrăşa sub influenţa
stresului între 5-10 kg într-o lună.

Profilul psihologic al obezilor

 Obezul bonom - jovial, energic, optimist, cu teren predispus
genetic spre obezitate
 Obezii crispaţi - pesimişti, anxioşi, depresivi, frământaţi de
gânduri negative, acestea generând nevoia de hrană
 Obezii complexaţi - handicap fizic şi/sau psihic evident, copii
mâncăcioşi şi deseori sedentari
 Bolnavii deveniţi obezi ca urmare a unor tratamente
medicamentoase pentru afecţiunile patologice - psihoze
(medicaţie psihotropă), TBC (izoniazida)

Complicaţiile obezităţii
Obezitatea are efecte adverse numeroase asupra sănătăţii asociindu-se cu
o gamă largă de boli. Prognosticul reducerii greutăţii este nefavorabil. Dintre
100 de obezi, după regimul alimentar: 5-10% nu slăbesc, 30% renunţă pe
parcurs, 55% ating greutatea dorită dar după 1-7 ani 33% dintre aceştia se
îngraşă şi mai mult, iar 22% se îngraşă cu câteva kilograme făcând eforturi mari
să-şi păstreze greutatea, 3-6% slăbesc şi se menţin printr-o dietă atentă, mai
puţin de 3 % rămân slabi şi reuşesc să se menţină fără nici un efort.
• boli cardiovasculare (hipertensiune arterială, în farct miocardic,
hemoragie cerebrală, etc.)

133
 • cancer (risc crescut de cancer uterin, sân, col uterin, ovar, vezică
şi căi biliare – la femei şi risc crescut de cancer de colon, rect şi prostată
la bărbaţi)
• diabet zaharat
• hiperlipidemie (colesterol şi trigliceride crescute)
• boli digestive (litiază biliară, constipaţie)
• steatoză hepatică
• boli articulare (osteoartrită a genunchilor, pinteni osoşi
calcaneeni, osteoartroza coloanei vertebrale)
• varice, stază venoasă
• tulburări menstruale
• reducerea libidoului şi dinamicii sexuale
• tulburări respiratorii (dispnee, sdr. Pickwik, apnee nocturnă
obstructivă)
• scăderea capacitatăţii de efort fizic
• obezitatea scade în general calitatea vieţii
• statistic, mortalitatea este mult mai mare în rândul persoanelor
care suferă de obezitate decat la populaţia cu greutate corporală normală.

Tratamentul obezităţii
Tratamentul obezităţii este de la început şi până la sfârşit o veritabilă
psihoterapie polimorfă – psihoterapia suportivă – uşor accesibilă nutriţionistului,
medicului de familie, endocrinologului. Aceasta constă untr-un set de măsuri
axate pe susţinerea bolnavului în lungul şi anevoiosul drum pe care-l parcurge.
În tratamentul obezului factorul psihologic este dominant, iar suportul
oferit de către medic trebuie să se bazeze pe informarea corectă a pacientului
privind cauzele, riscurile şi efectele obezităţii asupra organismului. În această
etapă determinarea corectă a cauzelor deţine un rol important.
Un alt pas important este încurajarea bolnavului în continuarea
tratamentului concomitent cu mijloace discret coercitive în situaţiile de încălcare
a regimului.
O altă metodă utilă este relaxarea care se poate realiza prin şedinţe de
trainig autogen, dar această metodă este mai greu de realizat atunci când medicul
se confruntă cu pacienţi a căror tonus psihic şi voinţă sunt la un nivel scăzut.
Aceste realităţi clinice necesită apelul unui psiholog sau psihiatru.
Acestui tratament psihoterapeutic se mai alătură şi alte metode:

134
 1. Dieta suplimentată cu vitamine, fier, magneziu, acid folic şi vitamina
B6
2. Exerciţiul fizic creşte densitatea corporală şi duce la scăderea
adipozităţii
3. Farmacoterapia (orlistat, sibutramină, fentermină, dietilpropion,
mazindol, fenilpropanolamină, etc) care acţionează fie prin inhibiţia lipazei care
descreşte absorbţia grăsimilor cu până la 30%, fie prin creşterea metabolismului,
prin inhibarea apetitului sau prin inhibarea recăptării de serotonină şi
noradrenalină.
4. Tratamentul chirurgical prin reducerea dimensiunilor stomacului cu
ajutorul unor inele – gastroplastia ce înlocuieşte procedurile de bypass gastric
practicate până acum, care ducea la complicaţii în 50% din cazuri.

Tulburări ale instictului alimentar

Tulburările alimentare sunt caracterizate prin perturbarea marcată a
comportamentului alimentar. Cuprind două tulburări majore: anorexia nervosă şi
bulimia nervosă.

Anorexia nervoasă
Anorexia poate fi definită ca „pierderea totală sau parţială a poftei de
mâncare", o definiţie ce poate crea confuzii deoarece, nu apetitul ci
comportamentul alimentar este dereglat. Completarea "nervosă" indică cauze
psihice în acest tip de perturbare. Anorexia nervosă (AN) a fost descrisă de
Charles Lasegue în 1873 în cartea sa “L'anorexie Hysterique” şi denumită astfel
de către un alt medic francez, Henri Huchard, în 1883.
Criterii de diagnostic
1. Greutatea corporală este mai scăzută cu 15% faţă de greutatea
normală;
2. Teama intensă de a creşte în greutate deşi persoana poate fi
subponderală;
3. Distorsiuni ale imaginii corporale ( persoana pretinde ca este grasă,
chiar dacă este foarte slabă sau neagă gravitatea greutăţii scăzute pe care o are);
4. Absenţa a cel puţin trei cicluri menstruale consecutive.
Există două tipuri de anorexie recunoscute:
- tipul restrictiv: dietă foarte strictă dar fără
comportamente de tip “binge” – evacuare forţată

135
 (vărsături autoinduse, folosirea de medicamente care să
producă diureză crescută, laxative sau clisme)
- tipul cu evacuare forţată în care manevrele de evacuare
forţată sunt folosite.
Persoanele predispuse sunt femeile tinere sensibile, autocritice sau cu
aspecte compulsive ale personalităţii, care provin din familii cu istorie de
tulburări depresive sau din familii cu un stil de viaţă "îngrădit" de părinţi (copii
lipsiţi de libertate). Practicarea sportului, baletului, modelingului, luptelor sau
altor asemenea activităţi care promovează aspectul suplu al persoanei, poate
duce, de asemenea, la dorinţa de scădere excesivă în greutate. Dorinţa de
scăderea în greutate pornită din teama excesivă şi neintemeiată de a fi
supraponderal este un simptom care diferenţiază anorexia nervoasă de alte
tulburări psihiatrice sau medicale care pot conduce la scăderea în greutate.
În cazul aparitiei anorexiei, acţionează mai mulţi factori care se
influenţează reciproc.
Factori biologici: predispoziţia genetică poate constitui un factor, ratele
de concordanţă fiind mai mari la gemenii monozigoţi (50%) decât la cei dizigoţi
(10%). Din punct de vedere neurobiologic există dovezi în sprijinul reducerii
turn-overului noradrenalinei. Activitatea opioizilor endogeni este mai scăzută,
consecinţă a inaniţiei.
Factori psihologici: apariţia bolii pare să fie o reacţie faţă de exigenţele
de independenţă, funcţionare socială şi sexuală din adolescenţă. Faptul ca,
anorexia apare în majoritatea cazurilor la pubertate, a condus la concluzia ca
această boală apare în momentul în care o fată/femeie simte ca nu reuşeşte să
facă faţă problemelor şi solicitarilor tipice acelei vârste. Greutatea devine un
factor important al respectului faţă de sine.
Factori sociali: în occident idealul frumuseţii s-a dezvoltat de la
inceputul anilor '60 tot mai mult în direcţia unui corp zvelt. Accentul pe care îl
pune societatea pe siluetă şi pe exerciţiile fizice constituie un factor de presiune
pentru tinerele fete.

Consecinţe medicale şi psihice

Din cauza scăderii în greutate şi a alimentaţiei sărace pot apărea grave
tulburări somatice. Printre manifestări se includ:
• Scăderea în greutate din cauza înfometării sau exerciţiilor fizice în
exces
• Amenoreea (lipsa menstruaţiei)

136
 • Scăderea libidoului
• Dureri abdominale
• Malnutriţia (o formă severă de scadere în greutate)
• Tulburări electrolitice (hipokalemie – scăderea potasiului din sânge)
• Pierderea smalţului dinţilor din cauza vărsăturilor repetate auto induse
• Esofagită
• Anemie
• Subţierea firelor de păr – lanugo (asemănator cu puful de pe capul
sugarilor)
• Scăderea estrogenului şi testosteronului
• Osteopenie (pierdere de ţesut osos)
• Adesea se întâlnesc şi simptome ale unei depresii sau/şi puternică
irascibilitate.
• Compulsii şi uneori halucinaţii
• Anxietate
• Suicidul în cazul bolnavilor depresivi
• Moartea din cauza malnutriţiei severe

Evoluţie şi prognostic
Din totalul pacientelor, 40% recuperează, 30% se ameliorează, restul de
30% devenind cazuri cronice. Rata de mortalitate a anorexiei nervoase este de
aproximativ 18% în primul rând din cauza complicaţiilor medicale şi suicidului.

Tratamentul anorexiei nervoase

Cei mai mulţi dintre pacienţi trebuie trataţi intraspitalicesc, într-o unitate
pediatrică sau psihiatrică pentru mai multe săptămâni sau luni. Iniţial, sunt
stabilizaţi din punct de vedere medical după care este începută reabilitarea
nutriţională. Tratamentul este îndreptat şi spre identificarea şi tratarea
tulburărilor coexistente, care includ tulburările de dispoziţie, anxietatea,
tulburările de personalitate şi abuzul de alcool sau alte substanţe. După ce
greutatea pacienţilor este readusă la o limită normală, antrenarea intensivă într-
un model de viaţă sănătos consolidează eficienţa tratamentului.
Tratamentul psihosocial şi terapia de grup au rol educaţional şi suportiv.
Terapia cognitiv-comportamentală încearcă să schimbe atitudinile şi obiceiurile
alimentare, dar şi imaginea propriului corpl. Terapia familială este utilă pentru
problemele relaţionale şi poate ajuta la reducerea simptomelor. Medicaţia se

137
foloseşte adeseori în asociaţie cu psihoterapia, cuprinzând antidepresive şi uneori
neuroleptice atipice.

Bulimia nervoasă
Noţiunea de „bulimie” provine din cuvântul grecesc „bulimos” care se
traduce aproximativ prin „foame de lup”. Texte referitoare la această afecţiune
datează din perioada antică, însă definirea termenului şi recunoaşterea ca boală
s-a făcut în 1979 de către Gerald Russel.
Bulimia este o tulburare de alimentaţie, caracterizată de un consum
alimentar excesiv. O persoană cu bulimie mănâncă o cantitate mare de alimente
într-o perioadă scurtă de timp, pentru ca apoi să-şi provoace vărsături, să se
supună unui exerciţiu fizic exagerat, să consume laxative, diuretice sau alte
medicamente în scopul eliminări forţate a alimentelor. Persoanele bulimice sunt
obsedate de aspectul lor fizic şi nu au respect de sine.
Persoana bulimică pierde controlul alimentar în timpul episodului de
infulecare, după care este cuprins de ruşine, vinovăţie şi frică intensă de
îngrăşare, reluând astfel comportamentul excesiv, realizând un cerc vicios.
Etiologie
Factori biologici: activitate şi turnover scăzut pentru noradrenalină şi
serotonină. Nivelurile plasmatice ale endorfinelor sunt crescute la unele paciente
cu bulimie care practică vărsăturile, fapt care poate să le întărească acest
comportament. Există o frecvenţă crescută a istoricului familial de depresie şi
obezitate.
Factori familiali: orientarea spre perfecţionistm şi către realizare.
Predomină stresul, majoritatea persoanelor cu bulimie aparţin unui statut socio-
economic mediu sau superior, cu toate că boala nu are legătură cu statutul socio-
economic, rasa sau originea etnică.
Factori psihologici: dificultăţi în respectarea exigenţelor parentale în
adolescenţă dar sunt mai extraverte şi impulsive. Discrepanţa dintre părerea
despre sine şi imaginea socială poate provoca stări de tensiune şi vid interior.
Factori psihodinamici: instabilitate emoţională, impulsivitate dublată de
frica de a-şi pierde controlul, toleranţă scăzută la frustrare şi tendinţe către adicţii
diferite.

Criterii de diagnostic
 Episoade recurente de alimentare în binge (îndopare)

138
 1. consumarea, într-o perioadă definită de timp a unei
cantităţi de alimente foarte mare
2. senzaţia de lipsă de control asupra mâncatului în cursul
episodului
 Comportament compensator recurent inadecvat: vărsăturile
auto-induse; abuzul de laxative, diuretice sau alte
medicamente, clisme
 Alimentarea în binge şi comportamentul compensator
inadecvat se manifestă, în medie, de cel puţin 2 ori pe
săptămână, timp de 3 luni
 Evaluarea de sine este excesiv influenţată de aspectul şi
greutatea corpului
 Tulburarea nu apare doar în cursul episoadelor de anorexie
nervoasă.

Tipuri de bulimie
Tip evacuator (purging): persoana s-a angajat cu regularitate în auto-
inducerea de vărsături sau în abuzul de laxative.
Tip neevacuator: persoana a folosit comportamente compensatorii
inadecvate, cum ar fi nealimentarea sau exerciţiul fizic excesiv, dar nu s-a
angajat regulat în auto-inducerea de vărsături sau în abuzul de laxative.

Complicaţii psihice
• Probleme emoţionale
• Sentimente de vinovăţie
• Depresie clinică
• Tulburări de panică
• Simptome obsesiv-compulsive sunt întâlnite în peste 30% din
cazuri.
Complicaţiile medicale
• Dezechilibre electrolitice
• Dezechilibre ale echilibrului acido-bazic
• Creşterea uremiei
• Esofagită
• Decalcificarea dinţilor
• Hipertrofia parotidelor cu creşterea amilazei
• Amenoreea (lipsa menstruaţiei)

139
 • Distensia abdominală (mărirea în volum a abdomenului)
• Fracturi datorate unor traumatisme minore din cauza scăderii
densităţii osoase.

Tratament
Tratamentul bulimiei include medicaţie adjuvantă (andidepresive)
precum şi consiliere psihologica.
Pacienţii bulimici pot fi trataţi în ambulatoriu (extraspitalicesc) atunci
când frecvenţa şi severitatea episoadelor de abuz alimentar şi de purgaţie scade.
În cazurile severe acompaniate de planuri de suicid sau în cazurile cu complicaţii
medicale trebuie să le fie întrerupte brusc comportamentele de abuz alimentar în
timpul spitalizarii. Ţinta tratamentului după stoparea comportamentului
alimentar este inhibarea pe termen lung a acestor comportamente cu ajutorul
terapiei cognitiv-comportamentale. La fel ca şi în tratamentul anorexiei
nervoase, medicul trebuie să recunoască tulburările psihiatrice coexistente. În
aproximativ 50% dintre cazurile de bulimie, medicamentele antidepresive sunt
eficiente. Exerciţiile fizice moderate ajută atât în ameliorarea stresului cât şi
creşterea stării de sănătate. Atât psihoterapia cognitivă cât şi cea interpersonală
au efecte mult mai semnificative şi de mai lungă durată decât terapia
antidepresivă singură.

 Primele semne de laborator ale tulburărilor alimentare includ:

• alcaloza metabolică (scăderea acidităţii normale) datorită
vărsăturilor repetate
• hipokaliemia (scăderea nivelului de potasiu în sânge) datorită
vărsăturilor repetate şi abuzului de laxative sau diuretice
• anemia (scăderea hemoglobinei în sânge)
• malnutriţia
• scăderea nivelului de estrogen (hormon feminin)
• scăderea nivelului de testosteron (hormon masculin)
• scăderea nivelului de hormon eliberator de gonadontropină
• scăderea nivelului de gonadotropină (hormon feminin)
• hiperprolactinemia (hormon feminin cu rol în lactaţie), care poate
duce la infertilitate
• osteopenia (pierdere de tesut osos)
• hipertiroidismul
• diabetul zaharat

140
 • malabsorbţia
• cancer esofagian, de colon, bucal, intestinal, etc.
Există şi forme atipice ale tulburărilor de comportament alimentar –
„binge eating disorder” în care persoana afectată are numeroase episoade de
„îndopare” fără însă să apeleze la măsurile compensatorii de menţinere a
greutăţii care apar la bulimici. Persoanele cu acest tip de tulburare de
comportament alimentar sunt de obicei supraponderale sau obeze, mănâncă mult
şi repede, fără a avea senzaţia de saţietate. Aceste episoade, ca şi în bulimie, au
loc de obicei în intimitate şi sunt însoţite de sentimente de vină şi ruşine după
terminarea ospăţului.

Stresul

Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de lipsa

resimţită în ultimele patru decade, în practica şi teoria medicală a cadrului
teoretic al relaţiei dintre sănătate, boală, stil de viaţă şi pattern comportamental.
Folosirea conceptului de stres a furnizat medicinii o bază pentru a lega
evenimentele exterioare (stresorii) şi patternurile comportamentale cu condiţiile
interne şi biochimice asociate cu etiologia, factorii favorizanţi, declanşarea şi
întreţinerea bolilor.
Conceptul de stres, introdus de Selye H. indică o acţiune de
suprasolicitare exercitată din exterior asupra organismului, care determina o
reacţie de adaptare nespecifică a organismului faţă de agresiunea care-i ameninţa
integritatea. Roger Guillemin, pornind de la această definiţie, formulează una
dintre cele mai remarcabile definiţii ale stresului: „Stare tradusă printr-un
sindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel
într-un sistem biologic”.
Stresul a fost şi rămâne unul dintre cele mai disputate concepte din istoria
ştiinţei. Astăzi nimeni nu poate nega că definirea stresului diferă flagrant în
funcţie de perspectiva disciplinei ştiinţifice din care ea este elaborată. Fiziologii
şi endocrinologii dovedesc experimental că stresul este un răspuns al
organismului la stimulările externe; sociologii ne sugerează că stresul se
datorează caracteristicilor mediului în care trăim, iar psihologii argumentează că
stresul rezultă din perceperea unei stări de autoineficienţă.
Selye H. a privit stresul din punct de vedere fiziologic, în timp ce
Spinoza considera că „mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”. Aproape

141
orice stresor şi aproape orice reacţie de stres implică atât componente
fiziologice, cât şi psihologice (emoţionale).
Conceptul a suferit reconsiderări succesive în care a fost precizată mai
clar noţiunea de agent agresor sau stresor şi s-a făcut extensia către stresul
psihic. Cea mai largă definiţie a agenţilor de acest tip este dată de Fraisse P.
(1967) „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu îşi
găsesc soluţia”. Agenţii stresori capabili să declanşeze un stress psihic sunt de
natură variată, nefiind obligatorii numai stimulii psihici, din această cauză
putându-se departaja două tipuri de agenţi stresori:
 cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele, ideile, procesele gândirii.
Agenţii din această categorie sunt caracterizaţi sub formă de situaţii
psiho-traumatizante.
 cei senzoriali externi. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două
cazuri: atunci când se bombardează scoarţa cerebrală timp îndelungat
şi cu o intensitate crescută sau în cazul când au o semnificaţie pentru
subiect.
Parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în
funcţie de atribute precum „noutatea” şi „bruscheţea” cu care se acţionează.
După Elliot şi Eisdorfer factorii de stres sunt evenimente sau condiţii ale
mediului, suficient de intenşi sau frecvenţi care solicită reacţii fiziologice şi psihosociale
din partea individului
Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o clasificare a stresului, realizată
in funcţie de următoarele criterii: magnitudinea absolută sau relativă a stresului;
raportul sau cu etapa de viaţă a subiectului (ciclul vieţii, după Erikson, în
termeni de concordant, neconcordant, indiferent); nuanţele de expectabilitate-
neexpectabilitate şi controlabilitate -necontrolabilitate; răspandirea generală a
stresorilor şi efectul lor asupra omului „obişnuit".
 Stresul excepţional sau catastrofic - stresuri masive, acute, de regulă
neaşteptate, evenimente ieşite din comun, din cotidian, deloc sau puţin
influenţabile de către subiect şi care afectează practic pe oricine intr-o
mare măsură. Acest tip de stres include dezastre şi calamităţi naturale,
dezastre şi catastrofe (războaie, poluări, bombardamente); accidente
colective; violenţa nesexuală sau sexuală, tortura. Din punct de vedere
clinic, (Predescu şi Alexandrescu), patologia ocazionată de stresul
catastrofic include reacţii psihotice imediate (de şoc şi neşoc), reacţii
mai indepărtate de tip depresiv şi, în mod aproape specific, sechele la
distanţă, de tipul tulburării de stres posttraumatic.

142
 Stresurile vieţii - stresuri concordante sau necontradictorii cu etapa
eriksoniană de viaţă, cu intesitate moderată medie sau mare, care
afectează pe oricine, dar intr -o măsură variabilă: pierderi reale
(cunoştinţe, rude), pierderi simbolice; stresuri legate de boala tranzitorie;
stresuri cu efecte prelungite (partener marital, copil), pierderi materiale
majore; stresuri cu acţiune prelungită (suprasolicitări lungi, boala
cronică, conflicte cronice); stări stresante (stresul existenţei ca handicap
sau ca sechelar grav); stresul existenţei în condiţii precare financiare
şi/sau de mediu; stresuri legate de schimbări majore de statut, mediu,
condiţie de viaţă. Stresurile îndelungate pot contribui la constituirea unor
dezvoltări patologice ale personalităţii.
 Stresuri care decurg din desfăşurarea neobişnuită a unor acte de
viaţă obişnuite.
 Stresul necazurilor şi al solicitărilor cotidiene. Aceste stresuri induc,
manifestări tranzitorii sau fragmentare. Au un posibil rol pentru
determinarea rezistenţei sau lipsei de rezistenţă la stresori mai mari.
Adesea produc o anumită frustrare.
 Stresul endemic: inflaţie, şomaj. Stresul endemic nu are decât un rol de
fond.
 Stresurile speciale condiţionate de expuneri particulare: stresul unor
profesii sau ocupaţii cunoscute ca stresante, şi al altor profesii ce implică
risc individual.
 Stresurile condiţionate de vulnerabilităţi individuale, particulare:
stresul determinat de psihopatologia preexistentă (anxietate fobică,
fenomene compulsive); stresul resimţit de pacienţii cu schizofrenie, cu
epilepsie; stresul consecinţelor unor acte psihotice (ştiri crepusculare,
confuzie, comportament delirant-halucinator în psihoze majore); stresul
amintirilor, determinat de retrăirea sau evocarea unor situaţii stresante
anterioare; stresul sărbătorilor ce evidenţiază subiectului singurătatea ori
inadecvarea vieţii pe care o duce; stresul determinat sau facilitat de
prezenţa unei patologii somatice care modifică vulnerabilitatea.
 Stresurile speciale - vulnerabilităţi şi/sau expuneri particulare.
 Stresul experimental - nu are, de regulă, urmări patologice durabile. El
se referă la diferite proceduri de laborator care induc, la voluntari,
stresuri scurte şi strict limitate ca intensitate şi gamă de conţinuturi.

143
  Stresul situaţiilor extremale - este stresul experimental sau natural,
indus în legătură cu existenţa sau pregătirea pentru existenţa în medii
intens nefavorabile vieţii omului.

Comportamente de adapatre
Mathney, Aycock, Pugh, Curlette şi Cannella (1986) au sugerat că
patternurile de adaptare se pot divide într-o categorie de stresori preventivi şi o
categorie de stresori combativi.
Stresori preventivi
1. evitarea stresorilor prin adaptarea vieţii
2. adaptarea nivelului cererii
3. îndepărtarea stresului indus de patternurile comportamentale
4. descoperirea resurselor adaptării.
Stresorilor combativi
1. manifestarea stresului
2. stăpânirea resurselor
3. atacarea stresorilor
4. tolerarea stresorilor
5. scăderea iritabilităţii.
. Reacţii la stres
Fiziologice
Sistem scheleto-muscular:
- tensiune musculară,
- ticuri,
- bruxism,
- fasciculaţii,
- dispnee,
- hiperventilaţie.
Sistem cardiovascular:
- tahicardie,
- aritmii,
- presiune arterială crescută/
Sistem gastrointestinal:
- uscăciune,
- intensificarea tranzitului gastrointestinal.
Sistem neuroendocrin:
- nivel scăzut de CA şi CO în sânge şi urină,

144
 - betaendorfine,
- testosteron,
- prolactină,
- colesterol,
- acizi graşi liberi.
Sistem imun:
- modificări la nivelul imunoglobulinei
- IgA, IgE, IgG, IgM;
- celule naturale ucigătoare
- proliferarea limfocitelor induse de substanţe mitogene

Nivel dermal:
- modicări în conductanţa electrică a pielii,
- hipertranspiraţie.
Emoţionale:
- frustrare, ostilitate,
- anxietate, tensiune,
- nervozitate, nelinişte,
- depresie, demoralizare,
- insatisfacţie, sentiment de neputinţă,
- autoevaluare negativă, labilitate,
- culpabilitate, alienare.
Cognitive :
- deteriorări ale memoriei de scurtă şi lungă durată,
- scăderea gradului de concentrare,
- creşterea ratei de erori şi confuzii
- scăderea capacităţii de decizie, de planificare şi organizare,
- căutare redusă de informaţii,
- evitare sau negare,
- inhibiţii şi blocaje,
- creativitate redusă,
- ideaţie obsesivă şi iraţională,
- toleranţă redusă la criticism.
Comportamentale
- scăderea performanţei,
- instabilitate şi fluctuaţie profesională, absenteism, pasivitate,
- agresivitate, intoleranţă, dezacord

145
 - deteriorarea relaţiilor interpersonale,
- accidente, răspuns "totul sau nimic",
- excesul sau pierderea apetitului, insomnii,
- utilizare crescută de alcool, tutun, cafea, tranchilizante,
- suicid.
Tratamentul stresului
 Reducerea condiţiilor stresante din mediu
 Tehnici de dezvoltare a toleranţei la stres
 Menţinerea unei imagini de sine pozitive
 Menţinerea echilibrului emoţional
 Dezvoltarea unor relaţii satisfăcătoare cu cei din jur
 Programe de management al stresului - analiza stresorilor din viaţa
individului (individuale, de grup)
 Medicamente - controlul tensiunii arteriale sau altor simptome somatice
ale stresului (anxioliticele, antidepresivele)
 Tehnici comportamentale - tehnici de relaxare(relaxarea progresivă,
tehnici de relaxare prin imagerie mentală, tehnici de meditaţie) exerciţii
de respiraţie, programe de exerciţii fizice (plimbările)
 Masajul - masaj terapeutic (relaxărea progresivea a grupurilor musculare
din spate, braţe, gât, picioare)
 Meditaţia şi practicile religioase sau spirituale
 Managementul timpului - stabilirea de obiective de scurtă durată (zilnice)
şi de lungă durată (anuale), crearea unor liste cu lucruri de făcut
 Terapii alternative - şedinţe de yoga, tai-chi, aikido, terapie reiki,
aromoterapie, terapie prin dans, tratamente bazate pe suplimente
nutritive/regim alimentar, acupunctură, homeoterapie, fitoterapie, etc
 Terapia cognitivă – existenta unor distorsiuni de gândire, gânduri
iraţionale induc şi menţin stresul.

Conduite sexuale deviante

146
 Parafiliile sunt fantezii sexuale, dorinţe şi practici intense de natură
repetitivă care produc stress persoanei. Fanteziile care au componente
conştiente şi inconştiente sunt elementul patognomonic.
Parafiliile mai sunt denumite deviaţii sexual sau perversiuni.
Clasificare:
 Erotomania
 Scatologia telefonică
 Pedofilia
 Necrofilia
 Zoofilia
 Sadismul sexual
 Masochismul sexual
 Exhibitionismul şi voyeurismul
 Frotteurismul
 Fetişismul
 Bisexualitatea
 Transgenul
 Transgederişti
 Travestiţii
 Persoane intersex
Tratamentul parafiliilor se face în principal prin psihoterapie, mai ales
psihoterapie analitică, dar şi alte forme de psihoterapie. Tratamentul
medicamentos poate include antipsihotice sau antidepresive.
Erotomania
 Persoana are convingerea că o altă persoană, de obicei cu un
statut social mai înalt, este îndrăgostită de ea.
 Uneori termenul de erotomanie este utilizat pentru a desemna
preocuparea intensă pentru sex.
 Simptomul central este credinţa că o altă persoană este
îndrăgostită în secret de persoana în cauză. Erotomanul poate crede că
subiectul delirului său îşi comunică în mod secret propria dragoste prin
metode subtile, cum ar fi postura corpului, aranjarea anumitor obiecte
prin casă, sau diverse indicii în mass – media.
 De obicei subiectul delirului are prea puţine în comun sau nu vine
în contact cu persoana delirantă.

147
 Delirul erotoman este adesea un simptom tipic în schizofrenie.
Uneori subiectul delirului poate să nu existe cu adevărat, deşi cel mai
frecvent subiecţii delirului sunt politicieni, cântăreţi sau actori faimoşi.
Erotomania este una din cauzele hărţuielilor persoanelor publice.
Scatologia telefonică (telefoane obscene)
 este o tulburare de tip psihotic. Persoana care apelează la
telefoane obscene este de multe ori şi voyeur şi prin aceste metode
încearcă să-şi demonstreze masculinitatea în faţa unui străin.
Pedofilia
 dorinţa şi excitaţia sexuală intensă faţă de copii cu vârsta sub 13
ani şi care persistă pe o durată mai mare de 6 luni. Persoana diagnosticată
ca pedofilie trebuie să aibă vârsta de peste 16 ani şi să fie cu cel puţin 5
ani mai în vârstă decât victima.
Necrofilia
 obţinerea gratificării sexuale prin acte sexuale cu cadavrele. Cei
mai mulţi necrofili găsesc cadavrele la morgă sau în cimitire şi capele.
Uneori persoanele necrofile comit crime cu scopul de a obţine cadavre cu
care să poată avea acte sexuale.
Necrofilia este o tulburare psihotica cu prognostic prost de tratament.
Zoofilia
 acte sexuale cu animale şi fantezii sexuale care implică animalele.
De multe ori sunt folosite animalele domestice. Este o tulburare rară a
sexualităţii şi foarte rară ca perversiune organizată. Uneori apare în
situaţii de izolare, şi în zone ale lumii în care contactul sexual înainte de
casatorie este strict interzis.
Sadismul
 tulburare a sexualităţii în care timp de 6 luni sau mai mult apar
nevoi imperioase şi excitaţie sexuală privitoare la fanteziile sau actele
sexuale (reale, nu simulate) în care suferinţa fizică sau psihologică a
victimei duce la excitaţie sexuală. În această situaţie plăcerea este
urmarea instictului agresiv şi conform teoriei psihanalitice apare ca
urmare a fricii de castrare la bărbat. Sadismul sexual este asociat frecvent
violului şi destul de des se asociază cu crima.
Masochismul
 preocupari recurente şi impulsuri imperioase, asociate cu fantezii
şi/sau acte sexuale care implică suferinţa, umilinţa, bătaia. Practicile
masochiste sunt mai frecvente la bărbaţi decât la femei. Aproximativ

148
 30% din persoanele masochiste au şi impulsuri sadice şi sunt cunoscuţi
sub numele de sado- masochişti.
Exhibitionismul şi voierismul
 dorinţa şi nevoia imperioasă de expunere a organelor genitale în
faţa străinilor. Excitaţia sexuală apare la anticiparea expunerii, iar
orgasmul este obţinut ca urmare a masturbării în timpul sau după
expunerea organelor genitale. Aproape în 100% din cazuri persoanele
exhibiţioniste sunt de sex masculin. Dinamica exhibiţionismului se referă
de obicei la afirmarea masculinităţii prin expunerea penisului şi
urmărirea reacţiei victimei.
 voierismul implică şi violarea unei femei straine, un triumf
agresiv, dar secret asupra sexului feminin.
Frotteurismul
 un bărbat îşi freacă penisul de o femeie complet îmbrăcată pentru
a ajunge la orgasm, de obicei în locuri publice cum sunt mijloacele de
transport şi aceasta este unica sa sursă de plăcere sexuală şi obţinere a
orgasmului.
Fetişismul
 nevoia de a folosi un obiect înanimat, sau o parte negenitală a
corpului
Bisexualitatea
 orientare sexuală caracterizată de atracţia sexuală faţă de ambele
sexe, respectiv atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi
Transgenul
 este situaţia în care identitatea de gen a persoanei este
incompatibilitatea cu sexul său biologic. Unele persoane transgen nu se
identifică nici cu sexul masculin, nici cu cel feminin, sau au o identitate
de gen amestecată. Transsexualismul este situaţia în care o persoană
transgen îşi schimbă sexul pentru a ajunge la o concordanţă între sexul
biologic şi identitatea de gen.
Transgederişti
 aleg să poarte hainele aparţinând celuilalt gen deoarece au
senzaţia că genul este un continuum şi îmbrăcămintea le dă ocazia de a fi
persoane cu două genuri integrate într-un sine comun; au nevoie să
exprime celălalt gen doar pe o perioadă limitată de timp.
Travestiţi

149
 aleg să se îmbrace în hainele celuilalt gen pentru excitare şi
gratificare sexuală. Travestiţii nu cred că aparţin celuilalt gen şi nici nu
doresc acest lucru. Alegerea unui coportament caracteristic celuilalt gen
este parte a plăcerii erotice.
Persoane intersex
 se nasc cu un sex biologic nederminat. Pot avea un sex genetic
care nu se potriveşte cu înfăţişarea lor exterioară sau pot avea organe
genitale ambigue. Membrii familiei persoanelor intersex decid după
naştere care va fi sexul persoanei.

CAPITOLUL VII

150
 VARIABILE IMPLICATE ÎN COMPORTAMENTUL
SPECIFIC BOLNAVULUI
 
Moto:
“Disperarea este o suferinţă
lipsită de sens”. (V. Frankl)

Medicul întâlneşte în fiecare zi pacienţi diferiti pe care trebuie să-i

trateze şi totodată să comunice cu ei în funcţiei de particularităţile lor bio-psiho-
sociale. El trebuie să ţină cont de câteva variabile implicate în mod direct în
comportamentul şi reacţia la boală a pacienţilor.
 Factori ce ţin de pacient:
 Psihologici
 cognitivi (nivelul intelectual, de înţelegere);
 emoţionali (dispoziţia tristă, pesimismul, depresia);
 atitudinali (stil de viaţă dezordonat);
 motivaţionali (motivaţie extrinsecă, neasumată);
 socio-economici (nivel precar);
 Vârsta
 copiii: dependenţi de familie, şcoală. Variabilele personale
depind de gradul de dezvoltare psihoafectivă;
 tineri: sfidarea unor norme salutogenetice, impulsivitate,
imprudenţă, dezirabilitate socială;
 adulţi: sedentarism, excese;
 vârstnici: prudenţă, conformism terapeutic excesiv.
 Sexul
 bărbaţi: responsabilităţi multiple, ignorarea pericolelor, apel
redus la medic;
 femei: prudenţă, igienă de viaţă mai bună (acte fiziologice
medicalizate ex. naşterea), apel crescut la medic, conformism
terapeutic mai bun.

 Apartenenţa etnică:
 societăţi occidentale: educaţie sanitară bună, implicare
profesională excesivă, abuzuri, sedentarism;

151
  societăţi orientale (asiatice): concepţii filosofico-religioase cu
dogme salutogenetice;
 statut socioeconomic scăzut: slabă educaţie sanitară,
promiscuitate.
 Sănătatea mintală
 anxietate;
 depresie ;
 Tipuri de personalitate „cu risc"
 tipul comportamental A;
 personalităţi dizarmonice de tip schizoid, paranoid
 Factori ce ţin de boală
 Evoluţia acută vs. cronică;
 Simptomatică vs. asimptomatică;
 Gradul de severitate presupusă de către pacient;
 Gradul de afectare / influenţare asupra activităţii pacientului;
 Factori ce ţin de tratament
 Efectele secundare prezente sau imaginate;
 Costurile financiare ridicate ale tratamentului;
 Schimbarea radicală a stilului de viaţă faţă de cel anterior bolii
 Factori care ţin de medic
 Puterea socială;
 Prestigiul (formal şi informai), ca şi
 Calităţile de bun comunicator
 Factori socio-cultarali
 Stigmatizarea;
 Discriminarea (socială, etnică, etc.);
 Marginalizarea din cauza bolii;
 Religia

Statutul social al bolnavului

După Parsons, există patru caracteristici pentru statutul social al bolnavului:

152
 Particularitatea procesului de însănătoşire realizat cu sprijinul
personalului medical;
 Scutirea de responsabilităţi în funcţie de natura şi gravitatea
bolii;
 Obligaţia de a cere ajutor competent şi de a coopera;
 Obligaţia de a considera boala indezirabilă (bolnavul trebuie
să vrea să “se facă bine”)

CAPITOLUL VIII

153
 ATITUDINEA ŞI COMPORTAMENTUL BOLNAVULUI ÎN
CAZUL UNOR BOLI ACUTE SAU CRONICE

Moto:
„De aceea ajungem cu
greutate la însănătoşire, fiindcă nu
ştim că suntem bolnavi” (Seneca)

Sistemul atitudinal
Interfaţa dintre structura internă, profundă a caracterului şi conduita
manifestă o constituie subsistemul atitudinal. Atitudinea reprezintă componenta
fundamentală a caracterului. Ea exprimă o modalitate de raportare faţă de
anumite aspecte ale realităţii şi implică reacţii afective, cognitive şi
comportamentale.
- Componenta afectivă – măsurabilă prin reacţii neurovegetative
sau mărturii verbale despre stări emoţionale şi preferinţe
evaluative;
- Componenta cognitivă – măsurabilă prin percepţii şi mărturii
verbale despre opinii şi credinţe, convingeri;
- componenta comportamentală – măsurabilă prin acţiunile
deschise sau declaraţii privind comportamentul.
Atitudinea este poziţia internă adoptată de o persoană faţă de situaţia
socială în care este pusă.
Se constituie prin organizarea selectivă, relativ durabilă a unor
componente psihice diferite-cognitive, motivaţionale-afective şi determină
modul în care va răspunde şi acţiona o persoană într-o situaţie sau alta.
Ea mobilizează fizic şi psihic individul, în raport cu ceva ce are o
anumită semnificaţie pentru acesta, este mereu intenţionată şi exprimabilă în
variate forme de comportament.
Odată stabilizate, atitudinile se identifică printr-un ridicat grad de
consistenţă şi stabilitate, schimbarea lor producând un dezechilibru în sistemul
de valori al individului.
Dupa T.M. NEWCOMB, atitudinea reflectă forma în care experienţa
anterioară este acumulată, conservată şi organizată la individ, când acesta
abordează o situaţie nouă.

154
 Atitudinea apare ca veriga de legatură între starea psihologică internă
dominantă a persoanei şi mulţimea situaţiilor la care se raportează în contextul
vieţii sale sociale.
Caracteristicile atitudinii:
- direcţia sau orientarea, dată de semnul pozitiv (favorabil) sau
negativ (nefavorabil) al trăirii afective faţă de obiect (situaţie):
atitudinea pozitivă imprimă persoanei tentinţa de a se apropia de
obiect în vreme ce atitudinea negativă creează o tendinaţă opusă,
de indepartare;
- gradul de intensitate, care exprimă gradaţiile celor 2 segmente ale
trăirii – pozitiv şi negativ - trecând prin punctul neutru 0;
Atitudinile şi segmentele lor nu trebuie interpretate în sine ci în funcţie
de valoarea lor morală.
Când atitudinile intră în concordanţă cu legile progresului, cu normele
sociale, ele devin valori.
Se elaborează ceea ce Linton numea sistemul atitudini –valori specifice
fiecărui individ, care odată fixat acţionează aproape automat, chiar la nivel
subconştient.
Atitudinile caracteriale, fără a se confunda cu valorile, au un conţinut
valoric şi o funcţie evaluativă, iar prin aceasta reglează comportamentele
specifice ale fiecărui individ.
Expresia externă a atitudinii o reprezintă opinia şi acţiunea.
Opinia este forma verbal-propoziţională de exteriorizare a atitudinii,
constând din judecăţi de valoare şi de acceptare (acord) sau de respingere
(dezacord) în legătură cu diferitele situaţii, evenimente şi sisteme de valori.
Acţiunea reprezintă intrarea subiectului în relaţie directă (senzorială şi
motorie) cu situaţia şi efectuarea unor demersuri (transformări) de integrare în
situaţie, de modificare a ei sau de îndepărtare.
Gradul de angajare psihologică în cadrul acţiunii este cu mult mai ridicat
decât în cadrul opiniei şi, ca atare, acţiunea devine mai relevantă pentru
dezvăluirea esenţei caracterului unei persoane decât opinia: de ex. faptele atârnă
mai greu în aprecierea personalităţii unui om decât vorbele.

Atitudinile se împart în două categorii:

1. Atitudinile faţă de sine reflectă caracteristicile imaginii de sine,
elaborate pe baza:

155
 - autopercepţiei şi autoevaluării;
- a percepţiei şi evaluării celor din jur
  2. Atitudinile faţă de societate se diferenţiază şi se individualizează
potrivit diversităţii ,,obiectelor” şi ,,situaţiilor” generate de realitate. Astfel se pot
delimita:
- atitudinea faţă de muncă;
- atitudinea faţă de normele, principiile şi etaloanele morale;
- atitudinile faţă de diferitele instituţii (familie, şcoală, armată)
- atitudinea faţă de structura şi forma organizării politice;
- atitudinea faţă de ceilalţi oameni (se exprimă în trăsături de
caracter cum ar fi: cooperarea, concilierea, altruismul,
întrajutorarea, etc.);
- atitudinea faţă de societate (umanism, patriotism).
Semnul şi intensitatea acestor atitudini determină valoarea caracterului şi
potenţialul adaptativ al persoanei în sfera vieţii sociale.

I. Atitudini ale bolnavului în faţa bolii

 combativă – presupune echilibru psihic şi adaptare la realitate
 de resemnare – dezinteres, stare depresivă, fatalism
 refugiu în boală – existenţa unui beneficiu secundar bolii;

 problematizantă – culpabilitate, „negociere”, căutarea

vinovatului, posibilitatea de a-şi arată stoicismul, subcultura
(deochi, farmece)

 valorificare superioară – experienţa de autocunoaştere, meditare,

reorientare, comportamente deficitare

 de rea folosire a bolii – hiperestimarea bolilor uşoare

II. Reticenţa în acceptarea bolii:

 Apariţia unor simptome interpretabile ca semnele unei boli
noi/agravarea uneia preexistente;
 Apelul la cunoştinţe medicale proprii sau la semiprofesionişti;
 Automedicaţia;
 Bagatelizarea simptomelor;
 Prezentarea în ultimă instanţă la medic.
III. Modificări psihocomportamentale caracteristice:

156
 Acceptarea bolii
o realistă, raţională, implică ajustarea comportamentului
o conştientizare disproporţionată
 Negarea: „nu sunt bolnav”, „nu mi se poate întâmpla mie”
o pentru a nu se supune limitelor subestimează
simptomele, au o atitudine sfidătoare
o autoamăgirea (mecanism inconştient de apărare)
 Ignorarea: deşi observă că ceva s-a schimbat în funcţionarea
organismului, nu acordă importanţă
o nivel scazut de cultură
o boli psihice
o boli neurologice

o momente de puternică încordare

o laudativă

 Problematizarea bolii: întrebări excesive, citeşte şi se

documentează foarte mult;
 Regresia comportamentală: revenirea la nivelul afectiv-
comportamental al copilăriei;
o este dominat de dependenţă şi vulnerabilitate afectivă;
 Evaziunea: scutirea de responsabilităţi se prelungeşte după
vindecarea bolii
o demisie de la obligaţiile sociale

 într-o prima accepţiune este legitimă

 într-o a două accepţiune este nevrotică (utilizarea

bolii pentru anularea responsabilităţilor – Moron)

 exagerarea simptomelor şi scăderea

eficienţei tratamentului

 dispoziţie pesimistă

 agravarea simptomelor

157
 o creşterea introversiei

 Exaltarea eului: boala este un mijloc de valorizare pentru

pacient: „sunt un caz interesant” - Delay şi Pichot
o satisfacţie orgolioasă
o accentuarea trăsăturilor narcisice primitive
o „sunt un caz interesant”

o focalizarea atenţiei (mai mult la copii şi bătrâni)

 Contagiunea informaţională - bolnavii devin „experţi” în

domeniul bolii lor şi îi determină şi pe ceilalţi pacienţi să le
urmeze sfaturile. Restian susţine că este favorizată de scăderea
simţului critic şi de anxietate.
În continuare voi reda câteva situţii de limită, cazuri speciale ce necesită
grijă şi atenţie deosebită din partea medicului.
Bolnavul dificil se caracterizează prin faptul că are reacţii ostile faţă de
membrii echipei medicale sau alţi pacienţi, reacţii susceptibile de a genera
contratransfer negativ, este hipo - sau non-compliant, veşnic nemulţumit de
calitatea serviciilor medicale, uneori este imposibil de abordat cu ajutorul
psihotropelor (din cauza reacţiilor adverse ale unora din ele, capabile a înrăutăţi
starea de fond: anumite anxiolitice la un bolnav în insuficienţă respiratorie).
Pacienţii dificili sunt cei care acuză tlburări multiple,polimorfe, ce
variază de la o zi la alta, şi cu rezistenţă la tratament. Se mai întâlnesc printre cei
cu boli cronice, cu neoplazii, cu boli neurologice, cu disfuncţii ale activităţii
sexuale. Pacienţii violenţi, consumatori de alcool, droguri, psihotici, demenţă
senilă, cazuri sociale reprezintă o altă categorie de bolnavi dificili.
La un astfel de bolnav, empatia, ca şi colaborarea venită din partea
familiei, rămân decisive. Lipsa unui suport social adecvat, ca şi un
comportament de respingere sau o atitudine conflictuală pot accentua aceste
tendinţe.
Bolnavul abandonat: Speranţa în medicină este un element critic şi
valoarea ei terapeutică, mai ales dacă speranţa nu este absolut nerealistă, a fost
dovedită de nenumărate ori. În fiecare an, medicina alternativă racolează o bună
parte din pacienţii care, aflaţi în situaţia de a li se comunica un diagnostic cu
prognostic “im faust”, sunt nu numai dezamăgiţi, dar şi abandonaţi de
reprezentanţii medicinii alopate. Acestor pacienţi nu le mai rămîne, în disperare

158
de cauză, decât să se îndrepte spre forme de terapie incerte sau chiar extreme. În
practică, medicul care preia un astfel de pacient, aflat adesea în stadiul terminal
al suferinţei sale, trebuie să fie conştient nu numai de suferinţele atroce pe care
acesta din urmă le îndură, dar şi de nivelul extrem de scăzut al aşteptărilor
acestuia, după ce atât medicina clasică, cât şi “remediul-minune” nu şi-au făcut
datoria. Se cer cultivate, în astfel de situaţii, empatia şi realismul.
Copilul incurabil: instabilitatea psihologică a părinţilor, gradul variabil
de dezvoltare emoţională şi intelectuală a copilului, particularităţile individuale
de reacţie la stress, nu întotdeauna uşor de decelat, fac ca decizia referitoare la
când şi cât trebuie spus unui copil care suferă de o boală incurabilă să fie extrem
de problematică. Majoritatea studiilor (Smith - 1993, Stevens -1993, Kliegman -
1994, Buckingham - 1996) susţin faptul că presupunerea că aceştia nu bănuiesc
ce li se întâmplă este profund greşită de cele mai multe ori, şi poate duce la
neglijarea stărilor lor de anxietate şi teamă, şi în cele din urmă, la subminarea
încrederii în medic. Strategia recomandată este discutarea temerilor şi neliniştilor
copilului, în măsura în care acesta doreşte acest lucru, şi la un nivel adecvat
gradului său de maturizare, în special în plan emoţional.
Pacienţii cu boli cronice
Relaţia medic-pacient cu boală cronică este o relaţie „permanentizată",
„cronică" (W. Doherty, 1998), în care sunt importante aspecte precum:
- comunicarea cu tact a diagnosticului;
- furnizarea de informaţii complete privind evoluţia, eventualele
complicaţii, demersul terapeutic;
- educaţia pacientului: cum se trăieşte cu boala cronică;
- încurajarea pacientului şi a familiei în perioadele de recădere, de
incertitudine;
- empatie, căldură, suport emoţional constant pe toată durata bolii.
Pacienţii cu boli terminale (cancer, SIDA)
Bolile terminale pun problema pierderii şi a morţii, afectând atât
pacientul, familia acestuia, cât şi personalul de îngrijire.
Bolile terminale sunt văzute sub aspect somatic (apariţie acută, evoluţie
progresivă, cu perioade de convalescenţă), sub aspectul implicaţiilor psihologice
şi sociale (vinovăţie, secretizarea bolii, blamare, stigmatizare, marginalizare), dar
şi sub aspectul confruntării cu ideea morţii.
Astfel, relaţia medic-pacient presupune din partea medicului:
 grijă la comunicarea diagnosticului şi prognosticului;

159
 particularităţile pacientului (trăsăturile de personalitate,
experienţa anterioară, capacitatea de a face faţă situaţiei
critice), acordând atenţie reacţiilor emoţionale şi comportamentale
(anxietate, furie, negare, resemnare, depresie, disperare, teamă,
culpabilizare, izolare);
 alegerea optimă a variantelor terapeutice;
 concentrarea pe simptomele cu rezonanţă psihologică importantă
la pacient;
 ascultarea activă, empatică, fără a critica sau judeca;
 căldură, suport emoţional, susţinere constantă pe toată durata
bolii;
 sprijin acordat pacientului şi familiei în înfruntarea inevitabilităţii
morţii;
 asistarea familiei după decesul pacientului şi facilitarea
discutării trăirii doliului.

160
 CAPITOLUL IX

INTERVENŢIA TERAPEUTICĂ – IMPLICAŢII

PSIHOLOGICE

Moto:
„Medicina este de două feluri - una
care promovează puterea si vitalitatea
celui sănătos, alta care tratează bolile”
Efectul placebo
Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor – a verbului latin
placeo/plăcere şi poate fi tradus strict prin: „voi plăcea”, sau „voi fi plăcut”
(agreabil). Cuvântul „placebo” are sensul de agreabil, plăcut - în sens de
promisiune - şi deci poate defini aşteptarea unui bolnav – când i se dă un
medicament – la acţiunea utilă, plăcută a acesteia. (Bradu Iamandescu I. şi
Necula I., 2002)
Efectul placebo se referă la „modificările obiective sau subiective ale
stării unui subiect căruia i se administrează un placebo” (substanţă-martor
folosită în farmacologia clinică) – Delay J. şi Pichot P. (1962). Prin extensie,
atunci când se administrează un medicament activ, termenul semnalează
diferenţa dintre modificările constatate şi cele imputabile acţiunii
farmacodinamice a produsului.
Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor
pshihologici care însoţesc actul terapeutic, Ionescu G. (1985) propune
următoarea definiţie operaţională: „Efectul placebo cuprinde ansamblul
manifestărilor clinice care apar la un bolnav sau la persoana sănătoasă căreia i s-
a administrat, în scop terapeutic sau experimental, o substanţă neutră din punct

161
de vedere farmacodinamic” . Autorul face distincţie între fenomenul placebo şi
efectul placebo, arătând că primul se referă la ansamblul modificărilor
psihologice şi psihofiziologice pe care bolnavul le prezintă în legătură cu
utilizarea unei substanţe placebo.
„Efectul Placebo” constă în efectul fiziologic şi psihologic ce determină
îmbunătăţirea stării de sănătatate a unui pacient în urma adminstrării unui
placebo. După cum sublinia antropologul medical Daniel Moerman
(Universitatea din Michigan, Dearborn) „efectul placebo” nu este cauzat de
„placebo” ci mai degrabă de convingerea, expectaţiile sau eventualele
condiţionări anterioare faţă de placebo, adică de semnificaţia pe care pacientul o
dă substanţei sau procedurii ce îi este administrată.
Efectul pseudoplacebo reprezintă un efect asupra unor simptome
subiective ale pacientului exercitat de medicamente active farmacodinamic, dar
care nu au acţiune terapeutică pentru simptomele respectve. (G. Ionescu, 1999)
Efectul nocebo se referă la răspunsul advers la administrarea unui
medicament placebo.
Printre factorii care determină efectul placebo au fost incriminaţi, după
Sprriet şi Simon, următorii patru:
 boala - simptomatologia şi sindroamele principale care alcătuiesc tabloul
clinic
- durata bolii
 bolnavul şi personalitatea sa

PLACEBO REACTIV PLACEBO-NONREACTIV

(Janowski şi colab.) (Schindel)
Indiferent de sex, vârstă şi inteligenţă Rigizi
Femeile sunt mai des reactive Agresivi
Extravertiţi Persoanele sugestibile
Cu boli mai uşoare Cei care eliberează anxietatea la
exterior

 placebo-ul propriu-zis (proprietăţi fizice, organoleptice, mod de

administrare)
CARACTERISTICILE MEDICAMENTULUI IMPLICAT ÎN EFECTUL
PLACEBO
Noutate Banalitate

162
 Administrare parenterală Administrare rectală sau prin
injecţii
Aspect plăcut, sofisticat Aspect banal, dimensiuni
incomode
Gustul medicamentului adesea important, Gust neplăcut, greţos sau neutru
mai ales in cazul „ţintirii" unor simptome de Lipsa de miros
disconfort psihic.
Mirosul puternic de doctorie sau de plante
Culoarea: - în stările anxioase: verdele este Culoarea albă sau cenuşie
mai activ decât roşul; - în stările depresive:
galbenul; - în stările de iritabilitate: bleu-ul
şi verdele

 medicul

CARACTERISTICILE MEDICULUI IMPLICAT IN EFECTUL

PLACEBO
POZITIVE NEGATIVE (medicul antiplacebo)
Prestigiul Lipsa de prestigiu
Optimismul terapeutic, inclusiv Pesimismul structural, scepticismul
încrederea în medicamentul ce
urmează a fi administrat
Calităţile relaţionale: „căldura umană", Atitudinea rece
atitudinea prietenoasă faţă de bolnav Lipsa de preocupare faţă de bolnav.
Comunicarea explicită referitoare la Indiferenţa faţă de medicamentul pe
acţiunea medicamentului care îl prescrie
Autoritatea medicului: acceptată liber Autoritatea medicului neacceptată de
către bolnavul care se simte agresat

Lange (1987) consideră că nu este posibil să se contureze un tip de

personalitate legat de comportamentul faţă de efect placebo, ci există o
interacţiune dinamică: pacient-medicament-medic prin care se realizează
acţiunea placebo-ului.
Unii autori au subliniat o creştere netă a efectelor placebo pozitive în
cazul medicilor optimişti, faţă de sporirea efectelor „nocebo”, în cazul
pesimiştilor sau scepticilor. Diferenţele dintre rezultatele pe care diverşi medici,

163
aplicând acelaşi tratament, le obţin, sunt dovada aserţiunii (formulată de Schaw
P. cu un sfert de mileniu în urmă) potrivit căreia „nu este nici o îndoială că
subiectul va fi vindecat tot atât de imaginaţia proprie şi de încrederea în sfaturile
medicale, cât şi de dozele repetate de medicamente”.

Valoarea terapeutică a efectului placebo

Natura simptomatologiei este în relaţie directă cu efectul placebo, fără să
existe însă o proporţionalitate între gravitatea acesteia şi responsivitatea la
placebo (există dovezi incontestabile ale eficacităţii unor placebo în unele
maladii organice grave).
În psihiatrie, anxietatea reprezintă simptomul cel mai repondent la efectul
placebo, ceea ce i-a făcut pe unii autori să susţină că „placebo este unul din cele
mai bune anxiolitice cunoscute”, deşi Rickels (1971), ca şi alţi autori, au
subliniat că numărul de cazuri în care produsele farmacologice active sunt
anxiolitice este de 3-4 ori mai mare.
Medicina psihosomatică reprezintă un teren de mare interes pentru
studiul efectelor placebo, atât prin numărul mare de subiecţi placebo responsivi
(mai mult de 2/3), cât şi prin diversitatea simptomelor care suferă ameliorări:
cefalee, boală ulceroasă, afecţiuni cardio-vasculare, tulburări sexuale, anorexie.
Un alt aspect important legat de problema medicinii psihosomatice este cel
referitor la existenţa efectelor negative ale „medicaţiei placebo” (identice, în cele
mai multe cazuri, cu cele ale medicaţiei active): somnolenţă, uscăciunea gurii,
alergii, erupţii, oboseală, greaţă, tahicardie, oscilaţii tensionale.
În nevrozele structurate obsesivo-fobice, ca şi în cele cronicizate,
eficacitatea medicaţiei placebo este mult mai redusă decât în cele slab structurate
sau de dată mai recentă. Ca şi în alte circumstanţe, şi aici vechimea bolii şi
abordările ei terapeutice anterioare joacă un rol net asupra efectului placebo.
Apariţia de efecte placebo în psihozele afective şi mai ales în cele
schizofrenice a surprins şi a dat naştere la vii discuţii, care au subliniat că şi în
cazul unor substanţe psihoactive trebuie luate în consideraţie relaţia efect-doză,
ca şi inerţia terapeutică a unor substanţe (de exemplu, antidepresivele tri- şi
tetraciclice). Studii riguroase arată, totuşi, diferenţe semnificative între
rezultatele medicaţiei active şi cele ale medicaţiei placebo în cazul psihozelor
(Davis J., Cole J., 1975). Trecerea în revistă a acestor aspecte demonstrează că
studiul efectului placebo poate oferi date deosebit de interesante, dar că apariţia
lui este cvasiconstantă în activitatea terapeutică. Cu toate că în cercetare el

164
devine parazitar, necesitând prezenţa studiilor „orb” pentru a-l exclude, în
practica obişnuită întregeşte de multe ori actul terapeutic.
Există situaţii când placeboterapia poate fi considerată o adevărată
terapie care îşi găseşte indicaţii precise, cu condiţia ca bolnavul să fie într-adevăr
bine investigat şi diagnosticat iar normele etice şi morale să fie strict respectate.

Dependenţa de medicament
Majoritatea oamenilor utilizează medicamente în cantităţi moderate, pe
termen scurt, pentru efectele lor terapeutice. Există oameni care apelează în mod
repetat la cantităţi crescute de medicamente sau substanţe. Acest lucru, denumit
„abuz de substanţe " poate fi deosebit de periculos, în cazul unor medicamente
(analgezice, antitusive, tranchilizante, antihistaminice, antihipertensive,
antimicrobiene, corticosteroizi sau antiinflamatoare nonsteroidiene).
O etapă ulterioară abuzului de medicamente / substanţe poate fi
dependenţa, care se constituie într-un ansamblu de simptome cognitive,
comportamentale şi fiziologice ce caracterizează individul care continuă uzul de
substanţe în pofida problemelor generate de consumul substanţei respective.
Dependenţa se defineşte printr-un pattern de autoadministrare repetată care duce
la toleranţă, sindrom de abstinenţă şi comportament de luare compulsivă a
substanţei.
Există situaţii în care medicamentele prescrise (pe bază de reţetă) pentru
efectele lor terapeutice sunt utilizate pentru motive nemedicale şi în doze
crescute, pe perioade mai lungi de timp. În astfel de cazuri, aceste medicamente
pot determina alterarea activităţii creierului şi conduc la apariţia dependenţei.
Printre acestea se înscriu:
- Opioidele (morfina, codeina):
- au efect analgezic - pentru reducerea durerii;
- au acţiune asemănătoare endorfinelor, generând stări de euforie;
- acţionează asupra receptorilor opiozi din creier, măduva spinării,
tractul gastrointestinal; .
- utilizate în exces produc greaţă, constipaţie, detresă respiratorie,
dependenţă, cu instalarea sindromului de abstinenţă, convulsii şi
comă.
- Sedativele: barbiturice (fenobarbital, ciclobarbital) şi tranchilizante
benzodiazepinice (diazepam, oxazepam, nitrazepam, Xanax):
- sunt indicate pentru reducerea anxietăţii, în tulburările de somn şi
atacul de panică;

165
 - acţionează asupra acidului GABA, neurotransmiţător cu activitate
inhibitorie asupra sistemului nervos central;
- utilizate în exces pot determina somnolenţă, dependenţă, sindrom de
abstinenţă, convulsii.
- Stimulantele (dextroamfetamină. metilfenidat):
- sunt utilizate pentru menţinerea stării de veghe, vigilenţei, bunei
dispoziţii;
- cresc nivelul monoaminelor (norepinefrina şi dopamina) la nivelul
sistemului nervos central;
- utilizate în exces determină nervozitate, cefalee, scăderea apetitului
alimentar, hipertensiune arterială, insuficienţă cardiacă, convulsii.

Efectele psihologice ale reacţiilor adverse ale medicamentelor

 Medicamentele au devenit o necesitate imperioasă pentru foarte
multe persoane. Conform unor experţi OMS, pe lista flagelurilor
sociale (după bolile cardiovasculare, neoplazii, accidentele de
circulaţie) figurează bolile produse prin administrarea de
medicamente. Lumea civilizată se confruntă cu un paradox:
îmbolnăvirea individului prin medicament.
 Administrarea unui medicament determină efecte dorite, benefice
pentru organism, dar poate determina şi efecte nedorite (efecte
secundare sau reacţii adverse).
 Utilizarea unui număr din ce în ce mai mare de medicamente a atras
după sine creşterea incidenţei şi severităţii reacţiilor adverse ale
acestora, mai ales că unele reacţii pot pune în pericol viaţa
pacientului.
 Reacţia adversă este definită de OMS ca fiind „orice răspuns la un
medicament ce este nedorit şi dăunător şi care apare la doze prescrise
pacientului pentru prevenirea, diagnosticul şi tratamentul unor boli"
(Alecu, 2002). Este un răspuns nedorit, neanticipat, care poate da
manifestări la nivelul oricărui organ sau chiar la nivelul întregului
organism.

Reacţiile alergice la medicamente

Reacţia alergică la medicamente este „o reacţie care rezultă din
interacţiunea dintre medicament şi sistemul imun al gazdei, cu apariţia unui
răspuns imun specific dirijat împotriva medicamentului respectiv" (Alecu, 2002).

166
 Se poate vorbi despre prezenţa unui teren psihologic favorabil (o
vulnerabilitate crescută la stress) la pacienţii care prezintă reacţii alergice la
medicamente. În acelaşi timp trebuie luat în considerare şi reculul somatopsihic
al unei reacţii alergice asupra individului în cauză.
În acest sens ar trebui ca demersul să înceapă cu descoperirea
reprezentărilor pe care individul cu reacţie alergică la medicamente le are asupra
acestei afecţiuni şi care se referă la următoarele aspecte:
- identificarea corectă a alergiei la medicamente;
- identificarea consecinţelor (fizice, emoţionale, sociale, economice);
- cunoaşterea / imaginarea, de către pacient, a cauzelor reale ale alergiei;
- problema controlului alergiei medicamentoase (în ce măsură
pacientul identifică reacţia sa alergică drept o problemă ce poate fi
controlată).
Indivizii care au experimentat în antecedente o reacţie alergică la
medicamente, dacă aceasta a fost severă (şoc anafilactic, edem glotic), pot
prezenta aspecte psihologice şi clinice, generate de posibilitatea repetării
accidentului alergic şi anume:
- un grad crescut de anxietate în cazul apariţiei unor afecţiuni ce necesită
tratament medicamentos;
- teama de un nou accident, ceea ce duce la o aşteptare anxioasă a unor
posibile reacţii alergice;
- apariţia unor fobii faţă de boală şi în special faţă de medicamente;
- (în chirurgie) asumarea unor suferinţe crescute, datorită temerii de apariţie
a alergiei după anestezie;
- extrapolarea reacţiilor alergice de la unele medicamente la toate
medicamentele;
- reacţii neuro-vegetative zgomotoase (cefalee, ameţeli, palpitaţii,
tahicardie) la administrarea unor medicamente, uneori chiar şi la preparatele de tip
placebo
- prezenţa unor simptome de tip nevrotic (ipohondrie, depresie, isterie);
- încărcătură emoţională mare la efectuarea testelor de provocare la
unele medicamente. Se pot obţine reacţii fals-pozitive, pacientul mimând
simptomele de tip anafilactic pe care le-a avut la prima administrare a
medicamentului (Alecu, 2002).

Complianţa, non-complianţa

167
 Problema complianţei terapeutice (CT) este o problemă generală în
practica medicală, deoarece rămîne de domeniul idealului situaţia în care
pacientul respectă “ad litteram” şi în orice condiţii prescripţiile primite. După
Lowes (1998), aproximativ 50% dintre pacienţi au un grad mai mare sau mai
mic de non-complianţă, iar în 6% din cazuri non-complianţa este responsabilă de
spitalizările ulterioare primei consultaţii.
Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere sau
cu o recomandare, este tendinţa de a se supune uşor. Reprezintă o noţiune
referitoare la adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării
stării de sănătate, în care pot fi incluse terapiile biologice, regimurile alimentare,
modificarea stilului de viaţă ca şi acceptarea supravegherii medicale şi a
controlului periodic.
Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit; contravine
crezurilor profesionale, normelor şi aşteptărilor privind rolurile corespunzătoare
pacienţilor şi profesioniştilor. Numeroşi factori sunt incriminaţi în „non-
complianţă”:
 factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală de
către bolnav: diagnosticul, gravitatea, morbiditatea, evoluţia,
durata;
 factori legaţi de relaţia medic-bolnav;
 factori legaţi de tipul tratamentului: produse cu acţiune
prelungită, durata tratamentului, numărul de medicamente,
frecvenţa crizelor şi dimensiunea dozelor, prezenţa efectelor
nedorite;
 factori legaţi de anturajul bolnavului.
Principala cauză a non-complianţei o reprezintă relaţia deficitară medic-
pacient. Exemplul clasic este interviul închis, în care s-a calculat că în medie
după 18 secunde medicul îl întrerupe pe bolnav, spre a-i pune o serie de întrebări
precise, menite să clarifice diagnosticul. Odată reţeta prescrisă, întrevederea s-a
terminat, lăsîndu-l pe pacient de multe ori pradă neliniştilor şi dubiilor legate de
eficacitatea tratamentului.
Interviul deschis lasă pacientului posibilitatea de a se exprima. Platt
(1992) sintetizează în trei cuvinte esenţa interviului deschis: ”Find out more”
(“Află mai mult”). Aceasta s-ar exprima în următoarele cîteva principii:
- a cădea de acord cu pacientul asupra problemei / problemelor
- a propune alternative terapeutice (dacă există)

168
 - evaluarea costului tratamentului, şi alegerea alternativei cele mai
convenabile pentru pacient
- asigurarea cooperării familiei
- testarea cunoştinţelor şi/sau prejudecăţilor pacientului asupra bolii
respective
- testarea motivaţiei pacientului (“pe o scară de la 1 la 10, cît de
important vi se pare acest tratament pentru rezolvarea bolii Dvs.?”; “pe o scară
de la 1 la 10, cît de încrezător sunteţi că puteţi respecta acest tratament?”)
- testarea predispoziţiei la non-complianţă (“unora dintre pacienţi li se
pare foarte dificil să respecte acest tratament. Cum credeţi că este, în cazul
Dvs.?”)
- recompensarea pacientului (reală, simbolică) pentru urmarea corectă a
regimului terapeutic.

169
 CAPITOLUL X

ELEMENTE DE COMUNICARE

Moto:
„Cuvântul este sunet şi
culoare, e mesagerul gândului
uman”. (T. Vianu)

Mecanismele prin intermediul cărora se realizează reglajul psihic al

activităţii şi comportamentului sunt numeroase. Există mecanisme psihice care
intervin direct în reglajul comportamental, cum sunt comunicarea şi limbajul.
Comunicarea este esenţială, fundamentală pentru viaţa social a persoanei.
Comunicare semnifică, în dicţionarul explicativ pentru comunicare, înştiinţare,
ştire, veste, raport, relaţie, legătură.
În fiecare zi, fiinţele comunică, fac schimb de informaţii. Comunicarea
face posibilă coexistenţa oamenilor. Salutul sau un gest prietenesc sunt forme
simple de a stabili un contact cu ceilalţi.
Comunicarea a fost definita ca o formă particulară a relaţiei de schimb
între două sau mai multe persoane, sau grupuri.

Formele comunicării
În clasificarea comunicării sunt utilizate câteva criterii:
 Numărul de persoane:

170
  Comunicarea interpersonală - se desfăşoară între două
personae;
 Comunicarea intrapersonală este comunicarea în şi către sine;
 Comunicarea de grup:
o Intragrup - în interiorul grupului
o Intergrup - între grupuri.
 Comunicarea de masă - folosită de un număr mare de oameni.
 Instrumentele comunicării:
 verbală;
 paraverbală;
 nonverbală.
Dintre acestea, nivelul cuvintelor reprezintă 7% din totalul actului de
comunicare; 38% reprezintă limbajul paraverbal, iar 55% limbaj nonverbal.

Comunicarea verbală
Limba reprezintă totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale şi
gramaticale), dispune de o organizare ierarhică potrivit unor reguli de ordonare.
Este un sistem închegat de semne şi de reguli gramaticale stabilite social-istoric.
Limbajul este activitatea psihică de comunicare între oameni prin
intermediul limbii
Limbajul reprezintă modul în care se asimilează, se integrează şi
funcţionează limba la nivel individual. Este mijlocul specific fiinţei umane, cel
mai frecvent folosit în comunicarea interumană. Amai fost definit ca fiind “un
vehicol ce transportă intenţii, atitudini”. Implică activităţi diverse, cum ar fi:
vorbire, ascultare, schimb de idei, reţinerea mesajelor sonore, reproducerea sau
traducerea lor.
 
Formele limbajului verbal.
 Limbajul extern este adresat unor destinatari din afară. El se
realizeaza în
două forme:
 Limbajul oral rezulta din succesiunea selectivă, structurată
după
reguli logico-gramaticale, a sunetelor articulate, produse de aparatul fonator:
- Solilocviul - vorbirea cu voce tare cu noi înşine. Aceasta
formă se întâlneşte la copii până la 5 ani, în mod normal.
La adult apare doar situaţional sau în stări patologice;
171
 - Monologul - presupune existenţa unui destinatar extern,
care recepteză mesajele fara a replică dupa fiecare
secvenţă, ci doar la sfârşit. Monologul este centrat pe o
anumită tema, şi are ca obiectiv informarea auditoriului.
- Dialogul - se desfăşoară prin alternarea poziţiilor celor doi
parteneri ai relaţiei de comunicare şi are caracter de
schimb reciproc de mesaje.
 Limbajul scris se realizează prin codarea mesajelor orale în
formă grafică.
 Limbajul intern reprezintă o comprimare a limbajului extern.

  Comunicarea nonverbală
Se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale - corpul uman,
spaţiul sau teritoriul, imaginea.
1. Comunicarea prin corp recurge la mijloace ca: aparenţa fizică,
gesturile, expresia feţei (mimica), îmbrăcăminte, machiaj, tatuaj, mutilari, etc.
În ceea ce priveşte aparenţa o importanţă deosebită o are îmbrăcămintea
persoanei, ca furnizor de formaţii adecvate sau false despre individ, ca facilitator
al apropierii sau îndepărtării unor persoane de altele (imbrăcămintea de poliţist,
de medic, de militar etc.). Îmbrăcămintea “comunică” diverse trăsături
caracteriale ale oamenilor (fuga spre originalitate) sau intenţiile lor (intenţia de a
se distinge, de a place etc.).
Gesturile reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace care dau
acces la o persoana. Jean Stoetzel le clasifica astfel:
- gesturi autice - nu au nici o legătură cu comunicarea, dar
trădează o anumită stare afectivă a individului (frământarea
mâinilor în situaţii stresante);
- gesturi obişnuite (degetele ridicate ale elevilor care vor să
răspundă la lecţie etc.);
- gesturi simbolice - exprimă aprobarea, indiferenţa, entuziasmul
(pentru a aproba se dă din cap).
Kinezica este ştiinţa care s-a ocupat cu studierea gesturilor. Cele mai
importante contribuţii au fost aduse de Ray Birdwhistell (“Introduction to
kinesics”, 1952), care a aplicat metodologia lingvisticii structurale la studiul
gesturilor, găsind o corespondenţă între unităţtile verbale şi cele gestuale.
De asemenea, în comunicarea nonverbală expresia feţei, mimica au rol
deosebit. Privirea se distinge ca element central al expresiei feţei. Susţinerea sau

172
ocolirea, fixitatea sau mobilitatea ei trădează stările de admiraţie, iubire,
duşmănie, dezinteres etc. Prin expresia feţei putem stimula, orienta, susţine,
decodifica şi întelege intenţiile partenerului.
2. Comunicarea prin spaţiu şi teritoriu.
Relaţiile spaţiale, ca mod de comunicare, au făcut obiectul unei ştiinte
numite proxemică. Omul îşi delimitează şi amenajează teritoriul în funcţie de
nevoi şi împrejurări.
Edward T. Hall a studiat rolul distanţelor spaţiale în comunicare. Cartea
lui, “The Hidden Dimension”, apărută în 1966, este considerată o veritabilă
gramatică a spaţiului. El susţine că există patru tipuri de distanţe:
 distanţa intimă - corp la corp, maxim 15-40 cm - vocea are un rol
minor, se exprimă involuntar unele vocale;
 distanţa personală - 45-75 cm, maxim 125 cm - vocea este normală,
familiară;
 distanţa socială - 125-210 cm, maxim 210-360 cm - vocea este plină
şi distinct;
 distanţa publică - 3,60-7,50 m - discursul este formalizat, gesturile
stereo.
3. Comunicarea prin imagini
Mijloace imagistice de comunicare sunt afişele, fotografiile, benzile
desenate, ilustraţiile, televiziunea, etc.
Comunicarea prin imagine este foarte eficientă, afectând un număr
extrem de mare de persoane. În aceasta formă de comunicare mesajul lingvistic
care însoţeşte imaginea are un ro important o completează sau o exprimă.
Mijloacele nonverbale ale comunicarii au câteva roluri:
1) de a transmite idei, informaţii, intenţii;
2) de a nuanta şi preciza comunicarea;
3) de a ajuta persoanele să se exprime şi să se înţeleagă reciproc.

Comunicarea paralimvistică
Atunci când vorbim cuvintele nu sunt emise cu aceeaşi frecvenţă şi
intonaţie tot timpul. Pentru a transmite informaţiile variem ritmul, tonul,
intensitatea vocii.
S-a constat că paralimbajul este puternic influenţat de starea emoţională
a persoanei implicate în comunicare. Totodată, prin palimbaj putem controla
inconştient comportamentul altor persoane.

173
 Comunicarea medic – pacient
Despre comunicare am putea spune că eate un lucru natural, simplu, care
vine de la sine şi totuşi, pentru cei mai multi dintre medici nu este aşa.
Concentraţi asupra muncii lor, stresaţi de pacienţii nerabdători, medicii uită
adesea să mai vorbească, să mai asculte şi altceva decât răspunsurile la
întrebarile legate de simptome sau tratament.
Comunicarea medic-pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, între
cei doi parteneri are loc un schimb continuu de informaţii, care îi conduce pe
fiecare către obiectivele precise ale întâlnirii: găsirea răspunsurilor referitoare la
modificarea stării de sănătate, remediile necesare, modalităţile practice de
acţiune. Pentru a înţelege cum se derulează comunicarea între cei doi am apelat
la conceptul de fereastră de comunicare Joahary.

Zona deschisă (ZD) Zona oarbă (ZO)

interacţiune vulnerabilitate

Zona ascunsă (ZA) Zona necunoscută (ZN)

intimitate dezvăluire

Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi. Cu cât

acest pătrat este mai mare, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea
este mai bun şi cu atât este mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însuşi.
Zona O reprezintă comportamentul necunoscut de către sine, dar care
este evident pentru ceilalţi, cum ar fi ticurile de care persoana respectivă nu este
conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi.
Zona N este zona unde comportamentul nu este cunoscut nici de individ,
nici de ceilalţi. Atat individul cat şi ceilalţi cu care acesta intră în contact,
descoperă din când în când noi comportamente care existau de fapt din
totdeauna.
Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar ascuns
celorlalţi.
Acest zonă mai poartă denumirea şi de „Agenda ascunsă".

174
 Factorii perturbatori ai comunicării
Comunicarea medic – pacient poate fi perturbată de o serie de factori,
printer care: factorii fizici, interni şi semantici.
 Factorii fizici:
1. deficienţele verbale (balbismul, bolile laringiene)
2. deficienţele acustice (hipoacuzia, surditatea)
3. amplasamentul (poziţia vorbitorului în raport cu ascultătorul)
4. iluminarea (slaba iluminare împiedică receptarea comunicării
nonverbale)
5. temperatura (căldura excesivă sau frigul creează o stare neplăcută
celor doi parteneri)
6. ora din zi (in cea de a doua parte a zilei comunicarea devine mai
dificilă datorită oboselii accumulate pe parcursul zilei)
7. durata întâlnirii (întâlnirile pe fugă sau prea prelungite sunt ineficiente)
 Factorii interni:
l. implicarea afectivă
2. frica (teama comunicatorului că, prin ceea ce comunică, ar putea intra
într-o situaţie neplăcută)
3. ameninţarea statutului (ceea ce comunică ar putea sa-i ameninţe
imaginea personală)
4. presupuneri subiective (vorbitorul poate crede că ascultătorul ii este
ostil sau indiferent iar mesajul va fi distorsionat)

175
 5. preocupări ascunse (preocupare diferită decât scopul pentru care se
află în relaţia de comunicare)
6. fantasme (anumite imagine, pozitivă sau negativă, despre propria
persoană).
 Factorii semantici:
1. vocabularul incomplet sau prea tehnicist
2. gramatica (greşelile gramaticale)
3. sintaxa (construcţiile verbale prea complicate)
4. conotaţiile emoţionale ale unor cuvinte.

Prima consultaţie
Calitatea informaţiilor obţinute de medic în timpul consultaţiilor este
străns legată de abilitatea de a pune întrebăari pacientului şi de a crea o relaţie cu
el. Studiile arată că între 60 şi 80% din informaţiile necesare stabilirii
diagnosticului sunt obţinute în timpul interviului cu pacientul. La rândul său,
pacientul trebuie să primească informaţii necesare pentru a putea fi capabil să ia
o decizie.
Rolul comunicarii în relaţia medic-pacient:
- schimb de informaţii;
- decizii reciproc acceptate;
- dezvoltarea înţelegerii;
- construirea încrederii.
Obligaţiile medicului:
- concentrarea întregii atenţii asupra pacientului;
- crearea unui mediu care să protejeze demnitatea bolnavului;
- confidenţialitatea;
- preocuparea permanentă pentru starea de bine a pacientului;
- respectarea rolului pe care îl are pacientul sau familia acestuia.
Obligaţiile pacientului:
- stabilirea unei liste de întrebări pe care vrea să le adreseze
medicului;
- la nevoie, desemnarea unui membru al familiei sau care sa-l
reprezinte în discuţiile cu medicul;
- dialogul deschis cu medicul;
- prezentarea cât mai obiectivă a simptomelor pe care le are.
Cand toate acestea nu se respecta, relatia medic-pacient este deficitara,
iar consecinţele pot fi: frustrarea, furia, acuzele, creşterea numarului de
176
radiografii, analize, teste, vizite la medici diferiţi. Nu doar pacientul este cel care
poate trai sentimente de frustrare, ci şi medicul, care nu reuşeşte să obţină
implicarea bolnavului, ameliorarea bolii sau vindecarea lui.

Comunicarea diagnosticului
Dezvaluirea diagnosticului către pacient, mai ales când este vorba de o
maladie incurabilă, este unul dintre cele mai grele aspecte ale comunicării între
medic şi bolnav. Există percepţia că aflarea unui diagnostic sumbru îl deprimă
ireversibil pe pacient, îl face să renunţe la a mai lupta cu boala, îl determină
chiar să recurgă la gesturi finale. Bineînţeles, că toate aceste riscuri sunt posibile,
însă ele pot fi sensibil atenuate şi chiar evitate prin abilitatea medicului.
Se consideră că pacientul are dreptul de a şti diagnosticul dacă doreşte.
Iar în cele mai multe cazuri doreşte. Mai departe este important cum i se
comunică diagnosticul. Medicii preferă să comunice cu familia şi să stabilească
împreună cu membrii acesteia conduita viitoare fără să-l consulte pe bolnav, ca
şi cum acesta n-ar fi implicat. O atitudine corectă a medicului presupune
întrebarea directăa a pacientului dacă doreşte sau nu să ştie.
Înainte comunicarea diagnosticul, medicul trebuie să efectueze o
anamneză cât mai complexă în care să includă întrebări despre viaţa lui, valorile
sale, abilităţile şi relaţiile sociale, etc. Prezentarea diagnosticului trebuie să se
facă într-un mod încurajator, subliniind ce ar putea face pacientul pentru a-şi
ameliora starea.
Pentru cei mai mulţi medici este cu atât mai greu să vorbească deschis
despre diagnostic cu cât prognosticul este rezervat, iar pacientul este foarte tânăr.
Desigur, medicul poate apela la sprijinul unui psiholog, împreună cu care sa
stabilească o strategie de comunicare.

Reguli în comunicarea veştilor rele

 Stabilirea uuin moment cât mai puţin dureros pentru pacient
 Comunicarea veştii personal, nu prin telefon
 Alocarea un timp adecvat pentru discuţia în care se vor comunica
veştile
 Folosirea unui limbaj simplu şi clar
 Evitarea tentaţiei de a minimaliza o problemă
 Asistarea stării emoţionale a pacientului
 Exprimarea păreri de rău pentru ce i se întâmplă pacientului
 Continuarea discuţiei

177
  Urmărirea sentimentelor pe care pacientul le are după ce a primit
veştile
 Reasigurarea pacientului de disponibilitatea medicului
 Comunicarea planului de îngrijire, dar fără a promite o vindecare.

Lipsa de informaţii creează confuzie

Scopul unui pacient care se prezintă la medic este de a afla cât mai multe
despre suferinţa sa, despre cauze, consecinţe, tratament, alternative etc. În
momentul în care pacientul nu primeşte informaţiile dorite poate avea reacţii
diferite. Poate fi nemulţumit şi apelează la alt medic. Există o categorie de
pacienţi care fac "shopping" de doctori, aduna numeroase investigaţii, au un
dosar substanţial de analize şi recomandări de tratamente. Ambiguitatea unei
discuţii cu medicul poate speria foarte tare un pacient. Acesta crede că este ceva
grav, poate incurabil, iar medicul îi ascunde asta. Îşi va interpreta fiecare
simptom, fiecare stare, se va documenta şi va ajunge sa se diagnosticheze singur.
Acest lucru poate fi extrem de periculos. Mai există şi situaţia în care medicul nu
este suficient de ferm, nu-i interzice clar anumite obiceiuri, pacientul poate crede
ca nu are nimic grav şi că probabil i-a prescris o reţetă ca să nu plece cu mâna
goală.
Astfel, conştient sau nu, fiecare pacient are o reacţie faţă de lipsa de
comunicare a medicului şi caută explicaţii cu orice preţ.

Particularităţi ale comunicării

Copiii
- stabilirea, dincolo de relaţia strict medicală, unei relaţii
psihologice cu copilul şi obţinerea încrederii acestuia;
- relaţia pozitivă cu familia copilului, respectiv cu mama sau persoana
care îngrijeşte copilul. La vârste foarte mici, anamneză este prelevată de la
părinţii copilului.
- intervievarea copiilor:
- se poate face la copiii de peste 2 ani şi jumătate -3 ani,
vârstă la care ei pot comunica gânduri şi sentimente;
- se poate face atât în prezenţa, cât şi în absenţa părinţilor
(copiii peste 4 ani răspund diferit în prezenţa părinţilor),
apelarea la tehnici "indirecte"(un desen al familiei, al unei zile de
şcoală); completările de frază ("îmi place să....", "Mă
îngrijorează...", "Oamenii cred că....")

178
 - se poartă discuţii la persoana a III-a;
- se folosesc întrebări cu răspuns deschis ("imaginează-ţi că
peştişorul de aur îţi îndeplineşte 3 dorinţe - care ar fi acelea?"),
Adolescenţii
Vârsta adolescenţei se caracterizează prin criza de identitate, modificarea
setului de valori, respingerea autorităţii, creşterea rolului grupului de prieteni,
concomitent cu minimalizarea rolului familiei.
Pentru ca interviul să furnizeze informaţii utile şi reale trebuie luate în
considerare câteva aspecte:
- realizarea unei relaţii interpersonale medic-pacient bazată pe
încredere;
- adolescentul să fie tratat cu respect;
- asigurarea din partea medicului că discuţia este
confidenţială;
- discuţia să fie adaptată vârstei şi nivelului de dezvoltare
cognitivă ale adolescentului;
- abordarea unor subiecte cu caracter intim cu tact şi
delicateţe;
- ascultarea activă şi empatică a opiniilor adolescentului;
- flexibilitatea, simţul umorului, lipsa prejudecăţilor.
L.S.Friedman (1997) propune, în privinţa adolescenţilor, un interviu
sistematizat (aşa numitul format "HEADSS"), care e centrat pe următorii paşi:
- Home (căminul, familia) - informaţii despre structura familiei, relaţiile
intrafamiliale, posibile conflicte şi modalităţi de rezolvare a acestora,
violenţa domestică, existenţa unor persoane cu boli cronice;
- Education (educaţia) - nivelul de dezvoltare cognitivă, potenţialul
vocaţional, prezenţa unor dificultăţi de învăţare (.sindromul de deficit de
atenţie cu hiperactivitate);
- Activities (activitatea) - evaluează interacţiunile sociale, stima de sine,
apartenenţa la grup, tipuri de activităţi preferate;
- Drugs (consumul de droguri, alcool, tutun) - vizează obiceiurile
adolescentului şi caută să identifice cauzele ("exemplul" famillial,
presiunea grupului, stima de sine scăzuta, depresie), frecvenţa,
circumstanţele;
- Sex (comportamentul sexual) - evaluează activitatea sexuală (frecvenţa,
număr de parteneri), cunoştinţele privind metodele de contracepţie şi de
protecţie împotriva bolilor cu transmitere sexuală, abuz sexual;

179
 - Suicide (idei suicidare) - identifică tulburările psihice şi le diferenţiază
de stările emoţionale schimbătoare întâlnite frecvent la adolescenţi.
Vârstnicii
Vârsta a III-a este asociată cu modificări variate:
- în plan somatic (fie funcţionale - de involuţie, fie patologice):
oboseală, ameţeli, palpitaţii, parestezii, creşteri ale tensiunii arteriale, tulburări
cardiace, tulburări de echilibru, tulburări ale mobilităţii, etc;
- în plan cognitiv şi afectiv: scăderea memoriei, ideaţie greoaie,
scăderea acuităţii senzoriale (vizuală şi auditivă), stări depresive, anxietate, toate
acestea antrenând creşterea adresabilităţii la medic.
- modificări în sfera ocupaţională (pensionarea) şi familial-socială
(plecarea copiilor de acasă, decesul partenerului de viaţă), care determină scăderea
relaţiilor şi contactelor sociale, singurătate, izolare, conducând la scăderea
imaginii de sine, apariţia sentimentului de inutilitate socială, şi chiar la pierderea
sensului vieţii.
În relaţia cu pacientul vârstnic, medicul trebuie să aibă în vedere câteva
aspecte importante:
- să se asigure că pacientul vede, aude şi înţelege ceea ce se
comunică;
- să menţină contactul vizual, să folosească elemente de comunicare
nonverbală, să repete întrebările şi informaţiile, să solicite frecvent
feedback;
- să dea dovadă de înţelegere, empatie, răbdare şi respect;
- să ofere suport afectiv şi să încurajeze pacientul;
- să colaboreze cu familia pacientului, dacă acesta se află în poziţia de
dependenţă.

180
181