2.

1 Medicatia antigutoasă
Substanţele medicamentoase folosite în gută pot acţiona patogenic, scăzând uricemia
crescută patologic,fie prin favorizarea eliminării acidului uric-uricozuria,fie prin
inhibarea sintezei acestuia,acţionand simptomatic. În criza gutoasă sunt folosite
colchicina, precum şi unele antiinflamatorii
nesteroidiene (AINS) şi/sau steroidiene.

2.1.1 Medicamente cu actiune antiinflamatoare

Eficiente în criza de gută, care au drept obiectiv stoparea cât mai rapidă a atacului
gutos şi prevenirea reapariţiei sale:
-colchicina, medicament de referinţă, specific crizei de gută;
-unele AINS(indometacin, ibuprofen, diclofenac, piroxicam); ele reprezintă o
alternativă terapeutică a colchicinei, in criza gutoasă
Colchicina este un alcaloid extras din Colchicum autumnale (branduşa de toamnă).
Este folosită în mod curent pentru atenuarea inflamaţiei din artrita gutoasă acută, dar
recent este discutată şi posibila ei indicaţie in profilaxia episoadelor recurente de artrită
gutoasă sau în alte artrite.(Valentin Stroescu,2011:296)
Efectul său în criza gutoasă este spectaculos, prin reducerea durerii şi inflamaţiei în
primele 12-24 ore. Acţiunea sa este datorată legării de o proteină intracelulară -
tubulina - prevenind polimerizarea ei in microtubuli prin efect toxic mitotic, cu
împiedicarea formării fusului mitotic, în constituţia căruia intră această proteină. Este
inhibată astfel migrarea leucocitară şi fagocitoza,
precum şi formarea de leucotriene B4, eu toate consecinţele antiinflamatorii ce decurg
de aiei. Colchicina, alcaloid din Colchicum autumnale(branduşa de toamna) linişteşte în
mod specific accesul de artrita gutoasă. Bolnavul poate umbla la câteva ore de la
începutul tratamentului, fenomenele inflamatorii sunt atenuate după circa 12 ore şi
înlaturate în 2-3 zile.Alcaloidul este util şi pentru profilaxia acceselor, atunci când
acestea sunt frecvente sau la începutul tratamentului gutei cronice cu uricozurie sau
uricoinhibitoare.
Colchicina este un toxic mitotic, împiedicand formarea fusului ( se leagă de proteina
microtubulară care intră în constituţia acestuia) şi blocând mitoza în metafază, nucleii
devin anormali şi celulele pot muri. Dozele relativ mici, utilizate în criza gutoasă,
inhibă diapedeza si fagocitoza leucocitară. Consecutiv, leucocitele nu se mai pot
acumula în focarele inflamatorii generate de acumularea de cristale de urat monosodic,
producţia locală de acid lactic diminuează şi depunerea uratului este oprită. Întreruperea
cercului vicios, care intretţne inflamaţia acută, explică eficacitatea în criza de gută.
Toxicitatea colchicinei e mare. Dozele utilizate în accesul gutos pot provoca, colici,
diaree, greaţă, voma, fenomene de gastroenterită acută. În administrarea cronică, poate
deprima, hematopoeza, cu risc de agranulocitoză şi anemie apalstică.
În criza gutoasă sunt folosite colchicina precum şi unele antiinflamatorii nesteroidiene
(AINS) şi/sau steroidiene.

1
Unele reacţii adverse ale colchicinei decurg chiar din mecanismul său de acţiune.
Astfel, frecvent determină diaree supărătoare, greaţă, vomă şi dureri abdominale. În
administrare cronică poate induce alopecie, depresie medulară,nevrită periferică şi
miopatie.
Se administrează pe cale orală, fiind rapid absorbită, cu atingerea concentraţiilor
plasmatice maxime in 2 ore. Dozele utilizate sunt de 0,5-1 mg o dată, apoi de câte 0,5
mg la fiecare 2 ore, până dispare durerea sau apar greaţa şi diareea. Trebuie ştiut că are
un indice terapeutic relativ mic, doze de 8 mg pe 24 de ore putând fi fatale.
Antiinflamatoriile, atât nesteroidiene cat şi steroidiene, sunt eficace în criza gutoasa in
principal prin acţiunea lor antiinf1amatoare (prin inhibarea sintezei de prostaglandine
proinf1amatorii), precum şi prin reducerea fagocitozei cristalelor de uraţi de către
macrofagele activate.
Administrată la bolnavii cu acces de gută, colchicina are acţiune antiinflamatoare
specifica puseului de artrită gutoasă.
Ea blocheaza activitatea polinuclearelor neutrofile, inhiband polimerizarea tubulinei
prin fixarea sa pe aceasta. Tubulina este o proteina ce intra in componenta microtubilor
celulari, care sunt implicati in mai multe functii ale polinuclearelor, de exemplu diapeza
si fagocitoza.
Efectele antiinflamatoare ale colchicinei, la bolnavii cu gută se exercita prin:
-inhibarea migrarii leucocitelor spre teritoriul inflamat;
-reducerea fagocitarii cristalelor de acid uric;
-deprimarea metabolismului polinuclearelor din zona inflamată;
-împiedicarea eliberării enzimelor lizozomale şi a mediatorilor
proinflamatori.
Colchicina nu are efect analgezic şi nu modifică valoarea uricemiei sau uricozurei.
În afara acţiunii antiinflamatorii-antigutoase,colchicina are şi alte acţiuni, de obicei
fără semnificaţie clinică:
deprimă centrul respirator;
produce vasoconstricţie cu creşterea valorilor tensiunii arteriale;
scade temperatura corporală;
potenţiază efectul deprimantelor centrale.
Efectele adverse ale colchicinei, chiar dacă este utilizată în doze terapeutice, nu sunt
anodine.Astfel au fost semnalate:
tulburari funcţionale digestive,legate direct de posologie şi de
susceptibilitatea individului;ele se manifestă prin: greaţă, vărsături, dureri
abdominale, diaree;
mai rar pot apărea:
leucopenie, neutropenie,agranulocitoză,anemie aplastică;
azoospermie,cicluri anovulatorii;
erupşii cutanate pruriginoase;
alopecie.
Intoxicaţia acută cu colchicină se manifestă prin:
fenomene de gastroenterită severă: varsaturi,diaree hemoragică, dureri
abdominale intense;
deshidratare rapidă, stare de şoc, anurie;
deprimare respiratorie terminală, precedată de convulsii.

2
Doza toxică de colchicină este de 10mg24 ore, iar doza potential letală de 40 mg/zi.
Contraindicaţiile colchicinei sunt relativ limitate:
insuficienta renală avansată;
afectare hepatică severă;
sarcina(efect mutatogen si teratogen)
perioada de alăptare(trece în laptele matern)
hemopatii maligne.
Colchina este indicată în urmatoarele situaţii clinice:
tratamentul crizei de gută, fiind considerată cel mai activ medicament în
cursul puseului gutos.
Dupa 8-12 ore de la administrarea colchicinei, durerea, redoarea articulară, tumefacţia
şi eritemul local se reduc semnificativ şi dispar în decurs de 48-72 ore, la peste 90% din
pacienţi.
Răspunsul terapeutic rapid la colchicină(în maxim 72 ore) este un criteriu de diagnostic
pentru etilogia gutoasă a artritei, nerezolvarea atacului în acest interval ridicând
posibilitatea existenţei unei alte afecţiuni.
Prevenirea crizei de gută
La bolnavii cu gută cronică, care prezintă atacuri gutoase recurente, colchicina este
utilizată în scop profilactic pentru prevenirea declanşarii unei noi crize, pe perioada
iniţierii tratamentului pe termen lung cu un compus uricoinhibitor sau uricozuric.
Alte indicaţii:artrita acută la bolnavii cu sarcoidoza;
sclerodermie
poliartrita reumatoidă(cazuri selecţionate); în toate aceste afecţiuni,
eficacitatea terapeutică a colchicinei este mai redusă decât în cazul atacului
de gută.
Colchicina se administrează în mod obişnuit pe cale orală, injectarea intravenoasă este
de preferat doar în cazul accesului gutos sau la pacienţii care prezintă intoleranta
digestivă faţă de acest produs.
Posologie:
a.în criza acută de gută
pe cale orală:
-în prima zi:1mg de 3 ori/zi;
-ziua 2 si 3: 1mg de 2ori/zi;
-ziua 4: 1mg/24 ore, seara.
Pe cale iv: doza unica 1,5-2mg,dizolvata extemporaneu in 30ml ser fiziologic(solutia se
injecteaza lent i.v., in decurs de 20 de minute pentru a evita apariţia unei aritmii
cardiace).
b.în profilaxia accesului gutos, se recomandă administrarea a 0,5-1 mg de
colchicină, în fiecare seară pe toata “perioda sensibilă”:în cursul iniţierii
terapiei cu un compus uricoinhibitor sau uricozuric şi înaintea unei
intervenţii chirurgicale(care favorizeaza apariţia crizelor)la pacienţii cu gută
cronică.
b) Medicamente hipourecemiante Medicamentele hipouricemiante,
alcatuiesc tratamentul de fond al gutei având drept scop controlul uricemiei,
împiedicarea apariţiei complicaţiilor renale ale bolii şi tofilor gutoşi.

3
 2.1.2 URICOINHIBITORII

Compuşii uricoinhibitorii sunt medicamente care reduc uricemia prin inhibarea sintezei
de acid uric in organism. Inhiba formarea acidului uric, cu scăderea uricemiei şi a
eliminarii urinare de acid uric. Sunt de ales la bolnavii cu exces de sinteză a acidului
uric, în cazurile cu nefrolitiază uracă şi/sau insuficienţă renală.
Se utilizeaza alopurinolul, analog sintetic de hipoxantină, precursor al acidului uric.
Acesta inhibă xantinoxidaza, împiedicând transformarea hipoxantinei în xantină şi a
acesteia din urmă în acid uric, reacţii catalizate de enzima xantin-oxidază.
Este indicat în stările de hiperuricemie primitivă sau secundară (din hemopatii, după
tratamentul eu anticanceroase). Pe parcursul tratamentului este necesară menţinerea
unei diureze de 2-3 lzi pentru a evita precipitarea xantinei. La inceputul terapiei pot
apărea, ca şi în cazul uricozuricelor, crize gutoase. Reacţiile adverse pot fi de natura
alergicică sau de iritaţie gastrointestinală.
Alopurinolul are urmatoarele proprietăţi farmacocinetice:
-absorbţie digestivă importantă;
-concentraţie plasmatică maximă atinsă în aproximativ 60-90 min de la
ingestie;
-biotransformare hepatică majoritară în aloxantina sau oxipurinol(metabolit
activ).
Deşi are o acţiune inhibitoare mai slabă asupra xantin-oxidazei, aloxantina persistă un
timp mai îndelungat decât alopurinolul ceea ce permite administrarea medicamentului
în priza unică;
Alopurinolul este un compus de sinteză analog al hipoxantinei(precursor al acidului
uric) al cărui efect hipourecimiant se datorează inhibării xantin-oxidazei, enzimă ce
catalizează ultimele două etape ale catabolismului purinelor.
Inhibarea enzimei este atât de competitivă, exercitată de medicament ca atare,cât ăi
necompetitivă, prin intermediul aloxantinei,(formarea metabolitului activ contribuie
atât la prelungirea cât şi la potenţarea efectului hipourecimiant al alopurinolului).
Inhibarea biosintezei acidului uric, după administrarea alopurinolului conduce la
diminuarea concentraţiei plasmatice a acestuia şi a excreţiei sale urinare.Scazând
uricemia, alopurinolul facilitează dizolvarea tofilor gutoşi, previne instalarea artritei
gutoase cronice, inhibă formarea calculilor de acid uric, şi previne dezvoltarea
nefropatiei gutoase.
Alopurinolul inhibă citocromul P450 şi este responsabil de apariţia unor interacţiuni
medicamentoase cu semnificaţie clinică.
Reacţiile adverse cele mai frecvente,după administrarea de alopurinol sunt:
-tulburări digestive: epigastralgii, greaţă, diaree, a căror incidenţa creşte
dacă medicamentul este administrat pe stomacul gol;
erupţii cutanate papuloeritematoase pruriginoase
Mai rar, pot apare:
reacţii de hipersensibilitate manifestate prin: febră, erupţii cutanate,
adenopatii, artralgii, eozinofilie;
depresie medulară,alopecie,ginecomastie,cefalee,vertij.

4
Este recomandat:
a.în scop curativ pentru tratamentul:
gutei cronice tofacee;
guta insoţită de complicaţii renale(nefropatie/litiază urică)
stări de hiperuricemie primara simptomatica care nu pot fi rezolvate prin
administrarea de uricozurice.
b.în scop profilactic pentru a preveni formarea calculozei uriatice, la
pacienţii cu hiperuricemie secundară:
iatrogenă(după administrarea diureticelor tiazidice)
sau survenită în cursul unor hemopatii maligne(leucemii, limfoame), mai
ales la pacienţi tratati cu citostatice.
Medicaţia uricoinhibitoare nu va debuta niciodata în cursul accesului acut de artrită
gutoasă dearece determină prelungirea acesteia prin mobilizarea cristalelor de uraţi din
ţesuturi.Tratamentul cu alopurinol va fi iniţiat la distanţă de minim 15 zile de la
liniştirea crizei de guta, sub protecţie de colchicină sau a unui AINS,pentru a evita
declanşarea unui nou acces de gută.
La adult,doza medie zilnică, se administrează oral, după masă, în priză unică. Ea
variază între 200-400 mg/zi, obiectivul urmarit fiind menţinerea uricemiei sub 6mg%.
La pacienţii cu hiperuricemie secundară unor afecţiuni maligne, doza uzuala
recomandată este de 10-20mg/kg/zi în funcţie de vârstă.
În cursul tratamentului cu alopurinol se recomandă ingestia de lichide pentru a asigura
o diureză de 2-3 litri/zi.
Acidul orotic inhibă formarea acidului inozinic, precursor al hipoxantinei şi are o
eficacitate uricoinhibitoare mai redusă comparativ cu alopurinolul. Doza medie este de
3g/zi, administrată oral, în 3 prize.

2.1.3 URICOZURICELE
Uricozuricele sau uricoelimenatoarele sunt medicamente care cresc eliminarea urinara a
acidului uric prin inhibarea reabsorbtiei sale in tubul contort proximal renal. Sunt
medicamente care cresc eliminarea urinară de acid uric, reducând astfel rezervorul de
uraţi la pacientii cu tofi gutoşi sau cu atacuri frecvente de artrita gutoasă. Sunt indicate
la cei la care excreţia de uraţi este mică şi aparatul renal este neafectat.
Sunt contraindicate la pacienţii ce excretă uraţi în cantităşi mari, existând riscul
precipitării acestora cu formarea de calculi de acid uric, precum şi la cei cu nefropatie
gutoasă sau calculoză uratică preexistentă.
Se folosesc în practica probenecidul şi sulfinpirazona. Ambele sunt acizi organici care
interferă mecanismul transportor ce asigură reabsorbţia acidului uric la nivelul tubului
contort proximal, crescându-i astfel eliminarea urinară.
Probenecidul, dupa o absorbţie intestinală completă, se secretă tubular şi se reabsoarbe
practic în totalitate, epurându-se prin metabolizare hepatică.
De aceea, are un timp de injumătăţire lung, de aproape 12 ore, şi o durată de acţiune
prelungită.
Principala reacţie adversă este legată de riscul depunerii de cristale de acid uric la nivel
renal. Astfel, în timpul terapiei cu probenecid trebuie asigurată o diureza de 2-3 l/zi şi
un pH urinar peste 6, deoarece uraţii sunt mai solubili în urina alcalină. În primele luni

5
de tratament poate creşte frecvenţa crizelor de guta, de aceea trebuie asociate doze mici
de colchicină.
Alta utilizare clinică a probenecidului este asocierea sa în terapia cu penicilină,
deoarece, prin inhibarea secreţiei tubulare a acesteia, îi creşte nivelul plasmatic.
Asocierea ar putea fi utila îndeosebi în cazurile în care este necesară realizarea unei
concentraţii serice mari de penicilină, în endocardită bacteriană, tetanos, septicemii etc.
Totuşi, s-a demonstrat că probenecidul alterează distribuţia tisulară a penicilinei.
Aceasta a făcut ca în ultima vreme sa se renunţe la asocierea probenecidului cu
penicilinele, cu atât mai mult cu cât nu exista practic motive care să împiedice creşterea
dozelor de penicilină pâna la nivelele terapeutice necesare, în funcţie de gravitatea
infecţiei.
Sulfinpirazona este un metabolit activ al fenilbutazonei, cu acţiune uricozurică
similara probenecidului. În plus, are proprietăţi antiinflamatorii şi analgezice, precum şi
antiagregante plachetare. Poate determina frecvent iritaţie gastrointestinală, chiar ulcer.
Este contraindicată asocierea sa cu salicilaţii,deoarece aceştia îi împiedică acţiunea
uricozurică.
Reprezentanţi:probenecid, sulfinpirazona şi benzbromarona.
Probenecidul este un compus uricozuric care reduce uricemia prin creşterea eliminarii
urinare a acidului uric ca urmare a inhibării reasorbţiei tubulare a acestuia.
Efectul uricozuic al probenecidului este mai redus şi mai scurt(12ore) comparativ cu
benzobromarona, iar acţiunea sa uricoeliminatoare diminua semnificativ sau dispare
cand clearenceul creatininei scade sub valoarea de 75 ml/min.
Administrat concomitent cu penicilina G, probenecidul întarzie eliminarea urinară a
betalactaminei, ca urmare a inhibarii excreţiei sale tubulare.Aceasta are drept rezultat
creşterea nivelului plasmatic al antibioticului şi prelungirea efectului său antibacterian,
fenomen care poate prezenta interes terapeutic în unele situaţii clinice.
Acţiunea uricozurică a probenecidului este diminuată de salicilaţi şi de diureticele
tiazidice, asocierile dintre acest compuşi nefiind recomandabilă.
La bolnavii cu gută cronică, în lunile iniţiale de tratament cu probenicid, incidenţa
puseelor acute de artrită gutoasă poate creşte ca urmare a mobilizării depozitelor
tisulare de acid uric
Reacţiile adverse cele mai frecvent semnalate după administrarea probenecidului sunt:
-tulburări digestive,manifestate prin greaţă, anorexie, epigastralgii;
-erupţii cutanate;
-risc de litiază urica şi colici renale în cazul nerespectării creşterii
progresive a posologiei, alcalinizării urinei ţi hidratării necorespunzatoare a
bolnavului;
-riscul declansarii puseelor acute gutoase, la debutul tratamentului, prin
mobilizarea depozitelor tisulare de acid uric;
anemie hemolitica, la pacientii cu deficit de G6PD
Datorită riscului de cristalizare a acidului uric în căile urinare şi apariţia litiazei urice
insoţită de colici renale, terapia cu probenecid(sau alti uricoeliminatori) va fi limitata
doar pentru:
-tratamentul de fond al gutei cronice cu uraturie normala sau scazuta;
-stari de hiperuricemie simptomatica cu deficit de eliminare renala a
acidului uric, la pacientii cu functie renala pastrata si varsta sub 60 de ani;

6
 -adjuvant al penicilinoterapiei, la bolnavii cu endocardita bacteriana
streptococica.
Probenicidul (cp500mg) se administreaza oral:
ca uricozuric:initial 500mg/zi in 2 prize timp de 1-2 saptamani, apoi se continua cu
doza medie uzuala de 1-1,5g/zi, repartizata in 2-3 prize/zi;doza maxima de
probenecid,administrata la nevoie este de 3g/zi;
ca adjuvant al penicilinei G, pe toata perioda administrarii antibioticului:2g/zi fractionat
la 6 ore.
Sulfinpirazona este metabolitul activ al fenilbutazonei, are actiune uricozurica puternica
prin inhibarea reabsorbtiei tubulare a acidului uric.Efectul sau uricoeliminator este de
4-5 ori mai puternic decat alprobenicidului, dar mai redus comparativ cu
benzbromarona.
Alaturi de actiunea uricozurica, sulfinpirazina are si efect antiagregat plachetar.
Sulfinpirazona este mai bine tolerata decat probenecidul.
Principalele sale reactii adverse sunt:
-fenomene de iritatie gastro-intestinala, survenite la aproximativ 10-15%din
pacienti;pot evolua la ulcer sau hemoragii digestive;
reactii alergice cutanate;
-risc mai ridicat de nefroliza urica comparativ cu probenecidul;
risc de depresie medulara;(Aurelia Nicoleta Cristea,2006:698)
Sulfinpirazona este recomandata in tratamentul de fond al gutei cronice tofacee, la
pacientii cu uricozurie scazuta si functie renala neafectata.
Tratamentul cu sulfapirazona, administrata oral incepe cu 50mg de 2 ori pe zi,apoi se
creste lent cu cate 100 mg la o luna pana se ajunge la doza medie uzuala de
400mg/zi.Pe aceasta perioada se asociaza colchicina 1mg/zi pentru a preveni aparitia
unei crize acute gutoase.
Benzbromarona este un uricozuric cu efect prelungit timp de 24-48 ore si puternic,
care inducerapid scaderea uricemiei, cu aproximativ 50-60% ca urmare a inhibarii
resorbtiei tubulare a acidului uric. Scaderea semnificativa a uricemiei dupa
administrarea benzbromaronei creaza un gradient de concentratie intre depozitele
tisulare de urati si plasma, fapt care determina mobilizarea acestora si declansarea unor
accese de guta(se previn prin coadministrarea colchicinei).Spre deosebire de celelalte
uricoeliminatoare, benzbromarona isi pastreaza efectul uricozuric si la pacientii cu
creatinina serica de peste 2mg%, putand fi administrata si la pacientii cu insuficienta
renala.
Principalul efect nedorit al benzbromaronei este riscul de precipitare a uratilor in caile
urianre si dezvoltarea litiazei urice.Rareori au fost semnalate:
diaree, la aproxiamtiv 5% din bolnavi:
reactii alergice cutanate(bromide);
risc de declansare a unor accese de guta la inceputul tratamentului, prin mobilizarea
depozitelor tisulare de acid uric.

7
 2.1.4 URICOLITICE

Uratoxidaza, preparata din Aspergillus flavus, este o enziam proteolitica care reduce în
mod rapid si prelungit uricemia prin transformarea acidului uric in alantoina solubila,
usor de eliminat urinar.
Se utilizează în tratamentul de urgenţă al hiperuricemiei severe şi tranzitorii survenite
în cursul:
hemopatiilor maligne tratate cu citostatice;
la bolnavii cu insuficienta renala care fac hemodializa;
guta severa tofacee.
Uratoxidaza se administreaza exclusiv in mediul intraspitalicesc,pe cale parenterala i.m.
sau i.v., 1 f/zi, apoi se continua tratamentul cu hipouricemiante orale.

2.2 Medicaţia poliartritei reumatoide

Poliartrita reumatoida (PR) este o afecţiune inflamatorie cronică, cu patogenie

imună,caracterizata clinic prin afectarea, de obicei simetrică, a articulaţiilor periferice,
cu distruţia progresivă a structurilor articulare şi periarticulare.
Apar astfel deformari ale articulatiilor, in special a celor de la maini, fapt ce afecteaza
profund calitatea vieţii. Se pot asocia şi manifestări sistemice variate, care agraveaza
tabloul general al bolii.
Complexitatea şi gravitatea simptomatologiei poliartritei reumatoideimpune o terapie
complexa, uneori stadiala, pe termen lung, şi care sa prezinte un raport risc beneficiu
favorabil.
Antiinflamatoarele nesteroidiene ofera un beneficiu simptomatic important şi pot fi
indicate in terapia formelor uşoare de poliartrita reumatoida, deoarece
reduc inflamaţia şi durerea articulară. Nu modifică însa progresia bolii, în speţă
distructia osoasa şi cartilaginoasa.
Antiinflamatoarele steroidiene şi cortizonii sunt larg folosite în terapia poliartritei
reumatoide deoarece diminua şi uneori suprima manifestarile clinicela multi bolnavi.
Pot fi indicate in pusee de acutizare ale bolii pentru mentinereafuncţionalitatii
articulare, dar dezavantajul lor este complicatiile dupa utilizarea pe termen lung:
corticodependenta, ulcer gastrichipertensiune, diabet zaharat şi nu in ultimul rand
osteoporoza, afectiune frecvent întalnita in asociere cu poliartrita reumatoida. De
asemenea, se pot administra intraarticular,în cazul in care este afectat un numar mic de
articulatii.
O alta categorie importantă de medicamente utilizate în tratamentul poliartritei
reumatoide sunt medicamentele care opresc sau încetinesc progresia bolii, numite de
aceea uneori şi antireumatice modificatoare ale bolii. Efectul lor incepe sa devina
vizibil dupa 6 saptamani pana la 6 luni şi se manifesta prin atenuarea fenomenelor
inflamatorii şi dureroase articulare, precum şi acelor extraarticulare (tip noduli
reumatoizi), scăderea VSH-ului şi a factoruluireumatoid, un marker al intensitatii
afecţiunii la multi bolnavi, incetinireaprogresiei radiologice a modificărilor
osteoarticulare.

8
În concluzie, aceasta clasă de medicamente îmbunatateşte prognosticul bolii prin
ameliorarea clinică şi paraclinică.
Din categoria medicamentelor modificatoare ale bolii fac parte:
- compuşii de aur
- antimalaricele (clorochina, hidroxiclorochina)
- penicilamina
- sulfasalazina
- imunosupresoarele şi/sau citotoxicele metotrexat, azatioprina,
ciclosporina, ciclofosfamida, clorambucil, leflunomida)
- medicamentele anti- TNF a (tumor necrosis factor a).

2.2.1Compuşii de aur

Deşi au fost introduşi înca din 1920 in terapia PR, efectul lor benefic a
fost dovedit prin studii clinice abia în 1960. Astfel, s-a demonstrat că sărurile
de aur reduc semnele şi simptomele şi incetinesc progresia bolii, uneori chiar
intarziind distrucţia osoasa şi articulara. Dezavantajul lor major consta in
faptul ca tratamentul pe termen lung, deşi indicat şi benefic, este grevat de
multiple reactii adverse toxice, astfel ca dupa 7 ani doar 10% din bolnavi
continua terapia iniţială.
Mecanismul de acţiune al compuşilor de aur este incomplet elucidat. Probabil se
bazeaza in principal pe alterarea functionalitatii macrofagelor. De asemenea, inhibă
migrarea leucocitelor şi sinoviocitelor în zonele inflamate, au efecte imunosupresoare
prin mecanisme diverse (inhibarea funţiei limfocitare, impiedicarea activarii
complementului), inhibă activitatea enzimelorlizozomale, modifica sinteza colagenului
etc.
Indicaţia lor de elecţie este forma activă de poliartrită reumatoidă sau puseele de
activare ale bolii cronice. Rezultate optime se obţin la bărbaţi, cu o evoluţie de maxim 2
ani a bolii şi cu probe biologice uşor sau deloc alterate.
Contraindicaţiile majore ţin de o toxicitate anterioară cunoscută a acestor substanţe, de
sarcină, insuficienţă renală sau hepatică severă sau discrazii sanguine. Reacţiile adverse
sunt frecvente (30%) şi uneori severe (10%), fiind de natura toxica sau imuna, care
necesită de multe ori oprirea tratamentului. Cele mai frecvente sunt manifestările
cutanate, în special pruruitul (la 15-20% din bolnavi), pigmentarea brun-cenuşie a pielii
şi mucoaselor (crisiaza), fotosensibilizare, alopecie. Tulburarile hematologice pot fi
uşoare:
-eozinofilie(semn al unor reaqii de tip alergic) sau mai grave, putand ajunge la
pancitopeniesau chiar aplazie medulara. Afectarea renala poate determina proteinurie,
cu posibila progresie spre sindrom nefrotic.
Alte reacţii adverse, mai puţin severe, constau în stomatită, gust metalic
în gură, enterocolită cu diaree, afectare oculară prin depunere locală de aur sau reacţii
vasomotorii (nitritoide).
Datorită posibilităţii apariţiei acestor reacţii este obligatoriu un examen clinic general şi
hematologic înaintea inceperii tratamentului, precum şi periodic,pe parcursul acestuia,
cu intreruperea tratamentului in cazul declanşarii manifestarilor nedorite serioase.

9
Preparatele folosite sunt fie injectabile intramuscular – aurotiomalatul de sodiu şi
aurotioglucoza (săruri de aur hidrosolubile, ce conţin 50% aur),fie orale - auranofinul
(derivat de tioglucoza, cu 29% aur).
Farmacocinetica compuşilor de aur este caracterizata printr-opersistenta indelungata
in organism. Se leagă în proporţie de 95% de proteinele plasmatice, se concentrează în
sinoviale, unde pot ramane mai mulţi ani, dar şi în ficat, rinichi, splină, maduva osoasă,
ganglionii limfatici. Timpul total de injumătăţire al preparatelor injectabile este de
aproximativ 1 an, cu toate că pot persista mai mult în epiteliul tubular renal. Nu există o
corelaţie între concentraţia serică de aur şi efectele sale terapeutice sau toxice.
Tratamentul injectabil se face şi muscular, cu creşterea progresivă a dozajului pană se
atinge o doză totală de 1000 mg, sau apare o ameliorare semnificativă a tabloului clinic.
Dacă bilanţul este favorabil şi nu au apărut reacţii adverse serioase se continuă prin
administrarea medicamentului la intervale de timp din ce în ce mai mari (2,3 sau 4
saptămâni). Terapia orală se administrează zilnic in doze varia bile intre 6 şi 9 mg.

2.2.2Antimalaricele

Sunt derivaţi 4-arninochinolinici, cei mai folositi fiind clorochina şi hidroxiclorochina.

În terapia poliartritei reumatoide au o eficacitate comparabilă cu cea a compuşilor de
aur, care este evidentă după o perioadă de latenţă de 12-24 săptiămâni. Pe lângă
ameliorarea clinică, cu reducerea inflamaţiei şi a durerii, scad VSH şi titrul factorului
reumatoid, care este considerat un marker al intensităţii bolii. Totuşi, nu modifică
manifestările radiologice şi nu reduc progresia leziunilor osoase erozive. Mecanismul
acţiunii lor antiinflamatorii nu este cert.
Inhibă răspunsul limfocitelor T la mitogeni, scad chemotactismul leucocitar, inhibă
fagocitoza, sinteza condroitin-sulfatului şi a hialuronidazei, stabilizeaziă membrana
lizozomală şi inhibă sinteza de acizi nucleici (ADN, ARN).
In poliartrita reumatoidii sunt indicate fie singure, fie în asociere cu AINS, în caz de
răspuns incomplet la tratamentul cu acestea. Pot fi utile şi în unele forme de lupus
eritematos diseminat, in sindromul Sjogren şi în artrita cronică juvenilă. In plus,
datorită proprietăţilor sale antiagregante plachetare, hidroxiclorochina pot fi utili şi in
profilaxia trombozelor arteriale. Au eficacitate şi in fotodermatoze, în porfirii,
scleroderrnii, lichen, acnee rozacee etc.
Sunt contraindicate în sarcină, afecţiuni hepatice, oculare şi în psoriazis.
Reacţiile adverse cele mai importante, care apar dupa o utilizare prelungită, sunt cele
oculare. La început apar dificultăţi de acomodare reversibile. Depozitele
corneene,reversibile şi dependente de doză, nu contraindica continuarea tratamentului.
Principala reacţie adversă este retinopatia, care poate deveni ireversibilii. Retinopatia
poate fi prevenită dacă nu se depăşesc 250 mg/zi de clorochină sau 400 mg/zi de
hidroxiclorochina, iar controalele oftalmologice se efectuează la 4-6 luni.
Hematologic, pot induce hemoliză la indivizii cu deficit de glucozo-6-fosfat-
dehidrogenazii şi agranulocitoza. Alte efecte secundare sunt la nivel cutanat, prin
coloarea în galben a tegumentelor şi mucoaselor, decolorarea parului şi gene lor,
toxidermii diverse. Efectele neuropsihice se manifestă prin psihoze, insomnie (nu se
administrează seara).

10
 Farmacocinetica hidroxiclorochinei şi clorochinei este similară după o rapidă şi
aproape completa absorbţie digestivă, ating o concentraţie plasmatică maximă în
aproximativ 3-6 ore, cu distribuţie tisulară largă. Se depozitează în ficat, splină,
plamâni, suprarenală, precum şi în zonele ce conţin pigment melanic (coroida). Se
eliberează lent prin urină, în majoritate sub formă nemodificată, cu un timp de
înjumătăţire plasmatic de 41-48 de ore (dar un timp de înjumătăţire din organism de 1
2luni).
Hidroxiclorochina sulfat este de preferat în tratamentul poliartritei reumatoide, fiind
mai eficace şi mai bine tolerata. Se incepe cu o doză maimare, de 6 mg/kg şi zi, dar nu
mai mult de 400 mg zilnic, cu scăderea la 200 mg/zi, ca doză de întreţinere, după
ameliorarea clinică.

2.2.3Penicilamina si salazina
Penicilamina, un metabolit al penicilinei, este un analog al cisteinei. Ca şi pentru
compuşii de aur, efectul benefic în poliartrita reumatoidăeste maxim după 3-6 luni de
tratament.
Mecanismul său de acţiune este incert. Se ştie că interferează sinteza de ADN, colagen
şi mucopolizaharide. Determina o reducere a titrului factorului reumatoid, probabil prin
desfacerea puntilor disulfidice ale macroglobulinelor sau printr-o intervenţie la nivelul
sistemului imun.
În afara de efectele în poliartrita reumatoidă, penicilamina are proprietăţi chelatoare,
fiind utilă în intoxicaţia cu metale grele (mercur, plumb) sau în boala Wilson
(degenereşcenţa hepatolenticulară).
Este indicată ca terapie de rezervă la bolnavii cu PR forma activă, progresiva, eroziva,
care nu au raspuns favorabil la compuşii de aur.
Este contraindicată administrarea concomitentă pe cale orală a altor medicamente
deoarece, prin chelare, penicilamina le poate reduce absorbţia digestivă.
Are multiple reacţii adverse, motiv pentru care este utilizată limitat. Acestea pot fi
reduse prin administrarea de doze mici şi prin trecerea progresivă la dozele de
întreţinere. Majoritatea reacţiilor adverse sunt de natură imunologică. Pe primu loc se
află afectarea renală, cu proteinurie şi nefropatieprin complexe imune, reversibile.
Tulburarile hematologice pot fi reprezentate de agranulocitoza şi anemie aplastică. Pot
aparea unele afecţiuni autoimune, reacţii cutanate diverse, alterarea precepţiei gustative.
Pentru evitarea reacţiiloradverse grave este necesar un control hematologic şi al urinii
periodic, cu oprirea tratamentului in situaţii critice. Multitudinea reacţiilor adverse
necesităla 40% din bolnavi oprirea administrarii penicilaminei. Farmacocinetica sa este
caracterizata printr-o biodisponibilitate orală de 50%, crescută de administrarea la o ora
şi jumatate după mese. Se leagă în proporţie de 80% de proteinele plasmatice. Se
elimină urinar în primele 24 de ore şi are un timp de injumătăţire plasmatic de circa 54
ore.
Penicilamina se administrează iniţial în doze de 125-250 mg/zi, timp de 1-3 luni, iar
dacă nu apar efecte adverse, dar nici ameliorări, doza se dublează, putandu-se atinge un
maxim de 750 mg/zi. Daca terapia se opreşte dupa ameliorarea bolii, pot apărea
recăderi in următoarele 6 luni.
Sulfasalazina

11
 Este utilizată extensiv în terapia rectocolitei ulcerohemoragice Conţine în moleculă
sulfapiridina şi acid 5-aminosalicilic, legate diazo.
Bacteriile din colon scindează legatura diazo, eliberând cei 2 constituenţi, care au
acţiune antiinflamatoare şi imunomodulatoare. Totuşi,se pare că sulfapiridina este mai
activă in PR. Ameliorarea apare după 1-3 luni de tratament, fiind,probabil, superioară
hidroxiclorochinei în reducerea eroziunii osoase.
Reacţiile adverse sunt mai reduse decat ale celorlalte produse folosite în terapia PR şi
includ greaţa, voma, ameţeli, cefalee şi ocazional leucopenie.
Tratamentul se incepe cu 0,5 g/zi cu creştere saptamanală a dozajului.

2.2.4 Imunosupresoarele şi/sau citotoxicele

Această clasă are eficacitate similară cu a compuşilor de aur în tratamentul PR şi
actionează prin interferarea capacităţii organismului de a răspunde la agresiunea imună
prezentă în această boală. Atât imunosupresoarele cât şi citotoxicele afectează celulele
imunocompetente şi pe cele conjunctive.
Utilitatea lor este posibilă numai în folosirea pe termen lung, care este grevată de
reacţiile adverse toxice specifice clasei.
Metotrexatul, un citotoxic şi imunosupresor potent, este utilizat în doze mici (15 mg)
orale, săptiămânale. Actionează benefic in PR prin inhibarea unor enzime implicate în
sinteza acizilor nucIeici. Toxicitatea sa poate fi redusă prin administrarea de
leucovorină sau acid folic.
Azatioprina este un citotoxic ce inhibii sinteza acidului inozinic şi functia limfocitelor
B şi T.
Ciclosporina, imunosupresor prin efect asupra limfocitelor T, acţionează supresor
asupra interleukinei-2 (IL-2) şi a factorului de necroză tumorală (tumor necrosis factor
a-TNF a).
Agenţii alchilanţi, de tipul Clorambucil şi Ciclofosfamida afectează funcţia
limfocitelor T şi B prin legarea de ADN.Leflunomida este un agent imunosupresiv nou
introdus in terapia PR.
Acţioneaza prin sciiderea sintezei de novo a ARN-ului, cu translocarea genei p 53 in
nucleu. Aceasta, odată activată, opreşte ciclul celular in faza G1. Astfel este inhibata
preferential proliferarea limfocitelor T autoimune şi producţia de autoanticorpi de către
limfocitele B. Are eficacitate similară metotrexatului, cu care se poate asocia in formele
incipiente de PR. Poate produce diaree şi creşterea enzimelor hepatice. Se
administrează oral, se absoarbe intestinal aproape 100% şi are un timp de înjumătăţire
plasmatic lung, de 15 zi1e in medie, datoritii unei legări foarte mari de proteinele
plasmatice.

2.2.5Medieamentele anti- TNFa

TNFa este o citokină cu ro1 principal în procese1e inflamatorii din PR. Este produs de
macrofage1e şi 1imfocitele T activate şi stimulează eliberarea altor citokine
inflamatorii, cum ar fi interleukinele (IL-I a, IL-6, IL-8) şi a unorproteaze. Acţionează
prin stimularea unor receptori membranari (TNF) sau a porţiunii lor extracelu1are
solubile (soluble tumor necrosis factor receptor- TNFR).
Infliximab este un anti corp monoclonal hibrid (murin şi uman), care se leagă în mod
specific de TNFa uman. Singur sau in asociere cu metotrexatul, are eficacitate

12
demonstrată în studii clinice, incetinind progresia modificărilor radiologice. Etanercept
este o proteină de fuziune recombinantă formataă din 2 jumătăţi de receptor solubil
TNFp75 legate de portiunea Fe a IgG] umane. Leagă 2 molecule ale TNFa. Se
administrează subcutanat, iar asocierea cu metotrexatul este avantajoasa. Ambele
substanţe prezintă riscul apariţiei, pe parcursul tratamentului, de anticorpi indreptaţi
împotriva lor, dar aceasta nu pare să le afecteze eficacitatea. Asocierea metotrexatului
poate reduce prevalenţa apariţiei acestor anticorpi.
Sunt posibile de asemenea şi alte interferenţe asupra imunitaţii.

2.3 AINS
Aceasta grupă terapeutică cuprinde o gama larga de substante active, cu structuri foarte
variate, dar care au proprietăţi farmacologice şi farmacotoxiologice relativ
asemanatoare. Medicamentele din aceasta clasa au 3 efecte majore: analgezie,
antipiretic şi antiinflamator.
Efectul lor analgezic difera de eel al opioidelor, deoarece ele acţionează prin creşterea
pragului sensibilităţii dureroase, şi nu prin creşterea suportabilitatii. Intensitatea
efectului lor analgezic este comparabil cu al codeinei. Influenteaza mai bine durerea
fazică decat durerea tonica şi, datorită faptului ca au şi actiune antiinflamatoare, au
efect in special asupra durerilor de cauza inflamatorie. Eficacitatea lor este
simptomatica, iar spectrul de afecţiuni în care sunt indicate este larg, avand in vedere
acţiunile lor variate:
dureri de intensitate mica sau moderatii, in special de natura inflamatorie, de diverse
etiologii (cefalee, nevralgii, mialgii, artralgii, dismenoree, dureri postoperatorii).
Acţiunea lor antiinflamatorie este evidentă in diferite boli reumatice: reumatismul
poliarticular acut, poliartrita reumatoidă, spondilita anchilopoietică etc. În afara acestor
indicaţii majore, unele medicamente din această clasă inhibă funcţiile plachetare, având
efect antiagregant plachetar, util clinic în profilaxia pe termen lung a afecţiunilor
trombotice arteriale. De asemenea, înrudit cu proprietăţile antiinflamatoare este efectul
protector faţă de arsurile solare şi prin ultraviolete, folosirea lor inaintea expunerii la
soare putând împiedica apariţia eritemului dureros.
Mecanismul lor de acţiune face ca această grupă de substanţe să prezinte şi alte acţuni
terapeutice considerate indicaţii secundare, în afara primelor trei, principale. Astfel,
micşorează motilitatea intestinală şi reduc mişcarea apei şi electrolitilor spre lumenul
intestinal, putând fi utile, sub formă injectabilă, la bolnavii cu diaree consecutivă
iradierii intestinului. De asemenea,inhibă contracţiile uterine, având efect tocolitic,
utilizat terapeutic în dismenoree sau pentru prevenirea naşterii premature. Datorită
favorizării închiderii canalului arterial (comunicare între artera pulmonară şi
aortă,caracteristică circulaţiei fetale sunt indicate la nou-nascuţii la care persistă acest
canal arterial.
Sunt contraindicate în preajma naşterii, moment în care, pe langă întarzierea
declanşării travaliului, pot favoriza închiderea prematură a canalului arterial.
Această multitudine de efecte benefice decurge din mecanismul principal de acţiune
al acestor substanţe, comun pentru intreaga clasă. Ele reduc sinteza de prostaglandine
prin inhibarea ciclooxigenazei (COX), enzimă ce catalizează ciclizarea oxidativa a
acidului arahidonic, cu formarea de endoperoxizi ciclici, precursori ai prostaglandinelor
(PG), prostaciclinei (PGI2)şi tromboxanilor.

13
 Aspirina (acidul acetilsalicilic), care poate fi considerată capul de serie al acestei clase
şi standardul după care au fost măsurate efectele antiinflamatorii ale altor agenţi
sintetizaţi ulterior, inhibă ireversibil ciclooxigenaza plachetară,în comparaţie cu
celelalte substanţe, care o inhibă reversibil.
Datorita acţiunii antiinflamatorii, unii compuşi AINS sunt medicamente eficiente în
cursul crizei acute de gută şi constituie o alternativă terapeutică din ce în ce mai
frecvent aleasă la pacientii care prezintă intoleranţă digestivă la colchicină.
Efectul lor favorabil asupra artritei gutoase se datoreaza:
-inhibării ciclooxigenazei şi împiedicării eliberării de prostaglandine, cu rol
proinflamtor;
-reducerea procesului de fagocitoză macrofagică a cristalelor de uraţi.
Cei mai recomandaţi compuşi AINS, la pacienţii cu criză acută de gută, sunt:
indometacina, administrata oral, în doza iniţială de 50mg la interval de 6 ore, în
primele 24 de ore de la debutul crizei.În zilele urmatoare se continuă tratamentul
administrând indometacina în doza de 75-100mg/zi, timp de încă 6 zile.
Dintre AINS, indometacina este cel mai frecvent folosită în prezent, uneori chiar ca o
altemativa la terapia cu colchicină, datorită toxicităţii mari a acesteia din urmă. Şi alte
AINS cu efecte antiinf1amatorii pot fi utile, cu excepţia salicilaţilor, care se ştie că
interferă cu excretia uratilor. Oxaprozinul un derivat de acid propionic, care are în plus
şi efect uricozuric, pare a fi antiinf1amatorul de ales in criza gutoasa la pacienţii fără
nefrolitiază urică.
Ibuprofenul, se administrează oral în doze de 800mg/zi, fracţionat la interval de 6 ore
până la liniştirea crizei(2-3 zile) apoi se continuă cu 400-600 mg/zi, în 2-3 prize, înca 5
zile.
Naproxenul, în doză de 250mg de 3 ori/zi timp de 7 zile. Fenilbutazona şi
indometacina pot fi folosite pentru combaterea accesului de guta, în cure de scurtă
durată. Beneficiul terapeutic se datorează efectul antiinflamator, la nivelul articulaţiei,
unde în gută, se produce o reacţie inflamatorie la cristalele de urat de sodiu.(Ion
Fulga,2006 :509)
Fenilbutazona şi indometacina pot fi folosite pentru combaterea accesului de gută, în
cure de scurtă durată. Beneficiul terapeutic se datorează efectului antiinflamator, la
nivelul articulaţiei, unde în guta, se produce o reacţie inflamatorie la cristalele de urat
de sodiu.
Fenilbutazona, în mod clasic considerată ca fiind compusul AINS cel mai eficient în
criza gutoasă, datorită riscului hemoragic şi ulcerigen crescut, nu se recomandă în
tratamentul acestei afecţiuni.

2.4.Tratamentul gutei cu gemaeterapice

2.4.1Generalităţi despre gemaeterapie

Gemoterapia este o terapie naturală care utilizează extracte obţinute din ţesuturi
vegetale aflate în faza de creştere.În aceste ţesuturi embrionare se regasesc, indiferent
de vârsta plantei, proprietăţile de menţinere a reacţiilor anabolice, ale celulei vegetale,
capacitatea de reproducere şi de multiplicare celulară. Gemoterapia poate fi considerată
şi o punte de legatură între alopatie şi homeopatie. Este apropiată de alopatie prin

14
modalitatea de prescriere clinică, ce vizează vindecarea simptomelor clinice şi
normalizarea parametrilor biologici, pe baza organotropismului(acţiunii specifice la
nivelul anumitor organe) fiecărui preparat gemoterapic (fapt demonstrat prin cercetări
ştiintifice "in vitro" si "in vivo"). Este apropiata de homeopatie prin modul de
preparare: diluţia 1 decimală (D1) care conferă produsului proprietatea de a regla
potenţialul energetic al sistemului reticulo-endotelial. Se iniţiază astfel reacţii care duc
la eliberarea celulelor de toxine ( detoxifiere celulara), producându-se aşa-numitul
"drenaj celular", astfel încât celulele deblocate îşi pot reface structura şi
funcţionalitatea.

La baza gemoterapiei stau 4 postulate:

1.  Întrucât viaţa este expresia dinamicii celulare, pentru vindecare este necesară
utilizarea de celule în faza de diviziune potentiala care pot actiona si stimula alte
tesuturi celulare.
2. Viaţa animală depinde complet de viaţa vegetală, ceea ce alimentează esenţa
vieţii animale, o poate regenera atunci când apar alterari morfo-patologice.
3. Arborii reprezintă sediul vegetal în care energia vitală se exprimă în fiecare an
sub forma unei reînoiri celulare masive. Din acest motiv, toate ţesuturile
arborilor pe cale să apară sau care sunt în curs de diviziune (meristeme) sunt
cele mai indicate pentru dezintoxicarea, regenerarea şi vindecarea celulelor
omului.
4. Printre plantele utilizate, mesteacanul (BETULA PUBESCENS si BETULA
VERRUCOSA) si stejarul (QUERQUS PEDUNCULATA) sunt cele care
poseda cele mai clare si puternice capacitaţii de adaptare, aclimatizare,
rezistenta si regenerare.Tesuturile embrionare ale acestor plante formeaza baza
primara a terapiei de drenaj gemoterapic.

În cuvinte simple aceste postulate pot fi

explicate astfel: materia vie este într-o continua mişcare si schimbare; viaţa vegetală,
animală, umană, dar şi minerală există datorită unei strânse legaturi şi influenţe
reciproce. Liantul îl reprezintă aminoacizii, respectiv PROTEINA, care sta la baza
vietii, a materiei vii.Atâta timp cât vegetalele pot sa interactioneze cu componentele
organismelor animale si umane prin hrana, stimulând crestera si dezvoltarea acestora,
este limpede si logic ca aceleasi substante pot sa intervina si în cazul unor distructii
celulare sau functionale pentru corectia lor. Acest lucru poate fi realizat doar cu ajutorul
acelor structuri vii care îsi pastreaza nealterat principiul de diviziune celulara.Ţesuturile

15
care au aceste proprietăţi sunt ţesuturi vegetale tinere numite şi tesuturi meristematice.
În plus, modul de preparare al acestora,în stare proaspata,pastreaza nealterate principiile
active: enzime, fitohormoni,aminoacizi, substanţe cu structuri asemănătoare
organismului uman care pot, datorită acestei calitţii să iniţieze reacţii la nivel celular, cu
rol de fagocitare - eliminare a substantelor străine, având ca rezultat detoxifierea
celulelor blocate şi reluarea functionalităţii lor.Gemaeterapicele, sunt în esenţă ţesuturi
meristematice, sau de origine, cele mai tinere ţesuturi din corpul plantelor care se
găsesc în continuă diviziune,fiind capabile să crească şi să formeze noi organe.După
poziţia pe care o ocupă în plantele adulte,meristemele sunt de 3 feluri:apicale,latelare şi
intercalare.(Sorina Sorescu,2010:15)

Meristemele apicale se găsesc în vârful tuturor organelor vegetale şi sunt cele mai
importante deoarece lor li se datorează creşterea nelimitată a plantelor.Meristemele
laterale sunt aşezate lateral faţă de axul organului şi paralel cu el, fiind întâlnite la
plantele ce prezintă îngroşări secundare, arbori, arbusti , dar lipsesc aproape în totalitate
la plantele ierboase.

Meristemele intercalare sunt cele mai rare meristeme, întâlnindu-se la plantele care au
tulpina împărţită în noduri şi internoduri, fiind localizate deasupra fiecărui nod,
intercalate între ţesuturile definitive la monocotiledonate.

După originea şi gradul de dezvoltare a celulelor care alcatuiesc meristemele, ele se pot
clasifica în 3 categorii:meristeme primordiale, primare şi secundare.
Meristemele primordiale sunt cele mai ţesuturi care se întâlnesc în embrion.Ele ocupă
extemităţile axei plantelor,find formate din celule mici, izodiametrice,cu pereţii foarte
subţiri, fără spaţii intercelulare, cu vacuole mici şi numeroase.Aceste celule se divid
continuu, fiind lipsite de orice specialitate funcţională.Din cauza aspectului de con al
vârfului rădăcinii şi a tulpinilor tinere în care sunt localizate se mai numesc şi conuri
vegetative.
Meristemele primare provin din celulele meristemului primordial, din vârful vegetativ
care se aranjează în straturi şi cordoane de celule, care se divid mai rar dând naştere
foiţelor histogene.În cazul radacinii, cele 3 foiţe histogene sunt:
-dermatogenul,din care se divide rizodermă şi
-periblemul, din care se dezvoltă scoarţa primară
-pleromul care va forma cilindrul central
Aceste foiţe vor da naştere la structura primară a rădăcinii.
În cazul tulpinii, cele 3 foiţe histogene sunt:
-protoderma,care va da naştere epidermeiş
-procambiul care va forma ţesuturile conducătoare şi mecanice
-meristeme fundamentale care vor da naştere ţestutului fundamental
Meristemele secundare se formează din ţesuturi parenchimatice definitive ale căror
celule redobândesc propritatea de a se divide.Acestea sunt întâlnite doar la plantele
capabile de îngroşări secundare arbori arbuşti.
Tulpina îşi are originea în embrionul seminţei care conţin 2 elemente tigela din care
se formează axa hipocotilă axa de la baza tulpinii până la baza frunzei şi gemula din

16
care se formează axa epicotilă care cuprinde zona dintre cotiledoane şi prima frunză
normală.
Porţiunea de tulpină împreună cu frunzele formate pe ea se numeşte lăstar.Acesta se
formează pe seama acţiunii conului vegetativ e alcătuit dintr-un strat extern
dermatogen, spre interior se întâlneşte corpusul şi tunica . Locul mai umflat pe tulpină
unde se prind frunzele sn nod.Distanţa dintre doua noduri sn internod.Unghiul pe care
se inserează frunza pe tulpină sn axilă sau subsioara frunzei de care se ataşează mugurii
axilari care au dispunere laterală,iar ultimulo internod se încheie cu mugurele terminal.
Un mugure conţine în partea centrală conul vegetativ protejat de catafile.Clasificarea
mugurilor se face în funcţie de organele ce se vor dezvoltadin ei:
-muguri foliari frunze
-muguri florali flori
-muguri micşti
Mugurii normali sunt cei care se nasc din primordiile conului vegetativ, se formează
vara, rămân în repaus iarna şi se dezvoltă primăvara viitoare.Cei care rămân în stare
latentă o perioadă mai mare de timp se numesc muguri adormiţi.
Mugurii adventivi nu se dezvoltă din primodiul conului vegetativ, ci pe ramuri,
rădăcini sau frunze.
Muguri de înlocuire e mugurul care ia loc acelui terminal, un mugur axilar.

2.4.2 Schema de tratament gută

Gemoderivat din muguri de mesteacăn – o monodoză pe zi, diluată în 50 ml apă plată,

cu 15 min înainte de masă, dimineața.
Gemoderivat din muguri de ulm – o monodoză pe zi, diluată în 50 ml apă plată, cu 15
min înainte de masă, la amiază.
Gemoderivat din muguri de frasin – o monodoză pe zi, diluată în 50 ml apă plată, cu 15
min înainte de masă, seara.

Mesteacănul Betula Pendula

Este un arbore foios care prezintă în sol o rădăciă puternică.Tulpina zveltă, conică,
înaltă până la 30 de metri prezintă scoarţa albă, netedă, cu epidermă ce se exfoliază
circular în fâşii subţiri.Frunzele sunt romboidale până la romboidal-serate, glabre,cu
faţă lucitoare, pe dos cu nervuri slab proeminente.Florile unisexuate sunt grupate în
amenţi.Fructul e o samară.
Organul utilizat: MUGURII, bogat în: polifenoli, leucadelfină, acid cofeic, galic,
saponine, taninuri de natură pirocatechinică, metilpeniozan, betulozid,
mucilagii,zaharoză,ulei volatil, rezine, betulină, vitamina C.
Prin conţinutul său în principii active, mesteacănul este folosit în:edeme datorită
insuficienţei circulatorii, diureză, eliminarea sărurilor de calciu şi a colesterolului pin

17
urină, nefrite, litiază urinară,uremie,gută,reumatism,ascită, boli de rinichi.
(Ardelean,Mohan 2008:76)

Ulmul Ulmus Minor

Ulmul e un arbore foios care prezintă în sol o rădăcină pivotantă, dezvoltată

lateral.Tulpina dreaptă, îngroşată la bază, înaltă până la 30 de metri cu coroană conică
până la globuloasă cu ramuri aşcendente prezintă scoarţa cenuţiu-închisă.Frunzele
alterne, eliptice,glabre, ascuţite la vârf, asimetrice la bază, pe dos cu smocuri de peri la
subsuara nervurilor.Florile hermafrodite,peţiolate,sesile,dispuse în fascicule dese, brun-
violacee, apar înaintea înfrunzirii.Fructul e o samară turtită,eliptică, cu sămânţa aşezată
spre vârf.
Datorită substanţelor amare,răşinii,taninului şi mucilagiilor e utilizat în:ascită, erupţii
tegumentare, gută,reumatism,obezitate.(Ardelean,Mohan 2008:78)

Frasinul-Fraxinus Excelsior

Arbore foios care prezintă în sol o rădăcină pivotantă, puternic dezvoltată

lateral.Tulpina dreaptă,cilindrică,înaltă până la 40 de metri, cu o scoarţă netedă,
cenuşie-verzuie sau uşor roşiatică în tinereţe, mai târziu scoarţa este crăpată, cenuşie-
deschis,până la negricioasă.Frunze imparipenat-compuse,mari cu 7-
15foliole,lungi,sesile,ovat-lanceolate,ascuţite la vârf,uşor glabre,pe dos slab-pubescente
în lungul nervurii mediane.Flori mici,violacee,dispuse în panicule.Fructe samare
cenuşiu-gălbui cu achena turtită.
Fraxini gemmae conţine:manitol, inozitol,cvercetină,acid malic,ursolic,tanin,gume,ulei
volatil,săruri mineral.
Se foloseşte în gută, constipaţie,gripă,guturai,colecistite,angiocolite,ulcer gastric,ulcer
duodenal,reumatism,poliartrită,enterocolită,acnee.(Ardelean,Mohan 2008:242)

18