FLUXURILE INTERNATIONALE DE PLĂŢI

Plăţile şi decontările internaţionale deţin un loc bine definit în cadrul relaţiilor financiar-
valutare internaţionale. Fluxurile financiare sunt rezultatul manifestării operaţiunilor
comerciale internaţionale (export/ import), cea mai mare parte a acestora fiind derulate prin
băncile comerciale. Modalităţile de plată utilizate în comerţul internaţional au cunoscut o
diversificare continuă, odată cu transformările din cadrul economiei mondiale şi perfecţionarea
tehnicilor şi tehnologiilor de transmitere a mesajelor. Pentru derularea corespunzătoare a
plăţilor internaţionale, un rol important îl au reglementările recunoscute şi acceptate în relaţiile
bancare, elaborate de Camera de Comerţ Internaţional de la Paris.
În prezent, în practica internaţională se utilizează numeroase tehnici de plată şi
decontare, de la cele mai simple (mijloacele de plată) la cele mai complexe (modalităţile de
plată). Astfel, se întâlnesc: plata în natură (fără numerar), plata în numerar, plata prin mijloace
(instrumente) de plată (cec, cambie, bilet la ordin, ordin de plată), plata prin intermediul unor
modalităţi de plată complexe (incasso şi acreditivul documentar) și plățile electronice (card,
debitare directă, transferul de credit, electronic banking și internet banking).
a. Plata prin marfă contra marfă (cunoscută iniţial sub forma de troc iar ulterior de
compensaţie) este prima “modalitate” de plată apărută în istorie, la care s-a revenit datorită
unor fenomene de criză financiară manifestate la nivel naţional sau internaţional, a limitelor
financiare ale unor participanţi la schimburile internaţionale – pentru a debloca relaţiile
comerciale în absenţa disponibilităţilor financiare, creşterii probabilităţii de manifestare a
riscurilor valutare, deficitelor balanţelor de plăţi externe, majorării preţurilor datorită inflaţiei,
etc. În prezent, această formă este practicată cu precădere în cadrul operaţiunilor de
contrapartidă (compensaţii, barter, lohn, buy-back).
Operaţiile în contrapartidă reflectă tranzacţiile care se bazează pe o relaţie contractuală
ce specifică o condiţionare între exporturile şi importurile realizate de doi parteneri. Operaţiile
în contrapartidă determină o serie de avantaje: posibilitatea derulării de operaţii comerciale
sau necomerciale chiar şi în absenţa lichidităţilor necesare; dezvoltarea unor relaţii de
cooperare, cu impact direct asupra nivelului tehnologic; diminuarea costurilor specifice
tranzacţiilor internaţionale. În acelaşi timp, generează şi dezavantaje: neconcordanţa între
momentele livrărilor reciproce; înregistrarea unor dificultăţi în asigurarea unor schimburi de
valori apropiate; oferirea unor produse la schimb ce nu concordă cu interesele partenerului.
În categoria operaţiilor în contrapartidă se înscriu: barterul, clearingul, cumpărările în
avans, cumpărarea în contrapartidă, operaţiile buy – back şi off set.
Barter-ul (trocul) este o operatiune comercială prin care se efectuează un schimb de
marfuri de valori echivalente, fără realizarea unui transfer bănesc între participanti. El are la
bază un acord de barter şi implicit un contract de barter. Fiecare partener are atât calitatea de
exportator cât şi calitatea de importator, valoarea exporturilor şi a importurilor este egală,
operaţiile se derulează fără un transfer valutar dar cu schimb de documente iar transmiterea
mărfurilor între parteneri se realizează la interval foarte scurte de timp.
Riscuri: nelivrarea mărfurilor în contrapartidă (pt. eliminare se poate solicita scrisoarea de
garanţie bancară; se utilizează vinculaţia – transmiterea mărfurilor unui terţ care nu le
eliberează decât atunci când se face dovada propriei livrări; livrarea eşalonată a mărfurilor).
Barterul se diferenţiază de clearing prin sfera de cuprindere mai limitată – grup de mărfuri sau
de agenţi economici. În prezent se întâlnesc platforme online de schimb direct, în care
participanții pot negocia direct sau pot utiliza o monedă virtuală pentru acoperirea diferenței
de valoare dintre bunurile tranzacționate (SwapAce - Australia și Asia, BarterQuest – America
de Nord, Baratar - Europa). În România facilitarea tranzacțiilor comerciale se face și cu
ajutorul sistemului barter, prin intermediul unor platforme sau cu ajutorul unor instrumente
specifice (ex: TBT Barter). În plus, Codul fiscal reglementează schimburile de bunuri și servicii
(în cazul unei operațiuni care implică o livrare de bunuri și/sau o prestare de servicii în
schimbul unei livrări de bunuri și/sau prestări de servicii, fiecare persoană impozabilă se
consideră că a efectuat o livrare de bunuri și/sau o prestare de servicii cu plată).
În SUA și Canada – se folosește o unitate monetară de schimb standard (BANC – Barter
association National Currency) pentru mai multe rețele barter.
Exemple în care barter-ul s-a utilizat cu succes: Apple vacantions; Clear Channel
Communications ș.a.
Dificultăţi ale barterului: stabilirea raportului de echivalenţă între bunuri (pentru cele
fungibile se pot urmări cotaţiile bursiere iar pentru cele manufacturate se evaluează în
concordanţă cu aprecierile privind valoarea acestora, avantajele vizate şi de riscurile estimate);
dificultăți în modificarea ulterioară a prețurilor în cadrul tranzacțiilor cu aceeași parteneri;
riscuri generate de neclarități care pot rezulta din încheierea unor contracte fără clauze foarte
clare privind obligațiile partenerilor și evaluarea bunurilor și serviciilor.
Dezavantaje: Livrarea de bunuri de o calitate necorespunzătoare; Nerespectarea termenelor
de livrare. În plus, operațiile de schimburi la nivelul companiilor nu le exonerează de la plata
impozitelor.
Avantaje: neafectarea disponibilităților; eliminarea riscurilor valutare; deblocarea relațiilor
comerciale în absența lichidităților; sporirea profiturilor; evitarea problemelor generate de
achitarea datoriilor sau încasarea creanțelor; optimizarea stocurilor și activelor.
Clearingul implică un acord de compensare a valorii exporturilor şi importurilor de bunuri
şi servicii derulate într-o perioadă de timp determinată (de regulă de 1 an), fără transfer valutar
sau cu transfer valutar parţial. Acest sistem se bazează pe existenţa unui acord
interguvernamental şi implică existenţa unui nomenclator de clearing în care sunt precizate
categoriile de mărfuri ce pot fi tranzacţionate.
Mecanismul derulării clearingului: se deschid conturi de clearing la băncile din ţările
semnatare; se stabileşte valuta de clearing; se stabileşte modul de compensare a unui sold
eventual existent la sfârşitul anului (livrări de mărfuri sau prestări de servicii sau chiar plăţi în
valută); se realizează schimburile reciproce; se înregistrează valoarea acestora în conturile de
clearing; se determină compensaţia la sfârşitul perioadei de timp pentru care a fost încheiat
acordul; se compensează soldul în modul convenit.
Avantaje: realizarea unei compensaţii globale şi nu pe fiecare export/ import; posibilitatea
apelării la clauza switch (utilizarea soldului excedentar în operaţii cu alte ţări); existenţa clauzei
de rectificare (permite diminuarea efectelor determinate de devalorizări sau revalorizări ale
valutei de clearing). Dezavantaje: birocraţie ridicată (formalităţi şi documente multiple);
necesitatea asigurării echivalenţei fluxului de plăţi.
Cumpărarea în contrapartidă implică obligaţia exportatorului de a cumpăra de la
partenerul său produse oferite de acesta. Pe baza acordului cadru dintre două părţi se încheie
două contracte independente, fiecare cantitate de mărfuri fiind achitată separat. De regulă, se
achiziţionează bunuri în procent cuprins între 30 – 100 % din valoarea exportului, într-o
perioadă de 1-5 ani, cu posibilitatea includerii unei clauze de transfer a obligaţiei de
contrapartidă unui terţ.
Cumpărările în avans presupun achiziţionarea prealabilă a unor bunuri de la partener,
valoarea acestora urmând a fi compensată cu cea a exportului principal. Această modalitate
vizează depăşirea blocajelor financiare.
Operaţiile buy back implică obligaţia exportatorului de bunuri de natură tehnologică să
accepte plata acestora prin produse obţinute cu echipamentele respective. Ele au la bază un
acord cadru ce sta la baza încheierii unui contract de livrare a echipamentelor şi a unui contract
de achiziţionare a unor produse realizate cu acestea. În plus, se pot încheia şi contracte privind
garanţia, service-ul, asistenţă tehnică, procurarea de licenţe, creditare etc. Caracteristici:
posibilitatea compensării integrale sau parţiale a obligaţiilor de plată; posibilitatea efectuării
plăţii cu bunuri obţinute cu tehnologia existentă anterior importului efectuat; intervalul mare
de desfăşurare a operaţiei (5 – 25 ani); acoperirea costului bunurilor livrate dar şi a finanţării
pe intervalul derulării operaţiei prin valoarea contrapartidei. Exportatorul are anumite avantaje:
desfacerea unor produse cu valoare ridicată pe pieţe cu lichidităţi reduse; obţinerea unor
produse necesare în contrapartidă; derularea unor relaţii de natură tehnică pe o perioadă
îndelungată. Avantaje importator: lărgirea bazei materiale fără efort financiar; asigurarea
desfacerii pentru primele produse obţinute şi posibilitatea continuării livrărilor după achitarea
obligaţiilor de plată; obţinerea dreptului de proprietate asupra bunului în momentul achiziţiei.
Operaţiile off set implică acordul între exportator şi importator prin care exportatorul este
obligat să realizeze un obiectiv sau un echipament cu firme din ţara importatoare. În practică
se poate opta fie pentru achiziţionarea unor bunuri din ţara importatorului ce nu au legătură cu
bunul exportat fie pentru participarea directă a firmelor din ţara importatoare pt realizarea
obiectivului exportat. Avantaje:
Exportator
• costuri de producţie relativ reduse datorate folosirii forţei de munca ieftine si accesului
la resursele materiale ale importatorului care de obicei nu sunt scumpe;
• cucerirea de noi poziţii pe piaţa internaţională;
• exportul unor tehnologii care nu sunt de ultima ora.
Importator
• utilizarea forţei de munca locale si creşterea nivelului tehnic de calificare al acestuia;
• economii de devize;
• deschiderea pieţei mondiale cu eforturi reduse, pentru propriile mărfuri;
• achiziţionarea de tehnologie.
Dezavantajele acestor operatiuni sunt date de complexitatea tranzactiei, perioada
îndelungată de executie şi valoarea mare a obiectivelor.
O formă specifică a operaţiilor în contrapartidă este lohn-ul. Obiectul acestei operaţii este
prelucrarea materiilor prime, materialelor şi semifabricatelor ce aparţin importatorului de către
exportator. Lohn-ul poate fi definit ca o tranzacţie ce are la bază un contract încheiat între două
firme din ţări diferite: una ce are calitatea de ordonator (lansează comanda) şi implicit de
importator (va prelua bunurile realizate) şi una ce are calitatea de executant (primeşte şi execută
comanda) respectiv de exportator. De regulă, calitatea de ordonator este specifică firmelor cu
mărci de prestigiu, foarte cunoscute pe piaţa internaţională şi care vizează extinderea afacerilor,
beneficiind de avantajele oferite de costul redus al forţei de muncă înregistrat pe alte pieţe.
Lohn-ul poate implica şi raporturi de colaborare în producţie. Plata operaţiei de lohn se poate
realiza printr-o sumă compensatorie stabilită în valută sau prin livrări reciproce de mărfuri.
Exportatorul are avantajul utilizării forţei de muncă şi a utilajelor de producţie, utilizării
materiilor prime fără efort valutar, obţinerii unui profit şi asimilării de tehnologie modernă.
Dezavantaje: întreruperea relaţiei contractuale, cu dificultăţi în continuarea activităţii;
imposibilitatea asigurării cunoaşterii firmei pe piaţa internaţională; obţinerea unor venituri mai
mici în comparaţie cu exportarea unor produse realizate integral de el. Importatorul beneficiază
în primul rând de obţinerea produselor cu costuri mici (manopera) şi realizarea de profituri
suplimentare; are posibilitatea obţinerii unei cantităţi mari de produse, corespunzător cererii
înregistrate. El se poate confrunta şi cu dificultăţi în cazul în care executantul nu realizează
produse la nivelul calitativ impus şi consumă materiile prime sau nu respectă termenele de
livrare.
În cadrul operaţiilor combinate, alături de lohn, se înscriu şi operaţiile de switch. Deşi se
înregistrează opinii diferite privind tratarea operaţiilor de switch ca formă a contrapartidei sau
ca tehnică distinctă, se pot desprinde anumite elemente determinante ale manifestării lor:
existenţa unor dezechilibre în cadrul acordurilor de clearing şi necesitatea lichidării acestora,
fie prin transformarea disponibilului din contul de clearing în valută forte fie prin transformarea
de valută forte în valută clearing. Aceste operaţii sunt definite, din punct de vedere al finalităţii
lor, ca: posibilităţi de reactivizare a contului de clearing; modalităţi de obţinere a unor resurse
valutare sau ca modalităţi de înregistrare a unor profituri la nivelul unor intermediari. Indiferent
de modul de abordare, operaţiile de switch generează o latură financiar – valutară ce
completează tranzacţiile comerciale.
b. Plata în numerar ocupă un loc minor în ansamblul plăţilor internaţionale (folosită doar ca
metodă de evaziune fiscală, în cazul mărfurilor de contrabandă sau în activitatea de turism şi
transport internaţional) datorită dezavantajelor pe care le reprezintă: necesitatea transportului
efectiv al banilor, necesitatea contactului direct între parteneri (sau reprezentanţi ai acestora),
şi dificultatea sincronizării obligaţiilor fundamentale ale părţilor (de a livra marfa şi de a o
plăti). O condiţie esenţială a plăţii în numerar în afacerile internaţionale o constituie încrederea
absolută ce trebuie să existe între parteneri. Utilizarea acestei modalităţi este susţinută de
manifestarea unor factori între care se înscriu: capacitatea de stingere imediată a unei obligaţii
de plată; absenţa costurilor de negociere şi tranzacţionare; acceptarea universală a numerarului
ca instrument de plată; posibilitatea utilizării în orice loc din lume pentru procurarea unor
bunuri sau achitarea unor servicii de valoare mică. Utilizarea numerarului este determinată de
condiţiile specifice din fiecare ţară (turism sau comerţ stradal ori în bazare dezvoltat, tradiţia,
dezvoltarea culturii bancare s.a.).
c. Plata prin instrumente (mijloace) de plată (titluri de credit pe termen scurt sau efecte de
comerţ) presupune utilizarea unor instrumente specifice, consacrate de-a lungul timpului:
cambia, biletul la ordin sau ordinul de plată.
c.1. Cambia reprezintă un înscris care conţine ordinul necondiţionat dat de o persoană
(trăgătorul - exportatorul) altei persoane (trasul - importatorul), de a plăti o anumita suma unei
alte persoane (beneficiarul – care poate fi chiar emitentul sau o terţă persoană), la un termen
(scadenta, care trebuie să fie certă, unică şi posibilă) şi într-un anumit loc. Cambia serveşte ca
instrument de plată, trăgătorul având de încasat o anumită sumă de bani de la tras şi, totodată,
are de achitat o datorie faţă de o terţă persoană - beneficiarul. Deoarece plata se face de obicei,
la un anumit interval de la emiterea cambiei, aceasta îndeplineşte şi funcţia de instrument de
credit.
Cambia conţine următoarele elemente: denumirea de cambie în limba în care este
redactat înscrisul, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată (exprimată în cifre şi
litere), indicarea termenului de plată (scadenţa), care poate fi exprimat ca dată calendaristică
fixă (ziua, luna, anul – dacă nu se precizează anul, acesta este cel în care a fost emisă cambia,
iar dacă luna menţionată a trecut se consideră că este vorba de aceeaşi lună dar a anului
următor); la un anumit număr de zile de la data emiterii cambiei (de regula 30, 60, 90, 180 de
zile); la vedere (în momentul prezentării, dar nu mai mult de 1 an de la data emiterii) sau la un
anumit interval de la prezentare spre acceptare, numele şi adresa trasului (pot fi unul sau mai
mulţi traşi, dar plata se face cumulativ, nefiind valabilă o cambie în care se precizează achitarea
unei anumite cote de către fiecare tras), denumirea şi adresa beneficiarului (pot fi mai mulţi
beneficiari, executarea cambiei realizându-se fie cumulat fie alternativ), locul efectuării plăţii
(indicarea mai multor locuri de plată îi permite beneficiarului încasarea cambiei la oricare
dintre ele), data şi locul emiterii, semnătura trăgătorului, cuprinzând numele de familie în
întregime. De la aceste prevederi se admit următoarele excepţii: daca nu se menţionează
scadenta, cambia este plătită le vedere (in ziua prezentării); daca nu este menţionat locul
emiterii acesta este considerat domiciliul trăgătorului.
Emiterea cambiei da naştere la anumite raporturi între persoanele participante, se
creează un raport juridic prin care trăgătorul se obligă faţă de beneficiar sa-l determine pe tras
să plătească suma prevăzută în trată.
Acceptarea cambiei apare atunci când trasul are ordin din partea trăgătorului să
efectueze plata dar devine obligat cambial numai în momentul în care accepta cambia. Prin
acceptare, trasul devine debitorul principal, el fiind obligat cambial, solidar cu trăgătorul,
giranţii şi avaliştii. Trasul îşi ia sarcina “să plătească”, iar ceilalţi obligaţi cambial îşi asumă
obligaţia de a face “să se plătească” în mod efectiv, ei plătind numai în cazul în care debitorul
principal, trasul, nu îşi onorează plata.

2
TRĂGĂTOR TRAS
1
4 5
3
BENEFICIAR

Mecanismul derulării plăţii prin intermediul cambiei

1 – emiterea cambiei;
2 – acceptarea cambiei;
3 – remiterea cambiei;
4 - prezentarea cambiei la scadenţă;
5- plata cambiei la scadenţă.
 Cambia îndeplineşte o serie de funcţii, respectiv:
- Mijloc de plată;
- Mijloc de schimb;
- Mijloc de garantare;
- Mijloc de creditare.

Tehnica plăţilor prin trată cunoaşte o serie de operaţiuni care pot interveni în anumite
situaţii şi anume:
Acceptarea este operaţia prin care trasul recunoaşte plata printr-o formulă ,,acceptat”,
voi plăti, voi onora”, urmată de semnătura sa. Ea este o garanţie a încasării plăţii la scadenţă.
Avalizarea apare în situaţia în care trăgătorul nu este sigur de solvabilitatea trasului
Astfel, se poate apela la o garanţie (denumită “aval” şi implică înscrierea menţiunii ,,pentru
aval” sau “pentru garanţie”), urmate de semnătura avalistului şi data. Avalistul este, de obicei,
o bancă ce se obligă să facă plata dacă trasul nu va achita suma respectiva la scadenţă, aceasta
operaţiune evidenţiind rolul cambiei de instrument de garantare a plăţii, întărit prin plata
avalizării. Avalul poate fi dat şi de o firmă de încredere, acceptată de primul beneficiar – este
aval comercial (în cazul avalului dat de o bancă se realizează avalul bancar). Beneficiarul se
poate adresa la scadenţă fie trasului fie avalistului pentru încasare (dacă trasul refuză plata).
Andosarea presupune transmiterea cambiei prin gir şi aceasta se face printr-o dispoziţie
scrisă de către beneficiarul acesteia către tras, care urmează să plătească suma arătată în titlu,
la ordinul persoanei care o indică, la locul şi data menţionată în cambie. Andosarea are loc
atunci când beneficiarul (girantul), la rândul sau este debitor faţă de o altă persoană (giratorul),
cu aceeaşi sumă. Prin andosare se transferă toate drepturile generate de cambie, fără a se
impune notificarea trasului. Existenţa mai multor operaţii de girare determină o creştere a
valorii titlului, deoarece creşte numărul codebitorilor solidari.
Scontarea este operaţiunea prin care posesorul cambiei obţine de la o banca
comerciala, înainte de scadenţă, suma înscrisă pe titlu (valoarea nominală), diminuată cu
dobânda aferentă sumei din acel moment până la scadenţă, plus un comision al băncii, denumit
valoarea de scont.
V f  t z  ts S  360  100
S  ts 
360  100 V f  tz

S – scontul; Ts taxa scontului; Tz – numărul de zile de la scontare la scadenţă

Vr = Vn – S
Vn valoarea nominală a cambiei; Vr – valoarea reală a cambiei.
Rescontarea presupune ca băncile comerciale să preschimbe cambiile ce le deţin în
bani, la banca centrală care percepe taxa oficială a scontului, influenţând astfel nivelul general
al ratei dobânzii. Prin această operaţie, băncile comerciale îşi sporesc lichidităţile.
Forfetarea consta în vinderea de cambii, indiferent de scadenta, unor instituţii
specializate care, spre deosebire de băncile comerciale, la scontare preiau riscurile de neplată
de către debitor (forfetarul nu are drept de recurs asupra vânzătorului creanţei în caz de
neachitare a sumei de către debitor). Taxa de forfetare este superioară celei de scont (este
formată dintr-o rată fixă de forfetare + un comision stabilit în funcţie de bonitatea debitorului,
riscul specific operaţiei etc), iar operaţiunea presupune şi transmiterea documentelor care să
asigure încasarea fără dificultăţi a cambiei (diferite autorizaţii).
Plata cambiei se face prin prezentarea acesteia la plată în ziua scadenţei sau în una din
cele doua zile lucrătoare care urmează scadentei. Trasul care plăteşte are dreptul să pretindă
de la beneficiar trata cu menţiunea “achitat”, semnată de acesta. Dacă trasul vrea să facă o
plată parţială, beneficiarul nu poate refuza plata, fiind obligat să menţioneze pe trată suma
primită şi să dea chitanţa trasului. Regresul, în caz de refuz de acceptare sau de plată a tratei,
este dreptul beneficiarului de a acţiona împotriva trăgătorului şi a celorlalţi semnatari ai
documentului respectiv (andosatori şi avalişti) la scadenţă, în condiţiile în care trasul refuză
plata înainte de scadenţă, acceptarea totală sau parţială sau dacă intervine falimentul trasului
ori cel al trăgătorului.
Principalul avantaj al utilizării cambiei, ca document de plată, în cadrul contractelor
comerciale, este acela că trăgătorul are posibilitatea de recuperare a sumei de plată, mai puţin
taxa de scont, oricând, în cadrul termenului de plată, prin scontarea documentului la o societate
financiară specializată sau la o bancă comercială. Un alt avantaj al utilizării cambiei ca
document de plată este reprezentat de faptul că beneficiarul (deţinătorul cambiei) are
posibilitatea de a transmite prin gir cambia, împreună cu toate drepturile ce decurg din aceasta,
unui terţ, pentru stingerea altor obligaţii patrimoniale.
Dezavantaje: cambia nu elimină riscul de neplată, pierdere sau furt; este supusă
acceptării cumpărătorului iar termenul de încasare este influenţat de modul de transmitere şi de
intervenţia mai multori instituţii financiare.
c.2. Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană (emitentul) se obligă să plătească unei
alte persoane (beneficiar) sau unei terţe persoane desemnată la ordinul acesteia, o sumă
determinată de bani la o dată prestabilită.
Elementele obligatorii ale biletului la ordin sunt:
 Denumirea de Bilet la ordin;
 Promisiunea de plată, necondiţionată;
 Scadenţa, ce poate fi:
La vedere (plătibil la prezentare, în maxim 1 an de la emitere);
La un anumit timp de la vedere;
La un anumit timp de la data emisiunii (stabilit în zile, săptămâni, luni şi ani de
la data emiterii);
La o zi fixă.
Ea trebuie să fie certă, unică şi posibilă şi trebuie să rezulte cu precizie din textul titlului.
 Locul unde urmează să se efectueze plata (dacă nu este precizat, plata se va efectua la
locul emiterii);
 Numele şi adresa beneficiarului;
 Data şi locul emiterii;
 Semnătura emitentului.
Decontarea se realizează prin intermediul sistemului bancar. Creditorul prezintă biletul
la ordin spre încasare băncii sale. Aceasta îl transmite pentru compensare băncii debitorului,
care realizează tranzacţia dacă există resursele financiare necesare în contul acestuia. În absenţa
resurselor necesare, banca debitorului notifică banca creditorului despre refuzul de plată, îşi
informează clientul şi notifică CIP despre incidentul de plată. O caracteristică importantă a
biletului la ordin este reprezentată de faptul că devine titlu executoriu la scadenţă. Astfel, în
cazul neachitării datoriei, creditorul poate trece la executarea silită a debitorului.
Mecanismul plăţii prin intermediul biletului la ordin este următorul:

1 3
Emitent
(trăgător) Beneficiar
Plătitor Andosare (gir)
4
(tras)

2 2 5
Scontare
Rescontare

Avalist Avalist

Forfetare

1  angajamentul de plată al emitentului în favoarea beneficiarului;

2  avalizarea biletului la ordin de către un terţ;
3  andosarea (girarea) biletului la ordin;
4  scontarea (rescontarea) biletului la ordin;
5  forfetarea biletului la ordin.

Spre deosebire de cambie, angajamentul de plată este iniţiat de debitor, mecanismul

fiind relativ mai simplu (sunt doar două părţi implicate). La fel ca şi cambia sau cecul, şi biletul
la ordin poate fi transmis prin gir (andosare) sau poate fi scontat înainte de scadenţă la o terţă
bancă.
c.3. Ordinul de plată este dispoziţia dată de o persoană (denumită ordonator) unei bănci, de
a plăti o sumă determinată în favoarea altei persoane (denumită beneficiar) în vederea stingerii
unei obligaţii băneşti provenind dintr-o relaţie directă existentă între ordonator şi beneficiar.

EXPORTATOR 1 IMPORTATOR

4 6 2 8

BANCA BANCA
3
EXPORTATORULUI IMPORTATORULUI
Mecanismul
(PLĂTITOARE) plăţii prin ordin de plată
7 (ORDONATOARE)

Mecanismul derulării plăţii prin OP

 1. se încheie un contract comercial care conţine obligaţia de plată a importatorului
(ordonatorului);
2. importatorul (ordonatorul) emite ordinul de plată, constituind totodată un provizion
la banca sa;
3. instrucţiuni privind efectuarea plăţii prin ordin de plată;
4. notificarea beneficiarului plăţii (exportatorul);
5. expedierea mărfii;
6. prezentarea documentelor / încasarea plăţii;
7. acoperirea plăţii;
8. notificarea şi predarea documentelor.

Aşa cum rezultă din definiţie şi din practica utilizării sale ordinul de plată se
caracterizează prin:
a) relaţia de plată se manifestă pe fondul unei obligaţii asumate sau datorii preexistente,
ce urmează a se stinge o dată cu onorarea O.P.;
b) operaţiunea este declanşată la iniţiativa plătitorului (ordonatorului). El este cel care
stabileşte regulile după care operaţiunea urmează să se deruleze;
c) revocabilitate ce constă în faptul că ordonatorul îşi poate retrage sau modifica
instrucţiunile de plată date băncii, cu condiţia ca ordinul sau iniţial să nu fi fost
executat prin plată în favoarea beneficiarului. Revocarea O.P. nu atrage după sine
nici un fel de consecinţe, drepturi sau obligaţii pentru părţile implicate;
d) necesitatea existenţei unui provizion bancar. Acesta presupune obligaţia
ordonatorului ca odată cu emiterea O.P. să creeze băncii şi sursa de fonduri necesare,
fie prin blocarea sumei respective din contul sau bancar, fie prin depunerea ei în
vederea executării plăţii sau prin credit bancar acordat de bancă în acest scop în
contul ordonatorului. La nivel bancar, nu este obligatoriu transferul anticipat al
fondurilor, momentul acestui transfer depinzând de înţelegerea dintre cele doua
bănci ce intervin în operaţiune;
e) din punct de vedere al modalităţilor de încasare O.P poate fi:
- simplu, încasarea sa nefiind condiţionată de prezentarea vreunui document sau
explicaţie cu privire la scopul plăţii (excluzând cazul în care se cere o chitanţă).
Acest tip de O.P. se aseamănă cu cecul;
- documentar, încasarea sa fiind determinată de obligaţia beneficiarului de a
prezenta anumite documente (facturi, dovada plăţii unor chirii, a unor cheltuieli de
transport etc.) indicate de ordonator în O.P.
Părţile implicate în derularea unui O.P., de regulă sunt:
- ordonatorul, cel care iniţiază operaţiunea; el este cel care plăteşte, stabileşte condiţiile
plăţii, constituie provizionul bancar în vederea plăţii; poate revoca în orice clipă plata
până în momentul derulării ei;
- beneficiarul este cel în favoarea căruia se face plata; trebuie sa se conformeze condiţiilor
prevăzute în O.P.; până în momentul plăţii nu are certitudinea încasării sumei;
- băncile care intervin în derularea operaţiunii au simplul rol de prestatoare de servicii.
Băncile sunt responsabile pentru: manipularea corectă a valorilor încredinţate (fonduri
băneşti şi documente) şi solicitarea beneficiarului să prezinte documentele aşa cum s-a prevăzut
de ordonatorul plăţii (în cazul O.P. documentar). Aceste bănci în practica sunt denumite: banca
ordonatoare, cea la care ordonatorul dă dispoziţie privind efectuarea plăţii prin O.P. şi la care
constituie depozitul, şi banca plătitoare, cea la ghişeele căreia se achită suma beneficiarului
plăţii şi care solicită anticipat sau ulterior de la banca ordonatoare suma ce urmează să o
plătească sau a plătit-o.
Derularea unei operaţiuni de O.P. presupune existenta unui document, formular, de
regula tipizat, denumit “ordin de plată”. Acesta este pus la dispoziţie de bănci clienţilor lor.
Elementele unui O.P. sunt: numele şi adresa ordonatorului (persoana fizică sau juridică care dă
O.P.) (eventual şi numărul contului bancar), numele şi adresa beneficiarului (eventual şi
numărul contului), denumirea şi adresa băncii ordonatoare, data (ziua, luna, anul) emiterii O.P.,
ordinul de a plăti (prin formula: “va rog să plătiţi…”, “veţi plăti…”), suma în cifre şi litere cu
indicarea valutei în care se va face plata, motivul plăţii, în cazul O.P. documentar se indică
documentele care trebuie prezentate de beneficiarul plăţii, modul de plată: letric, telegrafic,
SWIFT (pentru plăti în cont sau cecuri, valuta efectivă), semnăturile autorizate ale băncii
ordonatoare sau ale persoanei autorizate de bancă.
Avantajele şi dezavantajele utilizării ordinului de plată pot fi analizate la cele două părţi
implicate:

EXPORTATOR

AVANTAJE DEZAVANTAJE

• nivelul comisioanelor bancare este • caracterul revocabil al plăţii –

mai mic comparativ cu celelalte importatorul poate să amâne, revoce
modalităţi de decontare; sau să modifice ordinul de plată;

• nu implică respectarea strictă a unor • beneficiarul ordinului de

cerinţe şi termene ca în cazul altor plată/importatorul este cel care are
modalităţi de decontare; de ex. controlul asupra mărfurilor după
acreditivul documentar; expedierea lor, exportatorul trebuie
să le urmărească în trafic
internaţional până realizează
încasarea;

• ca urmare a mecanismului simplu de • între momentul expediţiei mărfurilor

derulare a plăţii şi a costurilor reduse şi cel al încasării contravalorii
permite dezvoltarea unor relaţii acestora poate fi o perioadă de timp
comerciale stabile şi pe termen relativ mare.
îndelungat.
 IMPORTATORUL

AVANTAJE DEZAVANTAJE
• utilizând ordinul de plată • nu are controlul asupra calităţii
documentar, importatorul are mărfurilor expediate;
siguranţa privind expedierea
mărfii;

• importatorul este cel care iniţiază • nu are control asupra respectării

şi are controlul asupra plăţii; termenului de livrare a mărfii şi,
respectiv, a datei de sosire la destinaţie
a acesteia.

Pentru sporirea garanţiei de plată exportatorul poate: solicita o scrisoare de garanţie

bancară; trimite documentele însoţite de o cambie la vedere, care odată acceptată întăreşte
obligaţia de plată a importatorului; utiliza vinculaţia; solicita plata unui avans din care să
acopere cel puţin eventualele cheltuieli de rambursare şi depozitare a mărfurilor.