Capitolul I

INTRODUCERE ÎN RADIOLOGIE

Radiologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea teoretică şi aplicaţiile

practice ale radiaţiilor ionizante (raze X, raze gama, radiaţii corpusculare, izotopi
radioactivi).

Razele X au fost descoperite în 1895 de W.C.Roentgen. În 1896 D.

Hurmuzescu face prima demonstraţie de radiografie la spitalul Colţea. Primul
aparat Roentgen din ţară a fost adus în 1897.

Radiaţiile reprezintă un mod special de mişcare a materiei. În funcţie de

modul propagării şi proprietăţii există:
- radiaţii ondulante (electro-magnetice)
- radiaţii corpusculare
Radiaţiile ondulante sunt reprezentate de razele X, razele gama, razele
cosmice (ultraviolete, luminoase, infraroşii) şi undele herziene. Sunt caracterizate
prin energii mari 12,4-124 MeV. Se deosebesc între ele prin lungimea de undă.
Radiaţiile corpusculare sunt reprezentate de radiaţiile alfa şi beta ale
radiului şi corpii radioactivi, electroni, neutroni, protoni.

Radiaţiile X sunt unde electro-magnetice cu lungimi de undă mici, de

ordinul armstrongilor, cuprinse între 8 (10) şi 0,06Å. Proprietatea principală este
penetrabilitatea.

Aparatul Roentgen are componente:

 principale: - tubul emiţător de raze X

- transformatoare
- chenotroane (ventile)
- ecran
 secundare: - stativ
- masa de comandă
- cabluri
- alte accesorii.

 componentele principale:

Tubul emiţător de raze X este format din:

 înveliş de sticlă specială de exterior care are o parte principală în formă de
balon cu 2 prelungiri (⊖catod, ⊕anod = părţi principale)

1
 Prin procesul de vaporizare la nivelul catodului şi de craterizare la nivelul
anodului are loc desprinderea de particule metalice determinând metalizarea
învelişului de sticlă.
În interiorul tubului există:
 catodul format dintr-un filament metalic. Este încălzit de un curent de 6-12
volţi. Prin încălzire prin efect termoionic electronii de la periferia atomilor se
desprind şi migrează în jur formând un nor de electroni.În jurul filamentului
catodic se află piesa de concentrare formată din molibden care are rolul de a
concentra electronii.
 opus catodului se află anodul care este format dintr-o bară de cupru.98 % din
energia cinetică a electronilor care se deplasează de la catod la anod se
transformă în energie calorică, 1 % în energie radiantă şi 1 % energia electronilor
care ricoşează. Bara de cupru are un anumit unghi de înclinaţie (45), necesar
pentru ca razele să aibă o direcţie convenabilă folosirii. Pe suprafaţa anodului
există o încrustaţie de tungsten; în această porţiune vor lovi electronii.
Dispozitivele de răcire ale anodului sunt de 2 feluri:
- cu aer
- cu lichide
Răcirea cu aer se realizează cu ajutorul unor palete plasate la extremitatea
anodului.
Răcirea cu lichide se realizează cu apă, apă distilată.
Locul lovit de electroni se numeşte focar termic. Focarul optic reprezintă
proiecţia anterioară a focarului termic. Între focarul optic şi termic există o relaţie
de directă proporţionalitate. Cu cât focarul optic este mai mic cu atât imaginea
radiologică este mai bună, dar focarul termic trebuie să fie mare.
Aparatele Roentgen sunt cotate cu mai multe focare (2-3 focare). Pentru
imaginile obişnuite se foloseşte filamentul mare şi obţinem focar optic mare şi
termic mare. Pentru detaliile de structură se utilizează filamentul mic.
Se poate utiliza anodul rotativ (în locul barei de cupru se utilizează un disc).
Discul menţine la periferia sa suprafaţa înclinată. Discul are o tijă centrală în
legătură cu un dispozitiv ce îi imprimă o mişcare de rotaţie. Astfel electronii vor
lovi în fiecare moment o altă porţiune a suprafeţei înclinate rezultând un focar
termic mare şi un focar optic mic.
Tubul emiţător de raze X este situat într-un înveliş metalic numit cupolă cu
rol de protecţie şi datorită conţinutului de plumb cu rol de protecţie a personalului.
Cupola are o deschidere anterioară care permite ieşirea razelor X din tub.
La locul de ieşire a razelor X din tub se află 4 plăci de plumb (2 verticale şi 2
orizontale) care se pot apropia sau îndepărta cu manete sau butoane. Aceste
plăci de plumb se numesc diafragme şi cu ajutorul lor se formează un fascicol
mai mic sau mai mare de raze X (obişnuit este mai bine să se folosească un
fascicol mai mic de raze X).

Transformatoarele
Se utilizează curent alternativ de 220V. Uneori necesită valori mai mici sau
mai mari şi se utilizează cele 2 tipuri de transformatoare:
- de joasă tensiune 6-12 V
- de înaltă tensiune 150000-200000

2
 Transformatorul este format dintr-o tijă metalică pe care se găsesc
înfăşurate mai multe spire. Transformatoarele sunt situate într-un înveliş metalic,
iar materialul izolant este uleiul. Pot fi situate separat sau în masă de comandă.
Utilizăm transformatorul de joasă tensiune pentru încălzirea filamentului
catodic al tubului (6-12 V) şi un curent de 8-20 V pentru încălzirea filamentului
catodic al chenotroanelor.
Pentru a imprima electronilor viteze mari de la catod la anod avem nevoie
de transformator de înaltă tensiune.

Chenotroanele (ventilele) sunt asemănătoare ca şi construcţie cu tubul

emiţător de raze X:
- înveliş de sticlă cu 2 prelungiri
- anod şi catod
Sunt un fel de redresoare de curent alternativ, cu rol foarte important de a
redresa curentul alternativ şi de a proteja tubul. Chenotroanele dispuse în
montaje speciale asigură permanenţa negativă a catodului şi cea pozitivă a
anodului. Astfel emisia de electroni va fi continuă, la fel şi emisia de raze X.
Chenotroanele mai au un rol. Electronii se emit de la catod la anod. Sunt
situaţii când se produce o emisie inversă de electorni, şi anume când anodul se
încălzeşte foarte mult şi prin această emisie de electroni filamentul catodic se
arde şi tubul se deteriorează. Chenotronul are rolul de a proteja tubul.

Ecranul de obicei este legat de tubul emiţător de raze X. Mişcarea tubului şi

ecranului se face în acelaşi sens. Ecranul se află în faţa bolnavului, iar tubul în
spate.
Partea principală a ecranului este reprezentată de o folie (carton de 35/35
cm) impregnată cu săruri fluorescente (luminează când asupra lor acţionează
razele), de ex. sulfura de zinc. Sărurile fosforescente au proprietatea de a lumina
şi după ce acţiunea razelor a încetat. Imaginea radiografică se formează pe
această folie. În spatele acestei folii înspre examinator se află un geam plumbat
(cristal) cu rolul de a proteja persoana care efectuează examinarea.
La nivelul ecranului există grila antidifuzoare şi diafragmul Potter-Bucky cu
rol de a opri radiaţiile secundare de difuziune care alterează calitatea imaginii
radiologice. Este formată din 2 feţe de aluminiu foarte fine între care se interpun
nişte plăcuţe de plumb dispuse oblic de la centru spre periferie. Radiaţiile X
principale care trec prin corpul examinat trec prin spaţiile dintre plăcuţe; radiaţiile
secundare care au alte direcţii vor fi oprite de aceste plăcuţe de plumb.
Dacă grosimea corpului de examinat este mare, cantitatea de radiaţii
secundare este mare. Se interpune această grilă antidifuzoare. În timpul
expunerii grila are mişcări de dute-vino cu rolul de a estompa imaginea plăcuţelor
de plumb şi a spaţiilor dintre ele.
La nivelul ecranului există un dispozitiv de compresiune. Regiunile
anatomice mai pot fi comprimate cu el. De obicei este din ebonită.
La nivelul ecranului există dispozitive de efectuare a :
- radiografiilor de ansamblu
- radiografiilor seriate.

3
 Filmele sunt aşezate la nivelul ecranului între 2 şine şi cu ajutorul unei
manete se introduc în ecran şi în zona de experimentat şi apoi se declanşează
fascicolul de raze X şi se obţine imaginea.
La nivelul ecranului există diferite butoane cu diferite roluri:
- punerea în funcţiune a aparatului
- comanda diafragmelor
- comanda stativului
- comanda dispozitivului de efectuare a radiografiilor.

 Componentele secundare ale aparatului:

Stativul permite explorarea bolnavului în poziţie verticală şi în diferite

incidenţe, în poziţie orizontală şi Trendelenburg.

Cablurile pornesc de la nivelul tubului animator de raze X şi fac

conexiunea cu transformatoarele şi chenotroanele.

Masa de comandă se găseşte într-o încăpere separată cu geam plumbat.

Serveşte la punerea în funcţie a aparatului, la reglarea intensităţii şi durităţii
razelor.

Modul de funcţionare a aparatului Roentgen

Se dă drumul la transformatorul de încălzire a filamentului. Prin efect
termoionic se formează un nor de electroni. În acest moment se declanşează
transformatorul de înaltă tensiune astfel încât electronii care se formează în jurul
catodului vor porni cu viteze foarte mari înspre anod, lovesc suprafaţa înclinată a
anodului şi din această interacţiune colizională se formează razele X.

Razele X iau naştere ca urmare a interacţiunii colizionale dintre electronii

catodului şi atomii anodului. Această interacţiune îmbracă două aspecte:
aspectul de coliziune şi aspect de frânare, astfel încât iau naştere 2 tipuri de
radiaţii:
-radiaţii caracteristice
-radiaţii de frânare.
Radiaţiile caracteristice se produc ca urmare a interacţiunii colizionale
dintre electroni. Electronii catodului având energii foarte mari au capacitatea de
a smulge din structura atomului anodic electronii localizaţi pe straturile centrale
şi pentru refacerea echilibrului atomic electronii de pe straturile periferice saltă
spre straturile centrale şi astfel eliberează o energie care este egală cu diferenţa
dintre nivelul energetic. Eliberarea excesului de energie prin saltul electronilor se
face sub fotoni de fotoni caracteristici deoarece valoarea energetică eliberată
este proprie atomului ionizat şi învelişului electronic în care a avut loc
interacţiunia colizională. Fotonii de raze X sunt caracteristici acestora.
Radiaţiile de frânare.
Frânarea constituie o formă de interacţiune dintre electroni şi nucleul atomic.
Un electron care se deplasează în vecinătatea nucleului este influenţat de

4
 sarcina pozitivă a acestuia, este supus unei forţe de atracţie electrostatică care îl
frânează şi îi schimbă direcţia. Se produce o deviere a traiectoriei electronului şi
o scădere a energiei cinetice. Energia cinetică cedată în cursul frânării se
manifestă sub formă de fotoni de raze X.
În alcătuire unui fascicul de raze X intră atât radiaţii de frânare cât şi radiaţii
caracteristice.
Razele X sunt caracterizate prin:
-duritate
-intensitate
Duritatea reprezintă proprietatea razelor de a pătrunde prin corp. De obicei
este dată de diferenţa de potenţial dintre bornele transformatoarelor. Există mai
multe tipuri de radiaţii:
-radiaţii moi 40-60 KV
-radiaţii mijlocii 60-75 KV
-radiaţii dure 75-140 KV
Intensitatea fasciculului de raze X reprezintă cantitatea de raze pe unitatea
de timp. Este dată de gradul de încălzire al filamentului catodic.

Proprietăţile razelor X:

A. Proprietăţi fizice:
Razele x au cam aceleaşi proprietăţi cu celelalte radiaţii electro-magnetice:
-reflectivitate
-refracţie
-difracţie
-interferenţă.
Mai importante sunt:

a).Propagarea razelor X se face în linii drepte şi radiar(sferic).

Se utilizează numai o parte din fasciculul de raze X cu o formă conică.
Intensitatea fasciculului radiant scade cu pătratul distanţei.
Viteza de propagare este de 300000km/s.

b).Penetrabilitatea este proprietatea razelor X de a pătrunde prin corp. Este

dependentă de lungimea de undă. Cu cât lungimea de undă este mai mare cu
atât penetrabilitatea este mai mică (invers proportionala).

c).Absorbţia cuprinde 2 aspecte:

-absorbţia calitativă
-absorbţia cantitativă
Absorbţia calitativă reprezintă modificarea pe care o suferă fasciculul de
raze X când traversează un corp.
Absorbţia cantitativă constă în scăderea intensităţii fasciculului radiant când
el trece printr-un corp. Depinde de o serie de factori.
Legea lui Brogg-Pierce: absorbţia este direct proporţională cu puterea a 4-a
a nr.-lui atomic, cu puterea a 3-a a lungimii de undă, cu densitatea şi cu
grosimea corpului străbătut.

5
  nr.-ul atomic:
Osul conţine elemente cu nr. atomic mare şi absorbţia cea mai mare,
intensitatea fasciculului radiant este mai mică.
Pentru părţile moi absorbţia este mai mică şi intensitatea fasciculului radiant
va fi mai mare.
 lungimea de undă:
Cu cât lungimea de undă este mai mare cu atât absorbţia este mai mare şi
penetrabilitatea mai mică.
 densitatea corpului:
Cu cât densitatea este mai mare cu atât absorbţia este mai mare.
 grosimea corpului:
Cu cât grosimea este mai mare cu atât absorbţia este mai mare.

Absorbţia calitativă. Prin trecerea fasciculului de raze X prin corp se

formează radiaţii secundare care alterează calitatea imaginii radiologice, iar
în radioterapie se însumează dozei incidente. Radiaţiile de difuziune au alte
direcţii decât fasciculul incident şi se formează prin efectul Thompson.

d).Fluorescenţa şi fosforescenţa

e).Ionizarea

B. Proprietăţile chimice ale razelor X:

-schimbarea culorii unor seruri (platino-cianură de bariu)
-modificarea conductivităţii unor metale(ex.: seleniu)

C. Proprietăţile biologice ale razelor X se manifestă asupra ţesuturilor

normale şi patologice (tratament cu raze X: antiinflamator sau antitumoral)
Acţiunea razelor X asupra celulelor este cu atât mai accentuată cu cât
celulele se află într-o stare de reproductivitate mai avansată (celulele mai tinere
sunt mult mai sensibile decât cele în vârstă). Foarte importantă este protejarea
organelor genitale în cursul examinărilor radiologice. Se interzice explorarea
radiologică la femei gravide (mai ales în primele 3 luni).

Imaginea radiologică
-este consecinţa proprietăţilor razelor X.
-se formează printr-o absorbţie inegală a fasciculului de raze X care trece printr-o
anumită regiune anatomică. Absorbţia inegală a fasciculului de raze X determină
o intensitate inegală a fasciculului emergent care va determina diferite grade de
luminozitate ale ecranului fluorescent.
La radiografia toracică :
-mediastinul, coastele au intensitate mai mică = ecran mai negru
-plămânul are intensitate mai mare = ecran mai luminat.
Imaginea de pe film este invers faţă de imaginea de pe ecran:
-mediastin, coaste = albe
-plămân = negru.

6
 Particularităţi ale imaginii radiologice:

1. Mărimea imaginii radiologice - dependentă de situaţia obiectului faţă de sursa

de rază X şi faţă de ecran sau film:
- obiect apropiat de sursă = imagine mult mai mare
- îndepărtarea ecranului de obiect = imagine mai mare
Radiografia se face la distanţă de 1 m sau 1,8-2 m dacă ne interesează
dimensiunile organelor (teleradiografia = radiografie la distanţă)
Macroradiografii = radiografii mărite: apropierea tubului de regiunea de
examinat (la 40 cm) şi îndepărtarea filmului (cu 40 cm) de regiunea de examinat.

2. Deformarea imaginii radiologice

În cazul unui obiect rotund nu se obţine totdeauna o imagine rotundă, ci
apare uşor deformată în funcţie de situaţia obiectului faţă de fascicolul de raze X:
- în centrul fascicolului - aproape formă normală
- lateral de partea centrală a fascicolului - imagine ovală
Se centrează fascicolul pe leziune.

3. Forma obiectului
Depinde de situaţia lui faţă de fascicolul de raze X;ex.obiect cilindric:
- străbătut tangent: imagine inelară
- perpendicular pe cilindru: opacitate dreptunghiulară.

4. Sumaţia
Se obţin elementele lungime şi lăţime, dar nu şi elementele situate în
grosime care apar sumate. Cu cât nr.-ul obiectelor suprapuse este mai mare cu
atât intensitatea opacităţii va fi mai mare.

5. Substracţia
Reprezintă scăderea intensităţii unei imagini atunci când între un obiect
radioopac şi sursa de raze X se interpune un obiect radiotransparent.
Ex.: la radiografia cervicală şi toracică superioară în imagine apar
vertebrele; traheea produce o diminuare a opacităţii vertebrale.

6. Fenomenul os paralaxă
Este fenomenul de descompunere a unei imagini sumate. Se poate realiza
prin deplasarea laterală a fascicolului de raze X sau prin rotirea obiectului de
examinat.
Elementele mai apropiate de sursă se proiectează la periferia ecranului iar
cele mai depărtate în centrul ecranului.

7. Legea tangentelor
Dacă sursa este situată mai sus fasciculul străbate scizura pe toată
lungimea şi imaginea este evidentă.

7
8. Impresionarea plăcii fotografice (bromură de argint).

Radiaţiile X au o acţiune stimulantă asupra organismului (în doze mici). În

doze mari sunt nocive, de aceea se utilizează metoda de protecţie:
1. Explorările radiologice se fac numai sub o indicaţie strictă. Se evită
explorările inutile. Este necesară foaia de observaţie şi biletul de trimitere.
Explorările radiologice nu trebuie repetate foarte des. Trebuie să fie de scurtă
durată.
2. Este bine să se diafragmeze fascicolul de raze X pentru a iradia o suprafaţă
cât mică.
3. Este necesară protecţia bolnavului.
4. Este bine să se facă explorări radiografice decât radioscopice.
5. Este bine să se utilizeze un kilovoltaj cât mai mare pentru a obţine raze
penetrante, care să nu fie absorbite de organism.
6. Pentru personal:
- se păstrează o distanţă cât mai mare de sursa de radiaţii.
- la examinare este bine să se stea în spatele medicului examinator şi a sursei
de radiaţii fasciculul de raze X fiind concentric conic; în spatele încăperii există
cea mai mică cantitate de radiaţii.
- personalul trebuie să aibă şorţ de plumb, eventual mănuşi de cauciuc plumbat
pentru mâini.
- personalul care lucrează în mediu cu radiaţii este necesar să se facă investigaţii
anual sau la doi ani (în cazul radiologilor primele manifestări apar la nivelul
organului hematopoetic: trombocitopenie, leucopenie).

Metode de explorare în radiologie şi imagistica medicală

Metode generale

1.RADIOSCOPIA:
- este o metodă ieftină
- ne oferă date morfofuncţionale ale organelor
- nu permite evidenţierea leziunilor mici(sub 5-6 mm)
- este o metodă subiectivă
- nu oferă un document medico-legal sau pentru aprecierea bolii
- iradiază mai mult bolnavul

a)Radioscopia toracică
- se efectuează în poziţie verticală, incidenţă postero-anterioară, de profil lateral
(dreapta, stânga) oblice(dreapta/stânga, anterior şi posterior).
- bolnavul se află într-o mişcare de rotaţie continuă.
- se poate efectua şi în poziţie orizontală în aceleaşi sau în incidenţă laterală cu
raza orizontală şi cu film lateral.
- se poate efectua şi în poziţia Trendelenburg, cu capul mai jos decât membrele
inferioare.

8
- poziţii speciale:
 pentru vârful plămânilor: poziţia verticală, cu spatele la ecran, cu
bărbia ridicată mult sus(fasciculul intră sub manubriul sternal)
 pentru scizuri: poziţie de hiperlordoză (bolnavul sprijinit cu partea
antero-inferioară a toracelui de ecran, iar cea postero-superioară de
stativ.
b).Radioscopia cu amplificare de imagine şi radioteleviziunea:
 amplificarea de imagine reduce doza de radiaţii cu cca.50%
 creşte gradul de luminozitate al ecranului de 3-6 ori
 realizează imagini ce pot fi analizate şi interpretate la lumina zilei.
 evidenţiază leziunile mici
 imaginea poate fi transmisă la distanţă

Amplificatorul de imagine este un tub electronic cu 2 ecrane:

- unul primar alcătuit din: - un ecran fluorescent care transformă fotonii de raze X
în fotoni
luminoşi
- un strat fotoelectric care transformă fotonii luminoşi în
electroni ce
sunt acceleraţi într-un câmp electric de 25 kV şi sunt
focalizaţi pe:
- un ecran secundar mai mic care are un efect luminos mai mare.
Rezultă o imagine mai mică decât a regiunii examinate care este reflectată
apoi pe o oglindă de unde poate fi transmisă pe ecranul unui monitor, înregistrată
pe film sau cameră fotografică.

2.RADIOGRAFIA
- se bazează pe proprietatea razelor X de a impresiona emulsia filmelor
fotografice.
Un film radiografic are următoarele componente
- central un suport din celuloză acetil-acetată sau poliester cu grosime redusă;
- de o parte şi de alta are: - un strat adeziv
- emulsia fotosensibilă (bromură de argint);
- stratul protector gelatinos.
Filmele au diferite dimensiuni:- 3/4 cm cele dentare
- 13/14 cm
- 18/24 cm
- 24/30cm ,30/40 cm , 35/35 cm, 38/42 cm .
Filmele se păstrează în cutii în ambalaje speciale ce le oferă protecţie
împotriva luminii.
Filmele ce trebuie expuse se aranjează în casete de mărimi
corespunzătoare filmului ce prezintă 2 feţe: - una de aluminiu subţire (cu această
faţă se aşează caseta înspre regiunea de examinat).
- zona posterioară
În interiorul casetei există folii alcătuite dintr-un suport de carton pe care
sunt imprimate săruri fosforescente (ele luminează şi după încetarea acţiunii

9
razelor X). Rezultă că se prelungeşte durata de expunere a filmului şi scade
intensitatea radiaţiei. Ex.: wolframat de sodiu, soluţie de litiu, pământuri care au o
putere de încălzire foarte mare cu scăderea considerabilă a dozei de radiaţie.
Filmele introduse în casete se poziţionează şi se centralizează astfel încât
leziunea să fie la mijlocul fascicululuil de raze X.
Se utilizează diferite valori ale miniamperajului şi kilovoltajului
corespunzător regiunii anatomice de explorat şi grosimea ei. Aceasta se
stabileşte la masa de comandă.
Filmul expus se prelucrează în camera obscură la lumină roşie sau verde.
Se poziţionează pe o ramă (developare manuală) sau filmul se introduce într-o
maşină, trece prin revelator ce conţine substanţa reducătoare care descompune
sărurile de argint impresionate de razele X în granule de argint metalic. Sărurile
de argint nereduse sunt îndepărtate cu ajutorul hiposulfitului de sodiu conţinut în
fixator. Filmul se spală în bazinul cu apă şi apoi se usucă.
Există developare cu lasser.

Amplificarea calităţii imaginii radiologice se face printr-o prelucrare a

acesteia.
 substracţia este operaţia prin care se întăresc structurile pe care vrem să le
examinăm; se utilizează metoda digitalică prin computer.
 armonizarea este operaţia prin care se îndepărtează contrastul de fond
prin îndepărtarea structurilor care nu ne interesează.
Avantajele radiografiei:
- metodă obiectivă
- reprezintă un document medico-legal şi de evoluţie
- evidenţiază leziunile mici
- iradiază mai puţin bolnavul
Dezavantaje:
- foarte costisitoare
- nu explorează dinamica şi funcţia organului
Distanţa dintre imagine şi sursa de examinat = 1 m.
Pentru obţinerea imaginii reale: distanţa de 1,8-2 m = teleradiografii
(pentru organele toracice).

Macroradiografii - pentru detalii de structură. Se apropie tubul de raze X

la 40 cm şi se îndepărtează filmul cu 40 cm.

Radiografii cu dublă expunere - când dorim să explorăm elasticitatea

coastelor şi mişcările diafragmului. Se face o expunere în inspir profund şi alta în
expir profund.

Digrafia - interpunerea între filmul radiografic şi bolnav a unei grile cu fante

longitudinale. Se face o expunere în inspir profund, se deplasează lateral grila
acoperind părţile expuse ,apoi radiografie în expir profund.

Seriografia - examinarea unui organ în mişcare sau diferite faze ce se

succed progresiv cu

10
ajutorul seriografului; se poate realiza un nr. mare de filme într-o perioadă scurtă.
Ex:
-arteriografii, flebografii (6 radiografii/secundă)
-se utilizează şi în explorarea tubului digestiv.

3.RADIOFOTOGRAFIA MEDICALĂ - fotografierea imaginii radioscopice cu

ajutorul unui aparat fotografic sau a imaginii obţinute pe ecran(filme 10/10 cm)

4.TOMOGRAFIA AXIALĂ COMPUTERIZATĂ = tomodensitometria se

efectuează cu ajutorul unui aparat special foarte costisitor alcătuit din:
 parte verticală ce prezintă o deschidere
- în interior se află tubul emiţător de raze X, iar în partea opusă detectorii ce
măsoară cantitatea de radiaţie ce a trecut prin corpul de examinat.
Tubul şi detectorul suferă o mişcare de 360.
Principiu de funcţionare: se diafragmează fasciculul de raze X la dimensiuni
de 4,8,10 mm. Apoi prin declanşarea razelor X în timpul emiterii lor tubul şi
detectorul fac o rotaţie de 360 (se rotesc în jurul regiunii de examinat).
Intensitatea radiaţiei măsurată de detector este transformată în valori numerice,
reconstituindu-se imaginea de examinat în nişte pătrate a căror unitate de
suprafaţă este pixelul, iar unitatea de volum este voxelul. Acestea sunt
prelucrate electronic şi transformate în diferite nuanţe, corespunzător scalei de
gri de la alb la negru.
Secţiunile pot fi prelucrate (secţiunile obişnuite sunt axiale)în plan frontal.
 a doua parte a aparatului este masa pe cere este situat bolnavul şi o tablă ce
culisează.
Utilizări:
- imagini cu diferenţe de densitate mici(chiste, tumori benigne/tumori maligne
hepatice)
- pentru procese patologice intracraniene.

5.ECOGRAFIA(ultrasonografia)
- se bazează pe utilizarea ultrasunetelor produse în transducer, transmise
corpului printr-un gel şi reflectate ca ecouri în funcţie de densitatea organului.
Recepţionarea ecourilor se face prin transducer, ele trebuie să fie întărite; se
vizualizează cu oscilograf catodic.
- imaginea se obţine în mai multe moduri:
 modul A: - evidenţiază o serie de curbe mai înalte sau mai joase după
intensitatea ecoului
- se utilizează la nivelul craniului şi globului ocular
 modul M: - urmăreşte mişcarea unei interfeţe
- se utilizează în cardiologie (se studiază pereţii ventriculilor,
atriilor, septul
interventricular, dimensiunea valvelor).
 modul B: - în care sunt redate suma ecourilor unei secţiuni situate în
acelaşi plan cu fascicolul

11
 de ultrasunete(planul poate fi liniar = transducer liniar sau
sectorial cu care se
explorează o suprafaţă mai mare în profunzime).
- mişcând transducerul prin mişcări laterale obţinem secţiuni
în plan orizontal,
vertical, oblic.
- pentru explorarea radiologică a vaselor se utilizează metoda Doppler =
măsurarea vitezei de circulaţie a sângelui. Există Doppler continuu, pulsatil,
color.

6.RMN
- are la bază fenomenul de rotaţie a protonilor de hidrogen în jurul axului propriu
ce dezvoltă un câmp magnetic propriu = SPIN.
- în repaus protonii de hidrogen din corp sunt aranjaţi anarhic. Dacă îi supunem
unui câmp magnetic extern protonii se aliniază paralel sau antiparalel cu liniile de
forţă ale câmpului magnetic.
- sub acţiunea altui câmp extern protonii îşi pierd alinierea şi orientarea şi tind să
revină la poziţia lor iniţială.
- protonii reprezintă o mişcare de tangaj (ca un titirez) şi permit un semnal de
rezonantă recepţionat se o bobină detectoare.
- amplitudinea acestui semnal este proporţională cu numărul protonilor din probă.
- RMN permite efectuarea explorărilor în plan: - axial
- coronar
- sagital.

Metode de explorare cu substanţe de contrast

1.Bronhografia
- explorează traheea şi bronşiile.
- indicaţii:- bronşiectazia
- stenoza bronşică
- tumori bronşice
- malformaţii.
- contraindicată la bolnavii cu: - hemoptoză
- tuberculoză activă
-stare generală alterată
-febra
-intoleranţa la iod.
- ca substanţă de contrast:lipiodol ultrafluid (amestecat cu sulfamide) pentru
evitarea infecţiilor căilor respiratorii, datorită persistenţei îndelungate a substanţei
de contrast.
- substanţa de contrast se introduce cu ajutorul unei sonde Metras =
bronhografie:-directă

-dirijată
- există bronhografii nedirijate în care substanţa de contrast se introduce în
trahee:prin gravitaţie ea migrează în arborele bronşic.

12
 2.Angiografia pulmonară
- prin abord pe cale venoasă în cordul drept se ajunge în artera pulmonară.
- se injectează 60-120 ml substanţă de contrast hidrosolubilă (substanţe non-
ionice: omnipac)
- substanşe ionice: odiston 75%
- injectarea se face rapid cu seringă automată.
- se efectuează radiografii seriate.
- rezultă timpul arterial, parenchim, venos.

Capitolul II

RADIODIAGNOSTICUL AFECŢIUNILOR TRAHEEI ŞI BRONŞIILOR

I. Radiografia toracică în incidenţă postero-anterioară a traheei

Traheea realizează o transparenţă tubulară care se suprapune peste

imaginea opacă a corpurilor vertebrale cervicale inferioare şi toracice superioare
până la nivelul T4 unde se bifurcă în cele doua bronşii principale.
Din profil are traiect oblic dinspre anterior spre posterior.

Modificările de poziţie ale traheei constau în tracţionarea sau

împingerea traheei de către procesele patologice din vecinatate. Traheea suferă
diferite grade de deplasare fie în plan frontal, lateral fie o deplasare anterioară
sau posterioară.
Cel mai frecvent traheea este deplasată de:
- hipertrofia de glandă tiroidă (guşa)
- tumorile glandei tiroide
- tumorile pulmonare
- anevrismele de aortă
- hipertrofii ale ggl. limfatici
- timoame
- atelectazii
- fibroze retractile

Modificările de calibru constau în micşorarea sau mărirea acestuia.

Micşorarea calibrului se poate întâlni în următoarele situaţii:

- prezenţa de corpi străini (intratraheali sau intrabronşici);
- dopuri de mucus sau de fibrină care se formează în procesele inflamatorii
traheo-bronşice;
- leziunile peretelui traheo-bronşic, îngroşări ale acestuia prin procese tumorale
benigne sau maligne, inflamaţii ale mucoasei;

13
- compresiuni traheo-bronşice extrinseci (procese patologice de vecinatate:
cancer pulmonar, adenopatii, guşa);
În cazul existenţei unei formaţiuni pe peretele traheo-bronşic, aceasta la
început se poate evidenţia ca o imagine radioopacă în lumenul traheal sau
bronşic (pe radiografii cu raze dure).
Când formaţiunea e mai mare, ea se poate comporta ca o supapă cu ventil
expirator sau inspirator:
- dacă se comportă ca o supapă cu ventil expirator, aerul intra în teritoriul
pulmonar tributar bronşiei afectate, dar se elimina foarte greu: astfel se
acumulează la nivel alveolar producând emfizemul localizat care radiologic dă o
imagine radiotransparentă localizată în teritoriul bronşiei afectate.
- dacă se comportă ca o supapă cu ventil inspirator aerul intră cu dificultate în
teritoriul pulmonar, evacuarea facându-se normal; astfel se produce un teritoriu
pulmonar hipoventilat care radiologic apare ca un teritoriu pulmonar opac de
intensitate foarte scăzută, cunoscut sub numele de voal.
- dacă obstrucţia bronşică e completă, apare imaginea de atelectazie; în acest
caz aerul din alveole e resorbit în circulaţia pulmonară şi din vasele pulmonare
extravazează în alveole o cantitate de lichid. Datorită rebsorbţiei aerului şi a
lichidului ce intră în alveole, radiologic se evidenţiază o imagine opacă de formă
segmentară sau lobară, de intensitate variabilă, în funcţiede gradul de resorbţie a
aerului şi a localizării lichidului alveolar. Aceasta opacitate e de obicei omogenă,
are forma segmentului sau lobului interesat, iar d.p.d.v. al comportamentului faţă
de organele din jur, această opacitate are o caracteristică importantă, şi anume
atrage organele din jur = opacitate retractilă: peretele toracic, diafragmul,
traheea.
Atelectazia mai are un mecanism de producere în afară de obstrucţia
bronşică şi anume, spasmul bronho-alveolar care se întâlneşte la bolnavii care
au fost mult timp imobilizaţi în decubit dorsal, bolnavii cu traumatisme
abdominale sau intervenţii chirurgicale abdominale. Această formă de atelectazie
este caracterizată prin opacitate liniara de grosime variabilă, localizată în
regiunile bazale ale plămânilor. De obicei există atelectazii multiple bazale. Dacă
bolnavul inspiră profund, această zonă de atelectazie dispare; se numeşte şi
atelectazie Fleischner.

Dilatarea calibrului bronşic se numeşte bronşiectazie.

Normal bronşiile se ramifică dicotomic, iar calibrul lor scade de la centru la
periferie (imagine de arbore fără frunze). În bronşiectazie calibrul bronşic creşte;
clinic apare tusea cu expectoraţie în cantitate mare, mai ales dimineaţa. Pe
radiografia clasică poate să apară:
- accentuarea desenului interstiţial în regiunile bazale;
- opacitate de intensitate slabă cu aceeaşi localizare, care prezintă în interior mici
zone radiotransparente (imagine în miez de pâine);
- imagini hidroaerice de dimensiuni mici;
- uneori nu se decelează nici o modificare.
Confirmarea diagnosticului se face prin bronhografie care precizează
existenţa dilatărilor bronşice, localizarea acestora şi tipul anatomo-patologic.
D.p.d.v. anatomo-patologic şi radiologic evidenţiem:

14
- dilatări de tip cilindric
- dilatări de tip saciform
- dilatări de tip ampular
- dilatări moniliforme.
Aceste dilatări pot fi - congenitale (bazocelular,bazal)
- dobândite (în regiunea superioară)
Aceste dilatări se pot asocia cu: situs inversus, sindrom Kartagener (situs
inversus + sinusita + bronşiectazii).

II. Radiodiagnosticul malformaţiilor congenitale ale

cutiei toracice, plămânilor şi vasculare pulmonare

1. Malformaţii costale:

 coaste supranumerare apar de obicei la nivelul vertebral C 7 (coaste cervicale),

complete sau incomplete, sau la nivelul primei vertebre lombare L 1;
 aplazii costale (hipoplazii costale); interesează una sau mai multe coaste;
 coaste bifide la nivelul arcului posterior sau anterior;
 sinechii costale: apariţia unor punţi osoase care unesc două arcuri osoase;

III. Radiodiagnosticul afecţiunilor pulmonare

EMFIZEMUL PULMONAR reprezintă o creştere a cantitaţii de aer la nivel

alveolar constituind emfizemul vezicular sau la nivel interstiţial constituind
emfizemul interstiţial. După extinderea leziunilor distingem:
- emfizem difuz
- emfizem localizat - emfizem compensator
- emfizem bulos

1.Emfizemul pulmonar difuz este caracterizat prin:

- creşterea transparenţei pulmonare de obicei la ambii plămâni
- orizontalizarea coastelor
- coborârea cupolelor diafragmatice
- lărgirea sinusurilor costo-diafragmatice
- mărirea diametrului longitudinal toracic şi a diametrului antero-posterior
- lărgirea spaţiului retro-sternal şi retro-cardiac
- micşorarea ampliaţiilor diafragmului şi a coastelor.

2.Emfizemul localizat
a)emfizemul compensator se dezvoltă de obicei în jurul unor leziuni care
determină o micşorare a suprafeţei respiratorii pulmonare.

15
b)emfizemul bulos apare ca o imagine rodiotransparentă de formă rotundă,
bine delimitată,de demensiuni variabile. Ex.:apare în pneumonia stafilococică
până la dimensiuni foarte mari (2/3 dintr-un câmp pulmonar).

EMBOLIA PULMONARĂ poate avea diferite cauze. Se poate vizualiza

radiologic numai dacă dimensiunile embolului sunt mici, deoarece în emboliile
mari se produce starea de şoc şi colaps, bolnavul decedând fără a putea efectua
examenul radiologic.
 în fazele incipiente diagnosticul se pune prin scintigrafie cu fibrogen
marcat.
Radiologic, pe radiografia standard se evidenţiază o arteră pulmonară dilatată
până la nivelul obstacolului, iar în parenchim se observă o imagine
hipertransparentă, de formă variabilă, segmentară sau lobulară, produsă prin
hipovascularizaţia teritoriului pulmonar afectat.
 după o perioadă de timp prin modificările anatomo-patologice de la nivel
alveolar datorate lipsei de vascularizaţie, apare imaginea tipică de infarct
pulmonar clasic, şi anume opacitete de formă triunghiulară (profil) sau ovală,
contur bine delimitat, structură omogenă. Infarctul se poate complica cu
supuraţie şi în acest caz structura opacitaţii devine neomogenă prin apariţia unei
zone radiotransparente.

IV. Radiodiagnosticul pneumopatiilor acute

PNEUMONIA PNEUMOCOCICĂ (pneumonia alveolară)
Aspectul radiologic e dependent de faza de evoluţie:
- în stadiul de congestie avem o imagine opacă de intensitate scăzută, cu
contururi difuze, localizată oriunde în parenchimul pulmonar.
- în caz de hepatizaţie roşie opacitatea ocupă un segment sau un lob pulmonar,
cu formă triunghiulară, cu baza la axilă şi vârful la hil, contur bine delimitat,
structură omogenă; această opacitate nu influenţează organele din jur.
- în faza de resorbţie care se poate face:
- de la periferie spre centru: micşorarea opacitaţii de la periferie spre
centru până
la dispariţie;
- de la centru spre periferie: opacitate care are în centru o zonă
radiotransparentă
care creşte rapid în dimensiuni până la dispariţia opacitaţii;
- din mai multe zone: opacitatea devine neomogenă, ”în tablă de
şah”.
- în faza de convalescenţă persistă o accentuare a desenului
interstiţial.
BRONHOPNEUMONIA (pneumonia în focare) reprezintă un proces inflamator
bronho-alveolar. Se întâlneşte mai frecvent la vârstele extreme (copii, bătrâni);
de asemenea se întâlneşte ca o complicaţie în bolile anergizante (boli
infecţioase, tuse convulsivă, rujeolă, gripă).Aspectul radiologic evidenţiază

16
accentuarea desenului hilar precum şi prezenţa unor opacitaţi multiple.
Aceste opacităţi pot avea dimensiuni variabile, de la foarte mici (1,5-3 mm) în
bronhopneumonia miliară micronodulară, până la dimensiuni mai mari (3-10 sau
10-20 mm) în bronhopneumonia nodulară. Aceste opacitaţi au un contur bine
delimitat, iar alteori difuz, intensitate variabilă (subcostală, costală sau
supracostală), localizate într-un lob pulmonar, pot cuprinde un plămân sau pot fi
diseminate în ambele câmpuri pulmonare. Apare modificarea tabloului radiologic
la intervale scurte de timp.
Bronho-pneumonia poate avea diferite cauze, forma cea mai frecventă
fiind brohopneumonia bacteriană. O formă specială este bronho-pneumonia
specifică tuberculoasă. În acest caz opacităţile nodulare sunt distibuite mai ales
în jumătăţile superioare ale câmpurilor pulmonare, au tendinţa la confluare, au
tendiţa la escavare şi au o evoluţie lentă.

V. Radiodiagnosticul tuberculozei pulmonare

Tuberculoza pulmonară a crescut ca frecvenţă foarte mult. Boala începe

în copilarie. Evoluţia se face în mai multe etape. Clasificarea după schema
Ranche sau Ivanova.
 stadiile de evoluţie după Ranke:
- tuberculoza primară care se produce în copilărie la primul contact cu bacilul
Koch. Este caracterizată prin complexul primar format din adenopatie, limfangită
şi afectul primar.
- stadiul II este caracterizat prin tuberculoza de diseminare.
- stadiul III: tuberculoza secundară sau ftizia.
 clasificarea după Ivanova:
- tuberculoza primară sau stadiul I care cuprinde complexul primar şi tuberculoza
de diseminare.
- stadiul II care cuprinde ftizia
- stadiul III care cuprinde reinfecţia tuberculoasă.
Imaginea radiologică în tuberculoză variază cu faza de evoluţie.

VI. Radiodiagnosticul pneumoconiozelor

Pneumoconiozele sunt boli cronice pulmonare produse prin inhalarea de

pulberi. Pentru îmbolnăvire este necesar ca pulberile să fie foarte fin dispersate,
diametrul particulelor sub 3 microni. Distingem:- silicoza prin inhalarea pulberilor
de SiO2
- antracoza prin inhalarea prafului de cărbune
- sideroza prin inhalarea pulberilor feruginoase
- bagasoza prin inhalarea pulberilor de bumbac.
În evoluţia acestor boli se disting mai multe stadii.

17
 2. CHISTUL HIDATIC PULMONAR
- chistul hidatic pulmonar reprezintă localizarea în plămân a embrionului teniei
echinococus (granulosus sau alveolarus)
- modificările radiologice în chistul hidatic pulmonar sunt dependente de faza de
evoluţie:
 în faza iniţială chistul hidatic apare ca o opacitate de formă rotundă sau
ovalară, omogenă, cu contun bine delimitat, diametru variabil: 1-16(20)
cm. Opacitatea poate fi localizată oriunde la nivelul plămânilor, este
elastică, işi modifică forma cu respiraţia = semnul lui Nemenov. În expir
profund chistul hidatic devine oval, cu diametrul mare oblic, iar în inspir
profund devine oval cu diametru mare vertical. Dacă chistul hidatic se
dezvoltă în vecinătatea unor structuri anatomice dure (perete toracic,
mediastin) are o formă ovală.
 cu timpul chistul hidatic se fisurează. La nivelul polului superior apare o
imagine transparentă semilunară = semnul lui Morovio( = aer între
adventice şi membrana proligenă a chistului).
 în faza următoare se produce vomica şi imaginea chistului hidatic se
modifică. Dacă membrana proligenă se desprinde şi pluteşte în lichidul de
stâncă, apare o imagine hidro-aerică, limita dintre aer şi lichid fiind
ondulantă = semnul valului, semnul membranei plutitoare. Dacă
membrana proligenă se menţine aderată de parenchimul pulmonar se
realizează imaginea clasică hidro-aerică. Dacă membrana proligenă se
elimină în totalitate, plămânul se expansionează, ocupă locul chistului
hidatic şi se vindecă cu restituţio ad integrum.
- chistul hidatic se mai poate:
 calcifica înainte de vomică şi atunci se evidenţiază prezenţa unor depozite
de calcare marginale sub forma unui inel radioopac continuu sau
discontinuu.
 sau pot apare în interiorul său imagini de calcare opace de diferite forme.

VIII. Radiodiagnosticul tumorilor pulmonare

-există- tumori maligne
-tumori benigne
A. Tumorile maligne sunt: - primitive
- secundare

1. Tumorile maligne primitive

-au ca punct de plecare:
 epiteliul bronşic şi sunt carcinoame sau adenocarcinoame bronşice
cu celule mici sau celule mari (important pentru că terapia este
diferită)
 ţesutul conjunctiv :sarcoame.

Cancerul bronho-pulmonar anatomo-patologic şi radiologic are mai multe

forme:

18
-forma centrală
-forma periferică
forma centrală este de 2 tipuri:-endobronşică
-exobronşică

B.Tumorile benigne pot pleca de la nivelul epiteliului bronşic numindu-se

adenoame.Diagnosticul se pune bronhografic: imagine lacunară de dimensiuni
variabile, contururi bine delimitate, creştere lentă.
Celelalte tipuri de tumori
benigne(hemartromul,fibromul,condromul,angiomul) determină apariţia unei
opacităţi rotunde,cu contur bine delimitat,omogenă,de mărimi diferite şi cu
evoluţie foarte lentă.

Pneumotoraxul reprezintă pătrunderea de aer în cavitatea pleurală. În

funcţie de cantitatea de aer pneumotoraxul e de 10%, 30%, 50%, 90%
 cauze:-traumatisme cu fracturi costale sau leziuni ale parenchimului
pulmonar.
-secţiuni de bronşii sau trahee
-puncţii
-spargerea unor bule de emfizem localizate subpleural(blepsuri)
 poate fi: - total
- parţial(închistat) când există simfize pleurale
 imagine radiologică:
- zonă radiotransparentă, omogenă, lipsită de desen pulmonar
- plămânul este colabat, gradul colapsului pulmonar fiind dependent de
cantitatea de aer pleural (90% = plămân complet colabat la hil)
 se asociază frecvent cu hidrotoraxul realizând hidropneumotoraxul: opacitate
lichidiană situată decliv, limita de separare aer-lichid e orizontală.

Capitolul III

RADIODIAGNOSTICUL AFECŢIUNILOR VASELOR ŞI CORDULUI

I. Metode de examinare

1. Radioscopia:
- dă relaţii asupra aspectului morfologic şi funcţional al cordului şi vaselor mari.
- se efectuează în incidenţă postero-anterioară, incidenţe oblice (oblic anterior
drept, oblic anterior stâng) şi incidenţe laterale.

2. Radiografia:

19
- se efectuează de la distanţa de 2 m în aceleaşi incidenţe (postero-anterioară,
oblic anterior drept, oblic anterior stâng, laterale).

3. Radiofotografia medicală - se utilizează pentru depistarea în masă a

bolilor cardiace.

4. Ecocardiografia

5. Eco Doppler

6. Angiocardiografia:
- metodă de vizualizare a cavităţilor cardiace prin injectarea de substanţe de
contrast
- injectarea se face prin cateterism: - pentru cavităţile drepte prin cateterism
venos,
- pentru cavităţile stângi prin cateterism
arterial.
- se injectează cu seringa automată substanţa de contrast, de preferinţă non-
ionică, în cantitate de 60-80-ml; viteza de injectare trebuie să fie rapidă, ar
radiografiile se fac cu serograful la intervale foarte scurte de timp.
- se obţine imaginea cavităţilor stângi ( = levograma) şi drepte ( = dextrograma);
- în continuare vizualizăm vasele mari şi ramurile lor (artera pulmonară, aorta,
etc.)

Explorarea aortei
- se face prin aortografie.
 pentru aorta toracică se vizualizează prin injectarea substanţei de contrast
în porţiunea sa ascendentă. Aceasta se realizează prin tehnica Seldinger
procedându-se astfel:
 bolnavul este poziţionat în decubit dorsal
 se reperează palpator artera femurală în triunghiul lui Scarpa, se puncţionează
cu ajutorul unui ac special prin care se introduce un ghid metalic dispus în spirală
pe care prin mişcări de înşurubare se introduce un cateter.
Pentru aorta toracică cateterul se introduce la emergenţa aortei din V S. Se
injectează rapid substanţa de contrast şi se efectuează radiografii seriate. Putem
opacia simultan şi arterele coronare care emerg din aortă în porţiunea sa iniţială.

 pentru aorta abdominală există 2 posibilităţi de opacifiere:

 în continuarea aortografiei toracice efectuând seriografii mai jos, sau făcând
iniţial expunerea după ce cateterul a fost introdus până la nivelul T 11-T12 ,se
injectează substanţa de contrast cu seringa automată şi se efectuează
seriografii.
 puncţie translombară: bolnavul este aşezat în procubit şi cu un ac special se
puncţionează aorta pătrunzând la marginea inferioară a coastei XII stângi; acul
este direcţionat oblic în sus şi spre linia mediană: se pătrunde până la faţa

20
laterală a corpurilor vertebrale, apoi se retrage puţin acul şi se direcţionează
anterior şi intern.
Obţinem o senzaţie specială de pătrundere în gol şi pe ac vine sânge roşu
pulsatil. Se injectează substanţa de contrast concentrată 75% şi se efectuează
seriografii.
 pentru ramuri: metoda arteriografiilor selective prin cateterism pe cale
femurală. Există catetere speciale cu vârf curb specific pentru fiecare arteră de
explorat. Injectarea se face de obicei manual şi în cantitate mai mică decât
pentru aortografie ( ex. artera renală 6-8 ml, artera carotidă 6-8 ml).
 pentru arterele periferice: puncţionarea arterei deasupra locului de explorat,
de exemplu pentru membrele inferioare puncţie în triunghiul lui Scarpa,
injectarea a 20-30 ml substanţă de contrast în contracurentul sângelui.; se
efectuează radiografii seriate la coapse şi la gambe.

7. Arteriografii digitalizate: imaginea radiologică este prelucrată prin

substracţie şi armonizare, astfel încât pe monitor/filmul radiografic obţinem o
imagine de calitate a arterelor de explorat, în timp ce structurile anatomice de
vecinătate apar estompate.

Explorarea venelor

- se face prin administrarea substanţei de contrast şi se numeşte flebografie.

Există mai multe metode flebografice:

a).Flebografia directă (anterogradă) presupune injectare substanţei de

contrast în direcţia curentului sangvin. Substanţa de contrast injectată trebuie să
aibă o concentraţie mai mică decât cea administrată intraarterial,şi anume
30%.Injectarea se face într-o venă de pe faţa dorsală a labei piciorului. Se aplică
un garou submaleolar, se puncţionează vena şi se injectează substanţa de
contrast într-un interval de 1-2 minute. Se efectuează radiografii la gambă,
coapsă şi la nivelul bazinului. Aplicarea garoului are rolul de a intercepta
circulaţia în sistemul superficial şi de a obliga substanţa de contrast să pătrundă
în sistemul venos profund prin venele perforante.

b.)Flebografia retrogradă se efectuează prin puncţia venei femurale

superficiale la nivelul triunghiului lui Scarpa. Injectarea substanţei de contrast se
face în poziţie verticală şi se efectuează radiografii la nivelul bazinului, coapsei şi
gambei. Injectare substanţei de contrast la nivelul triunghiului lui Scarpa trebuie
să fie urmată de progresiunea ei în vena femurală comună, vena iliacă externă,
vena iliacă comună şi vena cavă. Dacă sistemul valvular este insuficient,
substanţa de contrast refluează la nivelul venelor coapsei putând ajunge până la
gambă, în apropierea articulaţiei tibio-tarsiene. Prin această metodă investigăm
insuficienţa valvulară(congenitală, dobândită).
În bolile venoase există dificultăţi în puncţionarea venelor deoarece ţesutul
celular subcutanat suferă modificări(edem, transformare conjunctivă, calcificări).
Atunci se poate face descoperirea venoasă prin incizie sau putem injecta

21
substanţa de contrast intraosos. Pentru membrele inferioare se pătrunde cu un
trocar în calcaneu, se injectează substanţa de contrast şi se efectuează
radiografii la gambă şi coapsă.
Alte metode:
- flebografia dinamică
- stereoflebografia
Pentru explorarea venei cave injectarea substanţei de contrast se face în
venele femurale de la nivelul triunghiului lui Scarpa bilateral. Se injectează
simultan 40 ml substanţă de contrast şi apoi se efectuează radiografii seriate.

8. Limfografia
E o metodă de explorare a sistemului limfatic cu substanţă de contrast. Pentru
identificarea vaselor limfatica este necesar să injectăm o substanţă
colorată(albastru de metilen) pe faţa dorsală a labei piciorului sau mâinii. După 1
oră-1 oră şi jumătate de la injectare se face o incizie a pielii deasupra locului de
injectare şi se identifică în ţesutul celular subcutanat vasele limfatice care apar
colorate în albastru. Se puncţionează cu un ac fin bont şi se cateterizează vasul
limfatic. Apoi se injectează substanţa de contrast cu o presiune foarte redusă
pentru că peretele limfatic este foarte subţire şi vasul se poate sparge; se
utilizează injectoare automate care administrează 20-30 ml substanţă de contrast
într-un interval de o 1 oră-1 oră şi ½ .Apoi se efectuează radiografii la nivelul
extremităţilor(gambă, coapsă, antebraţ, braţ) şi la nivelul regiunilor abdomino-
toracice.
Ggl.-nii limfatici se opacifiază tardiv, se fac radiografii a doua zii după
injectare: substanţa de contrast poate persista 1-6 luni la nivelul ggl.-lor.

- există configuraţii fiziologice şi patologice

A.Configuraţii fiziologice

1.Cordul verticalizat
- se întâlneşte la persoane longiline, astenice
- arcurile conturului stâng nu sunt aşa bine evidenţiate
- arcul mijlociu (golful cardiac) pare aplatizat
- marginea stângă a cordului seamănă cu marginea dreaptă
- uneori între opacitatea cardiacă şi cupola diafragmatică se poate vizualiza un
spaţiu transparent, cordul atârnă de vasele mari şi se numeşte “cord în picătură”

2.Cordul orizontalizat
- se întâlneşte la persoanele picnice, obezi
- axul longitudinal al cordului este orizontalizat, cordul apare culcat pe diafragm,
el desfăşurându-se în sens transversal de la stânga la dreapta.

3.Cordul sugarului
- pare mai mare raportat la cutia toracică

22
- arcurile cardiace sunt şterse
- configuraţia cordului seamănă cu configuraţia mitrală.

III. Semiologia radiologică cardio-vasculară

Afecţiunile cordului şi vaselor produc diferite modificări ale aspectului

normal care realizează tablouri radiologice specifice care permit punerea
diagnosticului.
Modificările radiologice elementare constau în:
- modificări de poziţie
- modificări de dimensiuni
- modificări de formă
- modificări ale pulsaţiilor
- prezenţa unor calcificări

1. Modificările de poziţie pot fi:

- congenitale: de ex. situs inversus, dextrocardia
- produse de afecţiuni intratoracice, cardiace sau extracardiace, de ex. cordul
poate fi deplasat spre o zonă atelectazică sau tracţionat de un proces de fibroză
pulmonară sau împins de o pleurezie masivă.

2. Modificările de dimensiuni pot afecta cordul în totalitate sau parţial. Se

pot face în sensul:
- creşterii dimensiunilor
- scăderii dimensiunilor, de ex. în stenoza mitrală Vs este mai mic.
Dilatările cavităţilor cardiace sau a cordului în totalitate se produc atunci
când are loc o umplere suplimentară cu sânge sau când există un obstacol. În
ambele situaţii la început se produce un proces de hipertrofie, apoi un proces de
dilatare.În funcţie de cauza acestor procese avem:
- hipertrofia şi dilatarea de umplere : în insuficienţa aortică
- hipertrofia şi dilatarea de rezistenţă :în stenoza aortică

3. Modificările de formă
Afecţiunile diferitelor cavităţi cardiace duc la modificarea cordului cu
realizarea unor configuraţii patologice cardio-vasculare:
- configuraţia mitrală este caracterizată prin cord de formă triunghiulară, cu
baza la diafragm, vârful în sus, marginea stângă rectilinie. Se întâlneşte în toate
afecţiunile în care se produce o dilatare a arterei pulmonare.

- cordul aortic este caracterizat printr-o accentuare a butonului aortic, a golfului

cardiac şi o mărire a Vs.

- cordul miocarditic are forma unui triunghi isoscel, limita dintre arcuri este
ştearsă, iar pulsaţiile sunt mai slabe.

23
- cordul pericarditic este caracterizat prin pedicul vascular îngust, contururi
cardiace divergente, cu arcuri şterse, care delimitează o opacitate de dimensiuni
mari.

VIII. Afecţiunile aortei

Anevrismele aortice sunt dilatări localizate ale vaselor produse de
diferite cauze care duc la slăbirea peretelui arterial.
- se pot localiza în - porţiunea ascendentă
- crosa aortei
- aorta descendentă
- aorta abdominală.
- d.p.d.v. anatomo-patologic există mai multe forme:
 forma saciformă: se întâlneşte mai frecvent în anevrismele de
etiologie micotică.
 forma ampulară.
 mai rar forme cilindrice
- aspectul radiologic: opacităţi localizate în mediastinul superior(în cazul
localizării pe aorta ascendentă)-opacitatea lărgeşte mediastinul superior drept,
iar pe radiografia de profil este localizat anterior, prezintă pulsaţii. Dacă
anevrismul este mai mare poate produce eroziuni ale sternului.

Anevrismul de crosă: dilatare localizată ca o opacitate la nivelul crosei, pe

conturul superior care depăşeşte marginea superioară a manubriului sternal.

Anevrismul de aortă descendentă: în incidenţă postero-anterioară este

localizat pe conturul stâng al opacităţii mediastinale ,iar din profil în mediastinul
posterior în apropierea corpurilor vertebrale care pot să prezinte leziuni de tip
osteolitic.
Conturul anevrismului este în general bine delimitat, când se inflamează
devine estompat. Pulsaţiile anevrismului nu sunt întotdeauna evidente radiologic.
Frecvent anevrismul se trombozează şi pulsaţiile sunt absente.

Anevrismul disecant de aortă se produce atunci când există leziuni ale

intimei de diferite cauze. Diagnosticul se pune prin:
- ecografie
- tomografie
- aortografie

Capitolul IV

RADIODIAGNOSTICUL AFECŢIUNILOR TUBULUI DIGESTIV

24
 Pentru diagnosticul afecţiunilor tubului digestiv se începe cu radiografia
abdominală simplă care se efectuează de obicei în poziţie verticală, însă dacă
bolnavul nu poate sta în această poziţie se face radiografia în decubit dorsal cu
rază orizontală şi cu film lateral sau în decubit lateral stâng cu raza orizontală,
film aşezat posterior, incidenţă antero-posterioară.
Datele furnizate de radiografia abdominală simplă sunt:

1.Pune în evidenţă prezenţa aerului în cavitatea peritoneală =

pneumoperitoneu în care radiologic se evidenţiază:
 imagine hipertransparentă de formă semilunară, localizată
subdiafragmatic (pentru radiografia în poziţie verticală)
 o imagine periombilicală (pentru radiografia în decubit dorsal)
 o imagine între faţa laterală a ficatului şi rebordul costal (pentru
radiografia în decubit lateral stâng).
Pneumoperitoneul apare în perforaţiile:
- organelor cavitare, ulcer gastric şi duodenal
- diverticulilor - mai frecvent la nivelul colonului
- din neoplazii - cancer de colon
- traumatisme - când se produc soluţii de continuitate a organelor tubului digestiv
(stomac, duoden, rect, colon)
- după laparotomii, laparoscopii
- în pneumotoza chistică intestinală
- după intervenţii celioscopice
- după insuflare tubară aerică pentru dezobstrucţia trompelor uterine la femei
- pneumoperitoneu idiopatic.

2.Prezenţa anormală de gaz în tubul digestiv. Există aer în stomac şi colon,

în mod normal; intestinul subţire de obicei nu conţine aer. Uneori această
cantitate de aer din tubul digestiv este crescută: în pancreatite avem aerogastrie,
aerocolie, aeroenterie, de obicei cu localizare în hipocondru şi flancul stâng
constituind semnul ansei santinelă. Prin hemoragia din pancreatita acută rezultă
pareza musculaturii stomacului, colonului rezultând acumularea de aer la acest
nivel. Atunci când aerului i se asociază o cantitate de lichid în tractul digestiv
apar nivelele hidro-aerice de obicei ele sunt semnul unei obstrucţii mecanice a
tractului digestiv.
În cazul în care ocluzia este localizată pe intestinul subţire nivelele hidro-
aerice sunt mai mult lungi decât late = aspect de “tuburi de orgă” şi au o
localizare centrală.
Pentru localizări la nivelul colonului nivelele hidro-aerice sunt dispuse la
periferia abdomenului în aria de proiecţie a colonului.
În fazele tardive ale ocluziei intestinale imaginea se intrică deci nu mai
putem preciza sediul obstacolului.

3.Prezenţa calcificărilor şi prezenţa calculilor în diferite organe. Calcificările

se pot produce în toate organele abdominale:

25
- hepatic, pot să apară în urma unor procese inflamatorii(TBC), în bruceloză
(caracter stratificat), în caz de chisturi hidatice, tumori, în calcificări vasculare.
- calcificări în glandele suprarenale
- calcificări în pancreas
- calcificări splenice
- calcificări renale
- calcificări aortice
- calcificări ganglionare
- calcificări în cazul unor fibroame uterine
- calcificări la nivelul veziculelor seminale
- calcificări la nivelul prostatei.

Calculii pot fi localizaţi:

- în aria bilaterală
- la nivel pancreatic
- la nivel renal(calice, bazinet, ureter, vezică urinară)
- la nivelul prostatei

4.Prezenţa unor corpi străini radioopaci la nivelul tubului digestiv (proteze

dentare, cuie, pioneze, cozi de lingură, monede, ace). Trebuie urmărit traseul
abdominal până la eliminarea corpului străin. Radiologic se depistează numai cei
radioopaci,cei radiotransparenţi nu se pot depista.
Pentru explorarea tractului digestiv se utilizează foarte mult substanţe de
contrast.
Substanţele de contrast sunt:
 negative: aerul introdus fie cu sonda,fie administrarea de poţiuni /
prafuri efervescente sau
calciu efervescent
 pozitive: - sulfat de bariu se administrează în diferite concentraţii mai
mari sau mai mici de
apă.
- substanţe de contrast hidrosolubile = gastrografin - poate fi
administrat şi la
bolnavii cu ulcer perforat şi la cei cu ocluzie intestinală (la
aceşti bolnavi nu se
administrează sulfat de bariu)

În explorăriile radiologice ale tubului digestiv se utilizează foarte mult diferiţi

agenţi farmaco-dinamici:
 antispasticele: papaverină, scobutil, de obicei intravenos
 substanţe care accelerează peristaltismul, accentuează
amplitudinea undelor:
- morfina care se utiliza foarte mult mai demult; în primele 10 minute
accentuează peristaltismul intestinal astfel încât permite verificarea unor leziuni
ale peretelui gastric (unde profunde) dar are multe efecte secundare.

26
- azi se utilizează metoclopramida care poate fi administrată per os,
intramuscular sau intravenos; ea accentuează peristaltica gastrică, produce
hipotonie duodenală şi hiperkinezie intestinală, scurtând timpul de tranzit.
- prostaglandina

Pentru un examen corect al tubului digestiv este necesară pregătirea

bolnavului în acest sens:
 se interzice administrarea unei substanţe radioopace cu câteva zile înainte de
examinare (ex. pansamentele cu conţinut de bismut, carbonat de calciu sau a
substanţelor iodate).
 la bolnavii care prezintă hipersecreţie gastrică este necesar să se golească în
prealabil conţinutul prin administrare de substanţe emetice sau prin sondaj.
 bolnavul trebuie să ţină înainte un regim alimentar în care să evite alimentele
cu celuloză.
 pentru explorarea radiologică a stomacului bolnavul trebuie să fie nemâncat
cu cel puţin 12 ore înainte.
 pentru explorarea colonului bolnavii trebuie clismaţi cu 2 litri de apă caldă în
poziţie orizontală.

Capitolul V

Radiodiagnosticul afecţiunilor aparatului urinar

Metode de investigaţie

1.Ecografia se poate efectua în decubit dorsal şi în decubit ventral

efectuând secţiuni longitudinale, antero-posterioare, transversale, axiale şi
frontale.
Rinichiul apare ca o imagine în formă de boabă de fasole care este formată
în partea centrală dintr-o zonă hiperreflectogenă numită pelvis (sinus) renal -
realizată de imaginea căilor excretorii, imaginea vaselor (artere şi vene),
grăsimea sinusală şi formaţiunile nervoase. Căile excretorii nu se pot evidenţia
decât dacă bolnavul ingeră lichide = imagini transsonice convergente care
formează bazinetul. Urmează apoi o zonă mai hipoecogenă uniformă care
reprezintă parenchimul renal. Acesta este format din medulara renală formată
din piramidele renale care apar ca imagini transsonice de formă ovalară
localizate în imediata vecinătate a sinusului renal şi care nu trebuie confundate
cu imagini chistice. Parenchinul renal, medulara renală are un diametru de 1,5
cm sau uşor mai mare niciodată sub 1,5 cm. Conturul renal este bine delimitat.

2.Radiografia renală simplă este foarte importantă, furnizează multe

relaţii asupra:
- localizării rinichilor
- forma rinichilor

27
- contururilor
- dimensiunilor
- axul renal(normal oblic de sus în jos şi dinăuntru în afară)
- evidenţiază prezenţa unor calcificări
-calculilor
Trebuie investigate nu numai ariile renale ci coborâm şi pe traiectul de
proiecţie a ureterelor şi în bazin locul de proiecţie a vezicii urinare şi prostatei.
Atenţie la elementele osoase şi marginea muşchiului psoas = opacitate bine
delimitată în partea externă, oblic descendent de la T 12 spre micul bazin.

3.Investigaţii cu substanţă de contrast: urografia se poate face pe cale

descendentă sau ascendentă.

a).Urografia pe cale descendentă:substante de contrast iodate, 1 ml / Kg

corp la persoanele normale, se injectează foarte rapid (puncţie venoasă cu un ac
gros). Substanţa de contrast se încălzeşte la temperatura corpului. Se fac
expunerii: - la 1-2 min pentru opacifierea parechimului renal
- la 5-7 min pentru opacifierea calicelor,
bazinetului, parţial
ureterele
- la 15 min pentru opacifierea vezici
urinare.
Dacă imaginile nu sunt satisfăcătoare putem face expuneri în continuare la
30 min, 1oră, 3 ore, 16 ore, 24 ore sau compresiunea ureterelor, de obicei pe
sacru, se lasă circa 5 min, facem o expunere pe aria renală, apoi decomprimăm
şi facem o radiografie de ansamblu.

Explorarea bolnavului cu ptoză renală: radiografia se face în poziţie

verticală, cel puţin o expunere, pentru că ptoza se produce în această poziţie.
b).Urografia ascendentă nu se prea foloseşte deoarece putem produce
infecţii ale tractului urinar. Se face cu ajutorul unor sonde ureterale introduse prin
cistoscopie până în bazinet şi se injectează substanţa de contrast până când
bolnavul are senzaţie dureroasă. Cantitatea de substanţă de contrast este mai
mare la bolnavul cu hidronefroză faţă de cei cu capacitate normală a căilor
excretorii. Când acuză durere în regiunea lombară se face prima expunere.

c).Urografia prin nefrostomie este rar folosită, este o metodă invazivă. Se

face nefrostomie, se introduce cateterul în căile excretorii şi se injectează
substanţa de contrast.

4. Alte metode

a).Tomografia computerizată renală este indicată în special în cancerele

renale pentru a preciza extensia tumorii (intraparenchimatoasă, dacă a depăşit
capsula, dacă a invadat grăsimea din jur, metastaze la distanţe) şi stadializarea
tumorii.

28
 b).RMN
c).Scintigrafia renală
d).Arteriografia renală este destul de des folosită, mai ales în diagnosticul
tumorilor renale. Este o arteriografie selectivă. Se pătrunde cu cateterul
Seldinger în artera renală şi se injectează 5-6 ml substanţă de contrast şi se
efectuează radiografii seriate urmărind timpul arterial, timpul parenchimatos şi
timpul venos.

I. Aspectul radiologic normal al rinichilor, ureterelor

şi vezicii urinare

Rinichii

-apar localizaţi în regiunea lombară, rinichiul drept este mai jos situat decât cel
stâng.
-axul renal este oblic de sus în jos şi dinăuntru înafară.
-forma rinichiului este de bob de fasole
-contururi bine delimitate, uneori rinichiul stâng poate prezenta fiziologic o
boselură.
-dimensiuni normale: - diametru longitudinal: 12-12,5 cm
- diametru transvarsal: 5,5-6 cm
- diametru antero-posterior: 4-4,5 cm

Calicele apar ca imagini de cupă cu concavitatea îndreptată spre

parenchimul renal.
Există calice mici, prin unirea lor rezultând calicele mari (superior,
mijlociu, inferior), iar din fuziunea lor rezultă bazinetul .

Bazinetul are formă triunghiulară, cu baza la parenchim şi vârful la ureter,

margini liniare, omogen opacifiate.

Ureterele nu se vizualizează în întregime, ci pe segmente, deoarece au o

activitate motorie, prezentând zone de sistolă (nu se văd) şi diastolă (se văd).

Vezica urinară are formă mai rotunjită la bărbaţi, la femei formă mai lată cu
o amprentă superioară dată de uter care este în anteflexie .

29
II. Semiologia radiologică a afecţiunilor aparatului urinar
Bolile renale produc: - modificări funcţionale
- modificări organice

1. Modificările organice sunt reprezentate de:

a).Modificări de sediu:
- ptoze renale
- ectopii renale
- dislocări caliceale
- amprente bazinetale
- amprente ureterale

b).Modificări de mărime:
- rinichi mari
- rinichi mici
- calice mari, dilatate, bazinet dilatat, uretere dilatate
- calice, bazinet, uretere mici, vezică urinară mică

c).Modificări de forme:
- ancoşe
- boseluri renale
- modificarea formei calicelor: - plate
- în formă de măciucă
- amputaţii caliceale
- dislocaţii caliceale sau ale bazinetului
- modificarea formei ureterelor: - dilatări
- îngustări

d).Modificări ale conţinutului apariţia de calculi sau calcificări.

Anomalii reno-ureterale - există mai multe tipuri:

a).Anomalii de formă:

 rinichi în potcoavă: rinichii sunt uniţi printr-o lamă de parenchim, de obicei la

nivelul polului inferior, axul renal este oblic de sus în jos şi dinafară înăuntru.
Ecografic şi tomografic se poate evidenţia această lamă de parenchim care
uneşte polii renali.

 rinichi în formă de S: o lamă de parenchim uneşte polul inferior al unui rinichi

cu polul superior al celuilalt rinichi.

30
 b).Anomalii de mărime :
 rinichi mic congenital:rinichi în miniatură din toate p.d.v., cu o vascularizaţie
normală (spre deosebire de rinichiul pielonefritic cu modificări de contur, calice,
vascularizaţie).

c).Anomalii de număr:
 rinichi unic congenital: un singur rinichi de obicei mai mare pentru că se
hipertrofiază preluând şi funcţia celuilalt. Diagnosticul se pune arteriografic când
se constată şi absenţa arterei renale corespunzătoare.
 rinichi dublu: este un rinichi în care parenchimul este comun, capsula este
comună, vascularizaţia este comună, cavităţile excretorii sunt independente (un
pielom superior şi unul inferior, de obicei unul este hipotrofic). Ureterele se pot
deschide independent în vezica urinară sau se pot unii pe parcursul lor.
 rinichi supranumerar: rinichi independent din toate p.d.v. (parenchim, capsulă,
vascularizaţie), care de obicei se dezvoltă ectopic, lombar, inferior.

d).Anomalii de poziţie: ectopii, care sunt de mai multe tipuri:

- cea mai frecventă ectopie este ectopia pelvină. Rinichiul este localizat în micul
bazin, de obicei presacrat şi prezintă un ureter scurt. Diagnostic diferenţial: cu
ptoza renală în care rinichiul este jos situat, uneori sub creasta iliacă, dar ureterul
este normal ca lungime însă prezintă cuduri.
- ectopia renală încrucişată: anomalia care constă într-o dezvoltare a rinichiului
dintr-o parte în regiunea lombară opusă, de obicei regiunea lombară inferioară;
ureterul încrucişează linia mediană şi se deschide în poziţie normală.

e).Anomalii de structură:chiste renale:

 chistul pielogen (diverticulul caliceal) ce rezultă din persistenţa unor calice
care normal ar trebui să degenereze. Radiologic se evidenţiază la urografie
existenţa unui plus de substanţă, de obicei în concavitatea unei calice care se
deschide în cupa caliceală.
 chistul solitar poate avea o evoluţie clinică lipsită de simptomatologie,se
descoperă întâmplător la ecografie. Imaginea: zonă transsonică de formă
rotundă, cu perete subţire, bine delimitată, poate fi localizată în parenchimul
polar superior, mediu sau inferior sau parapielic în regiunea sinusului renal.
Radiologic se observă modificări de contur ale rinichiului, o boselură cu contur
bine delimitat; el poate amprenta cavităţile excretorii. La urografie nu se
opacifiază.
 rinichi polichistici: afectează de obicei amândoi rinichii, rinichii sunt mari,
boselaţi, ecografic se observă multiple imagini transsonice, de formă rotundă sau
ovalară, contur bine delimitat, tomografic se evidenţiază imagini multiple
hipodense, rotunde, bine delimitate, se evidenţiază şi eventualele sângerări
intrachistice când densitatea chistului creşte, iar urografic rinichii sunt mari, cu
contur poliarcuat, cavităţile excretorii sunt amprentate şi dislocate.

Ptoza renală
- reprezintă o coborâre a rinichilor din loja renală.
- există diferite grade de ptoză renală.

31
- ureterul este lung şi cudat
- cavităţile excretorii de deasupra zonelor cudate se pot dilata.

Litiaza renală
- este foarte frecvent întâlnită în practica medicală !!!
- există calculi: - radioopaci
- radiotransparenţi
- micşti
Calculii radioopaci: - sunt cei mai frecvenţi, sunt formaţi din fosfaţi,
carbonaţi şi oxalaţi de calciu
şi fosfaţi amoniaco-magnezieni.
- se vizualizează pe grafia simplă.

Calculii radiotransparenţi: - sunt formaţi din uraţi şi xantină.

- se evidenţiază numai prin urografie.

Calculii micşti se vizualizează pe radiografia simplă

Calculii pot fi localizaţi oriunde la nivelul căilor excretorii (calice, bazinat,

ureter, vezica urinară).
O formă particulară de calcul este cel coraliform care imită forma cavităţilor
excretorii (calice, bazinet).
Dimensiunile calculilor variază de la câţiva mm până la dimensiuni mari
(calculii coraliformi sau calculii din hidronefroză).
Urografic calculii radiotransparenţi produc imagini lacunare cu diferite
localizări, care trebuie diferenţiate de procesele inflamatorii, cheagurile de
sânge, corpii străini, tumorile.
Dacă calculii migrează pe ureter, ei pot produce dilatarea căilor urinare
suprajacente realizând imaginea prea frumoasă renală.
Dacă presiunea în cavităţile excretorii creşte şi egalează presiunea de
filtrare vom avea imaginea de rinichi mut.

Hidronefroza
- reprezintă dilatarea căilor excretorii prin acumularea sau stagnarea urinii la
acest nivel alături de scăderea dimensiunilor parenchimului renal prin atrofie.
- în formele avansate de hidronefroză parenchimul renal se micşorează foarte
mult ajungând la dimensiuni de câţiva mm.
poate fi: - congenitală
- dobândită
a).Hidronefroza congenitală poate fi:

 prin obstacol mecanic: - valvule sau bride congenitale

- stenoza congenitală a regiunii pielo-ureterale
- vase aberante care ştrangulează ureterul
- torsiuni sau cuduri ureterale
Există o hidronefroză congenitală comună care cuprinde traiecturi mai mari prin
stenoză.

32
 hidronefroză progresivă prin tulburări de motricitate pielo-ureterale.

b).Hidronefroza dobândită poate fi:

 prin obstacol mecanic: ptoză renală care produce cuduri la nivelul ureterului,
calculi bazinetali, leziuni periureterale sau peribazinetele scleroase, tumori
periureterale sau peribazinetale sau vezicale.

 prin obstacol funcţional

Hidronefroza poate fi:

 hidronefroza totală care cuprinde calicele, bazinetul şi ureterul. Există grade
diferite de dilatare a acestora.
 hidronefroza parţială: - care cuprinde calicele - hidrocalicoza
- care cuprinde bazinetul
- care cuprinde ureterul - megaureter
Examenul radiologic evidenţiază hidronefroza şi stabileşte cauza acesteia.
Când atrofia parenchimului renal este marcată, rinichiul devine mut
funcţional şi este necesar să efectuăm pielografia ascendentă sau urografia
descendentă prin nefrostomie.

Pielonefrita
-poate fi:- acută: NU SE FACE EXAMEN RADIOLOGIC !!!
- cronică

1. Pielonefrita acută
- se caracterizează prin creşterea dimensiunilor rinichiului care poate avea
contururi estompate
- căile excretorii se opacifiază uneori tardiv şi mai slab decât pe parte normală.
- mucoasa bazinetală inflamată determină un aspect neomogen al bazinetului şi
calicelor.
- ecografic: - rinichiul este mare şi mai hipoecogen
- căile excretorii pot fi mai dilatate, neomogene.

2. Pielonefrita cronică
- reprezintă inflamaţia cronică a ţesutului interstiţial şi a căilor excretorii.
- în prima fază a evoluţiei apar semne funcţionale:
- hipotonia sau spasmul calicelor
- diferenţe de opacifiere a căilor excretorii (opacifiere slabă şi
întârziată ).
- apoi apar modificări organice = modificări de formă ale cupolelor caliceale. În
mod normal calicele au formă de cupă orientate spre parenchimul renal. În
pielonefrita cronică devin plate, uşor convexe = calice eversate sau calicele
bombează = aspect de măciucă.
- în evoluţie apar modificări în parenchimul renal:

33
  grosimea parenchimului renal scade sub 1 cm
 conturul renal devine boselat datorită formării unor ancoşe pe conturul
renal datorită procesului
de fibroză de la acest nivel.

Tuberculoza renală
- modificările radiologice evoluează în mai multe faze:
 iniţial este afectat rinichiul
 infecţia coboară de-a lungul căilor excretorii cuprinzând şi vezica urinară.
Modificări renale:

Tumorile renale
- sunt frecvente :
- nu ocolesc nici vârstele tinere, nici copiii (tumora Willms)
- pot fi:- benigne
- maligne

Tumorile benigne
- sunt reprezentate de: - polipi
- fibroame
- angioame
- au frecvenţa mai scăzută decât tumorile maligne.
- radiologic apar ca imagini lacunare localizate la nivelul căilor excretorii (calice,
bazinet, ureter, vezica urinară), bine conturate
Polipii sunt legaţi de perete printr-un pedicol mai larg sau mai îngust
(permite mobilitatea).
Papilomatoza căilor excretorii este o stare precanceroasă, necesită
intervenţie chirurgicală.
Tumorile maligne
- au ca punct de plecare: - parenchimul renal
- uroteliul

a).Tumorile parenchimului renal apar ecografic ca imagini cu o ecogenitate

mixtă, formate din zone hipo- şi izoecogene cu contur difuz. Dacă sunt situate în
apropierea capsulei renale determină apariţia de boseluri. Dacă sunt situate la
unul din poli determină o creştere în dimensiuni la nivelul polului.
Se pot dezvolta spre sinusul renal.
Uneori tumorile sunt mai mari, depăşesc capsula renală, invadează spaţiul
perirenal, fascia lui Gerota şi organele din jur: muşchiul psoas, musculatura
lombară, ficatul, suprarenalele, invadează vena renală şi vena cavă şi ganglionii
hilului renal sau ganglionii la distanţă.
Ecografic şi computer tomografic se precizează extensia tumorii şi
metastazele regionale sau la distanţă.

b).Tumorile de uroteliu se dezvoltă spre lumenul cavităţii în formele

vegetante sau produc îngroşări ale căilor excretorii care produc grade diferite de
stenoză a lumenului.

34
 Diagnosticul se pune prin urografie.
În tumorile de uroteliu apar imagini lacunare cu pinteni, cu semitonuri sau
zone de stenoză (seamănă cu procesele inflamatorii).
În tumorile de uroteliu putem avea:
- amprentarea căilor excretorii
- amputarea acestora
- apariţia aspectului de rinichi mut când tumora este mai mare şi invadează o
parte mai mare din parenchimul renal.
Traumatismele renale

Hematoamele renale pot fi:

- hematoame subcapsulare
- hematoame intraparenchimatoase

a).Hematomul subcapsular:
- ecografic: imagine ecodensă situată subcapsular care circumscrie o parte a
conturului renal.
- computer tomografic : imagine hiperdensă subcapsular

b).Hematomul intraparenchimatos:
- ecografic: zonă hipodensă de dimensiuni variabile situată în plin parenchim
renal
- computer tomografic:imagine hiperdensă cu contururi difuze.
În cazul rupturilor mai mari ecografic se evidenţiază prezenţa de lichid în
loja renală, în fundul de sac Douglas şi se evidenţiază o soluţie de continuitate
pe conturul renal.
Urografic în timpul parenchimatos se poate evidenţia existenţa soluţiei de
continuitate = zona hipertransparentă şi extravazarea substanţei de contrast.

Capitolul VI

RADIODIAGNOSTICUL AFECŢIUNILOR SISTEMULUI

OSTEOARTICULAR

I. Metode de examinare

1.Radiografia osoasă în minim două incidente, de faţă şi de profil. Apoi se

fac radiografii în incidente oblice sau tangenţiale care se impun în acea situaţie.
Se pot face macroradiografii: se apropie tubul emiţător de os şi se
depărtează filmul.
2.Tomografia computerizată precizează mai bine raporturile unei leziuni
cu corticala, periostul sau părţile moi.

35
 3.Scintigrafia osoasă decelează leziunile cu dimensiuni mai mici. De ex.
metastazele osoase decelate în stadii incipiente (prin radiografie se evidenţiază
numai când a distrus 30% din os).

4.RMN metoda cea mai complexă de examinare a sistemului

osteoarticular. Dă relaţii asupra osului şi părţilor din jur: sinoviale, capsulă,
musculatură (nu se văd pe radiografia simplă), aponevroze.
Pentru articulaţii în afară de radiografia simplă se mai utilizează artrografia
şi artroscopia care explorează cavitatea articulară. Prin puncţie se introduce
substanţa de contrast pozitivă sau negativă, apoi se fac radiografii ale regiunii de
examinat.

II. Aspectul radiologic normal al osului

- există diferenţe între osul adultului şi al copilului.
- oasele lungi au o diafiză şi două epifize
- partea diafizei care mărgineşte epifiza se numeşte metafiză.
Diafiza apare radiologic ca o imagine opacă care reprezintă compacta
osoasă şi care mărgineşte în partea centrală o zonă mai puţin intensă = canalul
medular. Compacta osoasă se subţiază spre metafiză şi epifiză.
Periostul situat la exteriorul osului nu realizează imagine radiologică în mod
normal.
Epifiza osoasă: la periferie are o corticală subţire de 1-2 mm care
delimitează în interior o structură spongioasă formată din travee radioopace ce
se întretaie realizând o imagine în reţea. Traveele osoase se dispun după liniile
de forţă.
Oasele scurte au o structură asemănătoare cu a epifizei: - in interior au o
structură spongioasă
- la exterior au o
corticală subţire.
La naştere anumite structuri ale osului au structură cartilaginoasă.
Cartilajul nu dă imagine radiologică. Pe măsură ce copilul creşte se
evidenţiază ţesutul osos sub forma unor insule sau puncte de osificare care
devin evidente radiologic. Fiecare nucleu de osificare are o anumită vârstă de
apariţie. Nucleul creşte mult în dimensiuni formând întreaga epifiză sau metafiza
osoasă. Epifizele rămân separate de metafize prin cartilajul de creştere =
imagine transparentă dispusă transversal (să nu se confunde cu o linie de
fractură). Partea metafizei care mărgineşte cartilajul de creştere = linie provizorie
de calcificare de 1-2 mm.

Leziunile radiologice elementare

Leziunile osoase produc 2 tipuri de modificări la nivelul osului:

1. Modificări cu minus de substanţă

36
 a).Osteoporoza sau demineralizarea reprezintă scăderea cantităţii de săruri
minerale de la nivelul osului, astfel încât acesta devine radiotransparent.
Traveele osoase se îngustează, iar ochiurile spongioase se lărgesc. Compacta
osoasă se subţiază = 1-2 mm. Osul în ansamblu ia aspect de “os de sticlă”.

b).Osteoliza - reprezintă procesul de scădere a substanţelor organice şi

minerale. Este o lipsă de
substanţă osoasă într-o anumită zonă.
- apare ca o imagine radiotransparentă ce se descrie ca
localizare, mărime, contururi,
raportul cu structurile învecinate: cu compacta osoasă, cu
periostul, dacă îl rup cu
părţile moi. Este un proces mai puţin difuz decât osteoporoza
care poate cuprinde o
extremitate, un os, întreg scheletul.
- poate fi localizată: - în centrul osului
- la periferia osului
- în spongioasă sau compacta osoasă
Osteolizele de dimensiuni mai mici,bine delimitate se numesc geode.
Osteolizele situate: - în centrul osului = caverne
- la periferie = carii osoase sau eroziuni osoase

2. Modificări cu plus de substanţă adică au loc producţii, sau depuneri

patologice de os:

 în diafiză:
 depuneri la periferie pe seama periostului = periostoza. Aceste depuneri pot
fi:
- lamelare: o lamelă sau mai multe lamele suprapuse
- sub formă de spiculi dispuşi radial sau perpendicular pe axul osos
- sub forma unor depozite neregulate
 când această structură este unită cu compacta osoasă = hiperostoza
 depuneri pe seama endostului( înspre canalul medular) = endostoză. Se
produce îngustarea canalului medular de diferite grade până la dispariţie.

 osteoscleroza reprezintă un proces de îngroşare la nivelul spongioasei.

Traveele se îngroaşă mult şi dispar ochiurile spongioasei.
 osteonecroza este produsă prin întreruperea vascularizaţiei într-o anumită
porţiune a osului. Apare ca o zonă mai intens opacifiată înconjurată de o zonă de
osteoliză. Osul din jur este demineralizat. Zona de osteonecroză se datorează
faptului că zonele din jur sunt mai puţin intense.
Osteonecroza = sechestru osos
Osteonecroza: - în centrul osului
- la periferia osului când fragmentul se poate detaşa de
structura osoasă. Dacă se produce la nivelul articulaţiei segmentului osos se
detaşează în articulaţie = “şoarece articular”.

37
 3. Modificarea formei externe a oaselor

Încurbarea osului în plan frontal se numeşte scoliostoză.

Dezvoltarea exagerată a unui segment osos se numeşte hiperplazie.
Lipsa unui segment osos se numeşte aplazie.
Modificare localizată a unei porţiuni din os în sensul unei bombări printr-un
proces patologic ce se dezvoltă în interiorul osului se numeşte dedostoză.

Fracturile osoase
Linia de fractură intersectează osul în totalitate sau parţial când se numeşte
fisură.
O formă particulară de fractură este fractura în lemn verde, la copil, când
pe partea concavă linia de fractură nu se produce.
Dacă există mai multe linii de fractură se numeşte fractură cominutivă.
Direcţia liniei de fractură poate fi: transversală, spiroidă, longitudinală, etc.
Precizăm dacă fragmentul fracturat îşi menţine poziţia în ax sau dacă sunt
deplasate şi felul în care s-au deplasat: anterior, lateral, posterior. Dacă
fragmentele de fractură sunt angulate şi cum este felul unghiului de angulaţie:
anterior, posterior, extern, intern.
Verificăm radiografic rezultatul tratamentului efectuat.
Urmărim în evoluţie o fractură până la vindecarea ei cu posibilitatea
observării complicaţiilor: - osteoporoza care uneori depăşeşte
normalul
- apariţia calusului - întârzie uneori
- apare iniţial calusul fibros apoi se depune calciu (se vede după şaşe
săptămâni)
- uneori calusul este exuberant, ulterior se remaniază
- pseudoartroza: cele două fragmente osoase sunt despărţite printr-o linie de
continuitate, se vede un proces de scleroză care menţine canalul medular, în
zonele de fractură. Se intervine chirurgical.

Luxaţiile
- pot fi: - traumatice
- patologice: luxaţii din poliartrita reumatoidă, artrita purulentă.
- congenitale.

Tumorile benigne cu potenţial malign

Sunt tumori care au caracteristici de benignitate şi care la un moment dat

virează spre malignitate.
a) Tumora cu mieloplaxă (tumora brună) se întâlneşte la persoanele adulte,
mai ales la nivelul epifizelor oaselor lungi, dar poate fi localizată şi în alte zone:
mandibulă, aripa osului iliac, foarte rar la nivelul vertebrelor.
Radiologic produce osteoliza cu contur bine delimitat poliarcuat. Prezintă în
interior numeroase septe subţiri care realizează imaginea în”bule de săpun” sau
“fagure de miere”. Când tumora se malionizează se produce osteoliza
compactei osoase şi invadarea părţilor moi din jur.

38
 b) Condromul se dezvoltă din mugurii de ţesut cartilaginos. Tumora poate fi
localizată în centrul osului = encondrom sau în afara osului = eccondrom.
Radiologic se observă o zonă de osteoliză de dimensiuni mici 1-2 cm
localizată la nivelul oaselor lungi ale mâinii sau ale labei piciorului. Când
formaţiunea este localizată central compacta osoasă se subţiază. Dacă
dimensiunile tumorii sunt mai mari, osul se deformează = aspect de os suflat. În
formă periferică tumora se dezvoltă predominant spre exterior producând mai
ales o deformare a osului.

Tumorile maligne

- histologic sunt de mai multe feluri:

1.Osteosarcomul are ca punct de plecare elementele conjunctive
osteoblastice.

2.Condrosarcomul are ca punct de plecare elementele ţesutului

cartilaginos.

3.Fibrosarcomul se dezvoltă din ţesutul conjunctiv osos fără posibilităţi

osteogenetice.

4.Sarcoamele medulogene: - sarcomul Ewing şi reticulo-sarcomul,

pornesc de la nivelul
sistemului reticulo-endotalial
- plasmocitomul are ca punct de plecare
plasmocitele
- limfosarcomul

5. Sarcomul periostal are ca punct de plecare ţesutul conjuctiv periostic

sau ţesutul conjunctiv al fasciilor şi tendoanelor la locul de inserţie.

- caracteristicile tumorilor maligne:

 apar ca zone de osteoliză sau osteoscleroză care au un contur difuz
neregulat. Acestea se dezvoltă rapid, confluează, distrug compacta osoasă, rup
periostul şi invadează părţile moi.
 în jurul leziunii osul este demineralizat.
 dacă sunt extirpate recidivează
 dau metastaze şi influenţează starea generală a organismului
 arteriografic sunt tumori hipervasculare

e).Tumorile secundare sunt frecvent întâlnite. Se produc fie prin

contiguitate fie discontinuu pe cale circulatorie.
Cea mai frecventă localizare a metastazelor se produce la nivelul coloanei
vertebrale, apoi centura scapulară, oasele bazinului, coastele, sternul.
Cel mai frecvent metastazează osos cancerul de sân, apoi cel de prostată,
tiroidă, bronşic.

39
 Metastazele pot fi unice, dar cel mai frecvent multiple.
D.p.d.v.radiologic există 2 tipuri: - metastază osteolitică
- metastază de tip osteoblastic

Metastazele osteolitice apar ca zone de osteoliză de dimensiuni variabile.

Se diagnostichează mult mai precoce prin scintigrafie. Radiologic se depistează
când distrugerea osoasă este peste 30% din structura osoasă. Conturul zonei de
osteoliză este un contur difuz şi neregulat. Foarte frecvent la acest nivel se
produc fracturi.

Metastazele de tip osteosclerotic se caracterizează prin procese de

depunere de os, traveele osoase se îngroaşă, au un contur difuz, foarte frecvent
pot cuprinde o mare parte a osului. Metastazele de tip osteosclerotic apar în
cancerul de prostată şi cancerul de sân.

Bolile osteo-articulare

1.Poliartrita reumatoidă
- mai frecventă la sexul feminin
- localizată mai ales la nivelul articulaţiilor mici ale mâinilor şi picioarelor, mai rar
la articulaţiile mari.
- radiologic: - îngroşarea părţilor moi periarticulare
- demineralizare
- pensarea spaţiilor articulare până la dispariţia lor cu producerea
anchilozei
- apariţia zonelor de osteoliză la început mici = geode subcondrale;
alteori leziunile mari
produc distrugerea unei extremităţi osoase ( epifiza falangelor,
metacarpienelor,
metatarsienelor).
- datorită retracţiilor tendinoase degetele se deformează = degete în
ciocan, pot avea loc
subluxaţii = degetele deviază lateral.
- mai târziu apar anchiloze osoase, mai ales la nivelul oaselor
carpiene; spaţiul dintre ele
scade foarte mult şi ele se unesc într-un singur bloc; uneori se
unesc cu radiusul, ulna şi
metacarpienele.

2.Spondilita anchilopoetică
- este o boală care apare mai frecvent la sexul masculin.
- începe la vârste tinere.
- modificările apar la nivelul articulaţiilor sacro-iliace.

40
- la început se produce o lărgire a spaţiului articular sacro-iliac. Apar zone de
osteoliză la nivelul suprafeţei articulare, mai ales pe versantul iliac. Se poate
produce un proces de osteoscleroză.
- cu timpul spaţiul articular diminuă şi se produce anchiloza osoasă sacroilică.
- la nivel vertebral se produce o calcificare şi osificare a inelului fibros
intervertebral, astfel încât spaţiul intervertebral apare închis, iar coloana
vertebrală în ansamblu seamănă cu o “trestie de bambus”. Acest proces se
numeşte sindesmofitoză, iar elementul se numeşte sindesmofit. De asemenea se
produce calcificarea şi osificarea ligamentelor interspinoase, ligamentelor
galbene şi a ligamentelor interapofizare, astfel încât se realizează semnul
radiologic al “liniei de tramvai”. Se produce o calcificare şi osificare a ligamentului
vertebral comun anterior şi posterior, astfel încât coloana văzută din profil are
aspect de coloană şlefuită.

3.Artrozele
- sunt procese degenerative osteo-articulare.
- se localizează la nivelul articulaţiilor mari:coloană vertebrală (spondiloza), coxo-
femural (coxartroza), genunchi (gonartroza).
- modificări radiologice: - se produce o îngustare a spaţiului articular datorită
degenerării cartilajului.
- se produce un proces de osteoscleroză a suprafeţei
articulare, de obicei
simetrică în oglindă.
- apar mici excrescente osoase la periferia vertebrelor
sau la locul de
inserţie al tendoanelor. Aceste excrescente se numesc
osteorite. Uneori
sunt mai mari, se pot uni cu cele ale vertebrei
inferioare = aspect de
punţi interosoase .
- se pot produce zone de osteoliză, uneori de aspect
pseudo-chistic. Ele
pot fi înconjurate de procese de osteoscleroză.
- uneori putem observa calcificări şi osificări capsulare.

41