2.

Perspectivele teoretice cu privire la dezvoltarea umana

2.1 Teoria dezvoltării cognitive (Jean Piaget)
2.2 Teoria dezvoltării psihosexuale (Sigmund Freud)
2.3 Teoria dezvoltării psihosociale (Erik Erikson)

2.1 Teoria dezvoltării cognitive (Jean Piaget)

Cum învățăm lucrurile? Răspunsurile la această întrebare străveche au fost examinate și analizate de mulți
oameni de știință. Există o mulțime de teorii proeminente care explică dezvoltarea cognitivă și ne ajută să
înțelegem fundamentul cunoașterii.
Unul dintre cele mai proeminente răspunsuri la această întrebare a venit de la un psiholog elvețian, Jean
Piget. Care este teoria lui Piaget despre dezvoltarea cognitivă? Prin studiul celor trei copii ai săi, din fragedă
copilărie până au început să vorbească, Piaget a dezvoltat o teorie a dezvoltării cognitive care a descris o serie de
etape ale dezvoltării intelectuale pe care copiii le trec până la maturizare.
Înainte de Piaget, oamenii aveau tendința să se gândească la copii ca la niște versiuni mici ale adulților.
Pornind de la principiile dezvoltării umane, pedagogii trebuie să aibă în vedere că un copil nu este un adult în
miniatură, ci el gândește diferit, percepe lumea diferit.
Când a analizat rezultatele testului de inteligență, a observat că copiii mici oferă răspunsuri diferite față de
copiii mai mari.
Acest lucru i-a sugerat că copiii mai mici nu sunt mai proști – un copil mai mare este mai deștept cu mai
multă experiență. În schimb, copiii pur și simplu au răspuns diferit pentru că s-au gândit diferit la lucruri. În mod
similar, când Piaget l-a observat pe nepotul său Gerard jucându-se cu o minge, a observat ceva ce pentru adulți
pare irațional. Când mingea s-a rostogolit de sub o canapea, Gerard a început să se uite la ea din locul în care a
văzut ultima dată mingea, nu de sub canapea. Aceste observații i-au întărit ideea că copiii mici și copiii mai mari
au diferențe calitative și cantitative în gândire.
În centrul teoriei lui Piaget se află ideea că copiii se nasc cu o structură mentală de bază, care oferă
structura pentru învățarea și cunoașterea viitoare. În esență, construim o lume în jurul nostru în care
încercăm să aliniem lucrurile pe care le știm deja și ceea ce descoperim brusc.
Prin urmare, teoria lui Piaget are două aspecte de bază: În primul rând ne construim imaginea lumii –
ajungem să cunoaștem ceva. Apoi trecem prin etape de punere în aplicare a cunoștințelor cu ceea ce ne spune
lumea din jurul nostru – descoperim deosebirile/nepotrivirile.
Teoria este construită în jurul a trei componente de bază: 1. Schemele; 2. echilibrul, asimilarea și
acomodarea; 3. stadii de dezvoltare.
Scheme. O schemă este o descriere atât a acțiunilor mentale, cât și a celor fizice necesare în înțelegere și
cunoaștere. Este o categorie de cunoștințe utilizate în interpretarea și înțelegerea lumii – elementele constitutive
ale cunoașterii. Fără ele, lumea ar fi de neînțeles.
Aveți multe scheme despre o varietate de lucruri. Un exemplu ar putea fi schema dvs. despre cartofi – ce
știți despre ei? Cunoștințele dumneavoastră ar putea fi bazate pe experiențele dumneavoastră; au un gust bun
atunci când sunt copți, au un strat exterior și sunt crescuți sub pământ. Schema dvs. este, în esență, cunoștințele
pe care le aveți (cresc sub pământ) și experiențele dvs. cu privire la obiect/idee (au un gust bun atunci când sunt
copți). Prin urmare, o schemă se va schimba în timp.
O schemă este o structură cognitivă care reprezintă cunoștințe despre tot ceea ce știm despre lume, inclusiv
despre sine, ceilalți, evenimente etc.
O schemă este importantă pentru că ne permite să dăm rapid un sens unei persoane, unei situații, unui
eveniment sau unui loc pe baza unor informații limitate. Așadar, atunci când o schemă este activată, ea „umple”
detaliile care lipsesc. Piaget a considerat că schemele au această capacitate de a se schimba pe măsură ce oamenii
procesează mai multe experiențe. Conform teoriei sale, un copil ar modifica, adăuga sau schimba schemele
existente pe măsură ce apar noi informații sau experiențe. Astfel, dacă într-o zi copilul ar mânca un cartof
dezgustător, el sau ea ar adăuga la schema existentă. Cartofii nu ar fi doar gustoși, ci ar putea avea ocazional un
gust dezgustător. Mai mult, pe măsură ce se ajunge la maturitate, schemele devin mai complexe. De exemplu,
schema dvs. despre cartofi devine mult mai amplă; poate că obțineți mai multe informații despre diferitele soiuri,
înțelegeți cum diferiți cartofi au gusturi diferite și așa mai departe.
Piaget a sugerat că schemele devin în cele din urmă organizate într-o ordine ierarhică, de la o schemă
generală la o schemă specifică. Un sugar are o schemă, cum ar fi reflexul de supt. Atunci când ceva atinge buzele
copilului, acesta începe să sugă. Pe de altă parte, pe măsură ce îmbătrânești, aceste scheme devin mai puțin
genetice și mai mult legate de ceea ce ne înconjoară. Nu te duci la un restaurant, plătești nota de plată, mănânci
mâncarea și apoi comanzi. Faci totul în ordine inversă și acesta este un exemplu de schemă complexă.
 Echilibru, asimilare și acomodare. Cel de-al doilea concept fundamental este o unitate din trei concepte:
echilibru, asimilare și acomodare. Dintre acestea trei, asimilarea și acomodarea sunt cele două procese de bază
pe care oamenii le folosesc pentru a se adapta la mediul înconjurător – încercarea de a da sens noilor informații
și de a le folosi pentru viitor. Pe de altă parte, echilibrul este încercarea de a găsi un echilibru între schemele din
capul tău și apoi ceea ce îți spune mediul.
Asimilare. Când preiei noi informații referitoare la schema ta existentă, asimilezi. Atunci când întâlnești
cartofi prăjiți și îi identifici ca fiind cartofi, asimilezi cartofii prăjiți în schema ta preexistentă. În esență, utilizați
o schemă preexistentă pentru a face față unei noi experiențe, situații, obiecte sau idei. Luați cartofii prăjiți și îi
asimilați în cadrul unei scheme, în loc să creați una nouă. Procesul de asimilare este un fapt subiectiv, deoarece
modificăm întotdeauna experiențele și informațiile într-un mod care se potrivește cu convingerile noastre
preexistente. Un copil mic ar putea avea o imagine a unui clovn și, conform schemei sale, clovnii au capul ras și
o mulțime de păr creț pe lateral. Când copilul întâlnește un bărbat cu această tunsoare (chiar și fără costum de
clovn), copilul ar putea arăta spre el și spune „clovn”.
Acomodarea. În acomodare, încerci să-ți modifici schemele și ideile existente, procesul oferindu-ți o nouă
experiență sau cunoaștere și ducând adesea la nașterea unor noi scheme. De exemplu, s-ar putea să vedeți cartofi
prăjiți, dar, după ce mușcați din ei, să vă dați seama că sunt făcuți din cartofi dulci. Prin urmare, vă adaptați la
schema existentă (nu tot ceea ce seamănă cu cartofii prăjiți este cartof) și adăugați sau creați o nouă schemă
(puteți folosi cartofii dulci pentru a face cartofi prăjiți). Schimbați structurile existente sau cunoștințele pe care le
dețineți pentru a le adapta la mediul din jurul dumneavoastră.
În general, acomodarea este rezultatul unui eșec al schemei. Cunoștințele existente pe care le aveți pur și
simplu nu funcționează în situația în care vă aflați – cartofii prăjiți pur și simplu nu au gust de cartof, oricât de
mult v-ați strădui. Prin urmare, pentru a depăși acest obstacol, vă schimbați, adăugați și modificați strategia sau
schema. Dacă vă gândiți la exemplul copilului și al clovnului, părintele copilului ar putea explica cum că bărbatul
nu este un clovn. Acum, copilul ar trebui să schimbe schema clovnului pentru a include și alte lucruri (a-i face pe
oameni să râdă, nasul roșu, costumul amuzant) pentru ca aceasta să funcționeze.
Echilibru. Este încercarea copilului de a găsi un echilibru între cele două mecanisme: asimilare și
acomodare. Piaget credea că este mecanismul pe care copiii îl folosesc pentru a trece de la un stadiu al gândirii
la celălalt. Procesul implică aplicarea de către copil a cunoștințelor anterioare (asimilare) și schimbarea
comportamentului în cazul în care cunoștințele nu sunt aliniate cu noile cunoștințe (acomodare).
Când întâlnești gustul ciudat al cartofilor prăjiți dulci, nu te simți pur și simplu frustrat și te întrebi ce se
întâmplă, ci restabilești echilibrul prin acomodarea schemelor tale existente. Data viitoare când veți întâlni un
cartof prăjit care pare a fi din cartofi dulci, nu veți mai presupune că este vorba de cartofi. Dacă gustul nu se
potrivește cu cel al cartofului dulce, încercați din nou să vă acomodați – poate că erau morcovi!
Etapele de dezvoltare. Dezvoltarea este biologică și, pe măsură ce copilul se maturizează, apar schimbări
în înțelegerea cognitivă. Potrivit lui Piaget, există patru stadii universale ale dezvoltării cognitive:
Stadiul senzorio-motor, 0-2 ani (aproximativ) – Ideea centrală pentru stadiul senzorio-motor este
permanența obiectului. Aceasta presupune formarea unei scheme a obiectului și cunoașterea faptului că obiectul
continuă să existe chiar și după ce nu mai este la vedere. Potrivit lui Piaget, acest stadiu permite oamenilor să
învețe că obiectele sunt unități diferite/separate, cu o existență în afara percepției individului. Mingea va continua
să fie o minge chiar și atunci când se rostogolește sub canapea.
Stadiul preoperațional, 2-7 ani (aproximativ) perioada preoperaţională – Gândirea începe să se îndrepte
spre stadii simbolice în timpul perioadei preoperaționale. Se învață că cuvintele și obiectele pot fi altceva decât
ele însele. Copiii încep să își dezvolte imaginația și lucrurile pot începe să aibă mai multe semnificații. S-ar putea
să vă amintiți că ați avut o minge ca cel mai bun prieten sau că ați făcut un avion de jucărie din carton.
Principala sarcină a perioadei preoperaționale este de a pregăti copilul pentru perioadele următoare și, în
acest scop, copilul învață tot timpul din ce în ce mai multe despre mediu. O caracteristică a acestei perioade,
observată de Piaget, este tendința de a „generaliza excesiv” regulile pe care le-a învățat. De exemplu, la începutul
acestei perioade copilul ar putea numi toate animalele mici „cățel”, dar cu cât perseverează, cu atât își dă mai
bine seama că există diferite tipuri de animale mici și că toate au nume diferite. Prin procesele de asimilare și
acomodare copilul își extinde schemele, aplicându-le la mediu, până când își formează un set operațional de
structuri. La sfârșitul perioadei preoperaționale, copilul este dotat destul de bine cu scheme adecvate pentru a face
față principalelor provocări din mediul său.
Cu toate acestea, etapa preoperațională este încă controlată de gânduri egocentrice. Acest lucru înseamnă
că ți-ar fi dificil să vezi punctul de vedere al unei alte persoane și gândirea ilogică poate apărea în continuare. De
exemplu, dacă împărțiți apa în două ulcioare, unul mai lat și altul mai înalt, copilul ar putea crede că cel mai înalt
are mai multă apă în el.
 Stadiul operațional concret, 7-11 ani (aproximativ)– Lucrurile încep să se încălzească în timpul stadiului
operațional concret. Conform teoriei lui Piaget, acesta este momentul în care copilul începe să manifeste o gândire
logică sau operațională. Gândirea unui copil este foarte asemănătoare cu aceea a unui adult, dar copilul are totuși
dificultăți cu noțiunile pur abstracte, pentru că trebuie să le lege de lumea reală, pentru a le înțelege. Copiii aflați
în această perioadă sunt caracterizați de o dorință extraordinară de a culege informații despre lume: deseori, ei
adună liste considerabile de fapte sau de date despre un subiect de interes. Un alt aspect important este diminuarea
gândirii egocentrice. Copiii încep să înțeleagă că gândurile, sentimentele și ideile lor sunt unice și că ceilalți ar
putea gândi și simți diferit.
Stadiul operațional formal – Stadiul final pentru Piaget se referea la capacitatea de a crește gândirea logică,
folosind raționamentul deductiv și înțelegerea ideilor abstracte. Nu mai crezi doar că există o singură soluție la
probleme, ci începi să folosești idei abstracte și diferite ipoteze pentru a-ți continua viața. Stadiul operațional nu
se termină cu adevărat, deoarece continuăm să dobândim noi cunoștințe și experiențe mult timp până la vârsta
adultă.
Concluzii aplicative din teoria lui Piaget:
✓ Deoarece dezvoltarea este o experiență activă, doriți să implicați persoana care învață. Ar trebui
să oferiți posibilitatea de a testa lucruri, de a pipăi lucruri și de a experimenta cu lucruri pentru a stimula implicarea
și pentru a vă asigura că copilul ajunge să testeze asimilarea și, eventual, acomodarea la noile informații.
✓ Combinarea acțiunilor cu cuvintele. În primele etape, este deosebit de important să păstrați
lucrurile simple și scurte. Vreți să faceți o prezentare și o explicație în același timp. De exemplu, dacă predați
cum să construiți un avion de hârtie, ar trebui să explicați procesul de construcție și în același timp să arătați cum
se face.
✓ Înțelegerea diferitelor experiențe pe care le au oamenii. Pe lângă faptul că îi învățați pe copii despre
importanța înțelegerii experiențelor sau sentimentelor altor persoane, trebuie să fiți conștienți de acest lucru.
Oamenii atribuie sensuri diferite cuvintelor, iar schemele pot fi diferite pentru fiecare. Atunci când vă confruntați
cu o astfel de situație, trebuie să o înțelegeți, mai degrabă decât să luptați împotriva ei. Atât dumneavoastră, în
calitate de profesor, cât și persoana, în calitate de elev, s-ar putea să aveți nevoie ocazional să asimilați și să vă
acomodați schemele.

Activități de învățare:
1. Explicați relația dintre 1. Schemele; 2. echilibrul, asimilarea și acomodarea; 3. stadii de dezvoltare;
2. Caracterizați Etapele de dezvoltare cognitivă, oferind exemple:
Etapele de dezvoltare Descriere Exemplificări
3. Elaborați o listă de recomandări părinților/profesorilor pentru procesul de dezvoltare cognitivă a copiilor.

2.2 Teoria dezvoltării psihosexuale (Sigmund Freud)

Freud a stabilit funcționarea psihicului uman pe niveluri. El a denumit aceste niveluri instanțe psihice și le-
a etichetat astfel: id, ego și superego. Între id și superego se nasc conflicte care sunt mediate de ego. Unele
conflicte sunt foarte puternice deoarece sunt determinate de un superego prea punitiv/pedepsitor sau restrictiv.
Ele se pot menține o viață întreagă, ducând la perturbări ale funcționării sexuale, așa cum se întâmplă pentru
multe persoane cu educație sexuală rigidă sau eronată.
Rolul experiențelor din copilărie este considerat atât de important de Freud încât el considera că
personalitatea adultului se cristalizează în jurul vârstei de cinci ani. Freud a simțit existența unor conflicte
puternice de natură sexuală la copil, conflicte care păreau să aibă în centru anumite zone ale corpului.
Pe baza acestor prezumții a formulat Freud teoria dezvoltării psihosexuale, conform căreia copilul trece
printr-o serie de stadii, fiecare definit de o anumită zonă erogenă a corpului. În fiecare stadiu trebuie rezolvate
anumite conflicte, înainte ca individul să treacă la stadiul următor. Freud a șocat lumea științei când a afirmat că
bebelușii sunt motivați de instincte sexuale. El a acordat însă un înțeles mai larg acestui concept, vorbind despre
obținerea unei forme difuze de plăcere corporală, având originea în gură, anus sau zona genitală.
a) Faza orală (0 – 2 ani) este dominată, la început, de satisfacţia primirii hranei prin supt, toată
energia şi ritmul de viaţă a sugarului fiind dominate de actul de fi hrănit de mama sa. La această vârstă, copilul
este complet dependent de mamă, care devine principalul obiect în care este investit libidoul; copilul învață, într-
o manieră foarte primitivă, să își iubească mama, iar modul în care ea răspunde determină copilul să perceapă
lumea ca bună sau rea, sigură sau periculoasă (Freud, 2001).După câteva luni, sugarul îşi poate satisface aceste
tendinţe singur, sugându-şi degetul sau îşi ţine singur biberonul în gură.
 Putem împărţi faza orală, în faza orală primară- în care sugarul suge permanent şi în cea secundară- în care
bebeluşul mai mult muşcă, începând să mănânce mâncare solidă sau semisolidă. Primul obiect pe care sugarul îl
asociază cu satisfacţia este sânul mamei, adică prima lui relaţie cu un obiect care îi dă senzaţia de bine.
b) Faza anală (2 - 4 ani) – La câteva ore după alimentare, copilul resimte tensiune și disconfort
datorate presiunii intestinale, dar va obține curând o plăcută relaxare prin defecație. Un aspect foarte important
al acestui stadiu îl reprezintă exercițiul toaletei, care antrenează copilul și părinții în problematica interacțiunilor
și conflictelor sociale. Este un conflict între eliminare și retenție, între plăcere prin evacuare și plăcere prin
retenție, sau între dorința de a obține plăcere prin eliminare și cerințele lumii externe pentru amânarea acesteia.
Acesta reprezintă primul conflict crucial dintre individ și societate. Din punctul de vedere al părinților, e o
chestiune de control social: “O să vrea oare copilul nostru să folosească olița?”. Din perspectiva copilului,
chestiunea se reduce la putere: “Ce ar trebui oare să fac, ceea ce vreau eu sau ceea ce ei vor ca eu să fac?”
Diferențele individuale vor releva mai târziu maniera în care părinții și copiii răspund la aceste întrebări. Unii
părinți sunt rigizi și pretind inflexibil copiilor lor să se supună cerinței “Hai, fuga la oliță! Aici! Acum!” Acest
gen de interacțiuni pot declanșa o luptă acută între dorințe; copilul va experienția dureros conflictul și presiunea
socială, el va trebui să se supună la ceea ce mama și tata îi pretind. Experiențele acestea le va purta cu el și ele se
vor dezvălui în atitudinile sale rebele față de alte figuri autoritare din spațiul social în care se va scufunda mai
târziu - profesori, superiori, polițiști etc. Există, prin contrast, o altă categorie de părinți, deosebit de permisivi în
a accepta preferințele și orarul copiilor lor, răspunzând favorabil la toate nevoile personale ale copiilor: “Stai cât
vrei, Ia uite ce a făcut băiatul! Nu-i așa că e frumos! Să știi că ne mândrim cu tine”. Asemenea atitudini pot spori
stima de sine a copilului și favorizează uneori dezvoltarea unor tendințe artistic-creative, acestea fiind întărite de
amuzamentul folosirii oliței și de lauda părinților pentru “cadoul” oferit prin defecație.
c) Faza falică (între 4-6 ani) originea plăcerii fiind comutată de la anus la zona genitală, copiii de
această vârstă par să petreacă timp destul de mult explorând și manipulând zona genitală - a lor sau a altora - și
devin curioși în legătură cu procesul nașterii sau diferențele de sex, deși din punct de vedere intelectual nu sunt
pregătiți să înțeleagă astfel de procese. Ei pot să creadă de exemplu că o femeie însărcinată a mâncat copilul și
că acesta se va naște prin gură sau prin anus, preludiul sexual este văzut adesea ca un act agresiv al tatălui
împotriva mamei. Conflictele falice sunt cele mai complexe și ca teorie sunt greu de acceptat în cultura
occidentală pentru că implică noțiunea de incest. Conflictul central al stadiului falic se află în dorința incestuoasă
a copilului pentru părintele de sex opus, însoțită de dorința de a înlocui sau de a distruge părintele de același sex.
Pe baza acestui conflict apare unul dintre cele mai cunoscute concepte propuse de Freud:
complexul Oedip, denumit după eroul grec descris în Oedip rege; Oedip își ucidea tatăl și se căsătorea apoi cu
mama sa, neștiind cine sunt aceștia de fapt. Complexul Oedip funcționează diferit pentru cele două sexe: mama
devine obiectul iubirii pentru băiat, care prin fantezii și comportament își exprimă dorința sexuală pentru ea;
băiatul vede un obstacol în cale, tatăl, care este perceput ca adversar și amenințare, deoarece are cu mama o relație
pe care el nu o poate avea. Într-o familie în care relațiile dintre părinți nu decurg normal și nu există o relație
afectivă solidă între ei, băiatul poate câștiga lupta cu tata pentru obținerea preferențială a dragostei mamei. Băiatul
rămâne legat afectiv de mamă, dar această victorie nu-i procură suficientă satisfacție pentru că nu se poate
identifica cu tatăl, care s-a lăsat învins. Un astfel de băiat va dezvolta ulterior tulburări de comportament care îi
vor marca viața sexuală la vârsta adultă. Băieții care rămân afectiv legați de mamă într-o măsură nefirească, nu
vor încerca să seducă „activ“ nici o femeie, suferă de sentimente de inferioritate față de alți bărbați, pe care-i
identifcă cu tatăl; deși poate fi hipergenital (caută mereu noi și noi partenere), el nu se leagă sincer de nici una
dintre ele pentru că în orice relație sexuală el asociază inconștient incestul.
Complexul Oedip la fete. În jurul vârstei de 3 ani, fetița observă că îi lipsește ceva din ceea ce băieții au,
dar crede că organul lipsă îi va crește și ei în perioada următoare. Ea se simte nedreptățită în comparație cu fratele
ei și își învinovățește mama de această „mutilare sexuală“. Se consideră că aceasta este o reacție normală a
fetițelor la angoasa de castrare falică. Trebuie observată diferența, privind complexul Oedip la fete și băieți, care
nu este paralel și nici de tip invers, dacă ne referim la felul cum se manifestă la cele două sexe.
Curând fetița va trebui să accepte că nu are și nu va avea niciodată un falus, de aceea va realiza o
dezinvestire libidinală a zonei erogene falice. Libidoul nesatisfăcut își găsește însă o altă rezolvare - compensarea.
Astfel apare dragostea pentru podoabe, rochii frumoase, împodobirea capului, dorința de a fi frumoasă și de a
plăcea, toată paleta recunoscută a cochetăriei feminine. Pulsiunile libidinale ale fetiței vor fi folosite în totalitate
pentru seducerea tatălui (flatează pentru a fi flatată!). Fetița luptă astfel împotriva mamei pe care o consideră
rivală la dragostea tatălui. Dacă acesta dovedește că o preferă, fetița devine mândră de sexul ei. Fiica devine din
ce în ce mai cochetă cu tatăl ei și în sine speră că se va căsători cu el și vor avea copii împreună.
De fapt, complexul Oedip se manifestă mai puțin dramatic la fetițe decât la băieți, iar în conflictele de
familie, fata devine obraznică cu mama și ia apărarea tatălui. Ea este mai puțin agresivă decât băiatul aflat în
situație simetrică în complexul Oedip.
d) Faza de latenţă (6-12 ani) - La începutul acestei perioade structurile majore ale personalității, id-
ul, ego-ul si superego-ul, sunt în mare parte formate. Următorii cinci-șase ani reprezintă o perioadă de liniște,
instinctul sexual este sublimat în activități școlare, sport și alte hobby-uri. Puberul manifestă o atitudine de
respingere a sexualităţii, adică se comportă de parcă sexul ar fi ceva foarte urât, chiar scârbos. Deseori, auzim
preadolescenţii jurând că ei nu o să sărute niciodată şi nici nu o să facă sex. Acum, apare un soi de
homosexualitate, în sensul că prieteniile se organizează pe sexe („fetele cu fetele” şi „băieţii cu băieţii”) şi chiar
apare o opoziţie, luptă între sexe
e) Faza genitală - Odată cu adolescența, vine maturitatea sexuală. Atenţia este dominată de către
satisfacţia genitală, prin apariţia fanteziilor sexuale, masturbarea, primele experienţe sexuale. Energia sexuală a
vârstei poate fi parțial satisfăcută prin urmărirea unor scopuri acceptate social, iar satisfacerea completă se
realizează prin clădirea unei relații normale cu o persoană de sex opus.
Activități de învățare:
1. Caracterizați Etapele de dezvoltare cognitivă, oferind exemple:
Etapele de dezvoltare Descriere Exemplificări
2. Elaborați o listă de recomandări părinților/profesorilor pentru procesul de dezvoltare psihosexuală a
copiilor.
3. Imaginati-vă că următoarele întrebări vin de la un părinte care culege informaţii despre o educație
corectă. Ce i-ați răspunde?: Cănd ar fi corect să se înceapă educația sexuală?; Dacă fetița la ani se
masturbează, cum reacționez? Trebuie sa difere strategiile educative din partea mamei cu cele ale lui
tata?

2.3 Teoria dezvoltării psihosociale (Erik Erikson)

Deși nu respinge teoria emisă de Freud privind stadiile dezvoltării psihosexuale, el se axează mai mult pe
influențele psihosociale asupra dezvoltării. Din punctul lui de vedere, fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei
personalități unice ce sprijină persoana să devină o parte activă și creatoare a sociețății. Teoria lui Erik Erikson
diferă de cea a lui Freud, pentru că acesta nu consideră că cele mai importante evenimente ale dezvoltării au loc
numai în perioada copilăriei descriind astfel maniera în care probleme psihosociale semnificative apar pe tot
parcursul vieţii fiind printre primii care a recunoscut ca dezvoltarea reprezintă un proces întins pe toată durata
vieţii.
Astfel, Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieți, în
fiecare având loc o criză sau un moment critic de a cărei rezolvare depinde cursul dezvoltării ulterioare. În forma
lor concretă, ele se prezintă ca reale provocări, ridicând întrebări ca: pot să fiu autonom?, ştiu cine sunt?, sunt
capabil de exprimare personală în diversele aspecte ale vieţii? etc.. Astfel, pe măsură ce o persoană avansează
în vârstă, ea se confruntă cu noi sarcini, indiferent dacă le-a rezolvat fericit sau nu pe cele anterioare. Aspectele
şi episoadele neizbutite vor atârna ca nişte „pietre de moară”, făcând mai dificilă rezolvarea completă a dilemelor
ce urmează. Sarcinile iniţiale sunt, prin urmare, cele mai importante. Spre exemplu, sunt adulți care au probleme
nerezolvate ce țin de criza identității manifestată în adolescență.
Prima criză are loc de la naștere până la vârsta de 1 an, se referă la ”încredere versus neîncredere”,
deoarece este momentul în care bebelușii sunt total dependenți de cei din jur. În acest stadiu, se formează
sentimentul de încredere versus neîncredere în ceilalți, în funcție de îngrijirea și dragostea primită de copil.
Satisfacerea corespunzătoare a nevoilor bebelușului în această etapă, va conduce la dezvoltarea unei atitudini
încrezătoare față de mediu, în schimb, dacă cei ce au grijă de el nu-i satisfac nevoile existențiale corespunzător,
vor conduce la dezvoltarea sentimentului de neîncredere, insecuritate, suspiciune în mediu.
A doua criză are loc în copilăria mică, între 1-3 ani, se referă la ”autonomie versus îndoială”. Este stadiul
în care se dezvoltă sentimentul de autonomie, încredere în sine, când copilul dorește să îndeplinească o serie de
activități, chiar dacă greșește. Încurajările copilului din partea părinților, îi vor dezvolta siguranța și încrederea în
sine. Dacă părinții, îl vor descuraja și ridiculiza, vor împiedica dezvoltarea încrederii în sine, devenind rușinos și
retras.
A treia criză are loc în copilăria mijlocie, între 3-6 ani, se referă la ”inițiativă versus culpabilitate”. Este
stadiul în care copilul începe să exploreze, să-și descopere abilități motorii noi, să interacționeze mai mult cu cei
din jur având inițiativă. Este o perioadă dificilă pentru părinți deoarece copiii vor încălca interdicțiile stabilite de
aceștia, dar este foarte important să fie suportivi și consecvenți disciplinar astfel copiii vor învăța că nu le este
permis orice, fără a se simți vinovați, continuând să exploreze fără a se rușina de ceea ce fac. Asumându-și
responsabilitatea propriilor acțiuni își vor dezvolta simțul de inițiativă. În schimb, intervenția educațională
neadecvată va duce la dezvoltarea sentimentului de teamă de pedeapsă, considerând că orice inițiativă pe care o
are este greșită. Dacă o anumită acțiune nu va fi finalizată corespunzător se va dezvolta sentimentul de vinovăție.
A patra criză are loc în copilăria mare, între 6-12 ani, se referă la ”competență versus inferioritate”. Este
stadiul în care copilul achiziționează cunoștințe și deprinderi predominant prin intermediul școlii. În momentul
începerii școlii, apare tendința părinților de a face comparație între propriul copil și cel al prietenilor vecinilor,
etc. fapt ce poate conduce la dezvoltarea sentimentului de inferioritate – deoarece copilul va simți că nu se va
ridica niciodată la nivelul pretențiilor părinților. Pe de altă parte, o abordare corespunzătoare atât din partea
învățătorilor cât și părinților vor conduce la dezvoltarea sentimenului de competență.
Nerezolvarea corespunzătoare a acestui stadiu va avea o greutate semnificativă în satisfacerea următoarei
perioade de criză – criza adolescenței, care este foarte importantă din punctul de vedere a lui Erikson.
”Modificările personalității din perioada adolescenței și maturizării reprezintă elementul principal în
dezvoltare”.
Erikson, consideră criza adolescenței ca fiind centrală în dezvoltarea individului. Criza de identitate este
cel mai puternic conflict pe care-l are de înfruntat un copil iar depășirea satisfăcătoare a acestei perioade se poate
realiza dacă celelalte stadii au avut o rezolvare pozitivă.
A cincea criză, are loc în adolescență, între 12-20 ani, se referă la ”identitate versus confuzia rolului”.
Este stadiul în care adolescenții caută să-și dezvolte propria identitate personală dar și vocațională, își formează
și comportamente specifice rolului sexual. Adolescenții caută să se implice în diverse roluri dar, fără a se opri
concret în vreunul. Este perioada întrebărilor ”cine sunt eu?”, a căutărilor, își dorește să aibă inițiativă dar, de
multe ori este sau se simte înfrânat de limitele impuse de părinți. Scopul educațional al acestei etape este de
formare a autonomiei copilului prin acordarea independenței dar, oarecum controlate.
Adolescenții trebuie să afle care este rolul lor și ce credințe au pentru a-și construi o identitate puternică, în
caz contrar, poate apare confuzia în legătură cu propria persoană.
A șasea criză, are loc în perioada tânărului adult, între 20-30/35 ani, se referă la ”intimitate versus izolare”.
Prioritare în această perioadă sunt dragostea și relațiile interumane, tânărul adult căutându-și un partener de viață.
Fiecare om are o trebuință afectivă și sexuală iar nesatisfacerea acesteia conduce la izolare socială.
A șaptea criză, are loc în perioada adultă, între 35-65 ani, se referă la ”productivitate /realizare versus
stagnare”. În această perioadă, accentul se pune pe nevoia adultului de a fi productiv, de a se afirma pe plan
profesional dar și familial prin dorința de a avea copii. Este perioada în care simte nevoia de a împărtășii celorlalți
experiența acumulată. În cazul în care aceste nevoi nu sunt satisfăcute, nu are cu cine să împărtășească
cunoștințele acumulate, nu are un mediu în care se poate manifesta, adultul trece prin criza stagnării, moment în
care evoluția sa se oprește, centrându-se mai mult pe preocupările față de sine.
A opta criză, are loc la bătrânețe, de la 65 ani, se referă la ”integritate psihică versus disperare”. Este etapa
în care persoana începe să-și evalueze realizările de pe parcursul vieții. În cazul în care există o mulțumire vis-a-
vis de tot ce a întreprins, respectivul trăiește sentimentul de satisfacție pentru propria viață și acceptă apropierea
sfârșitului, atingându-se în acest fel integritatea psihică.
Este o perioadă dificilă de acceptat deoarece după vârsta de 65 ani, odată cu pensionarea dispare atât rolul
profesional, cât și cel parental, copiii fiind la casele lor sau poate interveni decesul partenerului de viață, astfel
pot apare multiple întrebări legate de rolul propriei existențe, poate apare teama de moarte și dacă aceste probleme
nu se soluționeaza favorabil, se ajunge în faza disperării, denumită și depresia bătrâneții.
Erikson spunea: Așa cum un copil nu se teme de viață, nici un adult echilibrat nu se va teme de moarte”.
În concluzie, conform lui E. Erikson, în fiecare perioadă a vieții avem de îndeplinit anumite sarcini, trebuie
să trecem și să rezolvăm anumite conflicte specifice fiecărei vârste. Rezolvarea conflictelor inițiale este necesară
pentru a asigura individului posibilitatea de a le stăpâni și rezolva pe următoarele.
Activități de învățare:
1. De ce este important pentru învățători/profesori/părinți studierea teoriei dezvoltării psihosociale a lui E.
Erikson;
2. Elaborați propriul traseu de dezvoltare psihosocială, exemplificând momentele de criză;
3. Comentați afirmația lui Erikson: „Așa cum un copil nu se teme de viață, nici un adult echilibrat nu se va teme de
moarte”.

Surse:
Crețu T. Psihologia copilului. Ministerul Educației și Cercetării Proiectul pentru învățământul Rural, 2005
 Dindelegan C., Bonchiș E., DrugasM., Trip S. Introducere in Psihologia personalității. Oradea: Editura Universitatii din Oradea,
2009 ISBN/Cod: 978-973-759-899-8 pp.p.74-76; 25-33
Grossmann Harry Leon. Aspecte istorice, teoretice și practice pentru înțelegerea psihoterapiilor analitice și umaniste. Arad:
Carmel Print, 2009 ISBN: 978-973-7738-80-6 pp. 38-59
https://neverthoughtaboutthat.com/ro/teoria-dezvolt%C4%83rii-cognitive-a-lui-piaget/ ;
https://insidejurnalpsihoterapieintegrativa.wordpress.com/2014/09/22/erik-erikson-si-teoria-dezvoltarii-psihosociale/