Piata valutara

Piața valutară este locul unde se desfășoară tranzacțiile de vânzare-cumpărare a

valutelor si permite participanților să schimbe anumite monede contra altora. Piața
valutară este o ramură distinctă a pieței monetare si funcționează atât la nivelul unei
economii naționale cât si la nivelul pieței internationale in ansamblul ei.

Participanții in piata valutară sunt de obicei bancile centrale, care au rolul de a

reglementa si monitoriza evolutia pieței, bancile comerciale, casele de schimb valutar si
alte persoane /institutii care acţionează pe piaţa valutară în numele şi contul clienţilor
sau în nume şi cont propriu (brokeri/dealeri). Un segment important a acestei piete este
reprezentat de piata interbancară, care are două componente: piața la vedere si piața la
termen. Piata la vedere se concretizează în operaţiuni de vânzare/cumpărare de valută
cu finalizarea operaţiunii în aceeaşi zi (sau maxim 48 de ore) astfel încât momentul
tranzacţiei este acelasi cu momentul formării cursului valutar al zilei respective. In
schimb, piața la termen este determinată de tranzacţiile la termen concretizate cu
încheierea lor imediată, dar cu livrarea valutelor (decontarea) după un termen prestabilit
în momentul încheierii tranzacţiei. Cursul valutar este afisat de către intermediarii de
pe piata valutară sub formă electronică si arată poziția monedei naţionale faţă de
principalele valute. Cursurile pot varia pe parcursul unei zile în funcţie de cererea şi
oferta pentru valuta respectivă.

Pe piața valutară, tranzacțiile pot fi executate în sume, la date și sub denumiri variabile.

Nu există mărimi sau termene de contract standard. Data la care cele două monede
sunt schimbate între ele este cunoscută sub numele de data de reglementare sau data
valutei. După volumul de tranzacții este cea mai mare piață internațională. Piață
valutară internațională constituie un sistem complex interbancar, prin care se
tranzactionează sume mari de bani, de către actorii din piață, la o rată de schimb
stabilită la o anumită dată, într-un anumit moment, în scopul schimbării (convertirii) unor
valute contra altora.

Spre sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, guvernele aliate s-au întâlnit în cadrul
Conferinței ONU pe probleme monetare și financiare. Această conferință a avut loc
la Bretton Woods, New Hampshire, SUA, între 1 și 22 iulie 1944.

În cadrul conferinței au fost înființate două organisme, Fondul Monetar Internațional și

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (Banca Mondială). Valoarea
fiecărei monede a fost exprimată în cantități fixe de aur. Convertibilitatea dolarului
american a fost fixată la cursul de 35$ pe uncia de aur. Acordul de la Bretton Woods a
făcut din dolarul american, o monedă etalon la nivel internațional. Cursurile de schimb
erau menținute în cadrul unei benzi înguste, în jurul parității oficiale declarate. În cadrul
acestui sistem de la Bretton Woods, cursurile de schimb erau fixe, dar ajustabile, și s-au
menținut relativ stabile până la mijlocul anilor ’60, atât în cadrul CEE, cât și pe plan
internațional. De exemplu între 1949 și 1967, lira sterlină a fost fixată la paritatea de 1 =
2,80 $. Până la sfârșitul anilor ’60, mediul internațional a cunoscut schimbări
semnificative. Sistemul Bretton Woods era supus unor presiuni crescânde ca urmare a
politicii balanței de plăți a Statelor Unite. Statele membre ale CEE aveau opinii tot mai
diferite cu privire la prioritățile de politică economică. Amplificarea divergențelor asupra
prețurilor și costurilor între aceste state a condus la numeroase crize ale cursului de
schimb și ale balanței de plăți, care, la rândul lor, amenințau să perturbe uniunea
vamală și piața agricolă comună, care funcționaseră cu rezultate relativ bune până în
acel moment.

 Piața s-a format în anii '70, când comerțul internațional a trecut de la sistemul de
cursuri fixe la sistemul de cursuri flotante. Nouă state membre care formau CEE la data
respectivă au creat în anul 1979 Sistemul Monetar European (SME). Principala
caracteristică a acestuia era mecanismul cursului de schimb (MCS), care a introdus
cursuri de schimb fixe, dar ajustabile, între monedele celor nouă state.  La 1 ianuarie
1999, prin fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb, transferarea către Banca Centrală
Europeană a competenței în domeniul politicii monetare și introducerea euro ca
monedă unică. La 1 ianuarie 2002 bancnotele și monedele euro au intrat în circulație în
țările participante, iar la finele lunii februarie bancnotele și monedele naționale și-au
pierdut puterea circulatorie.

Participanti la piata valutara[modificare | modificare sursă]

Participanții la piața valutară sunt:

 Banca Centrală:
o reglementează piața monetară internă
o monitorizează și menține valoarea monedei naționale pe piețele valutare
o menține rezervele valutare
o controlează ratele dobânzii monedei naționale

 Băncile:
o administrează portofoliul împrumuturilor în diverse valute
o furnizează cele mai bune servicii
o maximizează profiturile prin poziția pe care o dețin și din arbitraj valutar

 Societăți, Instituții, firme etc. locale:

o maximizează utilizarea în diverse valute a numerarului
o minimizează riscurile și costurile valutare