Disciplina „Managementul achizițiilor”

ACHIZIŢIILE INTERNAŢIONALE
1. De ce achiziţii din străinătate?
2. Probleme legate de achiziţii din străinătate
3. Comerţul în contrapartidă
4. Uniunea Europeană

1. DE CE ACHIZIŢII DIN STRĂINĂTATE?

Majoritatea achizitorilor preferă să cumpere de la furnizori amplasaţi nu prea departe,
care vorbesc aceeaşi limbă, aparţin aceleiaşi culturi, fac afaceri în acelaşi sistem juridic,
lucrează cu aceleaşi norme şi nu prezintă livrare mai scurte, care sînt mai puţin expuse
riscului întârzierilor, sînt argumente suplimentare în favoarea aprovizionării din surse
locale. Şi atunci de ce creşte comerţul internaţional?
Printre motivele care explică de ce o întreprindere se aprovizionează din surse din afara
ţării sale se numără:
1. Achizitorul ar putea fi obligat să se orienteze spre străinătate pentru a obţine
bunurile necesare.
2. Achizitorul ar putea prefera să cumpere dintr-o sursă din străinătate bunurile care
oferă caracteristici ce nu sînt disponibile la bunurile de tip similar, produse în
interiorul ţării sale de origine.
3. Deşi bunurile de tipul cerut sînt produse în ţară, capacitatea locală de producţie s-ar
putea să nu fie suficientă pentru a face faţă cererii, astfel încât golul trebuie
completat din străinătate.
4. S-ar putea să existe motive strategice pentru achiziţiile din străinătate, de exemplu,
îmbunătăţirea siguranţei aprovizionării prin dispunerea de o a doua sursă într-o altă
ţară.
5. S-ar putea sa existe oportunitatea de a cumpăra mai ieftin bunuri echivalente din
străinătate, datorită cantităţilor mai mari produse, salariilor mai mici, productivităţii
mai bune, instalaţiilor de producţie mai performante sau efectelor cursului de
schimb.
6. Comerţul în contrapartidă ar putea obliga firma dvs. să cumpere din străinătate.
Uneori, nu este posibil să obţii o comandă de export fără a accepta o comandă de
import echivalenta.

2. PROBLEMELE LEGATE DE ACHIZIŢIILE DIN STRĂINĂTATE

Principalele probleme asociate cu aprovizionările din străinătate sînt prezentate în
continuare.
Problemele de comunicare
Aceste probleme nu apar numai din cauza dificultăţilor de limbă, care sînt oricum
minime pentru un cumpărător, deoarece engleza este, fără nici o îndoială, limba de
referinţă a comerţului internaţional, dar şi din cauza diferenţelor de fus orar dintre ţări şi
a sensurilor diferite date terminologiei comerciale şi vocabularului tehnic.
Consensul sau acordul asupra aceluiaşi lucru, este fundamental pentru a avea un
contract valid. Prin urmare, este important să se asigure că înţelegerea este reciprocă.
Chiar dacă ambele părţi ar putea folosi engleza sau o altă limbă comună în afacerile
dintre ele, este posibil ca una dintre părţi să fie mai puţin familiarizată cu limba în cauză
decât cealaltă parte sau ca termenilor sau condiţiilor din contract să li se atribuie un
sens diferit. Dificultăţi de interpretare apar şi în legătură cu contractele care sînt în
integralitate interne; probabilitatea apariţiei unor probleme de acest tip este cu mult mai
mare m cazul contractelor internaţionale.

Tema: „Achiziţii 1
Disciplina „Managementul achizițiilor”

Diferenţele monetare
Conversia unei monede m alta nu creează, prin ea însăşi, nici o dificultate importantă
dacă ambele monede sînt convertibile, însă măsura in care fluctuează cursul de schimb
poate crea probleme considerabile. Riscul si incertitudinea asociate schimbului m valori
relative între moneda exportatorilor şi moneda importatorilor trebuie luate în calcul şi
gestionate. Această sarcină nu este una uşoară.
Cursul la care o monedă este schimbată cu o altă moneda tinde sa se modifice
continuu, din cauza modificărilor din cererea şi oferta fiecărei monede. Aceste fluctuaţii
ale cursurilor de schimb pot afecta şi afectează tranzacţiile internaţionale în acelaşi mod
ca şi modificările preţurilor.
De exemplu, să presupunem că o firmă a cumpărat un utilaj american cu livrare în trei
luni, la preţul de 10.000$. Cursul de schimb este de 1,70$ = 1£ în momentul efectuării
achiziţiei, astfel încât cumpărătorul estimează preţul utilajului la aproximativ 5.882£. În
cursul perioadei de livrare de trei luni, cursul de schimb evoluează până la l,90S = 1£;
astfel suma plătibilă devine 5.263£. Pentru cumpărător, această evoluţie arată a
reducere de preţ, deşi vânzătorul va încasa în continuare preţul în dolari aşa cum a fost
el propus în oferta iniţială. în cazul în care cursul s-ar fi modificat în sens invers,
cumpărătorul ar fi suportat un efect echivalent cu o creştere a preţului, deşi vânzătorul
nu ar fi beneficiat nici de o asemenea evoluţie.
Cumpărătorul ar fi putut elimina această incertitudine în ceea ce priveşte suma plătibilă
la livrare prin exprimarea preţului contractului în moneda ţării sale. Astfel, toată
incertitudinea trece pe umerii vânzătorului: cumpărătorul ştie exact ce va trebui să
plătească, dar vânzătorul nu ştie cît va încasa.
Preţurile pot fi exprimate şi într-o terţă monedă sau într-o moneda teoretică, cum ar fi
ECU. ECU-ul (European Currency Unit) nu a înlocuit înseşi monedele europene
individuale ci funcţiile asociate acestora, având o valoare de schimb calculată în fiecare
zi după o formula complexă, bazată pe media ponderată a cursurilor de schimb
individuale. UE îşi ţine evidenţa contabilă în ECU, la fel ca şi anumite companii. ECU-ul
este negociat pe scară largă şi poate fi utilizat ca monedă de exprimare (de referinţă) în
contractele internaţionale.
Numeroase ţări europene subscriu la MCS* (mecanismul cursurilor de schimb sau
mecanismul valutar), care este un acord între ţările membre, prin care cursurilor de
schimb ale acestora li se permite să varieze numai într-o proporţie foarte limitată, iar
orice abatere de la limitele foarte înguste fixate nu se poate face decît printr-un
consimţământ unanim al participanţilor. Ţările îşi controlează cursurile de schimb prin
modificarea directă a acestora, prin schimbarea politicilor economice şi prin cumpărarea
şi vânzarea propriilor lor monede.
Metoda standard prin care achizitorii fac faţă riscurilor valutare constă în a cumpăra
anticipat (forward sau cu livrare la termen) suma de monedă străină necesară pentru a
achita factura. Pe o scară mai largă, contractele anticipate (la termen) pe valute sînt
negociate în acelaşi mod ca şi contractele la termen pe materii prime.
Cursurile valutare anticipate (sau „la termen") sînt publicate in ziare. Indiferent dacă
aceste cursuri la termen conţin o primă [Premium] sau o reducere [discount) in raport cu
cursurile la vedere, o data ce cumpărătorul a achiziţionat valuta la termen, suma
plătibilă devine certă.
O companie multinaţională care cumpără componente din Franţa şi Italia, în scopul de a
fabrica in Marea Britanie bunuri pe care le vinde în Germania şi care este controlată
financiar din Statele Unite este expusă la o combinaţie de riscuri valutare, care ar putea
fi cel mai bine gestionată de un mic grup central de experţi în operaţiuni valutare.
Cumpărătorii care nu au acces la o asemenea expertiză internă pot solicita ajutorul
băncilor sau al unor consultanţi externi.

Tema: „Achiziţii 2
Disciplina „Managementul achizițiilor”
Plăţile
Transferul internaţional de fonduri creează dificultăţi care îi sînt proprii, iar o terţă parte,
de regulă o bancă, va trebui probabil implicată pentru a se facilita acest proces.
Bineînţeles, acest serviciu va costa bani, un cost care nu se aplică în aprovizionarea din
surse aflate în interiorul tării. Majoritatea tranzacţiilor de pe piaţa internă se fac „în cont
deschis" sau „pe datorie" (adică în termeni de credit comercial). De regulă, cumpărătorul
are la dispoziţie o lună, începînd cu data facturării sau cu data livrării (depinde care
dintre ele este mai recentă), pentru a-si achita datoria aferentă cumpărării „în cont". Mai
precis, dacă în condiţiile contractuale se specifică un „net cont lunar", înseamnă că
datoria din contul clientului trebuie stinsă pînă la sfîrşitul lunii imediat următoare lunii în
care s-a făcut livrarea sau facturarea, în timp ce formula „net de plata 30 de zile"
înseamnă că datoria trebuie achitată în maximum 30 de zile de la data livrării sau a
facturării.
Comerţul din interiorul CE se face adesea „în cont deschis", deşi uneori întîrzierile şi
cheltuielile asociate plăţilor internaţionale prin cec fac să se prefere pentru achitarea
unei datorii comerciale folosirea transferurilor telegrafice sau poştale şi a acordurilor
bancare sau a ordinelor (dispoziţiilor) internaţionale de plată. Transferul telegrafic este o
instrucţiune transmisă prin telegraf, prin care banca cumpărătorului cere băncii
vînzătorului să transfere în contul vînzătorului o sumă specificată de bani. Transferul
(mandatul) poştal este o instrucţiune similară, dar transmisă prin poştă. Tratele bancare
sînt emise în orice monedă de către bănci, iar vînzătorul le poate depune, de regulă,
într-un cont deschis într-o bancă locală. Dispoziţiile internaţionale de plată sînt utile în
cazul sumelor mici.
Tranzacţiile internaţionale importante, efectuate în afara pieţei CE, sînt adesea achitate
prin trate sau acreditive. Există o divergenţă fundamental de interese între cumpărător
şi vînzator, divergenţă a cărei semnificaţie creşte atunci cînd relaţia dintre cei doi este
de natură internaţională. În esenţă, problema constă în aceea că vînzătoriu nu va dori
să-şi cedeze bunurile cumpărătorului înainte de a se fi efectuată plata sau înainte de a fi
sigur că plata va fi efectuată. Cumpărătorul este, bineînţeles, într-o situaţie similară.
Este puţin probabil că achizitorul să-şi cedeze banii înainte de a intra în posesia
bunurilor sau, cel puţin, înainte de a dispune de o garanţie privind livrarea acestora. Din
cauza acestor interese divergente, părţile contractuale vor face, de regulă, apel la
serviciile unui intermediar, de cele mai multe ori o bancă, intermediar care va efectua
plăţile numai atunci cînd i se vor pune la dispoziţie probe privind executarea clauzelor
contractului, dar care beneficiază şi de încrederea vînzătorului, care poate fi sigur că
plăţile vor fi efectuate în cazul în care el va respecta aceste clauze. Diferenţa esenţială
dintre o trata şi un acreditiv este că, în cazul unei trate, banca reprezintă interesele
exportatorului, în timp ce in cazul unui acreditiv, importatorul este cel care beneficiază
de o protecţie mai mare din partea băncii.
O trată (sau cambie) reprezintă un „ordin necondiţionat, făcut în scris, adresat de o
persoană unei alte persoane şi semnat de persoana care îl dă, ordin prin care persoana
care îl dă cere persoanei căreia îi este adresat să plătească unei persoane specificate
sau purtătorului, la prezentare sau la o data viitoare prestabilită şi determinabilă, o
anumită sumă de bani direct sau prin punere la dispoziţie". Există două tipuri principale
de trate, astfel:
1 Documente contra acceptare (DA), însemnînd că importatorul primeşte
documentele care îi dau dreptul să intre în posesia bunurilor şi semnează, în
schimb, o cambie în care el este trasul şi care urmează a fi achitată la un
moment viitor dat. Prin această formă de cambie, se permite o anumită perioadă
de amînare a plăţii şi, în acelaşi timp, se garantează pe cît de mult posibil faptul
că importatorul îşi va achita datoria.
2 Documente contra plată (DP), însemnînd că importatorul este obligat să
plătească înainte ca documentele de proprietate să-i fie puse la dispoziţie.
Un acreditiv documentar este o promisiune scrisă dată de o bancă unui exportator

Tema: „Achiziţii 3
Disciplina „Managementul achizițiilor”
privind faptul că bunurile vor fi achitate, cu condiţia ca exportatorul să se conformeze
exact termenilor şi condiţiilor convenite. Promisiunea este făcută, bineînţeles, în numele
importatorului. Fireşte, banca va trebui să se asigure mai întîi de faptul că importatorul
dispune de fondurile necesare. Există trei tipuri de acreditive şi anume:
1 Acreditivul revocabil, care înseamnă că importatorul ar putea da băncii sale
dispoziţia de a revoca acreditivul în orice moment înainte de ajungerea plăţii la
scadenţă. Acreditivele de acest tip sînt rareori utilizate in zilele noastre, deoarece
gradul mare de încredere care ar trebui să existe în acest caz între cele două
părţi contractuale ar însemna că s-ar putea face şi o plata directă.
2 Acreditivul irevocabil. O data semnat, un acreditiv de acest tip nu poate fi retras,
oricare ar fi circumstanţele. Dacă exportatorul îşi îndeplineşte obligaţiile, el poate
fi aproape sigur că plata va fi efectuată.
3 Acreditivul irevocabil confirmat oferă o protecţie dublă: o bancă din ţara
exportatorului acceptă să plătească în cazul în care banca importatorului nu-şi
îndeplineşte angajamentele.
Bineînţeles, tehnologiile informatice au făcut posibile progrese semnificative în
transferul eficient de fonduri prin intermediul schimburilor electronice de date. De
exemplu, sistemul Eurogiro este bazat pe o reţea de sisteme informatice care permit
fiecărui membru să efectueze direct tranzacţii comerciale cu ceilalţi membri ai
sistemului.

Sistemele juridice diferite

Cînd se fac achiziţii internaţionale, este important să se precizeze subjurisdicţia cărei
autorităţi se vor plasa părţile în caz de litigiu: instanţele din ţara exportatorului, a
importatorului sau dintr-o ţară terţă. În cazul unui contract semnat în Anglia sau în Ţara
Galilor şi în absenţa specificării explicite a contrariului în clauzele contractului, în mod
normal, contractul va intra în jurisdicţia instanţelor din Anglia.
Rămîne însă deschisă problema legislaţiei aplicabile în contract. Dacă este relevantă
legislaţia unei alte ţări, atunci regulile aplicabile în contract vor trebui stabilite de un
martor-expert. Este destul de probabilă apariţia unei situaţii în care aspectele legate de
forma contractului să fie determinate de sistemul juridic al unei ţări, în timp ce aspectele
legate de execuţia contractului să cadă sub incidenţa sistemului juridic al unei alte ţări.
Legislaţia potrivită a unui contract este legislaţia stipulată de părţile contractante.
Conform legislaţiei, părţile contractuale sînt libere să stipuleze în contractul lor sistemul
juridic care urmează a fi aplicat. Uneori, se va specifica sistemul juridic al unei ţări care
nu are legătură cu nici una dintre părţile contractuale (de exemplu, deoarece bunurile ar
putea trece prin mîinile mai multor proprietari pe parcursul tranzacţiei comerciale şi
există un anumit sistem juridic care este sistemul unanim acceptat În acel domeniu de
activitate specific).
Uneori, se întîmplă ca părţile contractuale să omită să-si stipuleze intenţiile în ceea ce
priveşte legislaţia care va fi aplicata. În asemenea situaţii, instanţele vor deduce
legislaţia aplicabilă din termenii contractului şi din circumstanţele conjuncturale ale
acestuia.
Bineînţeles, majoritatea cumpărătorilor care se aprovizionează din străinătate îşi vor
face achiziţiile prin intermediul unor agenţi şi, chiar şi acolo unde se fac achiziţii directe,
cumpărătorul va face probabil apel la un specialist de profil, care îi va oferi consultanţă
sau, mai probabil, va organiza toate aranjamentele legate de transport, asigurare,
manipulare, vămuire, plată şi alte aspecte asociate tranzacţiei.

Incoterms
Cînd se fac achiziţii din străinătate, este important să se definească şi să se înţeleagă
clar obligaţiile ambelor părţi în ceea ce priveşte „termenii de livrare". Atît cumpărătorul
cît şi vînzătorul vor avea anumite obligaţii în ceea ce priveşte transportul, asigurarea şi

Tema: „Achiziţii 4
Disciplina „Managementul achizițiilor”
expedierea bunurilor, conform prevederilor contractului lor de vînzare şi livrare a
bunurilor. Greşelile de interpretare pot apărea foarte uşor, astfel încît este de dorit să se
ia măsurile potrivite pentru a preveni apariţia unor probleme de acest tip. Camera
Internaţională de Comerţ (CIC), cu sediul la Paris, a publicat pentru prima data un set
de termeni referitori la livrare, însoţiţi de interpretările lor standardizate, cu aproape 60
de ani în urmă. Aceşti termeni, cunoscut sub denumirea de „Incoterms", rămîn pînă în
prezent aplicabili, deşi, bineînţeles, CIC i-a revizuit şi actualizat continuu, pentru a ţine
cont de practicile contemporane.
Ultima ediţie a regulilor „Incoterms" a fost publicată în 1990, deşi s-au făcut de atunci şi
cîteva revizuiri foarte nesemnificative. Există două clase principale de Incoterms-uri:
una referitoare la transportul de bunuri pe cale maritimă şi cealaltă referitoare la toate
formele de transport, inclusiv cele multimodale. Responsabilităţile cumpărătorului şi ale
vînzătorului sînt clar prescrise în ghidul Incoterms, care poate fi cumpărat de la CIC. Pe
ansamblu, există 13 Incoterms-uri, după cum urmează:
EXW (Ex Works) — franco fabrică
FCA (Free Carrier) — franco transportator
FAS (Free Alongside) — franco de-a lungul vasului
FOB (Free On Board) — franco la bord
CFR (Cost and Freight) — cost şi navlu
CIF (Cost, Insurance and Freight) — cost, asigurare si navlu
CPT (Carriage Paid To) — fraht (transport) achitat pîna la
CIP (Carriage and Insurance Paid to) — fraht (transport) si asigurare achitate pînă
la DAF (Delivered at Frontier) — livrat la frontieră (sau franco frontieră)
DES (Delivered Ex Ship) — livrat pe navă (sau franco navă nedescărcată)
DEQ (Delivered Ex Quay) — livrat la chei (sail franco pe chei)
DDU (Delivered Duty Unpaid) — livrat taxe vamale neplătite (sau franco destinaţie
nevămuit)
DDP (Delivered Duty Paid) — livrat taxe vamale plătite (sau franco destinaţie vămuit).
În general, litigiile între cumpărător şi vânzător sînt o afacere complicate şi costisitoare
şi ar trebui (în măsura posibilităţii) complet evitate. Această constatare este deosebit de
pertinentă pentru tranzacţiile internaţionale. Din fericire, există o alternativă sub forma
arbitrajului. Acesta este relativ ieftin şi mult mai rapid şi implică un grup de arbitri
independenţi, care examinează cazul în vederea găsirii unei soluţii care să reflecte
drepturile şi interesele ambelor părţi implicate. Camera Internaţională de Comerţ din
Paris este principalul organism care oferă servicii de arbitraj în legătură cu comerţul
internaţional şi ea are un set de reguli proprii de conciliere şi arbitrare. Curtea de arbitraj
din Paris poate numi arbitri pentru orice ţară. S-au creat grupuri permanente de arbitri
experţi şi sînt întotdeauna disponibile consultaţii în legătură cu clauzele de arbitraj
aplicabile în contractele internaţionale.

Transportul
Toate cele cinci modalităţi de bază folosite pentru transportul de mărfuri — rutier,
feroviar, aerian, maritim şi prin conducte — sînt aplicabile în tranzacţiile
internaţionale. Pentru livrarea unor bunuri pot fi folosite concomitent mai multe
modalităţi de transport: o încărcătură poate parcurge o parte din traseu pe cale
rutieră, iar cealaltă parte — pe cale aeriană.
în unele tranzacţii internaţionale se pot produce întârzieri faţă de aranjamentele de
transport.

Vama
Procedurile privind importurile şi exporturile între ţările care sînt membre ale CE sînt în
curs de simplificare considerabilă, datorită pieţei unice şi suprimării taxelor la import.
Insă în cazul achiziţiilor din ţări aflate în afara CE ar trebui să se aplice o gestiune foarte

Tema: „Achiziţii 5
Disciplina „Managementul achizițiilor”
riguroasă, în scopul evitării cheltuielilor inutile.
Este important să se reducă durata intervalului de timp cît bunurile sînt în vamă. Fiecare
zi de întîrziere poate majora costurile. Introducerea unor informaţii inexacte, incomplete
sau incorecte în documente precum facturile, scrisorile de trăsură, autorizaţiile
(licenţele) de import şi acreditivele pot cauza întîrzieri. Acelaşi lucru se produce şi atunci
cînd pentru o încărcătură sînt date informaţii din diferite surse, dar pentru o singură
destinaţie. „Consolidare" este termenul folosit pentru transportul aerian, iar „grupare" —
pentru transportul terestru.
Un expeditor important de mărfuri pe cale aeriană poate avea chiar şi pînă la o sută de
rute de consolidare către aeroporturi din lumea întreagă, cu agenţi care recepţionează
încărcăturile la destinaţie şi le împart în loturi care urmează a fi livrate la adrese
individuale. Consolidarea permite clienţilor să beneficieze de preţuri „în vrac", cu o
reducere a costurilor pînă la 50%.
Tehnica grupării este folosită în toate transporturile terestre în scopul de a permite mai
multor proprietari de mărfuri expediate în consignaţie să împartă între ei costul traseului.
Încărcăturile din mai multe surse, care se îndreaptă în aceeaşi direcţie, sînt regrupate
pentru a forma o încărcătură unitară. Sigur, această metodă poate provoca întîrzieri pe
intervalul de timp în care încărcătura unitară este acumulată, însă ea permite şi
reducerea costurilor legate de transportul mărfurilor.

3. COMERŢUL ÎN CONTRAPARTIDĂ (SAU COMPENSATORIU)

Comerţul în contrapartidă este o formă de troc, de schimb în natură, de barter. El are
loc ori de câte ori se face comerţ internaţional cu bunuri, dar nu în schimbul numerarului
sau al devizelor, ci în schimbul altor bunuri. Comerţul în contrapartidă este practicat pe
larg în relaţiile economice internaţionale şi facilitează tranzacţiile cu ţările care nu sînt
capabile sau dispuse să exporte bunuri într-un mod mai convenţional, poate din unul din
următoarele motive:
• Unul sau ambii parteneri comerciali nu dispun (sau dispun de cantităţi limitate) de
devize.
• O ţară caută să-şi promoveze exporturile şi este dispusă să accepte ca plată mai
curând bunuri decât valuta forte.
• S-ar putea exercita presiuni politice în sensul echilibrării relaţiilor comerciale dintre
două ţări.
Cea mai simplă formă de comerţ în contrapartidă este „aranjamentul cu compensare
integrală", prin care între cele două părţi se semnează un singur contract, iar bunurile
sînt schimbate pe alte bunuri. Bine-înţeles, este puţin probabil ca în practică să se
producă o coincidenţă perfectă între nevoile de bunuri, iar cel puţin una dintre părţile
contractuale riscă să fie nevoită să vândă ulterior bunurile primite în cadrul contractului.
Ceea ce se întâmplă in cadrul unui aranjament cu compensare integral este că bunurile
sînt evaluate în unităţi monetare, iar partea contractuală care doreşte să lichideze
materialele primite o va face printr-un aranjament de vânzare ulterioară a bunurilor, de
regulă cu ajutorul unei terţe părţi cu experienţă în acest gen de operaţiuni.
În practică există numeroase tipuri de aranjamente prin care pot fi făcute tranzacţii de
comerţ în contrapartidă, unele dintre ele chiar foarte complexe. Aceste aranjamente au
în comun faptul că, drept rezultat al contractelor, părţile implicate îşi îndeplinesc parţial
sau total obligaţiile mai curând prin furnizarea unor bunuri sau servicii decât prin plata
unor sume de bani.

4. UNIUNEA EUROPEANĂ
UE este o piaţă unică (comună). Aceasta înseamnă că ea reprezintă un teritoriu unic
prin prisma taxelor vamale. O data ce anumite bunuri din orice sursă din afara UE au
fost importate într-o ţară din UE şi s-au plătit taxele vamale corespunzătoare (dacă se

Tema: „Achiziţii 6
Disciplina „Managementul achizițiilor”
aplică taxe vamale), aceasta înseamnă ca bunurile respective sînt în „liberă circulaţie".
Nu mai sînt plătibile nici un alt fel de taxe vamale suplimentare pentru transferul
bunurilor către orice altă ţară membra a UE. Ar trebui să remarcăm faptul că, spre
deosebire de taxele vamale, taxa pe valoare adăugată şi accizele sînt aplicate în mod
independent de fiecare stat membru. Ca principiu general, aplicările şi scutirile de
impozite şi taxe la import în UE sînt comune tuturor statelor membre, deşi ar putea
apărea si diferenţe de detaliu privind modul în care sînt folosite acestea.
UE a emis numeroase directive pentru a se asigura faptul că piaţa formată din teritoriul
ţărilor membre este o piaţă liberă şi deschisă; două directive care îi interesează şi îi
vizează în mod deosebit pe specialişti implicaţi în activităţi de achiziţii şi aprovizionare
sînt Directiva privind Furniturile şi Directiva privind Serviciile. O bună cunoaştere a
prevederilor detaliate ale acestor directive este esenţială pentru toate organizaţiile din
partea „non-exclusă" a sectorului public şi pentru acele organizaţii care oferă servicii şi
utilităţi publice. Directivele prevăd că, în cazul contractelor publice de aprovizionare sau
de prestare de servicii care depăşesc o anumită valoare, trebuie să se ofere în mod
echitabil posibilitatea de a participa la licitaţie (sau la apelul de oferte) tuturor
organizaţiilor din toate statele membre ale UE şi că procedurile prin care antreprenorii şi
furnizorii sînt selectaţi şi notificaţi trebuie să se conformeze unor reglementări elaborate
astfel încât să se asigure caracterul deschis al acestor licitaţii. Acordul privind „Spaţiul
Economic European" a fost semnat pe data de 2 mai 1992 şi permite extinderea sferei
de aplicare a majorităţii măsurilor luate de UE în legătură cu „piaţa comună" şi pe
teritoriile Austriei, Finlandei, Islandei, Liechtensteinului, Norvegiei şi Suediei. Aceste ţări,
plus Elveţia (care nu face parte din Acordul privind Spaţiul Economic European),
formează „Zona Europeană de Liber Schimb". Spaţiul Economic European este cea mai
mare piaţă unică din lume, acoperind un perimetru geografic care cuprinde atât un
litoral mediteranean, cît şi unul arctic, şi reprezentând peste 40% din comerţul mondial.
În cadrul Acordului privind Spaţiul Economic European, ţările din Zona Europeană de
Liber Schimb urmează să adopte cea mai mare parte din legislaţia existentă a UE
privind piaţa unică.

Tema: „Achiziţii 7