Sunteți pe pagina 1din 13

Tema: Instrumente financiare derivate

Disciplina: Managementul financiar


Introducere

Un instrument financiar reprezintă orice contract ce generează simultan un activ


financiar pentru o întreprindere și o datorie financiară sau un instrument de
capitaluri proprii pentru o altă întreprindere. Astfel, instrumentele financiare pot fi
privite ca fluxuri de numerar cu anumite riscuri,în funcție de predictibilitatea
acestor fluxuri.
Instrumentele finaciare includ instrumentele primare și instrumentele derivate.
Exemple de instrumente finaciare primare sunt: numerar, creanțe și datorii, credite
luate și acordate și obligațiuni.
Instrumentele derivate sunt un tip special de instrumente financiare:
 a căror valoare se modifică în funcție de evoluția unei rate specificate a
dobînzii, a prețului unui titlu, a cursului de schimb valutar etc. sau a
oricărui alt element variabil similar;
 care nu necesită nici o investiție netă inițialăsau necesită o investiție netă
foarte mică în comparație cu alte tipuri de contracte ce au o reacție
similară la modificarea condițiilor de piață,și
 care se decontează la o dată stabilită în viitor.
Luînd în consideraţie condiţiile actuale de dezvoltare a pieţei de capital, în
aspectul riscurilor pe care le comportă instrumentele financiare derivate şi impactul
utilizării acestora asupra dezvoltării economice, sunt împărtăşite opinii diverse vis-
a-vis de diminuarea ori accentuarea riscurilor de piaţă prin intermediul acestora. În
prezent, există sute de instrumente financiare derivate diferite cu care se operează
pe pieţele financiare internaţionale, de la cele simple, la cele deosebit de complexe
şi riscante. Atît băncile, cît şi companiile au nevoie să cunoască în mod aprofundat
utilizarea instrumentelor financiare derivate. În caz contrar, efectele sunt
dezastruoase.
În fond, cei care apelează la instrumente financiare derivate, se axează în primul
rînd pe următoarele considerente :
a) Managementul riscului- instrumentele financiare derivate pot fi utilizate
în vederea asigurării împotriva evoluţiei nefavorabile a preţului sau a valorii
activului care stă la baza lor.
b) Descoperirea preţului (price discovery)- prin intermediul instrumentelor
futures se poate descoperit preţul “corect” (fair price) al activelor suport, iar
instrumentarul options oferă informaţii importante în ce priveşte volatilitatea
activelor suport.

2
c) Cresterea lichidităţii şi eficienţei pieţelor la vedere şi la termen reprezintă
un beneficiu al tranzacţionării instrumentelor financiare derivate ca urmare a
utilizării de către o anumită categorie de participanţi la piaţă a tehnicilor de
arbitraj, realizate îndeosebi prin intermediul tranzactionării asistate de calculator
(program trading).
Astfel, una dintre principalele raţiuni ale utilizării produselor derivate constă
în managementul riscului, respectiv în faptul că utilizarea acestora poate separa şi
controla cu mai mare precizie riscul prin transferarea acestuia către o altă parte,
creînd prin aceasta o formă de asigurare.
Astfel, instrumentele financiare derivate sunt istrumente care permit
agenților de piață să profite de mișcările de prețuri ale unor altor instrumente, fără
oblogația de a le comercializa propriu-zis. Scopul lor inițial este să permită
comercianților să acopere riscurile cu care aceștia se confruntă pe piețelemonetare,
ca parte a activităților lor normale de afaceri prin contrabalansarea unui anumit risc
cu riscul opus de pe piața instrumentelor financiare derivate.
Nevoia de piețe ale instrumentelor financiare derivate nu s-a simțit pînă la
începutul anilor '70, atunci globalizarea afacerilor care se desfășura în ritm
constant de-a lungul a 20 de ani, a fost confruntată cu volatilitatea crescută a
cursurilor de schimb și cu creșterea și fluctuarea ratelor de inflație. Pe măsură ce
entitățile erau expuse la riscuri din ce în ce mai mari, gestionarea riscului a devenit
o preocupare majoră a mediilor de afaceri.
Instrumente financiare derivate
Riscul valutar poate fi eliminat teoretic prin utilizarea instrumentelor financiare
derivate. În loc să cumpere sau să vîndă o valută sau o marfă la cursul de schimb
din ziua respectivă, o companie are posibilitatea să încheie un acord sau un
contract prin care să vîndă sau să cumpere activul respectiv la un alt curs de
schimb. Instrumentele financiare derivate pot elimina sau reduce unele riscuri, dar,
în același timp, pot crea sau accentua alte riscuri. În prezent, există sute de
instrumente financiare derivate diferite cu care se operează pe piețele financiare
internaționale, de la cele mai simple, la cele deosebit de complexe și riscante. Atît
băncile,cît și companiile au nevoie să cunoască în mod aprofundat utilizarea
instrumentelor financiare derivate și să dețină un control bun al acestora înainte de
a intra pe piața instrumentelor financiare derivate. În caz contrar, efectele pot fi
dezastruoase.
Un instrument financiar derivat reprezintă un instrument financiar bazat pe
performanța mărfurilor sau intrumentelor financiare comercializate separat. Astfel,
instrumentele financiare derivate reprezintă instrumente financiare cu prețuri
determinate sau “derivate din” prețurile altor instrumente financiare, mărfuri,
cursuri de schimb, rate ale dobînzilor, indici bursieri sau alte prețuri. Avînd în
vedere suportul activ, un instrument financiar poate fi definit ca fiind acel
instrument a cărui valoare se schimbă odată cu modificările survenite în rata
dobînzii sau cursurile valutare. Practic, un instrument derivat este o înțelegere între

3
două contrapartide, prin care acestea convin să transfere un activ sau o sumă de
bani la sau înainte de o anumită dată viitoare, la un preț stabilit.
În opinia Fondului Monetar Internațional, un contract privind instrumentele
finaciare derivate reprezintă un instrument financiar care este legat de un
instrument finaciar specific, de un indicator sau de o marfă, și prin care riscurile
financiare specifice pot fi comercializate pe piețele financiare.
Derivatele financiare ca parte integrantă a mediului investițional,se pot
grupa în 3 mari categorii:
 contracte futures și forward;
 opțiuni negociabile;
 swap-uri.
Primele două categorii sunt considerate ca fiind derivatele financiare
fundamentale,în timp ce swap-ul este considerat ca un produs financiar hibrid care
poate fi descompus într-un set de contracte forward și de opțiune.
Activele suport ale derivatelor financiare pot fi clasificate în cinci mari
grupe:
• acțiuni;
• valute;
• rata dobînzii:activele financiare purtătoare de dobîndă, cele mai frecvent
utilizate ca active suport sunt: obligațiunile de stat pe termen mediu și lung
și bonurile de tezaur.În cazul tranzacționării derivatelor pe aceste
instrumente se urmărește evoluția ratei dobînzii;
• indicii bursieri: aceștia nu sunt prin ei îșiși active financiare, contractele sunt
emise pe o mărime națională, iar deschiderea unei poziții se face în funcție
de evoluția indicelui suport;
• mărfurile: acestea nu sunt active financiare, însă sunt menționate, deoarece
punctul de pornire în crearea derivatelor l-a constituit marfa.
Instrumentele financiare derivate se caracterizează prin:
 Natura angajamentului (angajament ferm sau condiționat);
 Natura activului suport (activ în devize, activ purtător de dobîndă);
 Durata contractului etc.
Instrumentele finaciare derivate sunt utilizate pentru o varietate de scopuri,
printre care:
- protejarea impotriva riscului pieței privind pierderile financiare rezultate din
tranzacțiile comerciale și din instrumentele financiare;
- reducerea sau modificarea diverselor riscuri finaciare;

4
- obținerea veniturilor din arbitrajul realizat între instrumente financiare
derivate și piețele monetare;
- realizarea profiturilor prin comercializarea instrumentelor, și
- speculația,în special, pe piețele valutare și de mărfuri.
Una dintre cele mai importante utilizări ale instrumentelor financiare derivate
este acea de a permite utilizatorilor să-și compenseze expunerea la fluctuațiile
survenite în ratele dobînzii prin asumarea unei expuneri contrare expunerii lor
curente (un împtumut, de exemplu). Această activitate se numește hedging. Prin
hedging se urmărește transferarea riscului unor fluctuații viitoare ale prețului sau
ratei dobînzii prin vînzarea de contracte forward care le garantează un preț viitor
pentru activul lor.
Contractele forward și futures
Contractele forwards sunt contracte la termen ferm,nestandardizate din punct
de vedere al cantității, calității și prețului activului-propriu. De asemenea data
scadenței este convenită între părți iar mărimea contractului se stabilește în funcție
de natura tranzacției și de necesitățile părților. Contractul forward este o înțelegere
privată între doi parteneri care de obicei se cunosc, obiectul contractului putînd fi
orice marfă sau orice activ financiar pentru care cei doi își manifestă interesul. În
momentul încheierii unui contract forward, nu se solicită plata unei sume de bani
ca şi garanţie, profiturile şi pierderile sunt lichidate cash la expirarea contractului.
Contractele futures se pot defini ca un angajament standardizat de a cumpăra
sau vinde un anumit activ financiar la o dată viitoare şi la un preţ stabilit în
momentul încheierii tranzacţiei; contractul futures implică deci stabilirea activului
ce stă la baza contractului, a cantităţii ce trebuie livrate, a preţului şi scadenţei. La
baza apariţiei contractelor futures au stat contactele forward.
În cazul unui contract futures, cumpărătorul şi vînzătorul contractului nu se
cunosc între ei, ci doar ştiu piaţa pe care se desfăşoară tranzacţia. Nu ei hotărăsc
activul suport care face obiectul contractului ci de bursa care oferă contractul în
mod standardizat. Bursa specializată stabileşte precis calitatea sau caracteristicile
activului suport, precum şi diferenţele de preţ ce urmează să fie calculate în cazul
în care nu se livrează activul suport standard, ci un activ suport asemănător de o
calitate inferioară. La încheierea contractului se cere fiecărei părţi depunerea unei
sume de bani numită marjă sau garanţie. De obicei, scadenţa contractelor futures
nu depăşeşte 12 luni.
Operatorii de pe piaţa futures se pot clasifica, în funcţie de scopul urmărit în:
• hedgeri, investitori în alte active care se protejează printr-un contract futures
împotriva pierderii generate de fluctuaţia preţului iniţial;
• arbitrajori, care speră să obţină cîştig din diferenţele de preţ de pe pieţe
diferite sau din momente diferite;
• speculatori, care îşi asumă riscuri importante pentru a obţine profit din
fluctuaţia preţului contractelor futures.
În general investitorul va deschide o poziţie „long”, adică va cumpăra un
contract futures, atunci cînd estimează o creştere a preţurilor la termen sau o
5
poziţie „short”, de vînzare a unui contract futures, atunci cînd prevede o scădere a
preţului în viitor.
Executarea contractului futures este obligatorie atît pentru cumpărător cît şi
pentru vînzător, întotdeauna unul din ei înregistrînd un cîştig şi celălalt o pierdere.
Elementele contractelor futures, care sunt standardizate prin reglementările
pieţei pe care se tranzacţionează respectivele contracte, sunt următoarele:
1. simbolul contractului: simbolizarea a fost impusă de necesitatea exprimării
scurte, concise şi sugestive a denumirii contractului.
2. activul suport: este activul care stă la baza contractului futures şi care dă şi
denumirea acestuia. Activele financiare includ, fără a se limita la acestea: valorile
mobiliare, instrumentele sintetice de genul indicilor bursieri, rata dobînzii,
instrumente avînd la bază naţională şi valute;
3. unitatea de tranzacţionare: stabileşte cantitatea standardizată în funcţie de
care se determină valoarea contractului. Este un element deosebit de important
deoarece: (dacă unitatea de tranzacționare este prea mică, speculatorii vor
considera contractul prea costisitor; dacă unitatea tranzacțională este prea mare, cei
care vor întîmpina dificultăți vor fi hedgerii, deoarece se vor afla în imposibilitatea
de a tranzacționa un număr de contracte potrivit nevoilor lor.
4. cotaţia: este elementul care ne arată preţul unei unităţi de tranzacţionare.
5. mărimea pasului: stabileşte fluctuaţia minimă pe care o poate avea preţul
activului suport;
6. limita de oscilaţie zilnică admisă : este stabilită de către bursă în scopul
evitării unei activităţi speculative deosebit de intense care ar conduce la
denaturarea cursului real al activului suport. În general, limitele de oscilaţie se
stabilesc ca minime şi maxime, tranzacţionarea oprindu-se în momentul în care una
dintre ele este atinsă. Aceste limite se pot stabili în sumă fixă, în procente sau în
număr de paşi adică de puncte.
7. marja de ric :este suma cash pe care orice investitor trebuie să o depună în
momentul în care îşi deschide o poziţie pe piaţa futures la societatea de brokeraj
care intermediază tranzacţia. Aceasta reprezintă de fapt un depozit de garanţie al
cărui nivel este de aproximativ 10%-15% din valoarea contravaloarea contractului.
Ambii parteneri trebuie să constituie acest depozit deoarece în urma încheierii
contractului futures oricare dintre ei poate pierde. Practic, marja reprezintă
investiţia de capital pe piaţa futures. În situaţia în care suma din contul de marjă
scade sub nivelul marjei necesare pentru garantarea poziţiilor deschise, contul se
află în situaţia de apel în marjă. În acest caz, pînă cel tîrziu la începerea
următoarei şedinţe de tranzacţionare, investitorul trebuie să alimenteze contul cu
suma solicitată de broker, astfel încît poziţiile deschise să fie din nou acoperite de
marje, sau să închidă, din proprie iniţiativă o parte din poziţiile deschise pentru a
elimina apelul. În caz contrar, brokerul va lichida forţat o parte sau toate poziţiile
deschise, pînă cînd suma din cont va fi, din nou, cel puţin egală cu marja necesară.
8. scadenţa contractelor futures: este ziua în care expiră contractele futures.
Scadenţa variază de la un contract la altul şi e stabilită de către bursă, astfel încît să
corespundă nevoilor participanţilor la piaţă. Bursa specifică momentul începerii

6
tranzacţionării contractelor şi ultima zi de tranzacţionare, care de obicei precede cu
cîteva zile momentul livrării propriu-zise.
9. lichidarea poziţiei futures : poate avea loc prin livrare efectivă,
compensare sau schimbare cu activul-suport. Livrarea efectivă se poate realiza fie
prin livrarea fizică a activului-suport, fie prin contravaloarea cash care să
compenseze activul fizic. Doar o mică parte(1-5%) a tranzacţiilor futures se
finalizează la scadenţă prin livrarea fizică a activului-suport sau prin plata în
numerar, majoritatea poziţiilor futures fiind închise înaintea acesteia. Livrarea
fizică este specifică mai ales contractelor futures pe mărfuri. Perioada în care se
efectuează livrarea este definită de bursă şi variază de la un contract la altul.
Livrarea în numerar este utilizată, mai ales, pentru contractele futures ce au ca
activ suport active financiare (ca de exemplu, contractele futures pe indici
bursieri). Compensarea contractului futures constă în închiderea poziţiei iniţiale
printr-o operaţiune de sens contrar. Compensarea are loc atunci cînd nu se doreşte
nici livrarea efectivă a activului suport şi nici stingerea cash a obligaţiilor
contractului futures.
10. perioada de tranzacţionare: diferă de la o bursă la alta, de la un contract la
altul.
11. marcarea la piaţă : este caracteristica contractelor futures care constă în
stabilirea preţului zilnic în funcţie de cotaţia activului-suport, calculîndu-se
pierderile sau cîştigurile obţinute.
În prezent, contractele futures tranzacţionate pe toate pieţele de capital la termen se
pot clasifica, în funcţie de activul-suport care obiectul lor în:
• contracte pentru devize (de exemplu, USD/FRF la MATIF);
• contracte pentru ratele de dobîndă (de exemplu, PIBOR, EURIBOR 3 luni);
• contracte pentru valori mobiliare;
• contracte pentru indici bursieri (CAC 40 în Franţa, TOPIX şi NIKKEI în
Japonia).
Cele mai tranzacţionate contracte futures sunt cele care au ca activ suport valutele,
rata dobînzii (contracte futures pe bonuri de tezaur, pe obligaţiuni de stat, pe
depozite în eurodolari) şi indicii busieri.

Opțiunile (options)
Alte două instrumente a căror utilizare pe piețele financiare a crescut rapid
în ultimii ani sunt opțiunile și swap-urile.
Opțiunile constituie un exemplu de instrumente derivate utilizate pentru
gestiunea riscurilor. O opţiune de cumpărare reprezintă dreptul de cumpărare a
unui anumit activ la un preţ prestabilit, la o dată viitoare precizată.
Contractele de opțiuni sunt întocmite de către două părți contractante,
cumpărătorul și emitentul (vînzătorul) opțiunii și sunt înregistrate și comercializate
în cadrul unei tranzacții la termen. Vînzătorul opțiunii este obligat să cumpere sau
să vîndă instrumentul financiar cumpărătorului dacă posesorul opțiunii își exercită
dreptul de a cumpăra sau vinde. Astfel, opţiunea este exercitată numai dacă preţul
activului pe piaţă scade sub preţul de exercitare. Cumpărătorul unei opţiuni de
vînzare riscă să piardă cel mult valoarea primei plătite pentru opţiune.
7
Vînzătorii(emitenții) de opţiuni îşi asumă riscuri mult mai mari decît
cumpărătorii. Cumpărătorul unei opţiuni cedează vînzătorului o primă în schimbul
unor drepturi speciale. Vînzătorul primeşte pe loc plata garantată, dar are obligaţii
în viitor. Stabilirea preţului opţiunilor de către vînzători este extrem de importantă.
Ea se face, de obicei, utilizînd algoritmi şi programe informatice care iau în calcul
o varietate de factori printre care cel mai important este o estimare a volatilităţii
preţului activului de bază şi, prin urmare, probabilitatea de exercitare a opţiunii de
către cumpărător. Cu cît vînzătorul opţiunii crede că preţul activului va varia mai
mult, cu atît va stabili o primă mai ridicată pentru opţiune.
E de specificat faptul că, o opțiune îi dă posesorului dreptul de a
cumpăra/vinde, dar nu implică obligativitatea de a-și exercita acest drept. Acest
lucru deosebește opțiunile de contractele la termen (forward și futures) în care
posesorul este obligat să cumpere sau să vîndă bunul care face obiectul tranzacției.
Din punctul de vedere al drepturilor pe care le au deţinătorii lor, opţiunile
pot fi:
• de cumpărare (CALL), ce dau dreptul, dar nu obligaţia, cumpărătorilor lor
să achiziţioneze un număr determinat de unităţi ale activului-suport, la un
preţ fixat numit preţ de exerciţiu (strike price), pînă la o dată precizată
numită data scadenţei (strike date). Cumpărătorul unei opţiuni CALL va
avea întotdeauna o poziţie long şi el speră că preţul de piaţă al activului
suport să crească. Vînzătorul unei opţiuni CALL va avea întotdeauna o
poziţie short şi el speră că preţul de piaţă al activului suport să rămînă
constant sau să scadă.
• de vînzare (PUT), care dau dreptul, dar nu obligaţia, cumpărătorilor lor de a
vinde un anumit număr de unităţi ale activului suport, la preţul de exerciţiu
şi la data precizată. Cumpărătorul unei opţiuni PUT va avea întotdeauna o
poziţie long şi el speră că preţul de piaţă al activului suport să scadă.
Vînzătorul unei opţiuni PUT va avea întotdeauna o poziţie short şi el speră
că preţul de piaţă al activului suport să rămînă constant sau să crească.
Iniţierea unei tranzacţii cu opţiuni se face prin deschiderea de către investitor a
unui cont la un intermediar, după care investitorul poate lansa un ordin pe piaţa
opţiunilor. În urma executării ordinului, investitorul dobîndeşte o poziţie pe
opţiune: „long”, dacă a cumpărat sau „short”, dacă a vîndut.
Opţiunile CALL şi PUT sunt contracte complet separate, distincte, care
oferă drepturi diferite, în nici un caz ele neputînd fi tratate ca părţi opuse ale
aceleiaşi tranzacţii.
În ambele situaţii, decizia este luată de cumpărător, şi acesta va exercita opţiunea
dacă este interesat, iar vînzătorul se supune deciziei cumpărătorului. Pentru a
obţine dreptul de alegere, la data încheierii contractului de opţiune cumpărătorul
plăteşte o primă vînzătorului. Această primă este de fapt obiectul negocierilor între
cumpărător şi vînzător, întrucît preţul de exercitare, durata opţiunii, tipul opţiunii şi
numărul de active-suport reprezintă elemente standardizate ale contractelor de
opţiuni.
Opţiunile se pot clasifica în funcţie de momentul în care se poate realiza
exercitarea opţiunii în:
8
• opţiuni de tip european: caz în care exercitarea opţiunii nu se poate realiza
decît la scadenţa acesteia;
• opţiuni de tip american: caz în care opţiunea poate fi exercitată în orice
moment pînă la scadenţă. Acestea sunt în prezent tranzacţionate pe toate
pieţele bursiere din lume.
Bursa stabileşte limitele de poziţie, adică numărul maxim de opţiuni pe care un
investitor le poate deţine la activul-suport, precum şi limita de exercitare, adică
numărul maxim de opţiuni care pot fi exercitate în fiecare cinci zile consecutive de
bursă, de către un investitor sau un grup de investitori care acţionează împreună.
Scopul stabilirii acestei limite este de a contracara posibilitatea ca un investitor sau
un grup de investitori să capete o influenţă semnificativă asupra pieţei.
Operatorii pe piaţă trebuie să constituie depozite de garanţii pentru a asigura
siguranţa tranzacţiilor: la cumpărarea de opţiuni, investitorul trebuie să plătească
integral preţul opţiunii, respectiv prima, iar la vînzarea de opţiuni trebuie depusă
marja contractului.
Executarea contractelor de opţiuni se poate face prin: lichidarea opţiunii,
exercitarea opţiunii şi prin expirarea opţiunii. Lichidarea opţiunii presupune
închiderea poziţiei deschise pe opţiune. Exercitarea opţiunii semnifică acceptarea
de către client a predării, respectiv primirii activului suport al opţiunii. Expirarea
opţiunii semnifică faptul că deţinătorul opţiunii îşi menţine deschisă poziţia pe
opţiune pînă la scadenţa acesteia.
Elementele definitorii ale unui contract de opţiune sunt următoarele:
1. activul suport: stă la baza contractului de opţiune şi poate fi acţiuni,
obligaţiuni, valute, indici bursieri, contracte futures etc.
2. preţul de exercitare (striking price): este preţul fixat în momentul
cumpărării sau vînzării contractului de opţiune şi depinde de cursul de piaţă al
activului suport care stă la baza opţiunii. Preţul de exercitare este stabilit de către
fiecare bursă în parte, după propriile reguli de standardizare şi se poate modifica în
cazul în care apar variaţii mari ale cursului activului suport pe piaţa la vedere.
3. durata de viaţă: reprezintă perioada de timp în care opţiunea poate fi
exercitată, opţiunile avînd o perioadă de existenţă limitată. Perioada de exercitare a
opţiunii se determină, de regulă, pe baza ciclurilor de expirare.
4. prima sau preţul opţiunii (P): cumpărătorul trebuie să o plătească, în
momentul încheierii contractului, vînzătorului opţiunii pentru dreptul de a exercita
opţiunea. Prima este singurul element nestandardizat, variabil al contractului de
opţiune. Ea este determinată, de fapt, în cazul opţiunilor negociabile, de cererea şi
oferta competitive care provin de traderi profesionişti care tranzacţionează pe cont
propriu sau de la brokerii care reprezintă societăţile de brokeraj, în sistem de
licitaţie electronică. În cazul opţiunilor nenegociabile, prima este fixă, nefiind
stabilită în funcţie de raportul cerere-ofertă. Mărimea primei depinde de condiţiile
pieţei, cum ar fi: intervalul de timp care a mai rămas pînă la scadenţa sa,
volatilitatea sa, cursul activului suport, preţul de exercitare etc. Prima se calculează
teoretic ca sumă a două elemente: valoarea intrinsecă şi valoarea timp;
5. valoarea intrinsecă (VI): este diferenţa dintre cursul activului suport şi
preţul de exercitare al opţiunii „call” sau diferenţa dintre preţul de exercitare al
9
opţiunii „put” şi cursul activului suport. Cînd valoarea intrinsecă este pozitivă,
opţiunea este „în bani”(„în the money”); cînd valoarea intrinsecă este negativă,
opţiunea este „fără bani” sau „în afara banilor” („out of money”); dacă valoarea
intrinsecă este egală cu 0, opţiunea este „la bani” („at money”). Dacă opţiunea este
„în afara banilor”, se consideră că mărimea primei este dată doar de aşa numita
valoare timp. Sintetizînd cele trei situaţii pe cele două tipuri de opţiuni, valoarea
intrinsecă a opţiunilor se poate prezenta astfel:

Opţiuni CALL Opţiuni PUT


„în bani” Preţ de exercitare<cursul activului „fără bani”
suport
„la bani” Preţ de exercitare=cursul activului „la bani”
suport
„fără bani” Preţ de exercitare>cursul activului „în bani”
suport

1. valoarea timp (VT): reflectă suma de bani pe care cumpărătorul opţiunii


este dispus să o plătească, în speranţa că opţiunea îi va aduce profit la scadenţă sau
înainte de scadenţă. Ea rezultă ca diferenţă pozitivă între mărimea primei şi
valoarea intrinsecă:VT =P - VI . Valoarea timp este cu atît mai mare cu cît
scadenţa este mai îndepărtată. Ea scade pe măsură ce scadenţa se apropie, astfel
încît la data expirării opţiunii devine nulă, orice primă care rămîne fiind constituită
la acea dată exclusiv din valoarea intrinsecă. Valoarea timp variază în funcţie de
stadiul în care se află opţiunea: „în afara banilor”, „la bani” sau „în bani”, cea mai
mare valoare timp fiind întîlnită la opţiunile „la bani”.
O opţiune CALL de cumpărare se va exercita dacă în viitor cursul activului-suport
va fi mai mare în raport cu preţul de exercitare, dar cumpărătorul va obţine profit
numai dacă creşterea cursului activului-suport în raport cu preţul de exercitare este
superioară primei:
C > PE + pcall
unde:
C – cursul pe piaţă al activului-suport în viitor (la scadenţă);
PE – preţul de exercitare;
Pcall – prima.
Profitul cumpărătorului opţiunii de cumpărare (π ) va fi:
π = C – (PE+ pcall)
Vînzătorul opţiunii CALL va trebui să-i livreze titlurile dacă cumpărătorul
lichidează opţiunea sa.
Considerăm, de exemplu, că un investitor cumpără o opţiune CALL (ce conţine
100 de acţiuni)
O opţiune PUT de vînzare se va exercita dacă în viitor cursul activului-suport va fi
mai mic decît preţul de exercitare, dar cumpărătorul opţiunii de vînzare va obţine

10
profit numai dacă scăderea în viitor a cursului activului-suport în raport cu preţul
de exercitare este mai mare decît prima plătită pentru cumpărarea sa:
PE - C > pput sau PE > C + pput
Profitul cumpărătorului opţiunii de vînzare în această situaţie va fi:
π = PE – (C+ pput)
Vînzătorul opţiunii PUT trebuie să se supună deciziei cumpărătorului, în sensul că
va trebui să cumpere titlurile dacă cumpărătorul lichidează opţiunea PUT.
Opţiunile CALL şi PUT sunt avantajoase pentru cumpărători întrucît
pierderile lor sunt limitate la mărimea primei plătite, în timp ce cîştigurile obţinute
pot fi nelimitate. De asemenea, cumpărătorul unei opţiuni de cumpărare sau de
vînzare şi vînzătorul acestor opţiuni se găsesc în situaţii asimetrice, iar beneficiul
pentru cumpărător este egal cu pierderea pentru vînzător. Dacă pentru cumpărător
riscul se limitează la primă, vînzătorul nu îl poate determina dinainte, fiind supus
evoluţiei pieţei.
Un alt avantaj al tranzacţiilor cu opţiuni este puterea de aşteptare. Dacă un
investitor este convins că o anumită piaţă este în pragul unei mişcări ascendente
importante, el va cumpăra un CALL, în loc să deschidă o poziţie futures long,
deoarece dacă pe termen scurt piaţa evoluează descendent înainte de a începe
ascensiunea nu va mai fi nevoit să facă apeluri în marjă succesive, sau chiar mai
rău să părăsească piaţa în pierdere datorită diminuării capitalului.
În acelaşi timp, un dezavantaj major al investiţiilor în opţiuni este că pentru
a realiza profit, preţurile trebuie să evolueze destul de mult astfel încît să acopere
mai întîi costul primei. Multe variaţii mici ale preţului care sunt profitabile
pentru cumpărătorul unui contract futures se dovedesc neprofitabile pentru un
cumpărător de opţiuni.
De asemenea, un alt dezavantaj al tranzacţiilor cu opţiuni este costul ridicat
al comisioanelor. Datorită faptului că investitorii în opţiuni angajează de obicei
poziţii pe termen lung, volumul tranzacţiilor într-un cont individual nu este mare,
determinînd creşterea rate comisioanelor percepute de către intermediarii bursieri.
Opţiunile se utilizează atît în scopul acoperirii riscului, deci în scop de
hedging, cît şi în scop speculativ. În cazul hedgingului cu contracte futures,
hedgerul este expus la riscul unor pierderi nelimitate dacă evoluţia cursului nu este
cea preconizată de el, în timp ce în cazul hedgingului cu opţiuni hedgerul este
supus cel mult unei pierderi egală cu prima plătită la iniţierea tranzacţiei. Des
întîlnită în practica financiară internaţională este şi utilizarea opţiunilor în scop
speculativ, deoarece tranzacţionarea opţiunilor dă posibilitatea de obţinere a
profitului pentru orice evoluţie a pieţei, cu condiţia ca iniţiatorul respectivelor
tranzacţii să fi estimat corect evoluţia pieţei, să fi iniţiat acele poziţii de opţiune
care să-i aducă cîştig.
Opţiunile care au ca activ suport acţiunile, indicii bursieri şi contractele
futures sunt cele mai tranzacţionate pe pieţele consacrate ale derivatelor financiare.
Swap-urile

11
SWAP-urile reprezintă contracte financiare care obligă una din părțile
contractante la schimbul (swap-ul) unui set de plăți aflate în posesia acesteia,
pentru un alt set de plăți aflate în posesia celeilalte părți.
Swap-urile sunt schimburi de fluxuri monetare. Ele reprezintă încercări ale
unor companii de a-și administra structura activelor/pasivelor sau de a reduce
costul lor de împrumuturi, prin care participanţii se angajează să realizeze
operaţiunea inversă operaţiunii iniţiale. Contractele swaps reprezintă un portofoliu
agreat de contracte de tip forward, ce permit participanţilor să schimbe între ei, la
date specificate sau la scadenţă, cash-flow-urile favorabile celor două părţi, dar
care nu se practică în mod curent: o valută în schimbul altei valute, o dobîndă fixă
în schimbul unei dobînzi variabile. Scopul pentru care se încheie contracte swaps
(swaps înseamnă schimb) este acoperirea riscului împotriva fluctuaţiei ratei
dobînzii şi reducerea costului finanţării. Într-o operaţiune swaps doi emitenţi,
dintre care unul a emis titluri cu rata dobînzii fixă, iar altul a emis titluri cu rata
dobînzii variabilă, recurg la schimbarea serviciului datoriilor lor.
Swap-urile simple cum ar fi: swap-urile pe rata dobînzii și swap-urile
valutare sunt uneori cunoscute ca swapțuri “plain vanilla”. Există, de asemenea,
multiple variații ale acestora.
Swap-urile pe rata dobînzii implică schimbarea unui set de plăți a dobînzii
pentru un alt set de plăți a dobînzii, toate fiind denominate în aceeași valută. Un
swap pe rata dobînzii reprezintă schimbarea unui flux monetar reprezintînd o rata a
dobînzii fixe asupra unui capital noțional cu acela reprezentînd o rata a dobînzii
fluctuante a aceluiași capital exprimat în aceeași valută. Nu se produce, deci, nici o
o schimbare a capitalului. Aceste swap-uri sunt folosite în special deoarece piețele
de capital fix și fluctuant sunt piețe distincte, iar companiile care doresc să
împrumute nu ar putea avea acces la ambele piețe.
Swap-urile pe rata dobînzii reprezintă un instrument important pentru
gestionarea riscului ratei dobînzii și au apărut pentru prima dată în Statele Unite
ale Americii în anul 1982 atunci cînd a apărut o creștere în cererea de instrumente
financiare care puteau fi folosite pentru reducerea riscului ratei dobînzii.
Cel mai cunoscut tip de swap pe rata dobînzii specifică:
• rata dobînzii utilizate pentru plățile care urmează a fi schimbate;
• tipurile de dobîndă utilizate (variabile sau fixe);
• volumul capitalului notional care reprezintă volumul pentru care se plătește
dobînda;
• perioada de timp pentru care schimburile continuă să se afecteze.
Swap-urile valutare (swap-uri pe cursul de schimb) implică schimbarea unui
set de plăți dintr-o anumită țară pentru un set de plăți denominat în altă valută.
Acestea sunt simple tranzacții prin care se cumpără simultan o valută la cursul de
schimb la vedere și se vînd la termen, sau se vînd la cursul de schimb la vedere și
se cumpără la termen.
Un swap valutar parcurge trei etape, după cum urmează:
1. un schimb inițial al capitalului (principal): cele două părți contractante
schimbă sumele de capital la un curs de schimb acceptat. Acesta poate fi

12
un schimb noțional din moment ce scopul său este de a stabili sumele de
capital ca punct de referință pentru calcularea plăților de dobîndă și re-
transformarea sumelor de capital;
2. schimbul plăților de dobîndă la datele acceptate pe baza unor sume
restante de capital și a ratelor fixe acceptate ale dobînzilor;
3. re-schimbarea sumelor de capital la un curs de schimb predeterminat,
astfel încît părțile vor rămînea cu sumele inițiale în valută.
Există multiple variații pentru swap-urile valutare simple.
În cadrul swap-ului valutar încrucișat (cross-currency basis swap) sunt
tranzacționate două rate de dobîndă fluctuante. Acest lucru este posibil deoarece
băncile care au acordat cele două împrumuturi au utilizat baze de calcul diferite
pentru calcularea ratelor lor fluctuanteale dobînzii. Rata dobînzii cea mai folosită
este LIBOR (the London Inter-Bank Offered Rate).
Un swap valutar încrucișat pe cupon reprezintă un swap care implică u curs
fix al dobînzii și un curs fluctuant al dobînzii. Acest swap reprezintăo combinație
dintre un swap pe rate dobînzii și un swap valutar pe rata dobînzii fixe – atît
structura ratei dobînzii, cît și valuta fiind schimbate.
În cadrul unui swap de bunuri părțile contractante tranzacționează fluxuri
monetare, din care celpuțin unul are la bază prețul unei mărfi sau indexul prețului
unei mărfi.

Bibliografie :
1. Gabriela Anghelache, Piața de capital, Editura Economică, București,
2004
2. Bernstein J., Baroga C. Piața contractelor futures (traducere), Editura
HREMA, București, 2000
3. Doștețeanu T., Ancuța T., Curs pentru operatorii din piețele derivate
Futures & Options, BMFM Sibiu, 2003
4. Dr. Ligia Georgescu-Golosoiu, Introducere in instrumentele
financiare derivate, Curs pentru studenți, Universitatea Al.I.Cuza,
Iași, 2007

13