PROCESUL DE COMUNICARE ÎN LECȚIA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ŞI SPORT

Deşi comunicarea este un proces adânc implicat în activităţile şi viaţa omului, putem spune că
preocupările pentru cercetarea în domeniul comunicării ca şi ştiinţă sunt mai degrabă recente. General
vorbind, fiecare încercare de a definii procesul de comunicare este influenţată de domeniul de activitate al
autorului. Din păcate, comunicarea în Educaţie fizică şi sport deţine foarte puţină informaţie, specialiştii în
comunicare arătând puţin interes în clarificarea aspectelor specifice acestui domeniu.
Profesorul Negulescu I. (2007) defineşte comunicarea astfel: comunicarea reprezintă modul fundamental
de interacţiune psihosocială a indivizilor, realizat prin intermediul simbolurilor si al semnificaţiilor social-
generalizate cu scopul obţinerii stabilităţii grupului sau a unor modificări de comportament individual sau
grupal.
Sub aspectul ei cel mai general, comunicarea poate fi reprezentată ca un ansamblu de acţiuni succesive de
emitere si recepţionare a unor mesaje informaţionale, de codificare si decodificare a lor prin mijlocirea unor
canale (reţele) de comunicare care leagă între ele diferitele elemente ale sistemului, cât si sistemul cu mediul
în care fiinţează.
Participanţii la procesul de comunicare în lecţiile de Educaţie fizică şi sport sunt reprezentaţi în principal
de profesorul de Educaţie fizică şi sport, grupul de elevi şi fiecare elev în parte, ca fiind parte a grupului care
participă la lecţie. Interacţiunea în curs de desfăşurare dintre profesor şi elevi este un semn că procesul de
comunicare este prezent de-a lungul lecţiei, având diferite aspecte depinzând de fiecare parte sau verigă din
structura lecţiei.
Mecanismele comunicării necesită existenţa unui emiţător care să trimită mesajul şi de un receptor care
să-l primească şi să ofere un feedback. Aşadar, profesorul este emiţătorul care rimite un mesaj constând în
informaţii specifice, pe când receptorul este grupul de elevi sau fiecare elev în parte, depinzând de momentul
lecţiei şi contextul comunicării.
Considerând natura fizică a acestei activităţi, întrucât mişcarea este prezentă în diferite forme pe
parcursul întregii lecţii, putem spune că mişcarea este principalul mijloc de comunicare pe parcursul lecţiei
de Educaţie fizică şi sport. Pe parcursul orei, mişcările specifice de fiecare parte sunt folosite constant, unele
mişcări sunt reţinute, mişcările şi rezultatele acestora sunt evaluate. În acest context, având în vedere
mecanismele comunicării, rolurile de transmiţător şi receptor sunt constant modificate pe parcursul lecţiile
de Educaţie fizică şi sport. Aceasta însemnând că elevul care execută mişcări devine transmiţător, pe când
persoana care evaluează respectiva mişcare, în principal profesorul, devine receptor.
Tipologia comunicării este rezultatul sistematizării sub criteriul planificării. Aşadar, în relaţia
cu metoda de transmitere a mesajului, comunicarea poate fi directă sau indirectă.
Comunicarea directă foloseşte resursele primare, pe când comunicarea indirectă foloseşte resursele
secundare.
Comunicarea sportivă- factor de socializare
Comunicarea în sport este foarte complexă datorită numeroşilor factori ce intervin sub forma
mesajelor, prin limbaj verbal, prin limbaj motric şi prin atitudini corporale. Adăugăm comunicarea cu masele
(spectatorii), ca la orice spectacol, comunicare sportivilor cu proprii coechipieri şi alţi factori, care sunt tot
atâtea motive pentru a elabora un model (mai complex şi preferabil mai explicit) al comunicării în sport. Ne
referim în special la comunicarea dintre antrenori şi sportivi, între sportivii componenţi ai grupului şi între
sportivi şi spectatori, presă, susţinători etc.
În procesul de comunicare există trei tipuri de factori (variabile):
 psihologici;
 cognitivi;
 sociali.
Personalitatea subiecţilor care participă în comunicare cu propriul sistem motivaţional, cu interese şi stări
afective, îşi pune amprenta pe modul de comunicare. De asemenea, nu putem omite dorinţa de comunicare,
perseverenţa ce asigură continuitatea.
Conceptul de comunicare cuprinde numeroase forme verbale şi nonverbale. Astfel, ea se realizează
prin cuvânt – comunicare digitală – şi prin gestică, mimică – comunicare analogică. Atâta vreme cât
cuvintele, gesturile, atitudinile şi comportamentul sunt angajate concomitent, comunicarea devine un sistem
cu acţiune permanentă, cu sens, gestul situându-se între cunoaştere şi sensul comunicării.
Cultura fizică reprezintă o componentă a organismului social, „un fenomen fără de care societatea nu
poate fi concepută.“ Cultura fizica este o componentă, poate chiar domeniu, de mare complexitate a culturii
universale care sintetizează categoriile, instituţiile, legităţile şi bunurile materiale create pentru valorificarea
exerciţiului fizic.
În acest context, competenţa de comunicare este o rezultantă a cunoştinţelor, deprinderilor, priceperilor,
aptitudinilor şi trăsăturilor temperamental-caracteriale cu care individul este înzestrat în vederea îndeplinirii
funcţiei sale sociale. Competenţa în comunicare se poate dobândi prin asimilarea informaţiilor şi formarea
abilităţilor de comunicare. Diferenţierea între competenţa de comunicare şi capacitatea de comunicare este
evidentă, diferenţierea rezultă din faptul că, în cazul capacităţii de comunicare vorbim de o potenţialitate, de
ceva care există sau poate fi cultivat şi dezvoltat. În cazul competenţei de comunicare trebuie formate
abilităţi şi priceperi care pe un suport cognitiv să valorifice, predispoziţiile narative.
O comunicare adecvată are următoarele caracteristici:
- comunică misiunea/viziunea organizaţiei sportive cu membrii săi;
- integrează toate eforturile pentru a atinge scopul comun, toată lumea lucrând într-o singură direcţie;
- menţine un grup sănătos, în care fiecare membru este de valoare şi fiecare manager este de încredere;
- ia decizii inteligente permiţând echipei/organizaţiei sportive să relaţioneze eficient la oportunităţi şi la
ameninţări;
Toate acestea sunt elemente obligatorii pentru o comunicare eficientă şi fiecare element contribuie la
sudarea efortului comun al managementului şi al sportivilor pentru atingerea scopului echipei. Dacă aceste
condiţii sunt respectate, atunci echipa va atinge rezultate maxime în activitatea sa competiţională.
Teoria comunicării afirmă că individul poate comunica cu sine sau în cadrul diferitelor grupuri sociale.
În acest context putem afirma mişcarea fizică şi sportul ca mijlocitoare, în moduri specifice, a relaţionării
individului cu sine şi cu membrii colectivităţii în care se desfăşoară activitatea competiţională. Astfel putem
invoca aspectul interacţiunii indivizilor din perspectiva activităţilor sportive ca pe un produs al fenomenului
cultural. Mai mult decât atât, cultura corpului şi sportul au pus in evidentă de-a lungul timpului faptul că
valorile sportive sunt în acelaşi timp valori estetice şi valori morale.
Ce se poate comunica prin intermediul mişcărilor fizice la nivel de componenţă? Întreaga gamă de
sentimente umane, totalitatea trăsăturilor specifice omului şi a manifestărilor sale spirituale. Nu de puţine ori
câte un sportiv sau o execuţie artistică este comparată cu o manifestare artistică sau un concept.
Totodată sunt sporturi prin intermediul cărora sunt puse în valoare unele trăsături cum ar fi: forţa, viteza,
rezistenţa şi ridicate la rangul de valori. Indiferent de natura lor, manifestările sportive prilejuiesc şi mediază
transmiterea unor semnificaţii pentru sine şi pentru semeni. Este ceea ce în teorie se înţelege prin procesul de
comunicare. Mişcările corpului, poziţia mâinilor, felul de a privi... toate acestea ne transmit mai multe
despre un competitor în sport şi face parte din performanţa sa. Sportivul trebuie să se adapteze unei
existenţe corporale diferite pe care nu întotdeauna o stăpâneşte uşor. Propria imagine sau schemă corporală,
se focalizează progresiv, reprezentând un nucleu al conştiinţei de sine, în reluarea acţiunilor motrice.
Educarea expresivităţii corporale, utilizarea limbajului nonverbal, au reguli la fel de stricte ca cele ale
comunicării şi se găsesc în prelungirea acestora din urmă. Adesea în sport indicatorii mişcării sunt folosiţi
intenţionat pentru a înşela adversarul, astfel încât activitatea corporală şi cea sportivă, bine dirijate, constituie
un limbaj cu semnificaţii deosebit de importante.
În activităţile motrice, în general, cu deosebire în sport, comunicareaă nonverbală este prezentă sub cele
mai diferite forme, pe care le vom prezenta în următoarele rânduri.
Comunicarea cromatică se întâlneşte permanent în sport, cel puţin în două: culorile fizice ale
interlocutorilor şi culorile mediului înconjurător. Comunicarea cromatică ne permite să distingem
apartenenţa suporterilor echipelor combatante, comuniunea afectivă dintre aceştia şi sportivii care evoluează
în teren.
Comunicarea sonoră. Se consideră că circa 38% din mesajele transmise într-o interacţiune personală sunt
de ordin verbal, fără cuvinte. Aceştia constituie parametrii muzicali ai limbajului: timbrul, intonaţia, ritmul,
pauzele, tonul, înălţimea etc. În domeniul sportului, fluieratul are un rol important, încărcat de semnificaţii:
fluieratul pentru începerea unui joc are o anumită intensitate şi durată, spre deosebire de cel care
consemnează nereguli de joc sau încheierea întrecerii.
Comunicarea tactilă are la om o importanţă cu totul deosebită, iar în sport are semnificaţii speciale.
Deşi se consideră că statele avansate din zilele noastre nu sunt societăţi tactile, atingerea între oameni
reprezintă un puternic liant social. Este greu de conceput ca adversarii să nu-şi strângă mâinile înainte de
începerea competiţiei, antrenorii să nu-şi felicite sportivii şi să nu-i bată pe umăr, sau aceştia din urmă să nu
se îmbrăţişeze după reuşitele comune. De asemenea, în antrenamentul sportiv, în numeroase situaţii,
antrenorii conduc segmentele corporale ale începătorilor pe traiectoriile corecte ale mişcărilor, ceea ce nu
poate fi realizat fără atingere corporală.
Comunicarea tactilă este importantă în cadrul jocurilor sportive cu contact corporal direct (box, arte
marţiale), sau în sporturile desfăşurate în tandem: dans sportiv, patinaj artistic etc., în care atingerea
partenerilor are rol de a declanşa anumite acţiuni motrice comune sau desfăşurate în tempoul programat.
Comunicarea gestuală în sport are rolul principal în cadrul interacţiunilor multiple dintre sportivi,
antrenori, arbitri, spectatori, însăşi esenţa sportului fiind de natură kinetică.
Complexitatea comunicării prin limbaj corporal în domeniul sportului face necesară o clasificare a
tipurilor de gesturi motrice, astfel:
O formă subtilă şi eficientă de influenţă socială, folosită cu precădere în relaţiile de comunicare dintre
antrenori şi sportivi este persuasiunea. Ca activitate de organizare şi prezentare a mesajelor de către o sursă
influentă (antrenorul), prin intermediul comunicăriieficiente, persuasiunea are scopul de a convinge
receptorul (sportivul) să-şi schimbe, neforţat de alţii, atitudinile şi comportamentele. Faţă de influenţele şi
mesajele comunicate de antrenor, sportivii pot adopta atitudini pozitive, negative sau neutre.
Pe de altă parte, sportul privit ca şi dimensiune importantă a educaţiei, susţine educaţia interculturală,
morală, profesională şi estetică, trezind sentimentul de mândrie patriotică, indus de victoria sportivilor de
mare performanţă, în special la concursurile sportive internaţionale.
Sportul contribuie la socializarea oamenilor, se spune că socializarea în sport nu poate fi promovată decât
atunci când sunt puse în evidentă calităţi morale. Atitudinile, deprinderile şi regulile asimilate în activitatea
sportivă pot fi transferate în orice altă sferă socială şi pot fi adaptate la specificul oricărei alte dimensiuni ale
instituţii sociale.
Nevoile fundamentale de integrare, afirmare sau recunoastere sociala, trebuintele de afectiune,
comunicare sau protectie, cele de ascendenta sau dependenta – toate aceste configuratii motivationale
specifice fiecarei personae pot fi satisfacute in mod diferentiat, intr-o masura care depinde de calitatile
structurale si functionale ale grupului ca sistem.
În acest context, am notat că aceleaşi forme de comunicare, depinzând de contextul şi natura fiecărei
verigă a lecţiei, sunt foarte specifice. De exemplu, considerăm cuvintele (limbajul) fac parte din modul direct
de comunicare. Acesta (limbajul) este exprimat într-un mod particular atunci când se dă o comandă privind
organizarea grupului şi este total diferit atunci când este prezentat un exerciţiu. În ambele cazuri, specificul
comunicării directe se manifestă diferit, depinzând de context, de la elementele para-verbale ale comunicării
la elemente ale comunicării directe ca gesturi, posturi sau mimică.
Comunicarea directă
Potrivit sistemului propus de teoria generală a comunicării citată mai sus, putem identifica următoarele
forme concrete specifice Educaţiei fizice şi sportului în diferitele verigi ale lecţiei:
Veriga I- Organizarea colectivului de elevi
Limbaj exprimat prin cuvinte:
- comenzi asociate cu acţiuni specifice în momente variate ale organizării clasei (privind poziţia corpului
ex: drepţi, pe loc repaus, sau direcţia de deplasare ex: la stânga, la dreapta etc);
- enunţarea temelor lecţiei (cu ajutorul comunicării directe profesorul enunţă temele lecţiei, explică
activitatea ce va urma, comunică diferite elemente specifice activităţii sportive).
Postura şi limbajul corpului:
- postura controlată (poziţia de drepţi comunică elevilor că ora a început şi trebuie să respecte indicaţiile
şi comenzile profesorului) şi limbajul corpului profesorului atunci când transmite comenzi specifice la
momentul de organizare a colectivului de elevi;
 - specifice acţiunilor elevilor la momentul de organizarea a colectivului de elevi (capul întors, cu mâinile
pe şolduri pentru a determina distanţa dintre elevi în timpul alinierii, poziţia de drepţi, diferite forme de
grupare pe un rând pe două etc, în ordinea înălţimii).
Mimica:
- mimica specifică momentului când profesorul dă comenzi specifice, asociată cu elemente ale posturii
corpului şi elemente paraverbale;
- mimica specifică elevilor care execută mişcări de întoarcere pe loc la începutul lecţiei, acţiuni
controlate.
Gesturi:
- gesturi asociate cu comenzi specifice de execuţie a mişcărilor de întoarcere pe loc care pot indica
direcţia de acţionare sau de deplasare.
Mişcări:
- specifice verigii lecţiei.
Veriga II – Pregătirea organizmului pentru efort
Limbaj exprimat prin cuvinte:
- terminologia şi comenzile specifice la acţiunile de mişcare: variante de mers şi alergare, întoarceri,
diferite exerciţii fizice desfăşurate în timpul mişcării, grupări, adunări şi formaţii de lucru pentru exerciţii
fizice cu impact selectiv asupra sistemului muscular.
Postura şi limbajul corpului:
- specifice variantelor de mers şi alergare desfăşurate simultan, ritm impus prin numărare şi implicând
diferenţe în structura mişcării.
Mimica:
- mimica generată de acţiuni caracterizate ca având un înalt grad de încordare şi extensie.
Gesturi:
- gesturi asociate cu comenzile specifice de execuţie a mişcărilor variate şi indicând direcţia acţiunii
(deplasări, schimbări de direcţie, grupări, alinieri, formaţii de gimnastică).
Mişcări:
- profesorul verifică constant poziţionarea optimă atât a posturii corporale cât şi a elevului în relaţie cu
grupul (ieşiri din rând, nepăstrarea ordinii etc) pe parcursul desfăşurării exerciţiilor.
Amplasamentul este esenţial în asigurarea comunicării optime dintre participanţii la actul de comunicare
(profesor şi elevi) şi pentru a asigura un control bun pe parcursul exerciţiilor;
- specific mişcărilor de întoarcere, variantelor de mers şi alergare, multitudinii de exerciţii fizice
desfăşurate în mişcare, grupări şi formaţii de gimnastică.
Veriga III – Influenţarea selectivă a aparatului locomotor
Limbaj exprimat prin cuvinte:
- descrierea terminologică a exerciţiilor care compun complexele de dezvoltare fizică;
- comenzile specifice care oferă semnalul de începere şi încetare a exerciţiului;
- tempoul sau număratul din timpul exerciţiilor;
- elementele de terminologie specifică folosite pentru corectarea sau accentuarea aspectelor importante
ale execuţiilor sau care să sugereze următoarea secvenţă de mişcare. Acest ultim element de comunicare
asigură fluenţa, continuitatea în execuţie, având în vedere că întregul grup lucrează în acelaşi ritm, este
extrem de necesar atunci când folosim exerciţii complexe care integrează mai multe mişcări cu solicitarea
unor segmente corporale în tempoul pe 8 timpi.
Postura şi limbajul corpului:
- poziţia iniţială în complexele de exerciţii specifice de dezvoltare fizică;
- poziţia corporală specifică pentru executarea mişcărilor integrate în complexele de dezvoltare fizică.
Mimica:
- mimica asociată cu anumite mişcări ale exerciţiilor incluse in complexele de dezvoltare fizică pe care le
realizează elevii cu mare amplitudine necesitând un efort mare;
Gesturi:
- gesturi asociate cu poziţia iniţială în exerciţiile complexelor de dezvoltare fizică;
 - gesturile se pot referi la direcţiile de mişcare a complexelor de dezvoltare fizică.
Mişcări:
- mişcările realizate de către profesor pentru coordonarea specifică a fiecărui exerciţiu integrat în
complexul de dezvoltare fizică. Pentru o mai bună înţelegere a sarcinilor este necesar ca fiecare mişcare să
fie explicată şi demonstrată. De asemenea, pe parcursul exerciţiilor, profesorul poate să execute integral sau
doar o parte din mişcări, în conformitate cu metoda imitaţiei specifică acestei verigi;
- mişcările elevilor de coordonare specifică a fiecărui exerciţiu component al complexului de dezvoltare
fizică aromonioasă.
Veriga a IV-a - Temele lecţiei
Limbaj exprimat prin cuvinte:
- profesorul subliniază obiectivele legate de sarcinile lecţiei, urmate de exerciţiile propuse pe parcursul
acestei părţi a lecţiei dedicate obiectivelor;
- explicarea prin decrierea terminologică adaptată la nivelul elevilor a exerciţiilor care urmează a fi
efectuate; descrierea este specifică şi corespunde obiectivelor referitoare la deprinderile motrice de bază cât
şi cele utilitar aplicative, calităţile motrice în diferitele lor forme de manifestare, deprinderile motrice
specifice sporturilor alese pentru clasa respectivă sau impuse de planul educaţional;
- organizarea grupului de elevi sau a grupelor de lucru, respectând formele de organizare pentru
practicarea în relaţie cu fiecare exerciţiu utilizat;
- corectări individuale pe parcursul exerciţiilor, esenţiale în controlarea procesului de dezvoltarea a
deprinderilor motrice astfel încât să evităm greşelile în structura acestora.
Postura şi limbajul corpului:
- specifice asociate cu partea care precede învăţarea gesturilor atunci când sunt efectuate jocurile cu
temă;
Mimica:
- în ceea ce îl priveşte pe profesor, mimica este de aprobare sau dezaprobare asociată cu evaluarea
pozitivă sau negativă a execuţiei elevului;
- în ceea ce îl priveşte pe profesor acţiunea de corectare a mişcărilor de execuţie;
- în ceea ce îi priveşte pe elevi asociată cu execuţia cu corectă sau incorectă;
- în ceea ce priveşte elevul exprimând efectul unor eforturi cu intensităţi crescute.
Gesturile:
- gesturile profesorului care acompaniază explicarea şi demonstrarea mişcărilor, efectuate pentru a
sublinia aspectele importante ale execuţiei;
- gesturile profesorului exprimând aprobarea sau dezaprobarea în legătură cu execuţia mişcărilor de
obicei asociate cu corecţii verbale şi vizuale făcute anterior. Acestea sunt elemente foarte importante de
comunicare la distanţe mai mari în locaţii zgomotoase;
- gesturi folosite în mod special de către elevi în timpul exerciţiilor organizate în grupuri.
Ele pot fi asociate cu sarcinile de execuţie specifice prevăzute de cadrul didactic;
- folosite în mod special în jocurile bilaterale din timpul lecţiilor. Ele sunt asociate cu acţiuni specifice
efectuate în perechi sau în grupuri restrânse pentru a surprinde echipa oponentă;
- specifice arbitrajului, folosite de profesor sau elevi când jocul implică auto-arbitraj.
Mişcări:
- mişcări specifice demonstraţiei de fiecare dată asociate cu descrierea elementelor sau acţiunilor
obiectivelor lecţiei;
- mişcări integrate în exerciţiile desfăşurate în timpul lecţiei şi continuate în dezvoltarea deprinderilor
care urmează a fi formate;
- mişcări specifice diferitelor jocuri sportive din timpul lecţiei;
- mişcări sau semne specifice arbitrajului care necesită gesturi specifice şi care pot rezulta în deplasări şi
mişcări în diferite direcţii la diferite jocuri sportive;
- integrate în elementele care formează regulile de control şi verificare.
Veriga a VII - Refacerea organismului după efort
Limbaj exprimat prin cuvinte:
 - este folosit în organizarea grupului, la explicarea şi descrierea momentului de încheiere a lecţiei, care
are ca şi obiectiv refacerea organismului după efortul fizic;
- comenzi specifice folosite în încheierea lecţiei;
Postura şi limbajul corpului:
- specifică mişcărilor folosite în partea de final a lecţiei (mişcări cu respiraţie din stând sau din mişcare şi
exerciţii de întindere);
- specifică concluziilor lecţiei caracterizând atât acţiunile profesorului cât şi a elvilor;
Mimica:
- asociată cu mişcările de refacere a corpului după practicarea exerciţiilor fizice, mai ales după lecţiile
solicitante;
- asociată cu efortul pe care individul îl efectuează până la punctul maxim de execuţie sau dincolo de
acesta în partea lecţiei alocată recuperării organismului după efortul fizic;
- specific finalului de lecţie exprimată atât de profesor cât şi de elevi.
Gesturi:
- gesturi care însoţesc momentul în care grupul este organizat pentru a efectua exerciţii menite să ajute la
refacerea organismului după exeriţiile fizice sau care pot indica direcţii de acţiune sau de conducere a
grupului spre un spaţiu de lucru;
Mişcări:
- mişcări specifice exerciţiilor efectuate după ce corpul îşi revine după efort;
- mişcări specifice momentului în care grupul de elevi este organizat să termine lecţia.

Concluzii
Identificare unor forme de comunicare directă implicate în orele de educaţie fizică şi sport, a condus la
clarificarea formelor specifice de comunicare care sunt însuşite în fiecare verigă a lecţiei. Acesta fiind de
fapt elementul de noutate al acestui studiu.
Cunoaşterea formelor specifice ale comunicării în lecţia de educaţie fizică şi sport poate contribui la
optimizarea procesului de comunicare în lecţie şi, în acelaşi context, duce la o creştere a calităţii şi eficienţei
procesului de învăţare. Eficienţa unei lecţii este rezultatul identificării precise a deficienţelor în procesul de
comunicare, factorii care generează un impact negativ care pot fi remediaţi în timp util.