Identificarea si cuantificarea compusilor volatili din bauturile slab alcoolice din

gaz-cromatografie

Profesor coordonator: Sef Luc. Dr. Luchian Camelia

Student: Ing Crisan Andrei

pg. 1
 I. Bauturile alcoolice

Băuturile alcoolice sunt produse alimentare lichide care au în compoziţie o anumită cantitate de
alcool etilic, procentul de alcool fiind principalul criteriu de clasificare a băuturilor, care le împarte
în 3 mari categorii:
 băuturi slab alcoolice, cu un conținut de alcool între 0,8 – 6% (berea, cidrul);
 băuturi moderat alcoolice, cu un conținut de alcool între 8 – 22% (vinul);
 băuturi alcoolice tari, cu un conținut de alcool între 22 – 75% (rachiuri, lichioruri și băuturi
speciale).

După proveniența alcoolului etilic, băuturile alcoolice sunt naturale și industriale, iar după
modul de fabricare sunt nedistilate (cidrul, berea, hidromelul și vinul) și distilate (alcoolul rafinat,
rachiurile naturale, rachiurile industriale, lichiorurile și băuturile speciale).

I.1. Băuturi slab alcoolice

Cele mai cunoscute și consumate băuturi slab alcoolice sunt berea, care ocupă și binemeritatul loc 3
în topul mondial al tuturor băuturilor, după apă și ceai, și cidrul, mai puțin popular la noi,
deocamdată, dar foarte îndrăgit de alte popoare.

 Berea

Dintre băuturile slab alcoolice, berea este cea mai consumată și este cea mai veche băutură alcoolică
din toată lumea. Primele scrieri ce fac referire la consumul berii datează din vremurile
Mesopotamiei Antice. Acum 4000 de ani, meseria de berar era una respectabilă, practicată cu
precădere de femei.

 Cum se fabrică berea?

Berea este o băutură naturală, fabricată dintr-un lichid care conține amidon, provenit din surse
vegetale variate, în general cerealele (orz, grâu și porumb), iar, în unele regiuni ale lumii, se folosesc
cartofii sau rădăcinile de manioc. Prima etapă a procesului de fabricare a berii este obținerea
malțului (orz germinat și uscat). Pe perioada germinării, în orz se activează anumite enzime care
transformă amidonul în maltoză. Etapa următoare constă în măcinarea malțului și amestecarea
acestuia cu apă caldă, rezultatul fiind o compoziție numită must din bere, care se lasă la fiert timp de
aproximativ o oră. Urmează adăugarea hameiului, cel care conferă berii gustul amărui specific,

pg. 2
contribuie la formarea aromei, îmbunătăţeşte spumarea, limpezimea şi ajută la conservarea berii.
Gustul final al berii depinde în mare parte de această etapă și de acest ingredient. Amestecul obținut
se lasă la răcit, iar când temperatura scade spre călduț se adaugă drojdia, care declanșează
fermentarea, proces în cadrul căruia maltoza se transformă în alcool și dioxid de carbon. Urmează
câteva săptămâni de fermentare, apoi filtrarea berii.
Aprecierea calităţii berii se face prin intermediul caracteristicilor ce vizează aspectul, mirosul,
gustul, aroma, volumul, fineţea şi perisabilitatea spumei. Aspectul berii trebuie să fie de lichid
limpede, fără impurități sau sediment. Gustul trebuie să fie plăcut, caracteristic fiecărui tip de bere,
amărui (dulce-amărui în cazul berii Caramel). Mirosul trebuie să fie plăcut, caracteristic fiecărui tip
și cu aromă de hamei sau malţ. Turnată în pahar, berea trebuie să formeze la suprafață o spumă
compactă şi persistentă.

 Care sunt tipurile de bere?

După conţinutul în alcool etilic, berea se clasifică în 4 categorii: bere fără alcool, bere slab
alcoolizată (cu 0,5-1,5% alcool), bere obişnuită (cu 3-4,5% alcool) și bere cu peste 4,5% alcool.
Tipurile de bere produse în majoritatea ţărilor, inclusiv în România, sunt:
 bere blondă, de culoare galben-pai deschis, puternic hameiată, cu spumare intensă și aromă
pură de hamei (tip Pilsen);
 bere blondă, de culoare galben-auriu, mai slab hameiată (tip Dortmund);
 bere brună, de culoare închisă, în care predomină aroma de malţ, slab hameiată (tip
Munchen).

 Care sunt beneficiile consumului de bere?

Berea este consumată și datorită proprietăților sale medicinale. Pentru iubitorii de bere, vestea bună
este că această băutură este bogată în:
 Antioxidanți - conține o cantitate dublă de antioxidanți față de vinul alb, provenită din
hamei, care joacă un rol important în sănătatea sistemului cardiovascular;
 Complexul de vitamine B - un pahar de bere conține 7% din necesarul zilnic recomandat de
vitamina B2, 5% din necesarul de vitamina B3, vitamina B9 (acid folic), vitamina B12 și B6;
 Minerale - calciu, magneziu, siliciu, iod, potasiu și fosfor, care au o acțiune benefică asupra
rinichilor, asupra densității osoase și previn apariția bolii Alzheimer.

pg. 3
  Cidrul

Cidrul este o băutură slab alcoolică (în medie 3 - 8%), care se obține prin fermentarea fructelor, în
special a merelor, perelor și a gutuilor la temperaturi de 4 - 16° Celsius. Mai puțin cunoscută la noi
în țară, dar extrem de populară peste hotare, în special datorită francezilor, cidrul este căutat pentru
proprietățile reconfortante: gust și aromă plăcută, aciditate ușoară și gaz carbonic dizolvat. În ultimii
ani, cidrul a devenit tot mai cunoscut și la noi, astfel încât au luat naștere și branduri românești de
cidru.
Cidrul este băutura tradițională a Normandiei și Bretaniei (în Franța), a Irlandei, Asturiei (în
Spania), a Germaniei și a Țării Bascilor. În Marea Britanie, cidrul de pere este cunoscut sub numele
de perry, unde se bucură de o mare popularitate. Marea Britanie găzduiește sediul celei mari mari
companii producătoare de cidru și deține recordul pentru cel mai mare consum de cidru înregistrat
într-o capitală. În America și unele regiuni ale Canadei, termenul “cidru” se referă la sucul de pere
fără alcool, iar pentru băutura alcoolică este folosit termenul “cider”.

 Care sunt tipurile de cidru?

Cidrul poate fi dulce, mediu sau sec, fiecare tip fiind specific unei anumite regiuni. De asemenea, o
altă clasificare împarte tipurile de cidru în plate sau carbonatate natural.
Care sunt beneficiile consumului de cidru?
Încă din antichitate, cidrul a fost considerat o băutură tonică, răcoritoare, precum şi un bun remediu
pentru anumite afecţiuni. Datorită conținutului de polifenoli, flavonoide, antioxidanţi, fibre,
vitamine (B1, B2 și B6, acid folic, niacina, acid pantotenic și vitamina C), minerale (sodiu, fosfor,
potasiu, calciu, fier și magneziu), acid acetic și acid citric, consumat cu moderaţie, cidrul aduce
anumite beneficii organismului, precum:
 previne cancerul;
 reglează digestia;
 previne accidentele cardiace şi pe cele cerebrale;
 reglează tensiunea arterială;
 îmbunătăţeşte memoria;
 previne dezvoltarea astmului și a unor boli pulmonare;
 combate anemia.

pg. 4
 S-a demonstrat că multe clase de compuși joacă un rol important în dezvoltarea
caracteristicilor de aromă ale berii. Acest lucru îi influențează în mod semnificativ gustul și
proprietățile senzoriale, afectând astfel performanțele sale pe piață. În ciuda cercetărilor intense care
vizează dezvăluirea mecanismului precis și reglarea formării aromei în bere, cunoștințele actuale
rămân departe de a fi complete. Sunt disponibile mai multe recenzii privind compoziția generală a
căilor metabolice ale berii și drojdiei implicate în producția de compuși volatili din bere. Cu toate
acestea, a fost raportată o cantitate limitată de muncă cu privire la influența unora dintre
constituenții berii și a altor parametri importanți asupra aromei berii.
Când luăm în considerare fabricarea berii în forma sa cea mai simplistă, aceasta reprezintă,
fără îndoială, cea mai veche biotehnologie a omenirii. Dacă descoperirea băuturii plăcute poate fi
atribuită contaminării accidentale a cerealelor sau curiozitatea naturală a oamenilor rămâne un
mister . Succesul său depinde de îmbinarea unei înțelegeri solide a științei implicate cu o înțelegere
la fel de clară a aspectelor practice ale producției. Berea este un amestec complex de constituenți,
preparat din materii prime, inclusiv apă, drojdie, malț și hamei, și conține o gamă largă de
componente chimice diferite care pot reacționa și interacționa în toate etapele procesului de
fabricare a berii
S-a demonstrat că multe clase de compuși joacă un rol important în caracteristicile aromei.
produsul este consumat și trebuie luat în considerare în scopuri de diferențiere . Acești compuși
aparțin mai multor clase chimice, inclusiv alcooli superiori, esteri, acizi grași, compuși carbonilici,
compuși ai sulfului, compuși furanici, monoterpenoli, C13-norisoprenoizi și fenoli volatili.
Principalii compuși aromatici activi pot fi derivați din patru grupe, și anume :
(a) ingrediente precum orzul și hameiul;
(b) ca produse secundare ale metabolismului drojdiei;
(c) microorganisme contaminante;
(d) din stabilitatea compușilor aromatici. în timpul depozitării produsului;

pg. 5
 II. COMPUSI VOLATILI

Compuşii Organici Volatili (denumiţi în continuare COV) sunt compuşi chimici care au o
presiune a vaporilor crescutã, de unde rezultã volatilitatea ridicatã a acestora. Sunt reprezentaţi de
orice compus organic care are un punct de fierbere iniţial mai mic sau egal cu 250ºC, mãsurat la o
presiune standard de 101,3 kPa. Existã aproximativ 150 compuşi cu aceastã proprietate,
predominând hidrocarburile cu 4-12 atomi de carbon (parafine, oleine, aromatice).
Protocolul Convenţiei de la Geneva din 18 Noiembrie 1991, referitor la poluarea
transfrontalieră la distanţă, cu privire la lupta contra emisiilor de COV în fluxul lor transfrontalier dă
următoarea definiţie pentru COV:
Toţi compuşii organici artificiali, alţii decât metanul, care pot produce oxidanţi
fotochimici în reacţie cu oxizii de azot în prezenţa luminii solare.
Unii autori denumesc conceptul de compuşi organici volatili ca fiind orice compus organic
ce participã la reacţii fotochimice, însã aceastã definiţie este foarte permisivã si vagã.
Metoda traditionalã de a determina dacã un compus este non-COV este de a-i compara
reactivitatea cu a etanului, care are cea mai micã reactivitate din lista initialã de compuşi.
În prezenţa luminii, COV reactioneazã cu alţi poluanţi (NOx), fiind precursorii primari ai
formãrii ozonului troposferic şi particulelor în suspensie, care reprezintã principalii componenţi ai
smogului.

Analiza chimică cromatografică reprezintă un domeniu al analizei instrumentale care include

numeroase metode de separare şi analiză a componenţilor amestecului din probă. Întotdeauna,
separarea se petrece în coloana cromatografică, precede analiza şi se realizează prin repetarea, de un
număr mare de ori, a echilibrului de distribuţie între două faze. Una dintre faze este imobilă şi poartă
denumirea de fază staţionară (aflată de regulă într-un tub numit coloană) iar cealaltă - faza mobilă -
aflată în mişcare, se deplasează prin golurile primei faze.
Faza mobilă (eluentul), aflată în mișcare continuă cu viteză constantă prin interstiţiile fazei
staţionare, adeseori poroase, poate provoca migrarea, cu viteze diferite, a celor n componenţi ai
amestecului de separat de-a lungul coloanei. Amestecul supus separării se introduce sub formă de
soluţie la începutul coloanei, cu ajutorul unui dispozitiv de introducere a probei (seringă
micrometrică), situat iniţial fixat într-o zonă îngustă de la începutul coloanei. Spălaţi de eluent, o
parte din componenţii probei migrează prin coloană cu viteze diferite, datorită interacţiunilor fizice
specifice dintre moleculele probei şi faza staţionară. (nu orice moleculă poate migra pe orice fază
staţionară.). Efectul, numit retenţie, provoacă o aşa-numită migrare diferenţiată. Mai exact,
moleculele migrează grupat, în fiecare grup existând doar molecule de acelaşi fel. Aceasta face
posibilă sesizarea, de către un instrument, a componenţilor, pe rând, la părăsirea coloanei, în
grupurile respective - denumite uneori zone. Instrumentul este un analizor fizico-chimic, sensibil la
componenţii care ies din coloană şi care este plasat în eluent, imediat după ieşirea din coloană. Acest
analizor, denumit detector, este capabil transmită un semnal proporţional cu masa sau concentraţia
soluţiei de component în faza mobilă. Dispozitivul, înregistrează trecerea fiecăreia din substanţele
care alcătuiesc proba iar reprezentarea grafică a semnalului detectorului în funcţie de timp poartă
numele de cromatogramă.

pg. 6
În ceea ce privește analiza și controlul calității băuturilor, tehnica gazcromatografică este utilizată
cel mai fecvent în identificarea compuşilor volatili. Prin tehnica HPLC se poate determina cantitativ
prezenţa compuşilor fenolici în 2 băuturi, conținutul în aminoacizi și amine biogene, reziduuri de
metale grele ș.a.

II.1 Clasificarea tehnicilor cromatografice

Din punct de vedere al fazei mobile, se distinge:
- cromatografia de lichide (LC) când faza mobilă este un lichid;
- cromatografia de gaze (GC) când faza mobilă este un gaz;
- cromatografia cu fluide supracritice la care faza mobilă este un lichid aflat peste temperatura
critică.
În cazul cromatografiei de gaze se disting următoarele tehnici:
 Cromatografia gaz-lichid în care faza staţionară este un lichid nevolatil imobilizat pe un suport
solid. Aici suportul poate fi unul granular, poros, situat întro coloană în aşa-numita cromatografie de
gaze convenţională sau chiar pe pereţii coloanei, confecţionată de dimensiuni capilare, în
cromatografia pe coloană capilară.
 Cromatografia gaz-solid, în care faza staţionară o constituie tot silicagelul sau alumina, respectiv
sitele moleculare (silicaţi naturali sau sintetici) respectiv granulele de carbon poros. Metoda este
extrem de importantă pentru separarea gazelor permanente (CO, CO2, O2, N2, gaze nobile etc.).

pg. 7
III. Cromatografia de gaze (GC)
Cromatografia de gaze (GC) este utilizată în chimia analitică pentru separarea și analiza unor
compuși care pot fi volatilizați fără descompunere. Tehnica GC este frecvent utilizată în testarea
purității unor substanțe, separarea componenților unui amestec și determinarea cantităților relative
din acești componenți. În unele situații, prin GC se pot obține informații referitoare la identitatea
unui compus. Principalele avantaje ale acestei metode sunt reprezentate de: uşurinţa cu care se pune
la punct o analiză nouă, sensibilitatea sa, posibilitatea de automatizare precum şi numeroasele
posibilităţi de aplicare. Instrumentul care realizează separările şi totodată analiza în GC poartă
numele de gaz cromatograf

III.1. Principiul de funcționare:

Gazul purtător sau eluentul (hidrogenul sau heliul), părăseşte cilindrul sub presiune (1) în care acesta
se găseşte iniţial şi 9 pătrunde în coloană, la o presiune de intrare, peste cea atmosferică (1 - 3 atm),
prin intermediul unui reductor (2). Gazul este ramificat (opţional) prin două conducte, o parte
intrând în coloană, în mod continuu iar cealaltă ramură, direct în detector. Coloana, (4), se află într-o
etuvă - termostat, (3), izolată termic şi prevăzută în exterior cu un dispozitiv pentru introducerea
probei care de regulă include şi o microseringă (S), etuvă care mai este dotată în interior cu un
ventilator (V) şi cu un dispozitiv electric de încălzire – termostatare (R).
În coloana cromatografică se produce separarea probei. Aceasta se introduce în coloană doar
după ce instrumentul este în regim de funcţionare continuă şi a fost adus la temperatura de lucru.
După ce părăseşte coloana, (4) gazul purtător intră, antrenând pe rând componentele separate, în
celula de măsură din detector de unde iese în atmosferă sau se colectează separate
Faza mobilă în această tehnică este un gaz: hidrogenul, heliul, azotul sau argonul. Aceasta
poate fi eliberată, prin intermediul unor ventile şi regulatoare de presiune, din cilindri de gaze
presurizate, fie obţinute din generatoare (cazul N2 sau H2 ) - direct în laborator. Gazul nu trebuie să
conţină urme de apă, oxigen sau dioxid de carbon care pot prejudicia fazele staţionare. De aceea,
sunt intercala filtre cu dublu rol: uscare, respectiv, reducerea oxigenului, dispozitive situate imediat
după sursa de gaz. În cazuri excepţionale se pot utiliza şi alţi eluenţi cum ar fi CO2, Ne etc. Spre
deosebire de cromatografia cu eluenţi lichizi, în GC natura gazului prezintă importanţă minoră
asupra selectivităţii separării, acesta nu interacționează cu componentele probei sau cu suportul.
Viteza optimă nu este aceeaşi pentru toate gazele, stabilindu-se pe baza ecuaţiei lui Van Deemter.
Presiunea de la capătul coloanei se reglează cu ajutorul unui regulator de presiune şi ventil ac.

pg. 8
 Introducerea probei se realizează cu ajutorul seringilor micrometrice , în cazul probelor care
au volumele în domeniul 0,1 - 10 µl. Cu acestea, după umplerea cu volumul de probă necesar,
apăsând pistonul, se injectează conţinutul prin cauciucul siliconic sau garnitura inelară a unui
septum din dispozitivul de introducere a probei. Pentru gaze se folosesc fie seringi mai mari, de 0,5
mL, fie ventile pentru introducerea probei. Dispozitivele pentru injecţie au rolul de a permite
introducerea seringii şi totodată, de a provoca volatilizarea probei în curentul de gaz purtător cât mai
aproape de intrarea în coloană. Aceste dispozitive sunt diferite în funcţie de coloanele utilizate.
De exemplu, în coloanele cu umplutură şi cele capilare, cu diametre de 530 µm – “wide
bore”, se folosesc dispozitive cu volatilizare directă. Acestea au o inserţie din sticlă, încălzită, 10
introdusă într-un tub prin care trece gazul purtător, aflat la o temperatură suficient de ridicată pentru
a permite volatilizarea probei simultan cu injectarea acestuia. Capătul de sus al dispozitivului, situat
în afara cromatografului, conţine un septum, adică o pastilă din cauciuc siliconic care permite
pătrunderea acului ascuţit al seringii. Celălalt capăt al dispozitivului este legat la coloana
cromatografică prin intermediul unui racord filetat şi a unei garnituri. Astfel, imediat după injectarea
probei, aceasta pătrunde în capul coloanei.

Pentru coloane capilare se folosesc dispozitive speciale cu ajutorul cărora doar o mică
fracţiune cunoscută din probă intră în coloană iar restul este evacuată în atmosferă. Dispozitivele se
numesc split/splitless iar fracţiunea de probă introdusă efectiv în coloană reprezintă 1/20 până la
1/500 din volumul injectat cu seringa.
Incinta termostatată în care se află coloana, denumită etuvă-termostat, are temperatura
reglabilă într-un domeniu larg (40 - 450 °C) fiind foarte precis stabilizată ± 0,1 °C) şi totodată
ventilată, pentru o egalizare rapidă a temperaturii.La anumite cromatografe, se pot executa programe
de temperatură, adică încălziri controlate ale coloanei, în timp, pe parcursul efectuării analizei. Are
loc în acest fel o volatilizare treptată a compuşilor - la început ies cei volatili şi la urmă, cei mai
puţin volatili. Programele se stabilesc prin încercări experimentale

III.2 Componentele unui gaz-cromatograf

Detectorii sunt instrumentele analitice propriu zise utilizate în gaz cromatografie cu rolul de a sesiza
în mod continuu, rapid şi cu o mare sensibilitate, 11 componentele din proba supusă analizei. În
corpul detectorului zonele cromatografice care ies separate din coloană, conţinând de preferinţă
moleculele unei singure substanţe, se transformă în semnale electrice (picuri). Pentru a se putea

pg. 9
compara, ca performanţe, fiecare detector este caracterizat de nişte mărimi fizice: specificitate,
sensibilitate, zgomot de fond, drift, limită de detecţie, constantă de timp, reactivitate, efect asupra
probei şi altele, comune multor metode analitice. De asemenea, unii detectori distrug proba iar alţii o
lasă nealterată, permiţând separarea fizică a acesteia. În orice gaz cromatograf trebuie să existe cel
puţin un detector universal care să permită înregistrarea sigură a tuturor componenţilor. În afară de
acesta mai pot exista şi alţi detectori specifici, care măresc siguranţa analizei componenţilor de
interes practic, deoarece răspund doar la anumite tipuri de molecule. Zgomotul de fond apare din
cauză că urmărindu-se ca metoda să fie cât mai sensibilă, lucrează la limita unde interferă zgomotul
electronic cu cel dat de detector. Atât zgomotul de fond cât şi driftul, de regulă exprimat în variaţia
semnalului, timp de o oră, sunt prezentate schematic în figura de mai jos . Se observă că zgomotul
de fond constă în perturbaţii minuscule ale liniei de bază având cauze multiple iar driftul este
devierea liniei de bază într-un timp dat (1 oră) exprimat în unităţile de măsură uzuale ale semnalului
înregistrat (mV, mA etc). Domeniul dinamic liniar al detectorului reprezintă domeniul în care
semnalul variază liniar cu concentraţia sau debitul masei de component care trece prin detector.
Acesta se măsoară de la limita de detecţie până la nivelul superior de concentraţie la care apar
abateri de la liniaritate de peste 5 %.

Domeniul dinamic liniar se stabileşte experimental prin construirea curbei de etalonare în

urma injecţiei unor cantităţi crescătoare de component. Detectorii cu un domeniu liniar larg sunt cel
mai adesea utilizaţi în practica curentă și anume: - detectorul bazat pe conductibilitate termică
(TCD); - detectorul cu ionizare în flacără (FID); - detectorul cu fotoionizare (PID); - detectorul cu
captură de electroni (ECD). Aceștia acoperă împreună un larg domeniu de concentraţii, gaz

pg. 10
cromatografele comerciale având în dotare cel puţin doi din aceşti detectori. Efectul asupra probei
poate fi distructiv sau nedistructiv. În ultimul caz proba separată poate fi izolată. De exemplu, FID
este un detector distructiv pe când TCD este nedistructiv. Constanta de timp reprezintă viteza de
răspuns a instrumentului din momentul intrării componentului în detector. Mai exact, acesta
reprezintă timpul necesar răspunsului detectorului pentru a atinge 90 % din valoarea limită finală.
Acest parametru include şi întârzierea datorată electronicii. Reactivitatea include şi posibilitatea
reţinerii de componente ale probei sau provenite din aceasta prin degradare, prin adsorbţie sau prin
reacţii chimice

Schema de functionare
Detectorul bazat pe conductibilitate termică (catarometrul) este cel mai utilizat detector din
prezent, acesta fiind simplu, nedistructiv, universal, cu o bună stabilitate şi un domeniu larg de
liniaritate. Principiul de funcționare se bazează pe diferenţa dintre conductibilitatea termică dintre
component şi eluentul gazos. Astfel, fiecare gaz este caracterizat prin conductibilitate termică
constantă şi diferită de la un gaz la altul. Pentru detecţie se utilizează de regulă un montaj în punte
Wheatstone (figura 4.7). Curentul I, generat de sursa de tensiune Ui, se bifurcă scurgându-se prin
cele două braţe ale punţii. Tensiunea de ieşire Uo depinde de diferenţa dintre R1 şi R2. Astfel se
observă că dacă R1 = R2, atunci U0 = 0. Rezistenţa este un filament metalic spiral (asemănător cu
cel din becurile electrice) izolat electric faţă de incintă, prin care circulă gazul purtător. Detectorul
prezintă două celule: una de măsură, R1, unde rezistenţa variază în funcţie de componentul intrat şi
alta - numită celulă de referinţă, R2, prin care trece doar gazul purtător (a cărei rezistenţă rămâne
constantă). Volumul celulelor diferă, fiind cuprins între 2,5 – 100 µl. Cea mai ridicată conductivitate
termică dintre toate gazele o au hidrogenul şi heliul. Catarometrul (TCD) este de altfel singurul
detector capabil să analizeze gazele permanente: N2, O2, CO, CO2, CH4, etc., motiv pentru care nu
lipseşte aproape din nici un gaz-cromatograf.

pg. 11
 Detectorul bazat pe ionizare în flacără (FID). Acesta este unul din cei mai folosiţi detectori, în
special datorită sensibilităţii sale ridicate la compuşii cu carbon, practic nelipsiţi din orice tip de gaz-
cromatograf dedicat analizei substanţele organice. Funcţionarea sa are la bază modificarea
conductibilităţii electrice a gazelor în prezenţa unor particule încărcate (de regulă molecule
ionizate).
Dacă la presiunea şi temperatura ambiantă un gaz aflat între doi conductori este un izolator
foarte bun, 14 în momentul când între cei doi electrozi apar particule încărcate electric, în urma
deplasării acestora în câmpul creat, apare un curent electric. Ionizarea moleculelor probei este
intensificată de prezenţa unei flăcări de hidrogen, care arde într-o incintă aflată în aer, flacără ce
atinge temperaturi de 2000-2200 ºC. Cele mai slabe semnale, care nu pot servi unei analize chimice,
le dau substanţele alcătuite din moleculele covalente simple: N2, O2, CO, CO2, H2O, CS2, NH3,
CCl4, SiCl4, oxizi de azot, He şi alte gaze rare. De aceea gazul purtător în cromatografia de gaze
este N2, He sau Ar, condiţii în care detectorul dă un semnal de bază minim, foarte stabil. În
momentul apariţiei în flacără a unor molecule organice, de exemplu hidrocarburi sau derivaţi,
ionizarea duce la un semnal (curent) specific fiecăreia dintre acestea. Curentul se transformă în
tensiune pe rezistenţa cu valoare ridicată R. Şi aici debitele gazelor trebuie să fie riguros constante.
Sensibilitatea FID la fluctuaţiile debitului şi ale temperaturii sunt ceva mai mici decât la detectorul
bazat pe conductibilitatea termică. În gazul purtător provenit din coloană, se adaugă hidrogenul
necesar şi un alt gaz inert (N2, Ar), gaz ce sporeşte sensibilitatea detectorului, din motivul amintit
anterior. Detectorul FID este confecţionat din oţel inoxidabil iar între corpul metalic şi placa
cilindrică pozitivă, de deasupra sa, se aplică continuu un potenţial de polarizare de 100-300 V.

Răspunsul detectorului, depinde de numărul de molecule ionizate care apar în flacără. Cele mai
stabile rezultate se obţin pentru alcani. Pentru alte substanţe, semnalul scade odată cu creşterea

pg. 12
numărului de heteroatomi din moleculă. De aceea, este necesar un factor de corecţie specific pentru
fiecare compus analizat. . De regulă se folosesc factori de corecţie relativi, adică raportul dintre arie
şi unitatea de masă a unui compus de referinţă şi răspunsul, pentru unitatea de masă a speciei
chimice analizate.

IV. Analiza calitativă şi cantitativă în gaz cromatografie

IV.1. Analiza calitativă

Analiza calitativă se poate realiza fie pe baza utilizării timpilor de retenţie ajustaţi, tR' fie pe
baza volumelor de retenţie ajustate, VR' măsurate experimental în cazul probei necunoscute şi
comparate cu valorile similare ale unor probe cunoscute. Astfel, pentru orice analiză calitativă este
necesară substanţa pură. Cuplajul cu spectrometria de masă este una dintre cele mai bune tehnici de
analiză calitativă. Ambii parametri depind, în mare măsură, de o serie de condiţii experimentale
precum: temperatura, debitul gazului purtător, cantitatea de fază lichidă etc, identificarea
substanţelor realizându-se de obicei prin utilizarea indicilor de retenţie Kováts, notaţi cu I și care
sunt practic independenţi de factorii amintiţi.
Astfel, pentru orice substanţă, se caută o pereche de n - alcani care dau picuri situate ca timp de
retenţie unul înainte, altul după substanţa amintită. Din cele trei valori tR se calculează valorile I.
Indicii de retenţie Kováts exprimă retenţia relativă a unei substanţe oarecare, fie cunoscută, fie
necunoscută, raportată la cea a unor alcani normali, luaţi drept substanţe de referinţă (sau etalon).
Formula de calcul, propusă de autorul metodei, pentru indicii amintiţi este:

unde t'R,X, t'R,n şi t'R,n+1 - timpii de retenţie ajustaţi pentru substanţa necunoscută
X respe alcanii cu n respectiv n+1 atomi de carbon. Valoarea n se alege astfel ca
t'R, < t'R,X <t'R,n+1 adică, în aşa fel ca timpul de retenţie al substanţei necunoscute
să fie cuprins între timpii de retenţie ai celor doi alcani. De exemplu, benzenul are
timpul de retenţie cuprins între cel al n-hexanului şi al n-heptanului.
Schimbând condiţiile experimentale se schimbă t'R, respectiv V'R, dar
niciodată valoarea indicilor de retenţie I. Metoda se bazează pe faptul că practic
nu există substanţă chimică separată prin GC căreia să nu i se poată asocia o
pereche de n-alcani care au timpul de retenţie, unul mai mare şi altul mai mic

pg. 13
 decât substanţa respectivă.
Pentru seria omoloagă a alcanilor este respectată ecuaţia: log t'R=a∙n+b, unde
a şi b reprezintă constante numerice găsite pe cale experimentală, fiind aceleaşi
pentru o coloană şi condiţii fizico-chimice date. Se observă că în formula valorii I,
termenul b se va reduce şi factorul a se va simplifica. Astfel, indicele Kováts, I, va
depinde doar de numărul aparent de atomi de carbon ai substanţei respective –
constant. Experimental, după câteva încercări preliminare, se injectează împreună
cei doi alcani, cu Cn respectiv Cn+1 împreună cu substanţa X şi după măsurarea pe
cromatogramă a valorilor t’, prin înlocuirea acestora în formula precedentă sau pe
cale grafică, se obţine indicele Kováts, I

Calculul grafic al indicelui Kováts (I=100•nx)

IV.2. Analiza cantitativă.

În anumite condiţii (pe porţiuni liniare ale răspunsului detectorului, condiţii experimentale
identice etc.), suprafaţa dintre linia de bază şi curba picului cromatografic - semnalul analitic - este
proporţională cu cantitatea de component injectată. Deci, pe domeniul liniar al detectorului, oricare
ar fi acesta, există relaţia:

Masa injectată = K (Aria picului), unde K este o constantă numerică.

pg. 14
 Această proprietate ajută la trasarea unei curbe de etalonare fiind general valabilă în toate
tehnicile cromatografice. Se poate şi aici aplica metoda adaosului standard, mai ales la domenii
liniare largi. Pentru valori tR' mici, când picurile sunt ascuţite şi înguste, se poate utiliza în locul
ariei înălţimea sa - cu rezerva unei pierderi din precizia determinării. Există diferite practici de bază
legate de analiza cantitativă folosind ariile picurilor, și anume:
 Metoda factorului de răspuns. Odată cu certitudinea că detectorul răspunde la fel de bine
pentru fiecare component al amestecului, aria relativă a picurilor este proporţională cu
cantitatea diverselor componente. Această condiţie este îndeplinită însă extrem de rar. De
exemplu, sensibilitatea detectorului bazat pe conductibilitatea termică a gazelor depinde de
natura substanţelor iar în cazul celui bazat pe ionizarea în flacără este dependentă de numărul
de atomi de carbon din moleculă. Astfel, se impune ca pentru toţi componenţii analizaţi să se
determine în prealabil câte un factor de răspuns (F), obţinut cu ajutorul formulei: 21 F=
CX/CS AX/AS unde CX şi CS reprezintă concentraţiile componentelor X respectiv a
substanţei standard (etalon), S, iar AX şi AS sunt ariile picurilor corespunzătoare acestora.
Semnificaţia fizică a factorului de răspuns constă în faptul că indică de câte ori este mai mare
raportul concentraţie per semnal analitic în cazul unui component al probei faţă de etalonul
ales.
 Metoda standardului (etalonului) intern. În practică, adeseori sunt înregistrate fluctuaţii
neaşteptate în condiţiile experimentale de la o probă la alta. Pentru evitarea acestora şi
respectiv, a erorilor aferente, se impune utilizarea unui standard intern, diferit de substanţa de
analizat. Acesta este o substanţă pură cunoscută, introdusă intenţionat în amestecul care
constituie proba, şi totodată aflată pe cromatogramă în vecinătatea componentelor de
analizat, de fiecare dată în aceeaşi cantitate. Raportul dintre ariile unui pic oarecare şi
standardul intern rămâne în orice moment constant, indiferent de debitul gazului sau al altor
perturbaţii uşoare ale condiţiilor experimentale, tocmai datorită asemănării fizice dintre
substanţa etalon şi probă. Analitic, concentraţia necunoscută se calculează în funcţie de
standardul intern şi proba cunoscută:

CX,N - concentraţia substanţei X în proba de analizat (necunoscută),

CX,S - concentraţia substanţei X, care urmează a fi analizată, în proba etalon (cunoscută),

AX,N - aria picului substanţei X în proba de analizat,

ASI,N - aria picului corespunzătoare standardului intern din proba necunoscută,

ASI,S - aria picului standardului intern în proba etalon

Se constată că raportul ASI,N/ASI,S, apropiat de unu, corectează micile abateri care pot fi
înregistrate la analiza probei necunoscute în timpul cromatografierii, în raport cu proba cunoscută,
de concentraţie CX,S (denumită probă etalon şi executată pe o altă cromatogramă, separat). Ariile
care intervin în raportul amintit se referă la aceeaşi cantitate din aceeaşi substanţă - standardul intern
- conţinută atât în proba 22 necunoscută cât şi în cea cunoscută.

pg. 15
IV.3. Determinarea ariei picurilor (semnalul analitic al metodei) se realizează utilizând unul din
următoarele procedee:
1. Metoda triangulaţiei are la bază aproximarea picului cu un triunghi şi calcularea ariei prin
înmulţirea lăţimii picului la jumătate din înălţimea sa, w1/2, cu înălţimea acestuia, h (picul se
consideră gaussian).
2. Metoda planimetrării, se bazează pe măsurarea ariei propriu zise.
3. Metoda integratorului - utilizează un dispozitiv, numit integrator, care transmite un semnal
proporţional cu aria de sub pic.
4. Utilizarea calculatorului electronic, cea mai actuală

Incepând din anii 1960, mai multe studii s-au concentrat pe compușii volatili ai berii. În ciuda a
40 de ani de cercetare, fracția volatilă a berii rămâne greu de înțeles. Formarea compușilor aromatici
este un fenomen foarte complex. Odată cu creșterea exportului de bere, din cauza globalizării pieței,
problemele de valabilitate pot deveni probleme extrem de importante pentru unele fabrici de bere .

Substanțele aromatice ale berii sunt foarte importante deoarece au o contribuție majoră la
calitatea produsului final. În bere au fost identificați un număr mare de compuși volatili, aparținând
unor grupe foarte eterogene, precum esteri, alcooli, acizi, aldehide, cetone, hidrocarburi, eteri,
compuși ai sulfului, compuși aliciclici, compuși aromatici, compuși heterociclici etc. , iar diferitele
substanțe pot influența aroma și aroma berii atât individual, cât și în sens sinergic sau antagonic.
Astfel, unele substanțe volatile contribuie foarte mult la aroma berii, în timp ce altele sunt
importante doar în construirea aromei de fundal a produsului.

Etanolul este prezent în majoritatea berilor la niveluri cu cel puțin două ordine de mărime mai
mari decât orice alt alcool. Etanolul contribuie direct la aroma berii, dând naștere unui caracter de
încălzire și jucând un rol în percepția aromei altor componente ale berii. Alcoolii mai mari sunt, de
asemenea, importanți ca precursori ai esterilor aromatizanți . Aceste două cazuri de compuși sunt
adesea considerate ca oferind o contribuție pozitivă la aroma berii. Nu același lucru se poate spune
de exemplu despre dicetonele și unii compuși ai sulfului care dau caracteristici senzoriale neplăcute.

Adăugarea de hamei la bere nu numai că conferă amărăciune, ci și o aromă unică de „hamei”,

datorită complexității uleiului de hamei, care conține peste 300 de componente [10], inclusiv 60 de

pg. 16
hidrocarburi, 20 de aldehide, 50 de cetone, 70 de esteri, 10 acizi, 70 alcooli și 30 compuși ai
sulfului.

Adăugarea de hamei la bere nu numai că conferă amărăciune, ci și o aromă unică de „hamei”,

datorită complexității uleiului de hamei, care conține peste 300 de componente , inclusiv 60 de
hidrocarburi, 20 de aldehide, 50 de cetone, 70 de esteri, 10 acizi, 70 alcooli și 30 compuși ai sulfului
.

Pot apărea o varietate de compuși de aromă, în funcție de tipul de bere și de condițiile de

depozitare. Spre deosebire de unele vinuri, învechirea berii este de obicei considerată negativă
pentru calitatea aromei. În prezent, principala problemă de calitate a berii este modificarea
compoziției sale chimice în timpul depozitării, care modifică proprietățile senzoriale. O mai bună
înțelegere a compușilor cheie de aromă ar fi de o importanță semnificativă, deoarece aceste
informații sunt valoroase pentru tehnologia modernă de fabricare a berii, în special în selectarea
materiilor prime și a tulpinii de drojdie, controlul calității berii, dezvoltarea produsului și
schimbările de îmbătrânire . Astfel, sunt necesare metodologii analitice fiabile și sensibile pentru
extracția și analiza unui număr mare de compuși volatili ai berii.

Au fost folosite mai multe metode de extracție-concentrare pentru analiza compușilor volatili din
bere, cum ar fi extracția lichid-lichid , extracția și distilarea simultană , extracția în fază solidă ,
extracția fluidului supercritic . Cele mai multe dintre aceste metode produc extracte cu compuși
aromatici care sunt reprezentativi pentru matricea lichidă și nu pentru spațiul de cap.
Cea mai utilizată tehnică de eșantionare a spațiului de cap pentru izolarea volatilă este, totuși,
analiza statică, dinamică a spațiului de cap sau tehnica de purjare și captare . Microextracția în fază
solidă în spațiul de cap (HS-SPME) este o tehnică de extracție simplă, rapidă, sensibilă și fără
solvenți, care permite extracția și etapele de concentrare să fie efectuate simultan .

Fibre SPME cu o gamă largă de selectivități sunt disponibile pe piață pentru evaluarea
compușilor volatili. Astfel de fibre includ fibre nepolare, polidimetilsiloxan (PDMS), poliacrilat de
fibre polare (PA) și fibre bipolare Carboxen-polidimetilsiloxan (CAR-PDMS).

Obiectivul acestui studiu a fost dublu; să aleagă fibra adecvată pentru a obține cel mai complet
profil al compușilor volatili ai berii și a optimiza o metodă SPME-GC cu spațiu de cap pentru a
caracteriza profilul compușilor volatili a diferitelor tipuri de bere cu termene de valabilitate diferite,
care pot fi utilizate în continuare pentru a controla volatilitatea berii profil în timpul producției și
depozitării.

pg. 17
 V. Bibliografie
 https://repository.uaiasi.ro/xmlui/bitstream/handle/20.500.12811/1905/THESIS%20Buhaianu
%20Sergiu.pdf?sequence=1&isAllowed=y
 https://www.scribd.com/doc/220951342/Bauturile-Slab-Alcoolice#
 https://king.ro/blog/ghidul-buturilor-alcoolice.-clasificare-mod-de-fabricare-i-
beneficii.html#:~:text=b%C4%83uturi%20slab%20alcoolice%2C%20cu%20un,%2C
%20lichioruri%20%C8%99i%20b%C4%83uturi%20speciale).\
 https://en.wikipedia.org/wiki/Volatile_acid
 https://onlinelibrary.wiley.com/doi/full/10.1002/jib.389
 https://www.proquest.com/openview/433e8bac8e35aa5f0bd44ee1e49c2111/1?pq-
origsite=gscholar&cbl=756356
 https://www.scribd.com/search?query=gaz%20cromatografie
 https://repository.uaiasi.ro/xmlui/bitstream/handle/20.500.12811/1915/THESIS
%20Scutarasu%20Elena%20Cristina.pdf?sequence=9
 https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0021967306008314

pg. 18