Lucru individual

La disciplina “Managementul riscurilor în afaceri”

“Metode și tehnici contractuale de prevenire a riscului valutar”

CUPRINS:

Capitolul I Riscul valutar și efectele acestuia............................................................................3

Capitolul II Metode și tehnici contractuale de prevenire a riscului valutar............................4

2
Capitolul I Riscul valutar și efectele acestuia

În categoria metodelor şi tehnicilor contractuale se includ o diversitate foarte mare de tehnici şi

procedee, utilizabile pentru protecţia în raport cu riscul valutar şi riscul de preţ. Condiţia de bază
pentru folosirea lor este consensul. La această categorie de metode şi tehnici nu se poate face
apel decât în condiţiile şi limitele în care partenerii implicaţi în afacerea respectivă sunt de acord
cu înscrierea lor ca şi clauze ale contractului.

În cadrul afacerilor economice internaţionale contemporane, unul dintre riscurile cu o frecvenţă

mare şi consecinţe dintre cele mai grave asupra părţilor (exportatori, importatori, bănci) este
riscul valutar.

Prin RISC VALUTAR se înţelege posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei tranzacţii
economice sau financiare ca urmare a modificării cursului (depreciere sau apreciere) valutei în
care se face plata/ încasarea, între momentul încheierii contractului şi cel al scadenţei (al plăţii).
Într-o accepţiune strictă, termenul de risc valutar are în vedere doar pierderile care se pot
înregistra. Evoluţia în sens avantajos a cursului valutar reprezintă şansa, iar efectul direct al
acesteia este câştigul.

Este de la sine înţeles faptul că riscul valutar nu intervine decât dacă între momentul încheierii
contractului şi cel al scadenţei există un interval de timp mai mare de 48 de ore şi numai pentru
participanţii care încasează sau plătesc în altă monedă decât cea naţională. În practica
tranzacţiilor internaţionale, s-a demonstrat că sunt foarte rare situaţiile în care plata se efectuează
chiar în momentul încheierii tranzacţiei. Astfel, desfăşurarea tranzacţiei internaţionale începe la
momentul t0, pe care îl considerăm momentul negocierii şi semnării contractului şi se finalizează
după un interval de timp ∆t, la t1, momentul plăţii:

În mod obişnuit acest ∆t este inevitabil deoarece:

 vânzătorul nu oferă decât prin excepţie mărfuri din stoc. De regulă el trebuie mai întâi –
să producă sau să procure marfa dorită de către cumpărător;
 livrarea internaţională presupune – în mod uzual – parcurgerea unui traseu de transport
cuprinzător şi îndeplinirea unor formalităţi obligatorii care cere timp;
 importatorul are nevoie la rândul său de un anumit interval de timp pentru a obţine
resursele necesare plăţii externe;
 însăşi mecanismul plăţilor externe impune respectarea unui interval de timp în care să
circule documentele de plată pe traseul interbancar.

Pentru exportator (creditor), riscul valutar apare atunci când, la data încasării sumei (t1),
valuta în care s-a efectuat plata are o putere de cumpărare mai mică decât la momentul încheierii
contractului (t0) (valuta s-a depreciat). Pentru exportator această depreciere are ca efect o
pierdere netă, proporţională cu rata deprecierii monedei plăţii. Consolidarea valutară, respectiv
protejarea împotriva riscului valutar, din punctul său de vedere, urmăreşte evitarea riscului
deprecierii valutei plăţii, care ar duce la diminuarea eficienţei operaţiunii de export , prin
obţinerea unei valori (exprimată prin cursul de schimb) inferioare faţă de o terţă valută (sau terţe
valute) de care exportatorul are nevoie pentru plăţi viitoare, sau faţă de moneda naţională.
3
Pentru importator (debitor), riscul valutar apare atunci când, la data plăţii (t1), valuta în care s-
a efectuat tranzacţia are o putere de cumpărare mai mare (s-a apreciat) faţă de momentul
încheierii contractului (t0). În această situaţie, importatorul are de făcut un efort financiar mai
mare pentru a achiziţiona de pe piaţa valutară suma necesară plăţii. Consolidarea valutară, din
punctul de vedere al importatorului, are scopul de a asigura protejarea efortului valutar pe care
trebuie să-l facă pentru a obţine, la scadenţă, sumele necesare plăţii.

În timp ce deprecierea valutei plăţii îl dezavantajează pe exportator şi, în acelaşi timp, poate să-l
avantajeze pe importator, aprecierea monedei plăţii produce, în generale, efecte de sens invers.
Evoluţia cursurilor pe piaţa valutară poate fi nefavorabilă atât pentru exportator cat şi pentru
importator îndeosebi ca urmare a evoluţiilor contradictorii a cursurilor monedelor lor naţionale în
raport cu moneda plăţii.

4
Capitolul II Metode și tehnici contractuale de prevenire a riscului valutar

TEHNICILE CONTRACTUALE de prevenire şi diminuare a riscului valutar sunt

reprezentate de acele procedee pe care partenerii de afaceri le pot iniţia şi desfăşura numai în
condiţii de consens, respectiv în condiţiile în care ele sunt acceptate atât de cumpărător cat şi de
vânzător.

Principalele obiective sunt:

a) alegerea celei mai bune variante pentru moneda plăţii;

b) anticiparea sau întârzierea efectuării plăţii sau încasării prin fixarea scadenţei plăţii şi
introducerea unor marje asigurătorii în preţ , corelate cu prognozele pentru evoluţia monedei
plăţii;

c) realizarea unei strategii financiar valutare, la nivelul fiecărei firme implicate în afacerea
respectivă, urmărind sincronizarea încasărilor cu plăţile în aceeaşi valută;

d) folosirea unor clauze valutare adecvate

e) desfăşurarea corectă şi operativă a contractului comercial internaţional.

Voi detalia în continuare aceste metode contractuale de protecţie împotriva riscului valutar,
exemplificând cu date ipotetice acolo unde este cazul.

a) alegerea corectă a monedei contractului (valuta plăţii)

Alegerea monedei contractului (a valutei plăţii/încasării) are importanţă esenţială. Această

decizie depinde, în primul rând, de calitatea informaţiilor pe care negociatorii le deţin asupra
prognozei evoluţiei diferitelor monede pe piaţa valutară internaţională, dar şi de abilitatea cu care
se poartă negocierile pentru ansamblul clauzelor contractului de vânzare respectiv. Decizia
pentru alegerea monedei plăţii situează pe poziţii esenţial diferite interesele exportatorului cu ale
importatorului:

- vânzătorul (exportatorul): este interesat să susţină ca plată să se efectueze în una din valutele
pentru care prognozele indică o tendinţă de apreciere;

- cumpărătorul (importatorul), la rândul său, pentru a-şi proteja interesele, este motivat să
susţină ca plata să se efectueze în una din valutele pentru care prognozele indică o tendinţă de
depreciere.

Pentru rezultatele finale ale afacerii, alegerea valutei contractului are o importanţă deosebită, şi
presupune adoptarea unei decizii în condiţiile în care interesele părţilor sunt profund
contradictorii. Pentru stabilirea monedei plăţii/încasării trebuie să se ajungă la un compromis,
decizia urmând a se fundamenta în raport cu câteva criterii esenţiale:

1) durata contractului, respectiv intervalul de timp în care se va efectua plata: la vedere, pe

termen scurt sau pe termen lung. Evoluţia pe termen scurt sau foarte scurt a cursurilor valutare
este influenţată de factori monetari, psihologici, politici, de multe ori greu de prevăzut.
Previziunea cursurilor valutare pe termen lung au la bază analiza factorilor structurali. Dintre
aceşti factori ca factori esenţiali sunt starea balanţei de plăţi externe şi nivelul inflaţiei. Pentru
intervalele de timp mai mici de un an, un reper important de evaluare a perspectivelor evoluţiei
5
cursului valutar este cursul la termen, stabilit zilnic pe piaţa financiară. În anticiparea evoluţiei
cursului unei valute trebuie să se ţină seama nu numai de tendinţa (traiectoria de bază) pentru
perspectiva pe termen lung, ci şi de evoluţia sa pe termen scurt, care, de regulă, este sinusoidală.
În contractele pe termen scurt aceste evoluţii sinuoase faţă de tendinţa de bază, permit
valorificarea - în favoarea celor care studiază foarte atent legităţile de mişcare a cursului - celui
mai favorabil moment conjunctural.

2) Este necesară o analiza comparativă a evoluţiei unei valute în raport cu una sau mai multe
valute. Pe această bază se pot evalua destul de corect costurile aferente conversiei valutei
respective în monedă naţională, în momentul plăţii respectiv al cumpărării ei.

3) De asemenea, trebuie să se ţină seama de structura activelor în valută ale firmelor implicate
în tranzacţia respectivă. În acest sens, trebuie să se ţină seama că suma ce se va plăti/încasa într-o
anumită valută poate contribui la îmbunătăţirea sau degradarea activelor valutare deţinute de
fiecare dintre firmele implicate în tranzacţia respectivă.

b) anticiparea sau întârzierea efectuării plăţii sau încasării prin fixarea adecvată a
scadenţei şi introducerea unor marje asiguratorii în preţ, corelate cu prognozele pentru
evoluţia monedei plăţii;

La negocierea contractului internaţional, termenele de livrare sau de plată nu se stabilesc, de

regulă, pe zile, ci pe perioade mai largi (trimestru, lună, decadă, săptămână). Acest fapt oferă
posibilitatea, pentru participanţii la tranzacţie, să adapteze calendarul plăţilor în funcţie de
variaţiile cursului valutar al monedei contractului. Pe intervale mici, cursul poate fluctua, într-un
sens sau altul, destul de mult.

Astfel, dacă se prognozează o tendinţă de apreciere a valutei plăţii, exportatorul va încerca să

amâne, atât cât este posibil, livrarea, pentru a beneficia astfel – în mod suplimentar – de
încasarea unei sume într-o valută mai “puternică”. În caz contrar, va grăbi livrarea respectivă,
respectiv dacă moneda contractului manifestă o tendinţă de depreciere.

La rândul său, importatorul va încerca să întârzie cât mai mult posibil plata, atunci când valuta
manifestă o tendinţă de depreciere, sau să devanseze la maximum plata, dacă valuta se apreciază.

Folosirea cu deplină eficienţă a acestei metode presupune o strânsă colaborare între firmele
exportatoare sau importatoare şi bănci. Datorită flexibilităţii lor, aceste tehnici sunt destul de
frecvent folosite în practică, chiar dacă, datorită unor cauze de ordin tehnic, comercial, sau care
ţin de ciclul fabricaţiei, este, în multe situaţii, dificil să reduci sau să măreşti volumul
exporturilor/importurilor ori să devansezi sau să întârzii livrarea doar în funcţie de considerente
de ordin valutar.

Includerea în preţul de ofertă a unei marje asiguratorii este practicată de mulţi comercianţi,
deoarece nu întotdeauna includerea unor clauze asiguratorii în contract în urma negocierii îi
fereşte în totalitate de influenţele negative directe sau propagate ale fluctuaţiilor valutare. În alte
situaţii, moneda în care urmează să se efectueze plata nu este cea dorită. Această metodă de
protecţie trebuie să aibă în vedere evoluţia preţurilor, inflaţia şi variaţiile nedorite ale cursurilor
valutare. De regulă, marja asiguratorie va fi cu atât mai mare cu cât riscurile previzibile sunt mai
mari, iar momentul încasării mai îndepărtat. În acelaşi timp, orice preţ de ofertă este de dorit a
cuprinde o anumită marjă asiguratorie, indiferent dacă în contract sunt sau nu cuprinse clauze
valutare, sau dacă se utilizează şi alte metode de acoperire a riscului valutar.

Folosirea acestei tehnici de acoperire a riscului valutar este limitată, în principal, de doi factori:
6
- preţul internaţional - deşi, teoretic, marja poate atinge valori mari, mărimea ei este limitată de
nivelul înregistrat de preţul de pe piaţa internaţională pentru produsul respectiv, oferit în condiţii
similare de plată;

- preţul de producţie intern - mărimea marjei asiguratorii este limitată şi de diferenţa dintre
preţul intern (în valută) al produsului exportat şi preţul practicat pe piaţa internaţională.
Includerea marjei asiguratorii în preţ trebuie să răspundă simultan la cel puţin două cerinţe:
preţul produsului trebuie să rămână competitiv, iar marja asiguratorie să fie cât mai mare. Pentru
realizarea acestei corelaţii este necesară existenţa unui preţ la producător scăzut şi cunoaşterea
exactă a preţului practicat pe piaţa internaţională. Dacă costurile interne de producţie sunt mari,
introducerea unei marje asiguratorii prea mari duce la creşterea excesivă a preţului de ofertă ,
fapt care diminuează competitivitatea produsului în cauză.

c) realizarea unei strategii financiar valutare, la nivelul fiecărei firme implicate în afacerea
respectivă, urmărind sincronizarea încasărilor cu plăţile în aceeaşi valută;

Firmele care desfăşoară atât operaţiuni de import, cât şi operaţiuni de export îşi pot limita riscul
valutar prin compensarea plăţilor şi încasărilor (veniturilor şi cheltuielilor) într-o anumită valută.
În acest caz, riscul va afecta doar soldul operaţiunilor efectuate în aceeaşi valută, sau pentru
intervalele de timp în care nu se pot sincroniza plăţile şi încasările. Eficienţa metodei este cu atât
mai mare, cu cât se restrânge numărul valutelor utilizate în desfăşurarea operaţiunilor de import
şi export. Sincronizarea încasărilor cu plăţile presupune realizarea unei planificări în timp a
tranzacţiilor, în aşa fel încât momentele în care urmează a se face plăţile să fie cât mai apropiate
(sau chiar simultane) cu cele ale încasărilor în aceeaşi valută, sumele fiind, şi ele, de valori cât
mai apropiate. Folosirea acestei tehnici presupune o coordonare foarte riguroasă a întregii
activităţi a firmei, îndeosebi a exporturilor şi importurilor, ceea ce se dovedeşte relativ greu de
realizat în practică.

d) folosirea unor clauze valutare adecvate

CLAUZA VALUTARĂ presupune legarea valutei în care se efectuează plata/încasarea (valuta

contractului) de una sau mai multe valute, având un curs (mai) stabil , sau de o monedă
internaţională (clauza DST). Practic, aceasta înseamnă că, la momentul semnării contractului
(t0), se negociază şi stabilesc moneda (monedele) de referinţă, în raport cu care se va proceda la
exprimarea evoluţiei cursului monedei plăţii la scadenţă (t 1).

În practică se poate utiliza una din următoarele variante ale clauzelor valutare:

CLAUZA VALUTARĂ SIMPLĂ

Aceasta se bazează pe “legarea” (indexarea), prin cursurile lor reciproce, a monedei contractului
de o altă valută, etalon sau de referinţă. Valuta etalon se alege urmărinduse, stabilitatea acesteia,
larga ei utilizare pe plan internaţional şi posibilitatea de a estima cât mai exact evoluţia sa pe
pieţele valutare principale. Contractul mai trebuie să stabilească acea componentă a pieţei
valutare (instituţie financiară sau bancă) ale cărei cursuri (între valuta plăţii şi moneda de
referinţă) vor servi pentru cuantificarea variaţiei cursului monedei plăţii (apreciere sau
depreciere), cât şi instituţia de supraveghere (arbitraj) care va avea misiunea de a îndeplini
procedura recalculării sumei de plată. Totodată se fixează şi limita de risc asumat, adică variaţia
(+/-) maximă a cursului monedei plăţii (faţă de moneda de referinţă) până la care nu se
recalculează suma de plată.

7
Pentru a calcula variatia cursului valutar la efectuarea platilor, fata de moneda etalon se pot
utiliza mai mult formule:

Unde:

K - coeficientul de variatie a cursului valutar;

C0 - cursul in momentul contractarii;

C1 - cursul in momentul platii,

Suma ce urmeaza a fi incasat de catre exportator se va calcula baza formulei:

S1 = So x K + So sau S1 = So x (1 + K)

CLAUZA COŞ VALUTAR

Eficienţa aplicării clauzei valutare simple depinde în mare măsură de stabilitatea valutei alese ca
etalon. În condiţiile generalizării fluctuaţiei libere a cursurilor valutelor pe piaţa valutară,
instabilitatea monedelor etalon (de referinţă) afectează acurateţea comparaţiilor valutei
contractului cu o singură valută. De asemenea, este destul de dificil de ales o valută etalon faţă
de care partenerii să manifeste un interes egal. Pentru a depăşi aceste neajunsuri, pe plan
internaţional, este mai frecvent folosită clauza valutară bazată pe un coş de valute. Caracteristic
clauzei coş valutar este faptul că moneda plăţii este “indexată” de un grup de mai multe valute,
ceea ce are ca efect compensarea evoluţiilor contradictorii ale valutelor care compun coşul,
reflectând, în acelaşi timp, mai real tendinţele evoluţiei cursurilor valutare. Alegerea, prin
negociere, a clauzei coş valutar presupune, de regulă, respectarea următoarelor etape:

- se negociază numărul valutelor din coş (mărimea acestuia) şi, după considerente de stabilitate
şi importanţă în tranzacţiile economice, valutele coşului. Dimensionarea optimă a coşului are o
importanţă foarte mare deoarece un număr prea mic de valute luate în considerare nu reflectă cu
deosebită acurateţe tendinţele reale înregistrate de valuta plăţii (coşul nu este îndeajuns de
“sensibil”), iar un coş alcătuit din prea multe valute ar putea determina apariţia unor influenţe
repetate şi deformatoare (multe valute sunt în oficial ancorate de alte valute, mai importante). În
această etapă sunt foarte utile serviciile de consultanţă pe care le pot oferi societăţile specializate
de supraveghere valutară.

- se negociază şi se stabileşte marja admisibilă de oscilaţie valutară (limita de risc asumat), adică
mărimea limită a oscilaţiei valutei plăţii faţă de coşul valutar până la care nu se procedează la
recalcularea sumei de plată, şi banca sau instituţia financiară ale cărei cursuri oficiale vor servi
pentru determinarea coeficienţilor de fluctuaţie.

- la scadenţă (t1) societatea de supraveghere valutară va proceda la determinarea coeficienţilor de

fluctuaţie(Kf1, Kf2, …, Kfn) a monedei contractului faţă de fiecare valută din coşul valutar.
Calculul se face după una din metodele prezentate la clauza valutară simplă. Pentru exprimarea
sensului mişcării (apreciere sau depreciere) şi a intensităţii oscilaţiei monedei plăţii faţă de
valutele din coş este necesară determinarea unui coeficient mediu de fluctuaţie ( Kf ).

8
Există două metode prin care poate să fie calculat coeficientul de fluctuaţie, în funcţie de
situaţia în care ponderea valutelor este egală sau diferită:

a. metoda coş valutar simplu are la bază următoarea relaţie de calcul:

unde:

- Kfi – sunt coeficienţii de fluctuaţie a monedei plăţii faţă de fiecare din monedele din coş

- n – reprezintă numărul valutelor din coş

Metoda se caracterizează prin simplitate, dar prezintă şi un mare inconvenient. Prin această
relaţie de calcul ponderea monedelor în coş este egală, deci şi influenţele pe care acestea le
propagă sun egale, ceea ce nu corespunde realităţii de pe pieţele valutar financiare. Semnificaţia
semnului coeficientului mediu de fluctuaţie este aceeaşi ca şi a celui de la clauza valutară simplă.

b. metoda coş valutar ponderat se bazează pe diferenţierea influenţei variaţiilor monedei plăţii
în raport cu valutele din coş în raport cu importanţa reală, efectivă pe care acestea o au pe o piaţă
valutară sau alta. Relaţia de calcul în acest caz este:

unde:

- pi – sunt ponderile diferitelor valute din coş (exprimate procentual)

- Kfi – sunt coeficienţii de fluctuaţie a monedei plăţii faţă de fiecare din valutele din coş Etapele
de urmat în aplicarea acestei clauze sunt similare cu cele din cazul clauzei anterioare.

CLAUZA MONEDĂ INTERNAŢIONALĂ

În numeroase situaţii, negocierea valutelor care trebuie să facă parte din coşul valutar, a
ponderilor acestora, cât şi a băncii de referinţă este dificilă, existând, de multe ori controverse
puternice cu privire la cea mai bună dintre soluţii. În practica internaţională, s-a observat că este
mai uşor să se recurgă, din start, la alegerea unor coşuri valutare “oficiale”, al căror curs este
stabilit de autorităţi monetare internaţionale cu o reputaţie bună. În contractele de export o astfel
de clauză este clauza DST. Aceasta presupune « legarea » monedei plăţii de moneda
internaţională DST, care este de fapt un coş valutar ponderat oficial , şi calcularea mărimii
abaterii valutei plăţii faţă de această monedă etalon. Aplicarea acestor clauze este identică, din
punctul de vedere al mecanismului, cu cea a clauzei valutară simplă.

9
- desfăşurarea corectă şi operativă a contractului comercial internaţional

Aceasta presupune luarea în considerare a câtorva elemente foarte importante:

- culegerea din vreme a informaţiilor privind tranzacţia respectivă, planificarea procesului

negocierii cu toate variantele posibile, desfăşurarea operativă a corespondenţei comerciale;

- desfăşurarea tranzacţiei prin respectarea exactă a condiţiilor menţionate în contractul comercial;

- întocmirea corectă şi operativă a documentelor de plată (evitarea întârzierilor).

În cele ce urmează, redăm schematic acţiunile exportatorilor respectiv ale importatorilor in

situaţia aprecierii și respectiv a deprecierii monedei plăţii.

10
Bibliografie

https://www.academia.edu/19364153/Riscurile_Valutare?fbclid=IwAR1hrqi9AxGdlkL6xFrd3oa
CL8gN0CNl3ms8bMCDRbgpP7jCcMrF3TRq1EM

https://econ.ubbcluj.ro/documente2012/admitere_MRAI_2012.pdf?fbclid=IwAR0qeO5ZGfq0PI
gF2FpszONkwdgv5k9K9aQZ_p8vJN6Fklm4AhmtnA0PpFc

11