ETICĂ ŞI TRANSPARENŢĂ ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

Note de curs, Bibliografie şi Teme pentru examen

Lect. Univ. Drd. OANA MATEI

CUPRINS

Curs 1. DELIMITĂRI CONCEPTUALRE

1.1. ETICĂ ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

Curs 2. TEORII ETICE STANDARD

2.1 ETICA VIRTUŢILOR
2.1.1. TEMEIUL ISTORIC AL ETICII VIRTUŢILOR
2.1.2. PRACTICI, BUNURI INRENTE, BUNURI EXTERNE, VIRTUŢI

2.1.3. VIRTUŢI ŞI PRACTICA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Curs 3. ETICA DREPT CONSECINŢĂ- ABORDAREA TELEOLOGICĂ

3.1.. ETICA DREPT CONSECINŢĂ – NICCOLO MACHIAVELLI
3.2. UTILITARISMUL

Curs 4. ETICA PRINCIPIU – ABORDAREA DEONTOLOGICĂ

4.1. ETICA LUI KANT
4.2. KANT ÎN CONTEXTUAL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Curs 5. ETICA RESPONSABILITATE

5.1. CONCEPTUL DE RESPONSABILITATE MORALĂ
5.2. RESPONSABILITATEA ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
5.2.1. STUDIUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE – WOODROW WILSON
5.2.2. ETICA ŞI SERVICIUL PUBLIC – STEPHEN K. BAILEY
5.2.3. CAIET DE LUCRU AL SOCIETĂŢII AMERICANE DE
ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ: RESPONSABILITATE ŞI RĂSPUNDERE

Curs 6. NORME MORALE, VALORI MORALE, DREPTURI

6.1. NORMELE MORALE

1
 6.2. VALORILE MORALE
6.3. DREPTURILE

Curs 7. ETICA ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

7.1. RELAŢIA DINTRE ETICĂ ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
7.2. STRUCTURA ORGANIZAŢIONALĂ – CONTEXT AL ETICII
ADMINISTRATIVE
7.2.1. STRUCTURA ORGANIZAŢIONALĂ – O REFLECŢIE A
VALORILOR
7.2.2. CONFIGURAREA ŞI CONSOLIDAREA VALORILOR PRIN
INTERMEDIUL STRUCTURII ORGANIZAŢIONALE
7.2.3. STRUCTURA ORGANIZAŢIONALĂ DREPT SCUT
7.2.4. EFECTELE NEDORITE APĂRUTE ÎN CADRUL STRUCTURII
ORGANIZAŢIONALE

Curs 8. ETICA ADMINISTRATIVĂ ŞI CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ

8.1 ELEMENTE ETICE ÎN CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ
8.2. CONFLICTUL DINTRE ETICĂ ŞI CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ

Curs 9. CORUPŢIA ÎN POLITICĂ ŞI ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

9.1. DEFINIREA FENOMENULUI CORUPŢIEI
9.1.1. ABORDAREA REVIZIONISTĂ
9.1.2. CORUPŢIA ÎN ADMINISTRAŢIE - O NORMĂ
9.1.3. CORUPŢIA ADMINISTRATIVĂ CU VALENŢE FUNCTIONALE
9.2. CAUZELE CORUPŢIEI ADMINISTRATIVE

Curs 10. CONSECINŢELE ŞI FORMELE DE MANIFESTARE ALE

CORUPŢIEI ADMINISTRATIVE
10.1. CONSECINŢELE CORUPŢIEI ADMINISTRATIVE

2
 10.1.1. CORUPŢIA DETERMINĂ ÎNŞELAREA AŞTEPTĂRILOR
PUBLICE
10.1.2. CORUPŢIA PRESUPUNE CREŞTEREA COSTURILOR
10.1..3. RAPIDITATEA / TERGIVERSAREA DECIZIILOR
ADMINISTRATIVE
10.1.4. COSTURILE SOCIALE ALE CORUPŢIEI
10.1.5. SELECŢIA INEFICACE A FIRMELOR
10.1.6.SCĂDEREA ÎNCREDERII ÎN STAT
10.2. FORME DE MENIFESTARE ALE CORUPŢIEI
ADMINISTRATIVE
10.2.1. FRAUDĂ
10.2.2. TRAFIC DE INFLUENŢĂ
10.2.3. CONFLICT DE INTERESE
10.2.4.ABUZ
10.2.5. LUAREA DE MITĂ
10.2.6. MINCIUNA
10.2.7. FOLOASE NECUVENITE

Curs 11. ÎNCURAJAREA ETICII ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

1 1 . 1 . COD ETIC, LEGISLAŢIE ETICĂ, STATUT AL
FUNCŢIONARULUI PUBLIC
11 1.1. COD ETIC
11.1.2. LEGISLAŢIE ETICĂ
11. 1.3. STATUT AL FUNCŢIUNARULUI PUBLIC

Curs 12. ÎNCURAJAREA ETICII ADMINISTRATIVE. MANAGERI

RESPONSABILI
12.1. REORIENTAREA CULTURII ORGANIZAŢIONALE
12.2. PROMOVAREA INTEGRITĂŢII PRIN EDUCAŢIE ŞI
DISCUŢII

3
 Curs 13. ETICA ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ
13. 1. COD ETIC
13.2. LEGISLAŢIE ETICĂ
13.3. COD AL CONDUITEI
13.4. DECLARAŢIA FINANCIARĂ
13.5. SISTEM DE IMPUNERE
13.6. PROIECŢIE PENTRU "WHISTLEBLOWERS"
13.7. STATUTUL FUNCŢIONARULUI PUBLIC

Curs 14. RECAPITULARE

TEME EXAMEN

CUVINTE-CHEIE: etica virtuţilor, etică teleologică, etica deontologică, etica

responsabilitate, etica principiilor democratice, administraţie publică, organizaţie
publică, structută organizaţională, cultură organizaţională, corupţie administrativă,
etică administrativă, legislaţie etică, cod etic, cod al conduitei, statut al
funcţionarului public.

Curs 1. DELIMITĂRI CONCEPTUALRE

1.1. ETICĂ ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

Etica este o lume a abstractizărilor, a conceptelor filosofice şi a valorilor, în timp

ce administraţia este o lume a specificului, a aplicaţiilor, a practicii. Etica va dori să
deosebească binele de rău, în timp ce administraţia va trebui să servească interesului
public (interesul public este definit de administraţia publică în funcţie de doleanţele şi
cerinţele opiniei publice; el nu este unic şi calculabil. fiind un punct sensibil al serviciului
public). Etica este indiscutabil o noţiune abstractă iar administraţia una legată de concret.
Cum poate etica influenţa administraţia şi cum poate administraţia influenţa etica? Cum

4
pot termenii definitorii ai administraţiei ( respectiv ordine, eficienţă, productivitate) să
ajute la definirea eticii şi, cum pot termenii definitorii ai eticii (bine şi rău), să ajute la
definirea administraţiei ? Cercetarea face posibilă aplicarea eticii în practică şi practica o
determină să fie etică (morală). Cercetarea a determinat descoperirea problemelor legate
de etică, a atitudinilor referitoare la etică şi a contribuit la dezvoltarea comportamentelor
etice.
Administraţia publică se înscrie în sfera acţiunii politice, prin urmare, etica
administrativă este într-o strânsă interconexiune cu sfera eticii politice. Pe de altă parte,
activitatea administraţiei publice se circumscrie în sfera afacerilor publice, prin urmare,
etica administrativă este interconectată şi cu etica afacerilor. Relaţia dintre etica politică
şi etica afacerilor, din prisma eticii administrative, pare a fi următoarea: etica politică
trasează principiile călăuzitoare ale eticii administrative (principii de genul respectării
suveranităţii poporului, garantării libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, ale egalităţii
tuturor cetăţenilro etc), pe când etica afacerilor stabileşte setul de princii morale după
care etica administrativă ar trebui să îşi guverneze conduita în afacerile publice.
Toate deciziile politice sunt implementate prin intermediul autorităţilor
administrative iar atunci când se vorbeşte despre aplicarea legii, se vorbeşte despre
aplicarea autoritară a puterii. Prin urmare, acţiunea administrativă este ea însăşi încărcată
cu moralitate prin efectele pe care le produce prin aplicarea legii. Dar mai mult decât atât,
administraţia publică este o organizaţie care funcţionează după reguli specifice,
creându-şi un climat organizaţional specific care dezvoltă propria sa moralitate. Etica
politică şi etica administrativă nu sunt diametral opuse dar nici echivalente. Etica politică
prescrie etica administrativă prin trasarea unor principii fundamentale pe care etica
adminstrativă trebuie să le respecte cu precădere, însă etica administrativă este îmbogăţită
prin principii şi reguli specifice managementului organizaţional, specifice etcii afacerilor.
Sarcina eticii administrative este aceea de a pune pe o poziţie de întâietate respectarea
principiilor etice democratice şi de a păstra pe o poziţie inferioară obţinerea bunurilor
externe (MacIntyre 1998, 200). Nu este nicidecum vorba despre subordonarea
administraţiei publice politicii, ci este vorba de subordonarea realizării oricăror tipuri de
bunuri externe, cum ar fi banii, prestigiul, puterea, realizării interesului public, bunul
intern esenţial al practicii administraţiei publice. Bunăoară, etica administrativă trebuie să

5
urmărească cu precădere realizarea interesului public, valoare prescrisă de etica politică
democratică.
Prin urmare, existenţa unei etici politice şi/sau a unei etici administrative nu
implică în mod obligatoriu faptul că deciziile politice sau acţiunile administrative sunt şi
morale. După cum s-a remarcat şi anterior, deciziile politice şi acţiunile administrative
pot fi morale sau imorale. Existenţa eticii politice şi/sau a eticii administrative nu
garantează competenţa morală a actorilor politici şi/sau administrativi şi nici a acţiunilor
politice şi/sau administrative.

Curs 2. TEORII ETICE STANDARD

2.1 ETICA VIRTUŢILOR
Concepţiile dezvoltate de Platon, Aristotel şi stoici sunt relevante deoarece
propun un îndrumar pentru o viaţă bună, dezvăluind un model raţional de viaţă care are
ca obiectiv major atingerea fericirii. Platon şi Aristotel au dezvoltat teorii etice ale
virtuţilor care au şi implicaţii politice, la nivelul cetăţii. Stoicii, chiar dacă nu au vorbit
explicit despre virtuţile omului politic, au formulat teorii care prescriau un model de viaţă
moralmente obligatoriu (viaţa în armonie cu natura) . Platon vorbeşte despre o cetate
ideală care are virtuţi de sine stătătoare, atingerea cărora nu poate fi independentă de un
model educativ moral-politic. Aristotel atribuie statului o funcţie de formare a
preferinţelor şi caracterelor cetăţenilor. Prin urmare, educaţia morală nu poate fi lăsată la
voia întâmplării, ci trebuie făcută pe bază de legi care îi obligă pe cetăţeni la acţiuni de
tipul celor virtuoase şi interzic acţiunile de tipul celor vicioase. Studiul teoriei virtuţilor
este important pentru formarea unor buni legislatori după ce aceştia au ajuns să-şi
contureze un caracter bun. Virtuţile etice nu se pot deprinde prin studiu, precum cele
dianoetice (pentru că nu sunt virtuţi ale părţii pur raţionale ale sufletului, ci ale părţii
iraţionale ale acestuia), bunăoară, părinţii în familie, dascălii în scoli, oamenii politici în
cetate clădesc caracterele prin formarea şi cultivarea deprinderilor virtuoase. Un mod de
viaţă raţional, bazat pe însuşirea şi practicarea virtuţilor reprezintă calea de a accede către
formarea unui caracter bun (idee asupra căreia atât Platon, cât şi Aristotel şi stoicii au
căzut de acord).

6
 Marea diferenţă dintre modelul social al Antichităţii şi cel modern este faptul că,
în vreme ce primul solicita un răspuns etic focalizat pe educaţia morală (de unde rezultă o
etică a virtuţilor), cel de-al doilea a impus găsirea unor reguli de conduită certe şi
universale care să elimine incertitudinea alegerii practice (de unde rezultă o etică de tip
kantian sau utilitarist). Deşi etica virtuţilor nu poate oferi nici un fel de principiu
fundamental („calea de mijloc” nu poate fi invocată în cazul problemelor legate de
suveranitatea poporului sau de responsabilitatea publică), ea ar putea reprezenta un
fundament pentru un model de etică normativă în administraţia publică. Această etică
normativă ar putea preciza scopurile, definiţiile, un câmp comun de referinţe pentru
cercetarea şi practica administraţiei publice. Chiar dacă funcţionarul public obişnuit nu
are nevoie să îşi ghideze activitatea după etica aristotelică a virtuţilor, aceasta este
necesară atunci când se propun modele comportamentale care pot fi încurajate sau, din
contră, descurajate. Un manager din câmpul administraţiei publice ar putea acţiona
precum un conducător de cetate antică, cultivând atitudini virtuoase şi formând
administratori virtuoşi.
Alasdair MacIntyre1 a contribuit la dezvoltarea unei dimensiuni adiţionale a
înţelegerii conceptului de virtute. El vede virtuţile drept trăsături de caracter ce fac
posibilă implicarea efectivă a unei persoane într-o practică prin căutarea perfecţiunii în
dobândirea bunurilor interne şi în acelaşi timp, păstrarea bunurior externe ale organizaţiei
într-o poziţie de importanţă inferioară. Trebuie făcută precizarea că A.MacIntyre
considera că orice practică2 este destinată a produce bunuri interne, inerente practicii şi
bunuri externe. Bunurile interne, în viziunea lui A. MacIntyre, sunt acelea care pot fi
realizate numai prin participarea într-o practică specifică, putând fi dobândite doar prin
implicarea în practică şi respectarea standardelor de perfecţiune până la atingerea
performanţei. Dobândirea lor este un bun pentru întereaga comunitate. Ele nu se pot
caracteriza decât în termeni asociaţi practicii respective şi nu pot fi determinate şi

1
ALASDAIR MacINTYRE, Tratat de morala. Dupa virtute, trad. Catrinel Pleşsu, Humanitas, Bucureşti,
1998,p200.
2
“ Conceptul de practică desemnează orice formă coerentă şi compexă de activitate umană de cooperare
stabilită social, prin care bunurile inerente acestei forme se înfăptuiesc pe parcursul încercării de a realiza
acele standarde de excelenţă care sunt adecvate şi parţial definitorii pentru această formă de activitate şi
rezultă în extinderea puterilor omeneşti de a obţine excelenţă şi a concepţiilor omeneşti despre scopurile şi
bunurile implicate. Ex. zidăria nu este o practică, arhitectura este.“ ALASDAIR MacINTYRE, Tratat de
morala. Dupa virtute, trad. Catrinel Pleşsu, Humanitas, Bucureşti, 1998,p-197-198;

7
recunoscute decât prin experienţa participării la practica respectivă. Cei care nu au
experienţa relevantă sunt incompetenţi ca judecători ai bunurilor interne. Bunurile
inerente sunt rezultatul competiţiei de a fi excelent, realizarea lor e un bun pentru întreaga
comunitate care participă la practică. Exemple de bunuri interne ar fi (în cazul practicii
administraţiei publice) interesul public, suveranitatea poporului, responsabilitatea,
ordinea socială, cetăţenia, egalitatea politică, răspândirea culturii civice.
Bunurile externe ale unei practici sunt acelea care pot fi dobândite în moduri
diferite, altele decât implicarea într-o anumită practică, existând întotdeauna căi
alternative de a obţine astfel de bunuri iar ele nu sunt legate exclusiv de un anumit tip de
practică. Ele sunt, într-un anumit grad, necesare pentru cei care se ocupă cu practica
administraţiei publice dar nu contribuie în mod direct la dezvoltarea acesteia. Exemple de
bunuri externe tipice ar fi: banii, statutul, puterea, prestigiul. Bunurile externe odată
realizate, sunt întotdeauna proprietatea unui individ; în plus, sunt de aşa natură încât, cu
cât cineva are mai multe, cu atât altcineva va avea mai puţine. MacIntyre susţine: În mod
natural, bunurile externe sunt obiectul competiţiei, în urma căreia apar învingători şi
învinşi.3 Bunurile externe pot deveni preocuparea predominantă pentru indivizi sau
pentru organizaţii.
O practică implică pe lângă realizarea bunurilor, norme de excelenţă şi de
respectare a regulilor. A te dedica unei practici înseamnă a accepta autoritatea acestor
norme. Înseamnă a-ţi supune propriile atitudini, alegeri, preferinţe normelor care definesc
în mod curent practica. În domeniul practicii, atât autoritatea bunurilor cât şi cea a
normelor funcţionează astfel încât exclude orice „analize de judecăţi subiectiviste şi
emotiviste.”4
O virtute este calitatea umană dobândită a cărei posesie şi exersare permit
înfăptuirea bunurilor inerente practicii şi a cărei absenţă împiedică efectiv înfăptuirea
acestor bunuri. Virtuţile dreptăţii şi ale curajului trebuie acceptate drept norme de
excelenţă şi componente necesare ale oricărei practici cu bunuri interne. În caz contrar,
practica îşi pierde rostul şi nu mai este decât un procedeu de a obţine bunuri externe.

3
WILLIAM L. RICHTER, FRANCES BURKE, JAMESON W. DOIG, Combating Corruption,
Encouraging Ethics, American Society of Public Administration, 1990, p.8;
4
ALASDAIR MacINTYRE, Tratat de morală. Dupa virtute, trad. Catrinel Pleşu, Humanitas, Bucureşti,
1998 p.200;

8
 Fiecare practică presupune un anumit tip de relaţie între cei care participă la ea.
Virtuţile sunt acele bunuri la care ne raportăm atunci când definim relaţia noastră cu
ceilalţi oameni cu care împărtăşim tipul de scop şi de norme specifice practicii. 5 Practicile
nu sunt nici abilităţi tehnice şi nu trebuie confundate nici cu instituţiile. Instituţiile se
ocupă cu ceea ce se numesc bunuri exterioare. Se îngrijesc să obţină bani şi alte bunuri
materiale; ele sunt structurate după categorii de putere şi statut şi distribuie bani, putere şi
statut ca răsplată. Nici nu ar putea fi altceva, din moment ce trebuie să se susţină nu
numai pe sine, dar şi practicile ale căror susţinătoare sunt. Căci nici o practică nu ar putea
supravieţui fără a fi susţinută de către instituţii. Relaţia dintre practici şi instituţii este atât
de strânsă – şi, în consecinţă cea dintre bunurile interne şi cele externe practicii – încât,
instituţiile şi practicile formează în mod caracteristic o singură ordine cauzală în care
idealurile şi creativitatea practicii sunt întotdeauna vulnerabile în faţa lăcomiei instituţiei,
iar grija colectivă faţă de bunurile comune este întotdeauna vulnerabilă în faţa
competitivităţii instituţiei. „Fără virtuţile dreptăţii, curajului, sincerităţii, practicile nu ar
putea rezista puterii corupătoare a instituţiilor.”6
MacIntyre se concentrează mai mult asupra practicilor decât asupra profesiunilor
în tratarea subiectului eticii unui grup de oameni implicaţi în activităţi comune.
Conceptul de practică este mai constructiv decât acela de profesie; este o încadrare mai
largă în care se poate dezvolta o perspectivă normativă pentru administraţia publică.
Practica include profesia şi alte activităţi. Această noţiune de practică este în mod
particular privită ca o perspectivă conceptuală în înţelegerea problemelor etice inerente în
organizaţii ierarhice. Ea sugerează că munca din administraţia publică trebuie înţeleasă în
termeni care depaşesc angajarea într-o organizaţie specifică. Organizaţiile sunt mediul
practicii administrative, dar practica trebuie să aibă norme proprii. 7
De aceea, normele etice pentru o practică în administraţia publică trebuie să se
nască din înţelegerea bunurilor sale interne. Mai mult, trebuie să se ajungă la un consens
în ceea ce priveşte semnificaţia acestor concepte şi prioritatea între ele. Există nevoia de a
considera cât de înţeleasă şi sprijinită pe valori este practica administraţiei publice şi cum

5
Ibidem, p.201;
6
Ibidem, p.203;
7
Vezi WILLIAM L. RICHTER, FRANCES BURKE, JAMESON W. DOIG, Combating Corruption,
Encouraging Ethics, American Society of Public Administration, 1990,p.8;

9
o pot influenţa acestea. De exemplu, practica poate necesita un anumit echilibru între
ordine socială şi justiţie socială, în timp ce scopurile organizaţionale pot favoriza ordinea
socială de dragul stabilităţii organizaţiei, a previziunilor, a supravieţuirii şi controlului.
Fără un consens asupra acestor bunuri interne în practica administraţiei publice într-o
societate democratică, practicienii rămân vulnerabili la definiţiile organizaţionale asupra
binelui şi la discreţia autorităţii arbitrare.8
Concluzionând, A.MacIntyre este de părere că organizaţiile nu trebuie confundate
cu practicile, dar că între acestea există o relaţie interdependentă : practicile necesită un
suport organizaţional iar existenţa organizaţiilor este dependentă de practici. Organizaţiile
tind să corupă practicile pe care le suportă, ca urmare a concentrării asupra bunurilor
externe, aşadar, bunurile interne sunt supuse unor riscuri într-un mediu organizaţional
dominat de bunuri externe. Organizatiile au scopuri orientate spre acumularea şi
menţinerea acestor bunuri externe, practicile nu ar trebui să permită ca acestea să aibă
prioritate faţă de bunurile interne.9 În final, virtutea împreună cu bunurile interne ale
practicii administraţiei publice sunt punctele fundamentale pe care ar trebui să se pună
accentul atunci când se vorbeşte despre etica administrativă. Virtuţile funcţionarului
public, mai spune el, trebuie să fie în conformitate cu bunurile interne stabilite ca fiind
importante în practica administraţiei publice. Spre exemplu, dacă dreptatea este un bun
intern al practicii administraţiei publice, atunci nepărtinirea ar fi o virtute necesară pentru
funcţionarul public. Administratorii publici trebuie să determine care atribute umane
favorizează bunurile interne, definite ca esenţiale în practica respectivă şi să le protejeze
de presiunile organizationale, în măsura posibilitatilor. Atribute asociate cu administraţie
şi management eficient în lumea afacerilor, cum ar fi competitivitate sau preocupare
pentru profit, pot fi nepotrivite sau lipsite de importanţă pentru interesele unei societăţi
politice democratice. În mod similar, virtuţi cum ar fi preocuparea pentru eficienţa în
promovarea scopurilor organizaţiei, s-ar putea să afecteze suveranitatea poporului atunci
când sunt considerate un scop de importanţă principală. Virtuţile administratorului public
8
Vezi WILLIAM L. RICHTER, FRANCES BURKE, JAMESON W. DOIG, Combating Corruption,
Encouraging Ethics, American Society of Public Administration, 1990, p. 10;
9
Practicile trebuie orientate spre bunurile interne, totuşi, majoritatea practicilor sunt dependente de
organizaţii în ceea ce priveşte resursele şi posibilităţile de lucru. Aşadar, bunurile interne ale unei practici
sunt supuse unor riscuri într-un mediu organizaţional dominat de bunuri externe inerente în supravieţuirea
şi creşterea organizaţiei. Vezi WILLIAM L. RICHTER, FRANCES BURKE, JAMESON W. DOIG,
Combating Corruption, Encouraging Ethics, American Society of Public Administration, 1990, p.12;

10
trebuie să fie în conformitate cu bunurile interne stabilite ca fiind importante în practica
administraţiei publice. Dincolo de problema etică vizibilă a protejarii bunurilor interne
ale practicii de înlocuirea cu bunuri externe ale unei organizaţii, stă o problemă generică
mult mai spinoasă. Este vorba de problema dobândirii şi menţinerii clarităţii între
practicieni, referitoare la standardele de perfecţiune şi bunurile interne ale practicii lor,
precum şi a virtuţilor pe care ei trebuie să le cultive pentru păstrarea practicii în decorul
instituţional. Fără această claritate este mult mai probabil ca bunurile externe să
prevaleze.
Administraţia publică este o practică instrumentală, dar numai într-un sens
particular. Raţiunea existenţei sale este crearea şi susţinerea încadrărilor instituţionale în
cadrul cărora alte practici, cum ar fi sănătatea publică, impunerea legii sau educaţia să
poată înflori. Justificarea sprijinirii altor practici este aceea că ele oferă bunuri pe care o
societate democratică le-a determinat fie direct, fie prin reprezentanţii săi, spre interesul
colectiv. Practica administraţiei publice implică mai mult decât simpla subordonare a
rolului administrativ faţă de politician şi dominarea raţionalităţii funcţionale ca singura
gândire legitimă pentru administrator. Mai degrabă, rolul administratorului public, ca
element de încredere pentru cetăţeni, dă naştere la anumite bunuri interne şi virtuţi
asociate cu îndeplinirea acestui rol.
Beneficiul public este bunul intern central dacă administraţia publică are ca
principal scop promovarea interesului public. Atunci, testul fundamental de conduită ar fi
nivelul până la care este realizat binele cetăţenilor. Bunăvoinţa ar fi virtutea esenţială
pentru dobândirea acestui bun intern. Astfel, dreptatea, pare să fie bunul intern central
care derivă din beneficiul public. Dreptatea defineşte cel mai important bun politic; este
principiul de ordine fundamental al unei societăţi democratice din care derivă bunuri cum
ar fi: egalitatea politică, reprezentarea, dezvoltarea socială. Prin urmare, gândirea
nepărtinitoare, raţionalitatea, prudenţa şi curajul sunt virtuţi esenţiale pentru practica
administraţiei publice. (Platon îşi definea virtuţile ca fiind înţelepciune, cumpătare, curaj
şi dreptate; Aristotel încearcă să le definească în termeni de „măsură justă”, gânditorii
stoici se referă la relaţia dintre aceleaşi virtuţi). Pentru a ajunge la decizii juste, reguli,
politici şi distribuţii de resurse, este esenţial ca exerciţiul discreţionar administrativ să fie

11
ghidat de căutarea şi menţinerea lucrurilor drepte10. (Platon, îşi începe dialogul Republica
încercând să găsească un răspuns la întrebarea ‚ce este dreptatea?’, studiind mai întâi
noţiunea de dreptate în cetate, pentru ca ulterior, să se ocupe de suflet). Dacă ne referim
la obligaţia administratorului public de a autoriza procese şi proceduri, bunurile interne în
jurul cărora ar trebui formată practica administraţiei publice sunt suveranitatea poporului
şi responsabilitatea. În acest caz, se poate afirma că cinstea, respectarea legii, prudenţa,
autodisciplina sunt virtuţi administrative esenţiale. Dacă legea este o reflecţie a voinţei
publice, atunci cei care o impun ar trebui să menţină respectul pentru lege şi, în acelaşi
timp, să-şi dezvolte aprecierea faţă de rolul legii şi al tradiţiei constituţionale. 11 În ceea ce
priveşte obligaţia practicienilor administraţiei publice faţă de organizaţie şi faţă de colegi,
bunul intern esenţial pare a fi ridicarea continuă a standardelor de perfecţionare prin
intermediul cărora se desfăşoară practica. Încrederea este o virtute esenţială pentru
colegii angajaţi în această practică. Condiţia sine qua non pentru împlinirea acestei
obligaţii faţă de colegi pare să fie rezistentă faţă de dominaţia bunurilor externe.
Abilitatea de a ţine bunurile externe ale organizaţiei într-o perspectivă corespunzatoare,
necesită anumite acţiuni. Trăsături de caracter cum sunt: independenţa, respectul faţă de
colegi şi simţul responsabilităţii faţă de practica administraţiei publice pot fi considerate
cruciale. Colegii trebuie să fie capabili să dovedească independenţă pentru a discerne
între bunurile interne ale practicii şi bunurile externe impuse ale organizaţiei în care sunt
angajaţi, trebuie să fie capabili să îşi asume o conduită suficient de independentă faţă de
colegi, astfel încât să se asigure că nu vor ceda în faţa cerinţelor organizaţionale în
defavoarea practicii. 12

10
TERRY L.COOPER, Hierarchy, Virtue and practice of Public Administration : a perspective for
normative ethics în Madsen, Peter, Schafritz, Jay M. Essentials of Government Ethics, A Meridian Book,
1994, p. 282 -301;
11
Ibidem, p.. 282-301;
12
Ibidem, p. 282 -301;

12
Curs 3. ETICA DREPT CONSECINŢĂ- ABORDAREA TELEOLOGICĂ

Teleologia este doctrina filosofică potrivit căreia totul în natură şi în societate pare
a fi organizat în conformitate cu un anumit scop, cu o anumită cauză finală. În contextul
administraţiei publice, ideologii se preocupă de valori (scopuri), cum ar fi: realizarea
scopurilor propuse de politicile publice, satisfacerea nevoilor cetăţenilor, menţinerea
puterii şi prestigiului organizaţiei. Structura regimului constituţional este bazată pe
separaţia puterilor de stat, administraţia publică îndeplinind un rol important în cadrul
statului de drept. În acelaşi timp, sectorul executiv, respectiv administraţia publică, deţine
un rol covârşitor în formularea politicilor, dezvoltarea programelor şi implementarea
acestora. Procesul politic se referă în mod deosebit la promovarea şi protejarea valorilor
sociale. Este foarte important a se decide care valori prevalează şi în ce modalitate vor fi
impuse. Bunăoară, administraţia publică nu se poate limita doar la a urma anumite reguli
deontologice, ci trebuie să fie preocupată şi de urmărirea atingerea eficienţei teleologice.
Funcţionari publici de la toate nivelele, trebuie să se concentreze prioritar pe
rezultatele programelor şi pe scopurile lor şi să reorienteze aceste programe astfel încât să
răspundă acestei cerinţe. Accentul cade pe luarea deciziilor în aşa fel încât să servească
interesele cetăţenilor, să motiveze funcţionarii publici să se pună în slujba cetăţenilor.
Administratorii publici trebuie să fie devotaţi binelui public, al societăţii în general.

Curs 4. ETICA PRINCIPIU – ABORDAREA DEONTOLOGICĂ

Aristotel şi utilitariştii susţin că scopul final al tuturor fiinţelor umane este, în mod
natural, fericirea, fiecare dintre ei înţelegând fericirea în felul său. Kant nu neagă tendinţa
naturală a indivizilor către fericire, contestă faptul că tendinţa naturală a indivizilor de a
căuta fericirea poate constitui o teorie morală. Primul pas în elaborarea acestei teorii
morale, îl reprezintă pentru Kant, eliminarea tuturor elementelor de ordin empiric şi
psihologic din folosofia morală. Etica trebuie să argumenteze un sistem coerent de reguli
pe care orice om ar trebui să le înţeleagă, acceptând necesitatea punerii lor în practică.
Temeiul obligaţiei nu trebuie căutat în natura omului sau în circumstanţele lumii în care
este el plasat; ci exclusiv a priori în conceptele raţiunii pure.

13
 Opinia lui Kant a plecat de la ipoteza că, de vreme ce fiecare om are o voinţă
raţională, el îşi poate avea în sine sursa legislării morale (acţiunile morale sunt o specie a
acţiunilor raţionale; voinţa raţională este voinţă bună, liberă, autonomă; nu avem nevoie
de pedepse sau recompense pentru a fi morali.) A fi moral înseamnă, din această
perspectivă, a-ţi face datoria dictată de conştiinţă. „Să nu ucizi”, „Să nu furi”, „Să nu
minţi” sunt reguli morale ce nu pot fi încălcate sub nici un pretext, de către nici o
persoană ce se pretinde a fi morală, şi aceasta din motive de conştiinţă, nu din raţiuni de
constrângere exterioară ori din cauza consecinţelor pe care le-ar produce. Originea legilor
morale ale omului este exclusiv în raţiunea fiinţei umane. Ceea ce este moral nu poate fi
ceea ce e determinat plăceri, dorinţe care ţin de natura pasională a omului, ci doar de
conştiinţa sa de fiinţă raţională, înrudită cu divinitatea.
Transpunerea acestei teorii în câmpul administrativ presupune admiterea
judecăţilor funcţionarilor ca fiind absolute, lucru care implică nenumărate riscuri datorate
relat ivit ăţii la care sunt supuse aprecierile personale în termeni de etic/neetic.
Administratorii pu blici nu sunt capabili să adapteze imperativul categoric al lui Kant la
fiecare sit uaţie cu care se confruntă. Codurile etice ar fi ut ile în aceste cazuri, având
ro lul de instrumente deontologice. Ele nu se pot substitui, d in nefericire, apt it udinii
personale de a opta pentru decizii morale în domeniul administrativ. Un rol important
revine şi de data aceasta managerilor care pot încuraja comportamentele morale, iar
funcţionarii înţelepţi vor conştientiza importanţa ataşării obligaţiei morale nu judecăţilor
personale, ci actelor care presupun binele prezent sau viitor (datoriilor).
Kant a cercetat principiile morale care nu se bazează pe contingenţe şi a
argumentat că acţiunile au conţinut moral numai dacă sunt efectuate în acord cu un
principiu (imperativul categoric) valabil în mod universal şi necesar pentru orice fiinţă
raţională. Din această perspectivă, rezultatele acţiunilor noastre nu contează în plan
moral, singurul criteriu al moralităţii fiind conformitatea cu principiul. Pentru Kant,
numai atunci când acţionăm din datorie, acţiunea noastră are un conţinut moral, prin
urmare, atunci când acţiunile noastre sunt determinate de impulsuri, sentimente sau
interes personal nu au valoare morală. Atunci când un funcţionar public aplică legea în
mod imparţial şi face acest lucru determinat fiind de teama de a nu fi sancţionat în caz
contrar, aplicarea imparţială a legii nu are valoare în plan moral. Acest gest, chiar dacă

14
respectă legea din punct de vedere juridic, nu este şi moral, pentru că, deşi aparent
virtuos, el nu face altceva decât să coincidă cu datoria. Din punct de vedre deontologist,
acţiunile au reală valoare morală numai dacă sunt izvorâte din sentimentul datoriei, adică
din respect necondiţionat pentru legea morală în sine, pentru imperativul categoric.
Kant face o difernţiere foarte clară între legalitate şi moralitate. Legea care
prescrie numai obligaţii este juridică. Domeniul legii care cuprinde şi dreptul civil se
fondează pe maxime cu valoare negativă care nu pot fi niciodată universalizate. În
domeniul legii nu contează de ce am făcut într-un anumit fel sau altul atâta timp cât nu
atentez la integritatea drepturilor altei persoane. Însă, deoarece motivaţia nu contează în
domeniul legii sau în chestiuni legale, dacă nu mă comport cum trebuie , voi fi obligat să
o fac, sub imperiul pedepsei. Rezultă că nu obţin nici un fel de merit moral din
respectarea îndatoririlor mele legale, de vreme ce respectarea lor se face sub imperiul
pedepsei sau a oricăror altor factori de natură exterioară mie. Astfel, legalitatea înseamnă
simpla conformitate a acţiunilor cu legea morală, pe când moralitatea înseamnă
determinarea voinţei de către legea morală, a acţiona din respect pentru legea morală
indiferent de consecinţele pe care le va atrage acţiunea. 13
Teoria lui Kant se poate preta şi aplica foarte bine în cazul organizaţiilor publice.
Imperativul categoric în toate formulările sale oferă reguli clare pentru luarea deciziilor
morale, reguli care nu depind de împrejurări şi de consecinţe şi care nu permit excepţii.
Aşadar, unele acţiuni sunt întotdeauna imorale, indiferent de consecinţe şi de autori. A
minţi, este un exemplu concludent în acest sens. Indiferent de cât ar putea fi de benefice
consecinţele prezentării false ale unui eveniment, o astfel de prezentare intenţionată
atrage după sine clasificarea de act imoral. Exemplul deciziei luate de Winston Churchill
de a nu inteveni atunci când a aflat de planurile naziştilor de a ataca oraşul Coventry nu
se poate justifica în plan moral din perspectivă deontologistă. Strategia lui Churchill pică
testul de universabilitate stabilit de Kant. Ea încalcă imperativul categoric sub toate
formulările sale. Minciuna nu poate fi justificată în nici un fel de circumstanţe, nici măcar
atunci când prin sacrificarea unui număr mai restrâns de vieţi, salvezi vieţile unui număr
mult mai mare de oameni. Maxima voinţei mele nu poate deveni o lege universală în

13
VERGINIA VEDINAŞ, Deontologia vieţii publice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 54;

15
acest sens. Minciuna şi sacrificarea de vieţi omeneşti14 nu pot fi justificate în plan moral
nici în cazul în care presupun salvarea altor vieţi omeneşti şi asta pentru că nu aş putea
dori nicidată ca ele (mincina şi sacrificarea de vieţi omeneşti) să devină legi universale.
Atunci când autorităţile publice dintr-un anumit teritoriu muşamalizează sau
minimalizează efectele produse asupra ecosistemului de o decizie care vizează
rentabilitatea în plan economic a unui anumit segment de producţie, această acţiune este
totalmente imorală. Imoralitatea sa este dată nu de efectele negative pe care le are asupra
mediului ambient, ci de neconformitatea cu cerinţele imperativului categoric. Ea nu va
putea fi considerată morală nici dacă va ridica simţitor nivelul de trai din teritoriul
respectiv. Din nou, minciuna nu poate deveni o lege univeraslă.
Imperativul categoric în cea de-a treia sa formulare ( trebuie să tratezi umanitatea,
atât în persoana ta cât şi a oricărei alteia totodată ca scop şi niciodată numai ca mijloc)
instituie faptul că omul nu trebuie tratat niciodată ca mijloc, ci doar ca scop. În acest sens
filosoful german recunoaşte dreptul oricărei persoane de a dispune de ea însăşi, drept care
trebuie să fie recunoscut şi celorlalţi. Un asemnea drept este proclamat de legi şi de
Constituţii. Înalţii demnitari nu trebuie să uite niciodată aceasta formulă a umanităţii care
le pretinde ca niciodată să nu îi trateze pe cetăţeni ca mijloace pentru atingerea scopurilor
lor politice. Atunci când administraţia publică, manifestându-şi tendinţele birocratice,
împovărează cetăţenul cu nenumărate formulare, multe dintre ele inutile, trebuie să-ţi
amintească această a treia formulare a imperativului categoric, în virtutea căruia,
cetăţenul nu trebuie să fie niciodată tratat ca mijloc de satisfacere a scopurilor birocratice
ale acesteia. La nivel de organizaţie publică, accentul deciziei organizaţionale trebuie să
fie axat pe oameni, în fond pe fiinţa raţională văzută ca scop în sine. Organizaţiile şi
oamenii au scopurile lor, care adesea intră în conflict dar un asemenea tip de motivaţie,
de natură deontologică, oferă un reper ferm, un test cu valoare absolută, aflat deasupra şi
dincolo de toate motivele relative de ordin psihologic, social, economic, politic, etc.15
Kantianismului i s-au adus şi critici. Două dintre cele mai des întâlnite se referă la
rigorismul şi formalismul tezei dezvoltate de Kant. Etica lui Kant este acuzată cum că ar
impune reguli mult prea rigide care nu iau în considerare diferenţele dintre cazuri.

14
Vezi formula umanităţii a imperativului categoric: „Acţionează asfel ca să foloseşti umanitatea atât din
persoana ta, cât şi din persoana oricui altcuiva de fiecare dată totodată ca scop, niciodată ca mijloc”.
15
VASILE MORAR, Etica în afaceri şi politică, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 356;

16
Principiile universale nu pesupun un tratament uniform, ele impun chiar tratamente
diferenţiate. Principul impozitării prin aplicarea unei anumite cote de impozitare la o bază
de impozitare statuează de fapt ca impozitarea să fie stabilită în mod proporţional cu
capacitatea de plată. Pedepsele sunt instituite în funcţie de gravitatea faptelor. Principiul
nu cere tratament diferenţiat, ci pretinde ca pedeapsa să fie stabilită în funcţie de
gravitatea infracţiunii. Formalismul se referă la critica în conformitate cu care imperativul
categoric ar fi lipsit de substanţă pentru că propune doar o regulă abstractă, aceea de a
acţiona numai în acel fel în care să poţi voi totodată ca maxima ta să devină o lege
universală, fără să spună ceva concret. În multe privinţe imperativul categoric se aseamnă
cu Regula de Aur: „ce tie nu-ţi place, altuia, nu face!”, doar că în viziunea lui Kant, nu
plăcerea individului, ci raţiunea practică decide asupra validării principiului moral. 16
Mulţi autori sunt de părere că în politică şi în afaceri, indiferent de natura acestora
din urmă, publice sau private, majoritatea problemelor se pretează la soluţii utilitariste,
mai degrabă decât la soluţii de tip kantian. Cu toate acestea, se impune o constatare de
principiu: teoria kantiană este putenică în punctele în care utilitarismul este slab şi
invers, utilitarismul este puternic acolo unde kantianismul este slab, vulnerabil.17
Transpunerea acestei teorii în câmpul administrativ presupune admiterea
judecăţilor funcţionarilor ca fiind absolute, lucru care implică nenumărate riscuri datorate
relat ivit ăţii la care sunt supuse aprecierile personale în termeni de etic/neetic.
Administratorii pu blici nu sunt capabili să adapteze imperativul categoric al lui Kant la
fiecare sit uaţie cu care se confruntă. Codurile etice ar fi ut ile în aceste cazuri, având
ro lul de instrumente deontologice. Ele nu se pot substitui, d in nefericire, apt it udinii
personale de a opta pentru decizii morale în domeniul administrativ. Un rol important
revine şi de data aceasta managerilor care pot încuraja comportamentele morale, iar
funcţionarii înţelepţi vor conştientiza importanţa ataşării obligaţiei morale nu judecăţilor
personale, ci actelor care presupun binele prezent sau viitor (datoriilor).

16
Vezi, DAN CRĂCIUN; VASILE MORAR; VASILE MACOVICIUC, Etica afacerilor, Ed. Paideia,
Bucureşti, 2005, p. 173;
17
VASILE MORAR, Etica în afaceri şi politică, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 359;

17
Curs 5. ETICA RESPONSABILITATE
Conceptul de responsabilitate morală implică, în mod invariabil, conceptul de
libertate. Fără existenţa libertăţii, responsabilitatea nu poate fi asumată. Acest cuplu
conceptual, libertate – responsabilitate este esenţial pentru evaluarea acţiunilor de orice
tip: private, politice, în interiorul oricăror tipuri de organizaţii, cât şi pentru atitudinea
omului faţă de ceilalţi.
Există mai multe sensuri ale conceptului de responsabilitate. Într-un prim sens, se
are în vedere responsabilitatea morală a persoanelor pentru acţiuni din trecut: suntem
responsabili pentru efectele pe care le au acţiunile noastre; într-un al doilea sens, suntem
responsabili pentru modalitatea în care îi tratăm pe cei din jurul nostru; într-un al treilea
sens, responsabilitatea vizează capacitatea noastră de a lua decizii etice. Un angajat cu
putere decizională este responsabil pentru sistemul valoric pe care îl promovează prin
intermediul acţiunilor sale în rândul colectivităţii, nu pentru că subalternii săi nu ar avea
capacitate de decizie morală, ci pentru că datorită poziţiei pe care o deţine, este în măsură
să influenţeze şi să formeze atitudini şi comportamente.
Aplicarea conceptului de responsabilitate în câmpul unei organizaţii, indiferent ce
natură ar avea organizaţia respectivă, presupune trei abordări diferite 18:
1. organizaţia se poate descompune în indivizii care o formează; în acest caz
resposabilitatea revine tuturor membrilor săi pe nivele ierarhice iar
autonomia membrilor apare sub reglementările specifice unui contract
social (mai exact, membrii organizaţiei renunţă la libertatea lor privată
pentru a câştiga o libertate în cadrul organizaţiei); - în cazul organizaţiilor
aparţinând sferei administraţiei publice, responsabilitatea se manifestă atât
în interiorul organizaţei pe diferite nivele ierarhice, cât şi faţă de oficialii
aleşi (răspunderea executivului în faţa de legislativului prin prevederile
constituţionale ale statului de drept), autonomia presupunând faptul că
angajaţii administraţiei publice renunţă la libertatea lor privată pentru a
obţine o libertate în cadul organizaţiei (ex. funcţionarii publici renunţă la

18
Vezi sVASILE MORAR, Etică în afaceri şi politică, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, p.
183-184;

18
 libertatea de a dezvolta afaceri private, pentru a obţine libertatea de a lua
decizii în exerciţiul funcţiei publice).
2. organizaţia este o instituţie care are funcţii sociale, prin urmare este
responsabilă pentru urmările acţiunilor sale asupra societăţii; administraţia
publică este responsabilă în faţa cetăţenilor pentru efectele pe care le
generează activităţile sale la nivel social.
3. organizaţia este privită ca o persoană care, pe de-o parte, are putere asupra
celorlalţi iar, pe de altă parte, acţionează având anumite intenţionalităţi;19
administraţia publică este responsabilă în faţa cetăţenilor şi în faţa fiecărui
cetăţean în parte deoarece, între cele două părţi (administraţia pe de-o
parte, cetăţenii sau cetăţeanul pe de altă parte), se stabilesc raporturi care
urmează schema responsabilităţii faţă de Celălalt (atât ca alteritate, cât şi
ca generaţii viitoare); administraţia publică, sub aspectul său
organizaţional, este întemeiată, structurată şi funcţionează adoptând
decizii în vederea atingerii scopurilor propuse, fapt care demonstrează
existenţa unei intenţionalităţi din partea sa (administraţia publică este
organizată şi funcţionează în vederea atingerii scopurilor propuse –
bunăstarea generală, respectarea şi menţinerea suveranităţii poporului,
etc.).

Curs 6. NORME MORALE, VALORI MORALE, DREPTURI

Într-o societate democratică, respectul faţă de lege este o valoare morală foarte
importantă. Anumite legi pot părea anacronice şi desuete şi este de datoria opiniei
colective să impună schimbarea lor. Societăţile dinamice, mereu conectate la lumea
înconjurătoare şi gata să ţină pasul cu schimbările pe care le impune societatea vor fi cele
în care moralitatea va fi respectată atât la nivel de normativitate colectivă, cât şi la nivel
de normativitate juridică. Rolul normelor juridice este acela de a asigura un minimum de
sociabilitate, pe când rolul normelor morale este acela de a asigura un maximum de
sociabilitate (Crăciun, Morar, Macoviciuc 2005, 69). Într-o societate deschisă oamenii

19
Ibidem, p.184;

19
respectă normele (morale sau juridice) nu doar de teama sancţiunilor. Aplicarea sancţiunii
înseamnă că respectiva persoană, care încalcă sau nu respectă norma, este prinsă; dar
oamenii respectă normele chiar şi atunci când nu există posibilitatea de a nu fi prinşi şi
pedepsiţi.

Curs 7. ETICA ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

7.1. RELAŢIA DINTRE ETICĂ ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

Acest curs intenţionează să releve importanţa eticii în câmpul administraţiei

publice, legăturile indiscutabile existente între structurile organizaţionale şi etica
administrativă, precum şi însemnătatea culturii organizaţionale în procesul schimbării la
nivel organizaţional. Legea nu este întotdeauna un ghid sigur pentru comportamentul etic.
Este posibil că legea să fie respectată şi, totuşi, să existe dileme etice.
Relaţia dintre structura organizaţională şi etica administrativă este de natură
complexă, structura organizaţională reflectând alegerea făcută de cei care se ocupă de
designul organizaţional cu privire la valorile promovate şi obligaţiile etice impuse, astfel
încât acele valori să fie instituţionalizate, protejate şi consolidate. În acelaşi timp,
structura organizaţională este maleabilă şi nu conferă un suport stabil pentru formarea
comportamentelor. Regulile nu sunt definitive, procedurile de multe ori sunt ignorate,
canalele de comunicare formale sunt de cele mai multe ori afectate de relaţiile informale.
Mai mult, structura organizaţională poate fi construită în aşa fel încât să protejeze şi să
promoveze valorile în funcţie de anumite standarde etice (onestitate, respect faţă de
drepturile şi demnitatea celorlalţi) însă, această structură poate determina, involuntar,
apariţia unor efecte nedorite.
După cum pare la o primă privire, asocierea celor doi termeni poate fi privită ca
oarecum forţată. Aşa cum se specifica şi anterior, etica pare a aparţine unei lumi
abstracte, în vreme ce administraţia publică aparţine unei lumi concrete. Intenţia acestei
lucrări este aceea de a dovedi ca asocierea celor doi termeni nu este nicidecum
oximoronică, ci chiar necesară. Etica, de-a lungul timpului, a reprezentat o încercare
neobosită de pedagogie şi educare a cetăţii, prin intermediul structurilor care i-au stat la
dispoziţie, indiferent că este vorba de cetatea greacă democratică, de principatul florentin

20
sau de societatea contemporană. Etica pretinde că alegerile făcute, deciziile luate şi
acţiunile întreprinse de cineva au efecte şi asupra celorlalţi, că scopurile propuse sunt
atinse într-o mai mare sau mai mică măsură şi că oamenii şi grupurile trebuie să fie
responsabili/responsabile pentru acţiunile lor.20 Astăzi, una dintre structurile cu care
operează statul de drept este reprezentată de administraţia publică. Administraţia publică
îndeplineşte un dublu rol: acela de a pune în aplicare politicile publice şi acela de a
transpune cererile şi necesităţile publice în proiecte de politici publice supuse spre
aprobarea Parlamentului. Aşadar, studiul administraţiei publice, trebuie să clarifice care
sunt scopurile pe care aceasta şi le asumă în interiorul statului de drept, scopuri care
reprezintă sistemul de valori promovat la nivel democratic: promovarea interesului
public, suveranitatea poporului, responsabilitatea, ordinea socială, justiţia socială,
dezvoltarea spiritului civic, egalitatea politică, eficienţa, garantarea libertăţilor
cetăţeneşti.
Tradiţional, studiul administraţiei publice a fost asociat cu studiul ştiinţelor
juridice şi cu studiul ştiiţelor politice, pentru ca mai târziu, o dată cu împrumutarea
tehnicilor managemenutului ştiinţific, să fie asociată cu studiul managemntului. Una
dintre celebrele definiţii ale administraţiei publice atribuie acesteia exclusiv tehnici şi
abilităţi manageriale : Administraţia publică reprezintă managementul resurselor umane
şi materiale în vederea realizării scopurilor statului.21 Prin urmare, studiul administraţiei
publice, ar trebui să înceapă cu bazele managementului mai degrabă, decât cu studiul
legilor. Administraţia publică este văzută ca o organizaţie ce se supune regulilor
organizaţionale, care dezvoltă structuri integratoare ale acţiunilor şi interacţiunilor
oamenilor în vederea atingerii scopurilor specifice dar şi regulilor manageriale, de
organizare şi coordonare a a resurselor umane, fizice şi tehnice. 22 În acest context,
dezbaterea etică se poate purta pe mai multe paliere. Însăşi scopurile finale ale
administraţiei publice sunt reprezentate de nişte valori conotate ca atare la nivel social.
Structura organizaţională, prin regulile şi standardele pe care le impune, este în măsură să

20
QUINCY WRIGHT, Moral Standards in Government and Politics, in Ethics, Vol. 64, No. 3 (Apr.,
1954), pp. 157-168, p. 159;
21
Public administration is the management of men and materials in the accomplishment of the purposes of
the state. DWIGHT WALDO, Public Administration, in The Journal of Politics, vol.30, No.2 (May), 1968,
pp.443-479, p. 449;
22
MIHAELA VLĂSCEANU, Organizaţii şi comportament organizaţional, Polirom, Iaşi, 2003, p. 10;

21
promoveze valori şi obligaţii etice iar cultura organizaţională va încuraja sau descuraja
anumite comportamente şi atitudini. 23
Administraţia publică, privită ca o organizaţie, ar putea să îi absolve pe angajaţii
săi de responsbilitate morală, datorită faptului că aceştia nu sunt liberi să îşi urmeze
propriile principii morale, ci trebuie să se supună principiilor impuse de organizaţie 24 şi
datorită faptului că organizaţiile însele şi nu angajaţii lor sunt responsabile pentru
acţiunile întreprinse în numele acestora.25 Administraţia publică şi membrii săi se sustrag,
în acest mod, judecării morale din două puncte de vedere:
- din punctul de vedere al subiectului judecării (cel care judecă):
administratorul este obligat să acţioneze neutru, în sensul că nu trebuie
să urmărească propriile sale principii morale, ci trebuie să aplice
deciziile şi politicile organizaţiei din care face parte – conform eticii
neutralităţii;
- din punctul de vedere al obiectului judecării (a ceea ce este supus
judecării): nu administratorul, ci organizaţia va fi cea care va fi
responsabilă pentru propriile decizii şi politici – conform eticii structurii;
Principiile morale specifică drepturile şi îndatoririle pe care cineva trebuie să le
respecte atunci când acţiunile sale afectează alţi membri ai societăţii, precum şi condiţiile
pe care practicile colective şi politicile publice trebuie să le satisfacă atunci când acestea
afectează alţi membri ai societăţii. Principiile morale pretind o perspectivă dezinteresată,
întrebându-se cât de bine au servit politicile publice întregii societăţi, şi nu doar unui
anumit grup.26 Thompson demonstrează că atât etica neutralităţii, cât şi etica structurii
sunt teorii care pot fi uşor combătute, că administratorii nu trebuie să îşi suprime propriile
principii morale ci, din contră, au suficiente pârghii organizaţionale la îndemână pentru a
lua poziţii atunci când consideră că există un conflict moral şi că administratorii trebuie
să fie consideraţi responsabili pentru politicile implementale de organizaţiile în care ei

23
It seems to me that an ethical system may be appraised in relation to the individuals or organizations
that are going to apply it, in relation to the situations in which it is to be applied., QUINCY WRIGHT, op.
cit., p. 159;
24
The ethic of neutrality (etica neutralităţii), DENNIS F. THOMPSON, The Possibilty of Administrative
Ethics, in PETER MADSEN and JAY M. SHAFRITZ (ed.), Essentials of Government Ethics, Meridian
Book, 1992, p. 32-33;
25
The ethic of structure (etica structurii), Ibidem, p. 32-33;
26
Ibidem, p. 33;

22
activează. Responsabilitatea morală individuală reprezintă punctul central al eticii
administrative iar un administrator moral ar trebui să îşi examineze într-o manieră critică
şi independentă standardele decizionale şi comportamentale pe care şi le impune. Aceste
standarde ar trebui să reflecte morala socială şi valorile impuse de societate la fel de bine
ca şi obligaţiile pe care le are faţă de organizaţia din care face parte şi faţă de alţi membri
ai organizaţiei. 27 Etica administrativă insistă pe ideea de responsabilitate personală
tocmai datorită faptului că dă o semnificaţie morală rutinei administrative care are
tendinţa de a evita asumarea responsabilităţii28 ( problema „mai multor mâini” – the
problem of many hands).
Într-o altă lucrare, Dennis. F. Thompson distinge foarte clar între ceea ce
presupune un tip de etică personală (personal ethics) şi un tip de etică instituţională
(legislative ethics).29 Etica instituţională este un tip de etică politică ce prescrie
principiile de acţiune în instituţii publice.30 Etica instituţională nu este echivalentă cu
etica personală31. În vreme ce etica personală stabileşte principii pentru relaţiile
interpersonale, astfel încât actorii să se comporte tolerabil din punct de vedere moral,
etica instituţională apare din necestiatea de a fi instituite standarde pentru relaţii
impersonale, stabilite între actori care poate nu se vor întâlni niciodată. Etica
instituţională serveşte pentru a ghida acţiunile personale dar numai în contextul în care
rolurile se manifestă la nivel instituţional şi numai pentru a menţine binele instituţional.
Etica instituţională foloseşte etica personală numai ca mijloc de a asigura scopul
intergităţii instituţionale. 32 Dacă etica personală se referă la un rol care se manifestă, de
obicei, în mod spontan, fără a-i fi prescrise anumite tipare comportamentale, rolul public
asociat eticii instituţionale, este foarte bine definit, fiindu-i trasate anticipat condiţiile de

27
Vezi J. PATRICK DOBEL, review on KATHRYN G. DENHARDT, The Ethics of Public Service:
Resolving Moral Dilemmas in Public Organizations, in The Journal of Politics, Vol. 51, No. 3 (Aug.,
1989), pp. 779-772, p. 770;
28
STEVEN D. EALY, review on DENNIS F. THOMPSON, Political Ethics and Public Office, in The
Journal of Politics, Vol. 50, No. 4 (Nov., 1988), pp. 1140-1142, p. 1142;
29
Fac menţiunea că termenul este folosit într-o traducere care îmi aparţine şi care mi s-a părut mai potrivită
contextual.
30
Legislative ethics is a species of political ethics, which prescribes principles for action in public
institutions. DENNIS F. THOMPSON, Ethics in Congress. From Individual to Institutional Corruption,
The Brooking Institution, Washington, 1995, p. 11;
31
SUSAN J. BUCK, review on N. DALE WRIGHT, Papers on the Ethics of Administration, in The
American Political Science Review, Vol. 83, No. 4 (Dec., 1989), pp.1406-1407, p. 1406;
32
DENNIS F. THOMPSON, op. cit., p. 11;

23
desfăşurare. Existenţa rolurilor publice nu depinde de actorii publici, aceştia pot veni şi
pleca, se pot schimba, fără ca acest lucru să afecteze rolul. Rolul public este impersonal şi
foarte bine circumscris. Conflicte între cele două tipuri de etică şi între cele două tipuri de
roluri asociate apar atunci când se creează un clivaj între aşteptările rolului personal şi
aşteptările rolului public. 33
Provocarea pentru etica instituţională este de a concepe reguli care să îi ajute pe
oficiali să alcătuiască politici publice eficiente şi oneste, chiar şi fără un consens în
această privinţă. Principiile eticii instituţionale ocupă un teritoriu situat între concepţiile
generale despre bine şi teoriile despre dreptatea socială pe de-o parte, şi regulile
particulare ale procedurii politice şi administrative, pe de cealaltă parte. Scopul eticii
instituţionale este mai mult pozitiv decât negativ, referindu-se la comportamente morale
şi legislaţie echitabilă. Aspectul pozitiv al eticii instituţioale este important nu numai
datorită faptului că instituie scopuri în sine ( respectarea principiilor, urmărirea echităţii
sociale, acţionarea numai pe baza unor motivaţii imparţiale, etc.), ci şi datorită faptului că
exercită influenţă asupra felului în care regulile negative sunt interpretate şi impuse.
Scopul principal el eticii instituţionale este acela de a susţine şi de a atinge scopurile
organizaţiei publice astfel încât să promoveze integritatea procesului democratic.
Cu toate că există diferenţe esenţiale între cele două tipuri de roluri şi se pot crea
dileme morale, principiile etice, atât pentru rolurile private, cât şi pentru cele publice au
ca punct de plecare comun respectarea drepturilor celorlalţi, îndeplinirea cu succes a
obligaţiilor faţă de comunitate şi imperativele de onestitate şi transparenţă.
Administratorii publici deţin poziţii în care au fost investiţi cu încredere publică, prin
urmare, ei trebuie să fie responsabili în faţa concetăţenilor lor. Chiar dacă etica nu este un
scop în sine pentru nici un fel de sistem guvernamental sau administrativ (aşa cum
securitatea naţională sau prosperitatea economică sunt), standardele etice facilitează şi
garantează o bună politică publică. În acest sens, se poate afirma că etica este un mijloc
de a atinge scopurile politicii guvernamentale (transpusă în politici publice) şi pe cele ale
administraţiei publice. Aşa cum şi Aristotel a subordonat etica politicii, subordonând

33
Moral problems arrise either because of a conflict between prima facie duties ar because of some
perceived failure of fit between an established role and the social circumstances in which the role is
intended to be performed. W.T.JONES, Public Roles, Private Roles and Differential Moral Assessments of
Role Performance, in Ethics, Vol. 94, No.4 (Jul., 1984), pp.603-620, p. 613;

24
scopurile eticii scopurilor politicii (vezi capitolul I), tot astfel, etica se va subordona
scopurilor politicii guvernamentale sau scopurilor administraţiei publice dar este vorba de
o subordonare funcţională. Într-un plan axiologic, politica guvernamentală şi
administraţia publică se subordonează eticii, deoarece scopurile finale ale politicii
guvernamentale şi ale administraţiei publice reprezintă valori morale fundamentale:
promovarea interesului public, suveranitatea poporului, responsabilitatea, ordinea socială,
justiţia socială, dezvoltarea spiritului civic, egalitatea politică, eficienţa, garantarea
libertăţilor cetăţeneşti. O politică guvernamentală onestă reprezintă un bine în sine,
independent de câte politici publice eficiente a realizat,34 dar succesul tuturor politicilor
publice depinde de caracterul etic al politicilor şi de comportamentul etic al oficialităţilor.
Modalităţile în care politicienii şi funcţionarii publici îi tratează pe cetăţeni şi modalităţile
în care aceştia se tratează între ei trasează caracterul procesului democratic şi etica face
ca democraţia să nu fie supusă dezbaterilor referitoare la substanţa politicilor publice.
Sarcinile etice actuale ale politicii guvernamentale (prin intermediul politicilor publice) şi
ale administraţiei publice sunt de a restructura organizaţiile administrative astfel încât
acestea să fie adaptate schimbărilor actuale35, de a educa cetăţenii cu privire la valorile
sociale care trebuie promovate, cât şi de a propune şi institui atitudini şi comportamente
demne de urmat36. Aceleaşi sarcini etice au fost asociate politicii şi guvernământului de-a
lungul timpului de principalele tradiţii etice.s

VII.2. STRUCTURA ORGANIZAŢIONALĂ –

CONTEXT AL ETICII ADMINISTRATIVE

Relaţia dintre structura organizaţională şi etica administrativă este de natură

complexă, structura organizaţională reflectând alegerea făcută de cei care se ocupă de

34
DENNIS F. THOMPSON, op. cit., p. 17;
35
RICHARD C. KEARNEY, review on LOUISE C. GAWTHROP, Public Sector Management, Systems
and Ethics, in The American Political science Review, Vol. 79, No. 1 (Mar., 1985), pp. 204-205, p. 204;
36
Vezi RICHARD E. HARTWIG, review on JOEL L. FLEISHMAN, LANCE LIEBMAN, MARK H.
MOORE, Public Duties: The Moral Obligations of Government Officials, in The American Political
Science Review, Vol. 76, No. 3 (Sept., 1982), pp.656, p.656;

25
designul organizaţional cu privire la valorile promovate şi obligaţiile etice impuse, astfel
încât acele valori să fie instituţionalizate, protejate şi consolidate. În acelaşi timp,
structura organizaţională este maleabilă şi nu conferă un suport stabil pentru formarea
comportamentelor. Regulile nu sunt definitive, procedurile de multe ori sunt ignorate,
canalele de comunicare formale sunt de cele mai multe ori afectate de relaţiile informale.
Mai mult, structura organizaţională poate fi construită în aşa fel încât să protejeze şi să
promoveze valorile în funcţie de anumite standarde etice (onestitate, respect faţă de
drepturile şi demnitatea celorlalţi) însă, această structură poate determina, involuntar,
apariţia unor efecte nedorite.
Este dificil de stabilit dacă structura organizaţională are un impact independent
asupra comportamentelor şi efectelor rezultate. Structura organizaţională împreună cu
climatul organizaţional, obligaţiile etice impuse şi mulţi alţi factori influenţează în mod
simultan comportamentul organizaţional. Structura organizaţională, sistemul managerial
cât şi fişele posturilor pot influenţa pozitiv sau negativ membrii unei organizaţii în ceea
ce priveşte adoptarea unei poziţii etice din punct de vedere profesional. Dacă structura
organizaţională are capacitatea de a influenţa comportamentele, nu are capacitatea de a
sili angajaţii să ia sau să nu ia anumite atitudini.
Relaţia dintre structura organizaţională şi comportamentul uman este de multe ori
subminată de influenţa altor factori variabili, ce acţionează în mod simultan. Studiul
organizaţiei ca întreg în relaţie cu etica administrativă a determinat apariţia unor
perspective interesante şi importante, perspective ce vor fi abordate în acest subcapitol.
Mai întâi va fi pus în discuţie subiectul referitor la capacitatea structurii organizaţionale
de a reflecta valorile promovate de organizaţie şi de a servi ca suport pentru
instituţionalizarea acestor valori. Apoi atenţia se va îndrepta către posibilităţile în care
structura organizaţională poate servi la consacrarea valorilor prin influenţarea
comportamentelor organizaţionale. În al treilea rând, vor fi studiate modalităţile în care
structura organizaţională poale servi drept scut, fiind apărătoarea organizaţiei în faţa
influentelor externe negative iar, în final, vor fi examinate efectele nedorite, care în mod
inevitabil se vor dezvolta în fiecare structură organizaţională, cât şi influenţa acestor
efecte asupra membrilor organizaţiei.

26
Curs 8. ETICA ADMINISTRATIVĂ ŞI CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ
Cultura organizaţională se referă la convingeri şi principii ce sunt împărtăşite de
membrii organizaţiei, convingeri ce acţionează în mod inconştient şi sunt aplicate în mod
involuntar. Este, de asemenea, decisivă în procesul de înţelegere a elementelor
psihologice ce acţionează asupra participanţilor la viaţa organizaţională. Este baza pe care
vor putea fi impuse noi valori organizationale precum şi corolarul creativităţii, loialităţii
şi productivităţii.
Profesiunea de administrator public operează în vederea remedierii intereselor
particulare ale societăţii, încercând să dezvolte abilităţile cetăţenilor pentru înţelegerea
scopurilor finale ale societăţii şi participarea la elaborarea şi implementarea legii.

Etica, valorile, şi codurile etice sunt importante în studierea paradigmei culturii

organizaţionale. Ott a observat că :
- etica, valorile şi principiile morale conferă justificare actelor membrilor
organizaţiei;
- ar fi imposibil de studiat şi înţeles motivaţiile care stau la baza modelelor
comportamentale din organizaţie, fără a cunoaşte convingerile şi
principiile care la stimulează.
Literatura de specialitate din ultima perioadă a demonstrat prin diferite
experimente că etica şi valorile culturii organizaţionale reprezintă cheia către performanţa
organizaţională, accentuarea valorilor având un rol decisiv în creşterea calităţii
activităţilor organizaţionale. 37
Un experiment interesant este "Teoria Z" a cercetătorului american Willium G.
Ouchi.38 Ouchi îşi dezvoltă teoria pornind de la teoriile X şi Y formulate de D. Mc
Gregor.39 Teoria X pleacă de la următoarele supoziţii: (i) oamenii sunt prin natura lor
lipsiţi de ambiţie, egoişti, tinzând să muncească pe cât de puţin posibil; (ii) din cauza
aversiunii faţă de muncă, oamenii trebuie constrânşi, controlaţi, dirijaţi, penalizaţi, pentru

37
MIHAELA VLĂSCEANU, op. cit., p. 262-285;
38
WILLIAM G. OUCHI, Theory Z Organization, in J.M. SHAFRITZ, J. STEVEN OTT (eds.) , Classics of
Organization Theory, 5th edition, Harcourt College Publishers, 2001, p. 434-445;
39
D. McGREGOR, The Human Side of Enterprise, Mc Graw-Hill, New York, 1960;

27
a-i determina să muncească în vederea realizării obiectivelor organizaţionale; (iii)
persoana medie preferă să fie dirijată, evită responsabilităţile şi este dominată de nevoia
de securitate mai mult decât de orice altceva. Prin urmare, principiul fundamental al
conducerii se referă la îndrumare şi control prin exercitarea autorităţii. În opoziţie cu
teoria X, teoria Y presupune următoarele: (i) oamenii nu reacţionează numai la
ameninţări şi control permanent, ci dispun şi de capacitatea de autocontrol; (ii)
angajamentul faţă de sarcinile în muncă se poate realiza şi prin motivaţii intrinseci; (iii) în
condiţii favorabile, oamenii vor acepta şi chiar vor dori să îşi asume responsabilităţi.
Principiul fundamental al conducerii, de data aceasta, este integrarea, respectiv crearea
condiţiilor organizaţionale şi a mecanismelor prin care oamenii să-şi poată realiza cel mai
bine propriile necesităţi şi scopuri, orientându-le spre realizarea obiectivelor
organizaţionale. Modalitatea cea mai eficientă de realizare a obiectivelor organizaţionale
este aceea de a le armoniza cu necesităţile şi scopurile organizaţiei. Organizaţiile de tip Z
au următoarele caracteristici: acordă contracte de angajare pe termen lung (dar nu
nelimitat), astfel încât să elimine temerile referitoare la pierderea locului de muncă,
combină accentul pus pe grupul de muncă cu recunoaşterea contribuţiei individuale (prin
stabilirea obiectivelor de muncă a căror realizare să faciliteze recunoaşterea
performanţelor individuale în cadrul grupului), stabilesc sisteme de recunoaştere şi
recompense raportabile nu doar la performanţa individuală ci şi la abilităţile de
comunicare în măsură să sporească parformanţa grupului. O organizaţie de tipul Z
presupune o structură organizaţională extrem de flexibilă şi receptivă faţă de schimbările
de mediu şi din cadrul organizaţiei.
În urma cercetărilor efectuate asupra organizaţiilor americane şi japoneze şi în
urma confruntării diferiţilor indicatori economici şi ai indicatorilor referitori la calitatea
produselor şi serviciilor, Ouchi a descoperit că cele mai de succes organizaţii sunt cele în
care nu există diferenţe de principii şi valori promovate în rândul angajaţilor. Acest lucru
se referă la faptul că cultura organizaţională este alcătuită din valori comune tuturor
indivizilor şi grupurilor din organizaţie, iar indivizii se identifică cu grupurile din care fac
parte şi, implicit, cu organizaţia. Acest proces de identificare se bazează pe convingeri
comune, norme etice comune şi modalităţi standard de interacţiune în cadrul procesului

28
decizional. De asemenea, acest proces afectează şi structura organizaţională, tehnicile de
organizare şi desigur, aspectele psihologice ale spaţiului organizaţional.
Ipotezele referitoare la "bogăţia" unei culturi organizaţionale susţin că aceasta
trebuie să reflecte consensul cu privire la valorile promovate de către organizaţie în
cadrul societăţii. Aceste valori ar fi: obligaţia de a produce servicii de calitate şi tratarea
respectuoasă a indivizilor care vin în contact cu organizaţia. Aceşti indivizi pot fi atât din
interiorul orgnizatiei, cât şi din exteriorul acesteia, respectiv publicul, fără de care
organizaţia şi-ar pierde raţiunea de a fi.
Leadership-ul joacă un rol decisiv în dezvoltarea, menţinerea şi adaptarea culturii
organizaţionale. De altfel, în teoriile organizaţionale clasice, este împământenită ideea
conform căreia leader-ul este revelatorul, promovatorul normelor şi valorilor
organizaţionale. de aici rezultând obligativitatea comportamentului său moral.
Leadership-ul este văzut ca o variabilă decisivă în procesele de reorientare şi schimbare a
culturii organizaţionale. De asemenea, s-au văzut exemple în care puternice procese de
leadership au eşuat în încercarea de a schimba culturi organizaţionale. Deşi leadership-ul
este considerat un proces de o importanţă decisivă în menţinerea sau schimbarea
orientării culturii organizaţionale, este apreciat, totuşi, ca fiind o variabilă. Greşeala
întâlnită în actuala literatură de specialitate se referă la faptul că leader-ul este considerat
un caracter puternic, având convingeri etice şi un dezvoltat simţ moral ce va influenţa
toate deciziile sale cu privire la reorientarea culturii orgnizaţionale. Însă, controlul asupra
culturii organizaţionale nu poate fi exercitat atât de uşor. Foarte importantă în procesul de
reorientare a culturii organizaţionale este şi calitatea presupusă a culturii de a fi puternică,
sau din contră, de a fi slabă.
O cultură organizaţională puternică, bazată pe valori şi norme împărtăşite de toţi
membrii organizaţiei, indiferent de grupurile din care fac parte, va fi mult mai greu
influenţată.
De asemenea, nu poate fi ignorată nici capacitatea leader-ului de a fi subtil în a
introduce noi valori în cadrul culturii organizaţionale şi, în mod special, de a fi puternic
motivat să introducă o schimbare. Procesul de leadership, exclusiv, nu va putea influenta
semnificativ cultura organizatională.

29
 În concluzie, o organizaţie performantă, cu structuri astfel delimitate încât să
asigure atingerea obiectivelor specifice, pe fondul unui climat organizaţional propice,
integrat şi intergator, va trebui să aibă în vedere următoarele principii:
- organizaţiile există pentru a servi necesităţile umane (şi nu invers);
- între organizaţii şi oameni există o relaţie de reciprocitate (organizaţiile
au nevoie de idei, energie şi talente – oamenii au nevoie de cariere,
salarii şi oportunităţi de muncă);
- când armonizarea dintre individ şi organizaţie este scăzută, fie una, fie
ambele părţi vor avea de suferit: oamenii ori vor fi exploataţi, ori vor
încerca să exploateze organizaţie, fie se vor întâmpla ambele lucruri;
- o bună armonizare între individ şi organizaţie va produce beneficii
ambelor părţi: oamenii vor descoperi sensul şi satisfacţia muncii, iar
organizaţiile se vor bucura de talentele şi energia ce la sunt necesare. 40

Curs 9. CORUPŢIA ÎN POLITICĂ ŞI ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

9.1. DEFINIREA FENOMENULUI CORUPŢIEI
9.2. CAUZELE CORUPŢIEI ADMINISTRATIVE

Din punct de vedere teoretic s-au cristalizat mai multe abordări ale definirii
corupţiei ca fenomen politico-administrativ. Abordarea tradiţională trata subiectul, cel
mai adesea, într-o manieră moralizatoare, corupţia fiind văzută ca datorată faptului că
există situaţii în care puterea ajunge uneori în mâinile unor persoane care nu o merită şi
sunt în acelaşi timp investite cu încredere. Abordarea revizionistă definea corupţia în
termenii desprinderii de normele specifice de comportament acceptabil şi care-i explica
existenţa prin referire la cutumele sociale şi deficienţele din sistemele politico-
economice, enumerând condiţiile în care corupţia poate determina aprobare mai degrabă
decât condamnare. Printre cauzele corupţiei administrative se pot număra: cultura locală
privită ca un dat structural, natura dezvoltării statului (organizarea administrativă şi

40
MIHAELA VLĂSCEANU, op. cit., p. 23;

30
eficientă sunt variabile cheie alături de maniera în care starea de funcţionare politică
devine institutionlizată), considerente de natură economică (corupţia este produsul
intervenţiei crescânde a statului în economie), modalităţile de finanţare a partidelor
politice, longevitatea unei grupări politice la guvernare, relaţia administraţie client, lipsa
funcţionarilor publici profesionişti, neimplicarea cetăţenilor în activitatea politică şi
administrativă.
Este realmente imposibil a elabora în concret o definiţie general acceptată a
corupţiei politice. Mark Philip41 este de părere că orice ipotetică definiţie a corupţiei
trebuie să includă o noţiune de politică necoruptă. O astfel de observaţie implică
raţionamente referitoare la natura politicilor şi la potenţialele lor distorsiuni. Mark Philip
evidenţiază dificultăţile presupuse de o astfel de abordare, dar în acelaşi timp subliniază
şi riscurile pe care le include, referitoare la înţelegerea greşită a termenului de corupţie
politică. Astfel, înţelesurile pe care le are corupţia politică variază în funcţie de natura
sistemului politic în cauză. (Corupţia politică este radical diferită în sistemele
democratice faţă de cele care nu promovează un sistem democratic).
Din punct de vedere teoretic s-au cristalizat mai multe abordări ale definirii
corupţiei ca fenomen politico-administrativ . Abordarea tradiţională42 trata subiectul, cel
mai adesea, într-o manieră moralizatoare, corupţia fiind văzută ca datorată faptului că
există situaţii în care puterea ajunge uneori în mâinile unor persoane care nu o merită şi
sunt în acelaşi timp investite cu încredere. Studiile referitoare la corupţie erau vagi din
punct de vedere al definiţiei; ele condamnau corupţia a priori, căutau explicaţii în
comportamentul individual şi nu ofereau definiţii ştiinţifice. Soluţia consta în „a scăpa de
ticăloşi”. Coupţia este presupusă a fi incidentală modului de funcţionare a societăţii, care
putea fi apărată prin legi şi pedepse adecvate însă, chiar şi în timp ce persoanele
însărcinate cu depistarea cazurilor de corupţie acţionau în consecinţă, vizând cazurile de
mituire şi corupţie, în Statele Unite de la cumpăna secolului, există tendinţa de a
considera că aceste fenomene nu există decât că fenomene izolate43

41
Ibidem, p. 21;
42
GERALD E. CAIDEN, NAOMI J. CAIDEN, Understanding Fraud, Waste, Abuse and Corruption, in
WILLIAM RICHTER, FRANCES BURKE, JAMESON W. DOIG, Combating Corruption, Encouraging
Ethics, American Society for Public Administration, 1990, p. 61;
43
Ibidem, p. 62;

31
 Specialiştii din ştiinţele sociale doreau definiţii precise, obiectivitate, şi o anumită
legătură cauzală între modul în care acţionează societatea şi existenţa fenomenului
corupţiei. Bunăoară, abordarea tradiţională a fost găsită drept inadecvată şi s-a născut o
noua abordare, revizionistă44, care definea corupţia în termenii desprinderii de normele
specifice de comportament acceptabil şi care-i explica existenţa prin referire la cutumele
sociale şi deficienţele din sistemele politico-economice, enumerând condiţiile în care
corupţia poate determina aprobare mai degrabă decât condamnare. Această abordare, pe
lângă aportul incontestabil din sfera cunoaşterii, a reprezentat punctul de plecare al unui
studiu mai elaborat al corupţiei din mediul administrativ, studiu realizat de către
non-revizionisti45.
Preocuparea pentru corupţie cu originile în normele şi instituţiile societăţii a
determinat respingerea viziunii moraliste şi individualiste a celor implicaţi în analiza
comparată a corupţiei. Pe măsură ce interesul în sistemele estice de guvernare şi în
programele de dezvoltare a crescut, cei preocupaţi de ajutorul şi de dezvoltarea
internaţională s-au confruntat cu practici administrative corupte mult prea evidente, în
special în ţările sărace. S-a pus, pe bună dreptate, întrebarea de ce anumite societăţi par să
fie deosebit de vulnerabile în faţa corupţiei, într-un anumit moment al dezvoltării lor.
Revizioniştii considerau că fenomenul corupţiei era un rezultat al normelor politice şi
administrative diferite faţă de cele vestice şi, mai mult decât atât, că aceasta (corupţia)
îndeplinea anumite funcţii economice, politice şi administrative, mai bine decât etica
publică promovată de statul de drept. Aşadar, corupţia nu este incidentală, ci structurală;
ca urmare, poate fi desprinsă din spaţiul moralei individuale şi mutată în cel al faptelor
supuse cercetării. .
Definiţiile corupţiei pot fi clasificate în trei categorii46 : una centrată pe interes
public, alta pe datorie publică şi a treia pe piaţă. Prima, respinsă de revizio nişt i aproape
în mod unanim, consideră corupţia ca fiind prezentă :
... oriunde un deţinător al puterii (...) de ex. un funcţionar sau un şef de
birou este, prin mijloace pecuniare sau de altă natură (nelegale), determinat să

44
Ibidem, p .63;
45
Ibidem, p. 63;
46
Ibidem, p. 62;

32
 întreprindă o acţiune în favoarea celui care oferă aceste recompense şi, astfel,
aduce atingere interesului public.47
Astfel de definiţii condamnă a prio ri rezultatele corupţiei şi sunt imprecise
deoarece sensul termenului de „interes public” este deschis oricăror interpretări şi va
condiţiona înţelegerea fenomenului corupţiei de analizarea şi clarificarea înţelegerii
noţiunii de interes public.
Al doilea t ip de definiţii, cele elaborate prin prisma datoriei publice, pare mult
mai promiţător. Deşi există un număr de variaţiuni, ideea principală apare în cea mai des
utilizată definiţie :
. . . comportamentele care deviază de la datoriile formale ale unui rol public
d i n cauza unor câştiguri (personale, ale f amiliei sau ale unui grup de cunoştiinţe
apropiate) pecuniare sau de status; sau violează reglementările referitoare la exercitarea
unui anumit tip de influenţă.48
Atâta vreme cât nu există nici un fel de confuzie referitoare la standardele pe
care le încalcă practicile corupte, de exemplu natura serviciului public, corupţia devine
uşor identificabilă şi uşor de definit. Dar când standardele publice sunt trecute cu vederea
sau sunt privit e ca dependente de circumstanţe, situaţia devine ambiguă. Cine fixează
standardele conform cărora un anumit comportament este acceptabil sau corupt? Care sunt
influenţele nocive? În ce mod este înţeleasă greşit autoritatea? Ce înseamnă
iresponsabilitate publică? În condiţiile în care nu există standarde publice acceptate sau în
condiţiile în care aceste standarde sunt privite că măsuri ineficiente date fiind
circumstanţele autohtone, se poate vorbi despre o inofensivitate a corupţiei / corupţie
inocentă? Pe scurt, sunt ideile şi teoriile concepute de specialiştii vestici, referitoare
la starea co rupţiei în statele în curs de dezvoltare valide, date fiind normele sociale
divergente care guvernează viaţa publică din vest în comparaţie cu societăţile în tranziţie
din est?
Problema se pune în termenii conflictelor de valori. Împotriva normelor vestice
impersonale ale birocraţiei sunt promovate valorile reciprocităţii şi ale legăturilor
strânse. Vor fi acestea considerate invalide iar funcţionarul public care va performa în

47
Ibidem, p. 62;
48
J.S.NYE, Corruption and Political Development. A Cost Benefît Analyses, American Political Science
Review ,vol 61, 1967, Ibidem, p. 62;

33
lu m in a lor va fi considerat corupt? În realitate, înt r-o anumită societate operează
variate t ipuri de norme, unele congruente, altele în contradicţie. Normele legale pot intra în
co nflict cu cele morale, religioase şi culturale deci, un anume comportament considerat
corupt va putea fi considerat justificat prin prisma standardelor culturale.
Reţinând o definiţie reziduală a corupţiei dar respingând standardele specifice
cărora le aparţine, revizioniştii au dizolvat corupţia. În concepţia lor, corupţia apare prin
definiţ ie în cazuri excepţionale, corupţia în sine nu poate constitui o normă. O dată ce
co rupţia devine suficient de răspândită pentru a constitui normalul mai degrabă decât un
model excepţional de comportament, ea încetează să mai existe.
Analiza este dusă mai departe prin intermediul unor definiţii centrate pe piaţă ca
de exemplu :
Corupţia implică o trecere de la un model obligatoriu de stabilire a preţurilor la
un model de piaţă liberă.49
sau : Corupţia este o modalitate extralegală utilizată de persoane individuale
sau de grupuri pentru a obţine influenţă asupra birocraţiei.50
Spre deosebire de definiţ iile centrate pe datoria publică, de data aceasta nu
există îndo ieli referitoare la ceea ce înseamnă modalităţi "publice" de a realiza ceva.
Însă, din nou, standardele sunt pur relative, deoarece aceste inst ituţii se consideră a nu
fi în măsură să realizeze toate sarcinile care le intră în atribuţii, în timp ce corupţia
reprezintă o modalitate care facilitează accesul la procesul decizional. Încă o data corupţia
este legitimă în termenii prevalentei sale şi în termenii eşecului modului de funcţionare a
normelor şi instituţiilor de tip vestic.
Aceste definiţii oferă o bază pentru explicaţiile referitoare la motivul pentru care
corupţia este, după cum se pare, prevalentă în anumite locuri, în special în ţările sărace.
Explicaţia de ordin cultural începe cu presupunerea că în ţările în curs de dezvoltare
există o prăpastie între lege (aşa cum este impusă de standardele vestice) şi normele
sociale informale acceptate (sancţionate de etica socială prevalentă). De exemplu există o
divergenţă între atitudinile, scopurile şi metodele de guvernare ale unui stat şi cele ale

49
R.D. TILMAN, Emergence of Black Market Beaurocracy: Administration, Development and Corruption
in The New States, Public Administration Review , vol. 28, No 5, 1968, pp.432-444, Ibidem, p. 63;
50
N. LEFF, Economic Development Through Bureaucratic Corruption, American Behavioral Scientist,vol 8,
1964,pp. 8-14, Ibidem, p. 63;

34
societăţii în care operează. Persoana individuală care îşi asumă un rol public este
împărţită între două forţe sociale operaţionale. Din cauza normelor birocratice raţionale,
impersonale şi universale, ea trebuie să accepte că biroul unde funcţionează aparţine
proprietăţii publice şi nu este un domeniu personal, ca urmare ea trebuie să se
conformeze şi să se angajeze să servească nevoile comunităţii şi cele naţionale înainte de
cele personale sau familiale. Cu toate acestea, există legături strânse de rudenie care îl
obligă pe funcţionarul public să se preocupe nu doar de nevoile familiei dar şi de cele ale
familiei lărgite (adică de cele ale unui întreg grup de relaţii personale) altfel, riscând să
violeze o normă mai puternică, "personalistă" şi ''familistă" care caracterizează nevoile
culturale tradiţionale. Corupţia este rezultatul neconcordanţei create între sistemul
cultural-valoric împărtăşit de o societate şi schimbările instituţionale care operează în
interiorul acelei societăţi.
În termenii conflictului de rol astfel creat, rolul birocratic weberian este singurul
deschis pentru oficiali dar nu în mod necesar şi cel mai convingător. Aşa-numita corupţie
pare să fie în concordanţă cu obiceiurile şi cu tradiţiile, în timp ce etica şi legile care o fac
ilegală şi imorală, străină, importată şi impusă.
Se sugerează, de asemenea, că valorile tradiţionale predispun la corupţie, în
schimb micşorează prăpastia între cetăţeni şi guvernanţi. O variaţie pe această temă este
punctul de vedere conform căruia corupţia este un comportament deviant, rezultând
dintr-un hiatus în sistemul de valori al comunităţii confruntată cu schimbarea
instituţională. 51
Explicaţia culturală se dispersează în consideraţii asupra capacităţii
guvernamentale, punând accent pe două aspecte. Primul ar fi cel economic, deoarece are
legătură cu incapacitatea guvernelor de a presta serviciile cerute de cetăţeni. Mecanismul
central de alocare se defectează din cauza dezechilibrului dintre cerere şi ofertă şi piaţa se
reafirmă. În ţările sărace situaţia este agravată de factori culturali, ridicând nivelu l
aşteptărilor şi al cererii, de rolul predominant jucat de stat ca instanţă, ca furnizor de resurse,
şi de lipsa de alternative. În mod similar ne putem referi la incapacitatea structurilor
acceptat din punct de vedere moral de a realiza sarcini sociale esenţiale.

51
E. VAN ROY, On the Theory of Corruption, Economical Development and Cultural Change, oct. 1970,
pp.86-100, Ibidem, p. 63;

35
 Aspectul politic al explicaţiei pune corupţia în legătură cu accesul la putere şi
instituţionalizarea politică. Corupţia este văzută ca un caz special de influenţare politică. Din
nou, ţările sărace sunt bune candidate la corupţie, din cauza impactului disproporţionat al
guvernului asupra societăţii, a dominanţei birocraţiei, a sentimentului slab de apartenenţă la
naţiune, a importanţei legăturilor de rudenie, a prăpastiei evidente între cetăţeni şi guvern.
Calitatea şi legitimitatea sunt o povară grea pentru instituţiile politice, iar corupţia este
tocmai aceea care poate umple acel gol. Corupţia este echivalentul presiunii influenţei de
grup din ţările mai dezvoltate, dar aceasta apare cu precădere după emiterea legilor şi nu
înainte de aceasta. La fel, corupţia este considerată rezultatul modernizării în absenţa unei
instituţionalizări politice, cu referire la efectele distructive ale schimbării valorilor, la
crearea noilor surse de bogăţie şi putere, la dezvoltarea funcţiunilor şi reglementarilor
guvernamentale, la lipsa de partide politice puternice. Corupţia îndeplineşte aproape
aceleaşi funcţii ca şi violenţa (şi devine o alternativă a acesteia). Apariţia ei este invers
proporţională gradului de stratificare socială a societăţii. 52
Lipsa de posibilităţi în afara instituţiilor guvernamentale duce la utilizarea
acestora pentru construirea de averi personale şi iniţierea unor activităţi de comerţ şi,
exterior, conduce la încurajarea corupţiei pe plan local.
Datorită faptului că aceste explicaţii se caracterizează prin puternice supratonuri
funcţionale, ele subliniază efectele pozitive ale corupţiei. Dat fiind faptul că atenţia se
concentrează asupra ţărilor în curs de dezvoltare, problema principală este stabilirea
efectului probabil al corupţiei asupra dezvoltării economice, politice şi, într-o mai mică
măsură, asupra celei administrative. În ansamblu, consideraţiile privitoare la dezvoltarea
administrativă sunt cele mai pesimiste şi acesta pentru motive foarte clare, căci corupţia
subminează normele birocratice. Printre motivele citate sunt neîndeplinirea scopurilor,
ridicarea costurilor implicate de administraţiea publică, deturnarea fondurilor alocate
scopurilor publice, eroziunea moralei, scăderea respectului pentru autorităţi, lipsa de
modele care duce la lipsa curajului politic, dirijarea greşită a energiei către activităţi de
lobby şi delaţiune etc., care au ca rezultat clivaje, întârzieri şi utilizarea unor criterii
nepotrivite în luarea deciziilor.

52
DENNIS F. THOMPSON, Mediate Corruption: The Case of Keating Five, in The American Political
Science Review, Vol. 87, No. 2 (Jun., 1993), pp.369-381;

36
 În ceea ce priveşte dezvoltarea economică, totuşi corupţia este considerată ca
având un efect pozitiv, bazându-se în această concepţie pe presupunerea că administraţia
acţionează ca o forţă care frânează iniţiativa privată.53 Astfel, corupţia (criteriile
discreţionare) poate contribui la selectarea celor mai bune opţiuni, la creşterea alocărilor
de resurse pentru investiţii, la ameliorarea calităţii muncii funcţionarilor publici, la
mărirea vitezei de reacţie a birocraţilor, deşi trebuie admis faptul că fenomenul corupţiei
poate conduce la pierderi de capital, distorsiuni ale investiţiilor. Corupţia poate deveni
funcţională ca sursă a formării de capital sau ca stimul pentru antreprenori în anumite
condiţii, şi anume în condiţiile existenţei unei culturi tolerante, a existenţei grupurilor
dominante, a unei siguranţe percepute de către elita societăţii sau în condiţiile existenţei
unor limitări sociale şi instituţionale.
În fine, corupţia este văzută şi ca o contribuţie pozitivă 54 la dezvoltarea politică,
de obicei văzută în termenii integrării naţionale şi a întăririi partidelor politice. Corupţia
este citată că o alternativa acceptabila a violenţei55 ca un factor de unificare şi stabilitate
naţională, ca un factor de integrare prin efectul de mărire a participării la viaţa publică a
grupurilor altfel alienate. Corupţia contribuie la întărirea partidelor politice, fiind ea
însăşi eliminată în final, deoarece partidele politice puternice şi vigilente vor tinde să
reducă posibilităţile de corupţie. În ţările sărace există motive culturale şi istorice ale
înclinaţiei către corupţie, văzută că o violare a normelor occidentale. La această înclinaţie
se poate adauga un clivaj în mecanismele de control ale societăţii sau motive economice,
politice şi administrative. Astfel, fenomenul corupţiei pare să fie necesar pentru a
îndeplini funcţiile politico-administrative. Corupţia devine astfel leg it imă d in punctul
de vedere al prevalenţei şi funcţionalităţii sale: căci, dat fiind faptul că normele occidentale
nu sunt po triv it e şi inst it uţ iile occidentale inadecvate, corupţia nu există, ea fiind
numai un alt mod de a face afaceri.

53
D.H. BAYLEY, The Effects of Corruption in a Developing Nation, Western political Quarterly, Vol. 19
(Dec. 1966), in WILLIAM RICHTER, FRANCES BURKE, JAMESON W. DOIG, op. cit., p. 64;
54
Vezi STEPHEN KOTKIN and ANDRÁS SAJÓ (eds.), Political Corruption in Transition. A Skeptic’s
Handbook, Central European University Press, Budapest, 2002, p. 4;
55
J.S.NYE, Corruption and Political Development: A Cost-Benefit Analysis, American Political Science
Review, vol. 6l, (Jun. 1967) in WILLIAM RICHTER, FRANCES BURKE, JAMESON W. DOIG, op. cit.,
p. 65;

37
 Curs 10. CONSECINŢELE ŞI FORMELE DE MANIFESTARE ALE
CORUPŢIEI ADMINISTRATIVE

Consecinţele pe care le are acest femonen sunt multiple şi complexe: determină

înşelarea aşteptărilor publice, creşte costurile publice materiale, organizaţionale şi
sociale, în final ducând la scăderea încrederii în stat (caracteristcă a cinismului de tip
modern). Corupţia afectează procesul democratic în fundamentul său, manifestându-se în
toate domeniile vieţii publice: afecteză deopotrivă statul, sfera publică, societatea civilă,
cât şi pieţele economice.
În timp ce majoritatea analiştilor au fost de acord asupra faptului că fenomenul
corupţiei este unul condamnabil, acordul asupra consecinţelor pe care le generează acest
fenomen nu s-a stabilit. În anii '60 un număr de analişti, lucrând la elaborarea unei teorii
privitoare la modernizarea sistemului administrativ, au privit corupţia că deţinând o latură
pozitivă în dezvoltarea statelor sărace.56 În aceste state, corupţia poate reprezenta un real
stimul pentru investiţii, poate încuraja eficienta şi reduce barierele birocratice. Corupţia a
fost înfaţişată ca ajutând la creşterea integrării sociale şi la dezvoltarea economiei,
reprezentând un „stimulent” ce s-a substituit procedurilor oficiale inadecvate.
Deşi există anumite păreri care susţin că efectele corupţiei ar putea fi benefice,
nimeni nu poate nega efectele negative ale acestui fenomen aberant. Ipoteza conform
căreia eficacitatea unei organizaţii ar creşte prin intermediul mituirii unor funcţionari în
scopul asigurării promovării unor servicii sau, din contră, al ignorării unor nevoi poate fi
combătută prin mai multe argumente.57 Mai întâi de toate, dacă un serviciu public este
oferit mult mai repede unui solicitant corupt, în acest caz, un alt solicitant va fi forţat să
aştepte; avantajul unuia reprezintă dezavantajul altuia. În al doilea rând, procesul
decizional este afectat: unele decizii vor fi schimbate ca rezultat al coruperii
funcţionarilor; alţi funcţionari cu rol decizional îşi vor canaliza energiile pentru a obţine
profit personal; aşadar, eficacitatea organizaţiei va fi lezată. În al treilea rând,
ineficacitatea administrativă va crea noi oportunităţi de corupere a funcţionarilor publici.

56
PAUL HEYWOOD, op. cit., p. l7;
57
DONATELLA DELLA PORTA şi ALBERTO VANNUCCI, The Perverse Effects of Political
Corruption, Ibidem, p. 100;

38
Administraţiile corupte vor căuta să menţină un sistem ineficace; structura
organizaţională reflectând interesul acelor funcţionari corupţi.
Bunăoară, chiar atunci când corupţia apare pentru a favoriza eficacitatea (se referă
doar la situaţii strict economice) produce, în acelaşi timp, efecte negative care în final vor
determina ineficacitatea organizaţiei. Pentru Della Porta şi Vannucci corupţia
administrativă şi proasta administrare sunt două procese care merg mână în mână.
Corupţia administrativă generează costuri sociale la fel de mari ca cele ale unei noi taxe.

CORUPŢIA DETERMINĂ ÎNŞELAREA AŞTEPTĂRILOR PUBLICE

CORUPŢIA PRESUPUNE CREŞTEREA COSTURILOR
RAPIDITATEA / TERGIVERSAREA DECIZIILOR
ADMINISTRATIVE
COSTURILE SOCIALE ALE CORUPŢIEI
SELECŢIA INEFICACE A FIRMELOR
SCĂDEREA ÎNCREDERII ÎN STAT
Corupţia că fenomen administrativ are diferite forme de manifestare, de la clasicul
exemplu al luării de mită şi până la mai recent discutatele probleme ale colectării de
fonduri în campaniile electorale. Majoritatea formelor de manifestare ale corupţiei sunt
considerate infracţiuni şi sunt prevăzute de Codul Penal. 58 Fiind prevăzute în Codul
Penal, este evident că săvârşirea acestor infracţiuni aduce serioase prejudicii relaţiilor
sociale care asigură buna desfăşurare a activităţilor administrative.
În continuare, vor fi trecute în revistă câteva d in formele de manifestare pe care le
îmbracă corupţia, respectiv: fraudă, trafic de influenţă, conflict de interese, abuz, mită,
minciună si alte probleme etice precum: acceptarea de diferite favoruri, cadouri oferite
funcţionarilor publici de către particulari, etc.

VIII.4.1. FRAUDĂ

58
Codul Penal al României, Best Publishing, Bucureşti, 2009;

39
 Frauda reprezintă înşelarea cu intenţie sau manipularea ilegală a programelor
guvernamentale, acte realizate de cineva în vederea obţinerii unor profituri (de obicei
materiale) de pe urma atingerii drepturilor altei persoane. Sunt foarte cunoscute cazurile
în care banii destinaţi pentru anumite programe publice au fost folosiţi în interesul
personal al unor funcţionari cu roluri decizionale.

VIII.4.2. TRAFIC DE INFLUENŢĂ

Această infracţiune este prevăzută de Codul Penal. art. 257. Este caracterizată de:
Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de
daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană
care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru
a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.
Relaţiile sociale referitoare la activităţile administrative sunt incompatibile cu
suspiciunea că funcţionarii pot fi influenţaţi în exercitarea atribuţ iilo r de serviciu.
Incriminând această infracţiune, legiuitorul a urmărit să înlăture asemenea suspiciuni şi să
asigure încrederea şi prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcţionar public şi,
implicit, orice instituţie publică.

VIII.4.3. CONFLICT DE INTERESE

Conflictul de interese este o practică ce aduce atingere desfăşurării oricărei

profesii. Această practică ilegală este accentuată în mod deosebit în administraţia
publică, unde, nevoia de a menţine încrederea publicului este crucială. Administratorii
publici se găsesc adesea în situaţii în care obiectivele publice şi scopurile personale, cât şi
dorinţa de a le atinge sunt în conflict. Cu alte cuvinte, funcţionarii publici întâmpină
conflicte în obligaţiile lor faţă de superiorii ierarhici, faţă de subordonaţi, faţă de
instituţia publică din care fac parte şi faţă de misiunile şi obiectivele publice ale
instituţiei. Conflictele pot surveni şi într-o altă dimensiune, aceea a sistemului valoric

40
 personal al administratorului vs. valorile promovate de organizaţie. Misiunile şi
obiectivele organizaţiei, prin valorile pe care le promovează şi protejează, pot crea
adevărate dileme pentru funcţionarul public obişnuit cu un alt sistem valoric. Este cazul
ţărilor din estul continentlului, unde există o discrepanţă între cerinţele formale ale
activităţii desfăşurate în instituţia publică (cerinţe venite pe filiera vestică, reprezentând
principiile administraţiilor occidentale şi ale statului de drept) şi între normele sociale şi
morale promovate în cultura respectivă.

VIII.4.4.ABUZ

Formele de abuz reglementate de Codul Penal sunt următoarele:

- abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor;
- abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi;
- abuzul în serviciu contra intereselor publice;
- abuz în serviciu în formă calificată;
- neglijenţă în serviciu;
- purtarea abuzivă.
Art. 246 Cod Penal59 stipulează: Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor:
Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă,
nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o
vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
3 ani.
Săvârşirea acestei infracţiuni aduce atingere relaţiilor sociale ce reglementează
activitatea de serviciu a cărei bune desfăşurare presupune îndeplinirea în mod corect a
sarcinilor de serviciu, cu respectarea intereselor legale ale persoanelor.
Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi are un caracter special, deoarece
se referă la crearea unor situaţii de inferioritate prin discriminare (naţionalitate, rasă, sex.
religie). Art. 247 Cod Penal60: Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi:
Îngrădirea, de către un funcţionar public, a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor

59
Ibidem ;
60
Ibidem;

41
vreunui cetăţean, ori crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de
naţionalitate, rasă, sex sau religie, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Acest articol este consacrat şi de ConstituţiaRomâniei, nerespectarea lui având un
grad de pericol ridicat, activităţile de serviciu ale funcţionarilor publici neputând fi
compatibile cu îngrădirea folosinţei sau exerciţiului drepturilor unui cetăţean pe criteriile
mai sus menţionate.
Există situaţii în care exercitarea abuziva a atribuţiilor de serviciu nu provoacă
numai o lezare a intereselor unei persoane, ci provoacă şi o tulburare însemnată a bunului
mers al unei instituţii publice sau provoacă o pagubă patrimoniului acelei instituţii.
Această infracţiune prezintă un grad de pericol social ridicat, drept urmare presupune şi o
sancţiune mai aspră. Articolul 248 Cod Penal61': „Abuzul în serviciu contra intereselor
publice constă în fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de
serviciu, cu ştiinţă nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi, prin
aceasta, aduce atingere bunului mers al unui organ, instituţie de stat sau unitate de stat,
sau o pagubă adusă patrimoniului acelei unităţi, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni
la 5 ani.” Buna desfăşurare a activităţilor de serviciu implică în mod absolut corecta
îndeplinire a sarcinilor de serviciu ale funcţionarilor publici.
Articolul 250 Cod Penal62 stipulează că infracţiunea de purtare abuzivă
presupune: ... întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către un
funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu.... Se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la 3 ani. Lovirea sau alte acte de violenţă săvârşită de un funcţionar public în
exercitarea atribuţiilor de serviciu se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Buna
desfăşurare a activităţilor de serviciu implică un comportament corect, cuviincios al
funcţionarului public faţă de persoanele cu care intră în contact cu ocazia exercitării
atribuţiilor de serviciu.
A abuza este sinonim cu a comite ilegalităţi, nedreptăţi, profitând de o situaţie, de
un titlu, de putere. Legiuitorul a reglementat separat patru categorii de abuz. În realitate,
abuzul se poate manifesta combinând cele patru forme specificate (abuzul în serviciu
contra intereselor persoanelor poate determina şi lezarea intereselor publice). Delictul

61
Ibidem;
62
Ibidem;

42
săvârşit de cineva prin depăşirea atribuţiilor sale (abuz de putere) sau exercitarea unui
drept cu nesocotirea scopului său social-economic (abuz de drept) vor rămâne infracţiuni
grave, care săvârşite de un funcţionar public nu vor face decât să scadă încrederea
cetăţenilor în aparului administrativ.

VIII.4.5. LUAREA DE MITĂ

Articolul 254 Cod Penal:63 Luarea de mită constă în fapta funcţionarului care,
direct sau indirect, pretinde sau primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori
acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a nu îndeplini,
a îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act ce priveşte îndatoririle sale de serviciu
sau cu scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Se pedepseşte cu închisoarea de
la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. Buna desfăşurare a activităţilor presupune
îndeplinirea cu probitate a sarcinilor de serviciu de către funcţionarii publici. Acestă
infracţiune prezintă un grad de pericol social deosebit de ridicat. Dacă un funcţionar
public ia mită, el nu se va compromite doar pe el însuşi, ci şi instituţia pe care o
reprezintă, cât şi întregul sistem administrativ. Principiile statului de drept sunt atinse în
mod serios. Cetăţenii sunt egali în faţa legilor, ca urmare şi în faţa instituţiilor publice. Cu
nimic nu poate fi justificat tratamentul preferenţial aplicat unor cetăţeni de rea credinţă.

VIII.4.6. MINCIUNA

Una dintre problemele morale cu care se confruntă administraţiile vestice este

mincuna sau alte forme de înşelătorie în viaţa publică. Se poate justifica un
comportament non-etic (spre exemplu înşelarea) dacă este un mijloc pentru scopuri
cetăţeneşti. Societatea americană a găsit răspunsul: minciuna este scuzabilă atunci când
este întreprinsă pentru finalităţi "nobile" (ascunderea unor pericole precum epidemii,
războaie din teama de a nu se crea panică). Aceste minciuni poartă denumirea de "white
lies"64 (minciuni albe).

63
Ibidem;
64
WILLIAM RICHTER, FRANCES BURKE, JAMESON W. DOIG, op. cit., p. 135;

43
 O lungă tradiţie în filosofia politică sprijină unele minciuni pentru binele
cetăţenilor. Platon65 a utilizat pentru prim dată expresia "minciună nobilă" într-o poveste,
Mitul Metalelor, care urma să fie spus oamenilor pentru a-i convinge să accepte
distincţiile de clasă şi, prin aceasta, să apere armonia socială. Conform acestei povestiri
însuşi Zeul a amestecat aurul, argintul, fierul şi alama în conducători, soldaţi, agricultori
şi meşteşugari intenţionând ca aceste grupuri să fie separate într-o ierarhie armonioasă.
Adjectivul grecesc pe care l-a folosit Platon pentru a caracteriza această situaţie exprima
un fapt foarte important. Folosirea adjectivului "gennainon" (nobil) în sensul de „moral”
îi îndreptăţea pe cei aflaţi la putere să mintă dacă o făceau pentru binele cetăţenilor.
Există diferenţe mari între discreţie şi minciună iar, dacă duplicitatea este permisă
în cazuri exeptionale, nu înseamnă că este permisă înşelătoria prin manipulare şi
deformare a realităţii, evitandu-se în acest mod răspunderea în faţa opiniei publice.
Minciuna este justificată numai în situaţii excepţionale (aşa cum sunt cele reprezentate de
răspândirea unor epidemii, de împiedicarea răspândirii panicii) şi numai pentru perioade
scurte de timp, urmând ca după ce situaţiile de stabilizează să fie spus adevărul, pentru ca
dezbaterea publică să se poată manifesta în legătură cu situaţiile respective.

VIII.4.7. FOLOASE NECUVENITE

Pe lângă aceste probleme etice, forme de manifestare ale corupţiei, mai există şi
altele mai puţin evidente cum ar fi: compromiterea unui funcţionar public prin
acceptarea de mici "cadouri" oferite de particulari care doresc ceva sau cărora
funcţionarul le-a rezolvat o anumită problemă, problemă ce intră în sarcinile sale de
serviciu. Legiuitorul român a consacrat acest comporatment drept infracţiune, prin
intermediul articolului 256 Cod Penal66: ... primirea de către un funcţionar, direct sau
indirect, de bani ori alte foloase materiale, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei
sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, Se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni
la 5 ani. Banii, valorile sau alte foloase primite se confiscă iar, dacă acestea nu se mai
găsesc, persoana condamnată va fi obligată la plata echivalentului bănesc. Aceasta

65
Vezi PLATON, Republica, trad de Andrei Cornea, Ed. Teora, colecţia Universitatis, Bucureşti, 1998;
66
Codul Penal al României, ed. cit.;

44
infracţiune se deosebeşte de infracţiunea de luare de mită, funcţionarul necondiţionând
efectuarea actului respectiv de primirea vreunei sume de bani. Banii sau alte foloase
materiale au fost oferiţi după realizarea actului respectiv.
Aceste practici ilegale contravin imaginii funcţionarului public, în parte, cât şi
imaginii instituţiei din care provine, în ansamblu. Opinia publică îi va condamna că nu
sunt receptivi intereselor comunităţii care i-a investit cu încredere şi va pune sub semnul
întrebării credibilitatea sistemului administrativ.

Curs 11. ÎNCURAJAREA ETICII ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

1 1 . 1 . COD ETIC, LEGISLAŢIE ETICĂ, STATUT AL
FUNCŢIONARULUI PUBLIC

Cursu l 11 va prezenta câteva modalităţi de combatere a comportamentului

nonetic în administraţia publică şi de încurajare a atitudinilor etice. Un evident punct de
pornire în abordarea problemelor etice ar fi identificarea acelor programe vulnerabile din
punct de vedere etic, dar şi depistarea punctelor slabe d in structura şi cultura
organizaţională specifice domeniului administraţiei publice. Dacă anumite valori
etice nu sunt clar definite şi promovate printr-un sistem normativ bine structurat, atunci
etica va avea mult de su fer it . O încadrare teoretică, aptă de a defini scopurile,
contextul şi un câmp comun de referinţe pentru practica et icii administrative, va fi în
măsură să stabilească parametrii specifici pentru realizarea performanţei în organizaţiile
administraţiei publice. Însă realizarea obiectivelor specifice la standarde optime implică,
în mod obligatoriu, pe lângă încadrări normative, şi măsuri manageriale adecvate. Numai
coroborarea celor două aspecte, respectiv al celui normativ cu cel managerial, reprezintă
modalitatea optimă de a realiza obiectivele specifice ale administraţiei publice, acelea de
a servi interesului public şi de a menţine constată preocuparea pentru standardele de
performanţă.

I X. 1.1. COD ETIC

Codurile etice reprezintă rodul eforturilor sistematice de a defini un
comportament acceptabil. Prin intermediul lo r, funcţionarii publici îşi vor ghida

45
acţ iu n ile astfel încât să evite practicile imorale, corupte, "rele", şi să îmbrăţişeze
at it u d in i etice, "bune". Codurile etice insuflă, în acelaşi timp, încredere în autoritatea
publică şi edifică standardele ridicate ale comportamentului administrativ în organizaţie.
Ele const ituie un real ghid pent ru persoanele cu rol decizional ce se confruntă cu situaţii
dilematice, situaţii în care anumite valori se află în conflict.
Co durile pot fi scrise sau nescrise, însă doar cele scrise se bucură de o anumită
forţă şi reprezintă un "ghid comportamental" atât pentru funcţionarii administraţiei publice,
cât şi în opinia cet ăţenilo r. Codurile scrise pot fi promulgate prin intermediul legii,
pe linie guvernamentală, profesională sau organizaţională. Codurile pot fi generale sau
specifice, concepute la un nivel ideal sau concepute la nivel specific (cele care pot fi
impuse prin intermediul legii). Ele pot lua forma unei liste reprezentând reguli de aur ce
trebuie respectate sau pot fi parte ale unui sistem educaţional elaborat.
A treia ediţie a "Webster - International Dictionary"67 defineşte cuvântul "cod" ca
derivând din latinul "codex" şi având înţelesul de "trunchi de copac". Strămoşii noştri
latini despicau trunchiurile de copaci, le ceruiau iar apoi inscripţionau pe ele sisteme de
legi. După spusele dicţionarului, înţelesul substantivului cod est plurivalent, el putând
însemna: un sistem de legi scrise; un sistem de reguli care nu sunt legi ci percepte morale
şi, în sfârşit, un sistem de simboluri ce servesc comunicării.
Codurile etice în administraţia publică de obicei includ elemente din toate cele
trei categorii. Ele conţin conceptualizări ale unor idealuri, reguli de acţiune în
conformitate cu aceste idealuri şi modalităţi de a conforma activităţile preceptelor
reglementate de cod. Codul este un simbol care face legătura între aderentul la cod şi
deziderate precum satisfacerea interesului public, profesionalism, înalte standarde
morale. Codurile etice ale funcţionarilor publici sunt diferite de alte coduri, precum cele
ale oamenilor de afaceri, ale organizaţiilor non-profit. etc. Diferenţa este dată de raţiunea
de a fi a administraţiei publice, aceea de a promova şi proteja interesul public, drept
urmare, funcţionarul public trebuie să se conformeze unor standarde etice mai ridicate
decât alte categorii din societate. Valorile exprimate de coduri nu pot fi măsurate în
simplii indicatori de "a face bine” şi "a nu face rău". Afacerile publice trebuie

67
mwu.eb.com

46
administrate în mod corect, onest şi competent. Astfel reala valoare a codurilor nu constă
în a îndrepta acţiunile administratorilor, ci codurile etice servesc consacrării valorilor
democraţiei şi creşterii încrederii publice în autoritatea administrativă.
Codurile etice sunt indispensabile oricărei profesii mature. Codurile sunt parte a
procesului de profesionalizare ce include: crearea de modalităţi prin care practicienii să
poată comunica, relaţiile cu guvernul, universităţi şi alte grupuri din societate, restricţii
şi îndrumări referitoare la calitatea muncii; specificări cu privire la efectuarea muncii şi
oportunităţi pentru promovare.
Codurile etice s-au dezvoltat în context profesional pentru a specifica şi clarifica
o conduită acceptabilă. Scopurile unei atare conduite privesc: ajutarea practicienilor
administraţiei publice în confruntarea cu situaţii dilematice (conflicte de valori);
orientarea administratorilor către atitudini benefice protejării interesului public,
sprijinirea grupurilor profesionale pentru a putea atinge un ridicat nivel de coeziune
internă, atingerea unui ridicat nivel de conduită profesională cât şi dobândirea
performanţei în munca depusă, câştigarea unui grad ridicat de legitimitate în
ochii opiniei publice.
Un cod etic în administraţia publică trebuie să conţină reglementări
referitoare la îndatoririle funcţionarilor publici, acelea de a reprezenta
interesul public şi de a servi acest interes în mod optim, astfel încât să fie
protejate valorile democratice.
International Cit y Management Association (ICMA) 68 a adoptat în 1924
un cod etic care a fost modificat ulterior în 1938, 1952. 1976 şi 1987. Din
1972 au fost incluse şi anumite note explicative pentru a ajuta la interpretarea
reglementarilor codului. Codul conţine 10 principii etice care guvernează
conduita fiecărui membru ICMA. Cele 10 principii se referă la :

1. Devotamentul funcţionarilor faţă de principiile guvernării locale şi

credinţa în managementul profesional ca esenţială modalitate de a

68
WILLIAM RICHTER, FRANCES BURKE, JAMESON W. DOIG, Combating
Corruption, Encouraging Ethics, American Society for Public Administration, 1990,
p.262:

47
 atinge obiectivele propuse.
2. Afirmarea demnităţii serviciului public şi menţinerea unei atitudini
constructive, creative şi practice vis-a-vis de afacerile publice în
vederea păstrării credibilităţii serviciului public şi funcţionarulu i
public.
3. Funcţionarii publici să fie dedicaţi celor mai înalte idealuri de
onoare şi integritate, atât în relaţiile publice, cât şi în cele
personale, astfel încât să merite respectul şi încrederea publicului.
4. Recunoaşterea faptului că funcţia principală a administraţiei
publice, în toate timpurile, este de a servi interesul public.
5. Funcţionarii publici au datoria de a propune proiecte de politici
publice oficialilor aleşi, de a-i ţine pe aceştia la curent cu
desfăşurarea concretă a faptelor şi de a-i îndruma astfel încât să
adopte cele mai bune decizii pentru a fi atinse scopurile urmărite şi
de a implementa politicile adoptate de oficialii aleşi.
6. Recunoaşterea faptului că funcţia principală a legislat ivului este de
a elabora polit ici publice şi că responsabilitatea exercitării acestor
polit ici revine administraţiei.
7. O preocupare continuă a funcţionarilor publici este de a-şi îmbunătăţi abilităţile
profesionale şi de a promova competenta în organizaţie.
8. Funcţionarii publici au obligaţia de a informa publicul în legătură cu deciziile
autorităţilor publice, de a încuraja comunicarea dintre cetăţeni şi autorităţi şi de
a îmbunătăţi calitatea şi imaginea serviciului public.
9. Indiferent de presiunile exercitate asupra lor, atât din interior, cât şi din exterior,
funcţionarii publici nu-şi vor încălca atribuţiile şi vor aborda fiecare problemă în
mod nedescriminatoriu fără a încălca principiile fundamentale ale statului de
drept şi legile în vigoare.
10. Funcţionarii publici nu trebuie să urmărească obţinerea de profituri personale
uzând de informaţii confidenţiale şi desconsiderând raţiunea de a fi a
administraţiei publice, aceea de a servi cetăţenii fără discriminare şi în mod
transparent.

48
Acest cod oferă o linie directoare în activitatea funcţionarilor publici , astfel încât :
 să respecte Constituţia şi legile în vigoare;
 să fie devotaţi întru-totul serviciului public şi scopurilor urmărite de
acesta;
 să impună respect şi încredere în serviciul public şi în funcţia publică;
 să menţină la standarde ridicate performanţă în serviciul administrativ;
 să păstreze standardele de confidenţialitate acolo unde aceastea se impun
(să nu divulge informaţiile pe care le deţin sau să le folosescă în
interes personal);
 să acţioneze în îndeplinirea atribuţiilor cu imparţialitate şi cu intenţia de a
satisface interesul public, păstrându-se în linia impusă de regulile
serviciului public şi de standardele profesionalismului;
 să nu solicite direct sau indirect, nici un fel de recompense pentru
serviciile pe care sunt obligaţi să le execute, să nu accepte şi să nu
primească nici un fel de cadou;
 să declare orice situaţie care poate provoca un conflict, de interese şi să
denunţe corupţia şi orice fel de abuz;
Codurile etice devin din ce în ce mai mult realităţi ale vieţii cotidiene pentru angajaţii
din sectorul public. Codurile etice reprezintă o parte a procesului de educare şi formare a
funcţionarului public. Ele stau la baza creării valorilor publice, facilitează manifestarea
unui comportament activ din partea publicului şi reprezintă încununarea idealurilor
serviciului public. Unul dintre avantajele pe care le oferă un cod etic este acela de a
orienta de o manieră bine-rău comportamentul funcţionarilor publici. Literatura de
specialitate prezintă multe carenţe privind analizele sistematice ale codurilor etice.
Aceasta se datorează faptului că prevederile codurilor se orientează în funcţie de două arii
majore: profesionalismul şi etica. Sunt văzute codurile ca o cerinţă necesară oricărei
profesii? Sunt eforturi de a regla comportamentul sau modalităţi de a ajuta funcţionarii
să-şi îmbunătăţească abilităţile de a gândi în termenii categoriilor morale? Care sunt cele
mai potrivite aşteptări de la aceste coduri în privinţa asanării morale a sectorului public?
Când cineva este găsit vinovat de o încălcare a codului, i se poate acorda (codului) credit

49
privind protejarea interesului public sau, este considerat deficient prin faptul că nu a
ghidat în mod oportun ?
Datorită formalismului acestora, prin tenta lor vădit moralizatoare, datorită
legalismului excesiv, în opinia teoreticienilor eticii, codurile sunt departe de scopul de a
crea o nouă perspectivă civică înlocuind vechile principii din serviciul public cu unele
noi, adaptate realităţilor sociale în continuă schimbare. Impunând constrângeri în
comportament, acestea eşuează în recunoaşterea nevoii de a crea relaţii adecvate în
serviciul publicului. Impunând un comportament situaţional, evită să vadă dacă acest
comportament este adaptat unor valori universale, esenţiale, care depăşesc o situaţie
contextuală. 69
O parte semnificantă a codurilor etice o reprezintă modalitatea prin care acestea
sunt capabile a ridica funcţionarul public deasupra activităţilor sale organizaţionale
obişnuite, conferind sens şi realitate celor mai înalte valori ale unei societăţi democratice.
Tocmai din aceasta cauză, nu există nici un motiv de a abandona ideea că aceste coduri,
printr-o mixtură puternică a unui limbaj afirmativ, sunt în măsură să încurajeze sau să
descurajeze anumite comportamente. Prin mecanismele de impunere, evaluare şi
recompensare au un important rol în evoluţia gândirii etice în administraţia publică.

IX.1.2. LEGISLAŢIE ETICĂ

O legislaţie etică eficientă trebuie să conţină următoarele componente cheie:

 un cod al conduitei;
 declaraţie financiară;
 un puternic sistem de impunere, conţinând şi sancţiuni;
 protecţie pentru whistleblowers.70

69
JOHN LADD, The Quest for Code of Professional Ethics: An Intellectual and Moral Confusion, Ibidem,
p. 271;
70
Vezi WILLIAM RICHTER, FRANCES BURKE, JAMESON W. DOIG, op. cit., p. 160; LENNART

50
Cod al conduitei
Un bun cod al conduitei impune standardele comportamentale pentru funcţionarii
publici. El include reglementări stricte referitoare la conflicte de interese, acceptarea de
cadouri, abuzul de poziţia discreţionară, influenţa pe care funcţionarii o deţin şi nepotism.

Cadourile
O primă întrebare în legătură cu acceptarea cadourilor a fost aceea a admiterii lor
şi, în eventualitatea în care sunt admise, în ce situaţii. Deşi unele state din S.U.A. au
admis în unele situaţii acceptarea cadourilor (Comisia Etică din Indiana a fost de acord cu
primirea cadourilor oferite funcţionarilor publici atunci când acestea nu depăşesc
valoarea de 25$. argumentând că : ...agenţia (...) este în măsură să decidă când un cadou
este inofensiv şi când reprezintă o adevărată problemă,)71 acestea reprezintă un real
pericol la adresa funcţionarilor publici şi la eficacitatea şi la credibilitatea administraţiei
publice. Tolerarea oricărei forme de recompensare pentru exercitarea atribuţiilor la care
sunt obligaţi funcţionarii publici reprezintă un prim pas către alte probleme majore cum
ar fi corupţia şi pierderea încrederii publicului în autoritatea administrativă.

Abuzul de poziţia discreţionară şi influenţă

Un funcţionar public poate abuza de poziţia sa având acces la informaţie şi poate
furniza date importante altor firme, cu care administraţia publică lucrează. Când un
oficial public lucrează în acelaşi timp şi pentru interese private, se creează situaţii dificile,
oarecum dilematice, în care loialitatea se divide, apare conflictul de interese, favoritismul
şi, mai ales, situaţia imorală a folosirii unei informaţii din interiorul autorităţii
administrative în folos personal. Spre exemplu, dacă un funcţionar public, în afara orelor
de program, depune muncă voluntară la o organizaţie non-profit care derulează programe
privind reintegrarea delicvenţilor minori în societate, acel funcţionar nu va fi în măsură să

LUNDQUIST, Freedom of Information and the Swedish Bureaucrat, in RICHARD A. CHAPMAN (ed.),
Ethics in Public Service, Edinburgh University Press, 1993, p. 80-81;
71
TERRY L. COOPER (ed.), Handbook of Administrative Ethics, Marcel Dekker Inc.
California, 1994; p. 132;

51
reprezinte ONG-ul în faţa autorităţii administrative atunci când aceasta oferă granturi
pentru derularea unor astfel de activităţi. Statutul angajatului respectiv, cât şi informaţiile
pe care le deţine, îi conferă o poziţie avantajată, incorectă în raport cu alte persoane şi
organizaţii care solicită granturile respective. În mod normal, oficialilor publici ar trebui
să li se interzică să desfăşoare activităţi în afara instituţiei administrative.

Nepotismul
De obicei este definit ca fiind oferirea de favoruri, contracte sau posturi
membrilor familiei unui funcţionar public. Legislaţia etică anti-nepotism prevede
interzicerea angajării unei rude apropiate de către orice oficial public. O completare
foarte importantă este referitoare la interzicerea oferirii de informaţii complementare sau
tratarea preferenţială a rudelor unui funcţionar public atunci când este vorba de încheierea
unui contract între o autoritate administrativă şi o firmă privată.

Declaraţie financiară

Declaraţia financiară reprezintă piatra de temelie a oricărei legislaţii care

intenţionează să prevină abuzurile oficialilor publici în vederea obţinerii de profituri
personale. Declaraţia financiară a intereselor financiare personale previne potenţialele
conflicte de interese ivite în cadrul organizaţiei şi descurajează funcţionarii publici în
ceea ce priveşte abuzurile de putere conferite de funcţia lor.
Declaraţia financiară trebuie întocmită cât se poate de comprehensibil astfel încât
să preîntâmpine orice posibil conilict de interese. Scopul declaraţiei nu este doar acela de
a determina venitul net al unei persoane, ci acela de a monitoriza dacă bunurile şi
valorile dobândite de funcţionarii publici pot avea justificare reală în cuantumul
veniturilor legale realizate de aceştia. Categoriile de bunuri şi valori trebuie suficient de
bine specificate astfel încât să evidenţieze adevăratele interese ale unei anumite
persoane. Aşadar, declaraţia nu trebuie să conţină doar valoarea salariului şi a altor
venituri realizate de o anumită persoană ci şi proprietăţile acelei persoane, bunurile şi
valorile mobiliare, cât şi rezervele financiare pe care le deţine.
Pentru a fi cu adevărat eficientă, declaraţia financiară va fi făcută publică.

52
Punând la dispoziţia publicului şi presei declaraţia financiară, vor fi atinse trei obiective.
Primul se referă la faptul că, pe această cale, administratorii publici vor acţiona în
conformitate cu legea, adică se reduce riscul corupţiei şi fraudei. În al doilea rând,
sistemul administrativ este mult ajutat în a depista posibilele conflicte de interese şi
persoanele implicate în aceste conflicte de interese iar, în al treilea rând, este vorba de
controlul exercitat de presă şi de opinia publică asupra administratorilor, care vor fi
determinaţi direct sau indirect să-şi revizuiască comportamentul şi. atunci când este
cazul, vor fi sancţionaţi cu stricteţe. Bunăoară, declaraţia financiară reprezintă un real
mecanism de determinare a funcţionarilor publici să acţioneze în conformitate cu legea.

Sistem de impunere
Un puternic sistem de impunere a legislaţiei etice este o componentă esenţială a
procesului de "moralizare" a administraţiei publice. De cele mai multe ori încercările de
a impune comportamente etice prin intermediul reglementărilor etice s-au lovit de lipsa
unui mecanism de impunere şi control a acestor reglementări. O comisie etică abilitată să
impună standarde etice şi să controleze activitatea funcţionarilor publici ar fi organismul
cel mai potrivit de a păstra o linie etică în organizaţie, motivând funcţionarii să acţioneze
conform principiilor etice promovate de legislaţia etică şi descurajându-i pe aceia care ar
fi tentaţi să încalce legea.
Pentru a fi cu adevărat de succes, comisia de disciplină va fi formată din membri
care nu sunt implicaţi direct în activitatea departamentului sau organizaţiei pe care o
controlează şi lipsiţi de interese politice. O comisie etică de disciplină va impune
respectarea Constituţiei şi a legilor, dând cele mai bune interpretări legilor atunci când
textul acestora nu este suficient de clar sau nu este bine înţeles, urmărind activitatea
funcţionarilor publici şi depistând cazurile de violare a prevederilor legale, dezvăluind
publicului situaţiile de încălcare a legii, sancţionându-i pe cei care se fac vinovaţi de
asemenea delicte şi restabilind standardele etice legale acolo unde acestea au fost
desconsiderate.
Atribuţiile şi responsabilităţile comisiei vor fi clar specificate. Comisia are
nevoie de puterea necesară pentru a putea impune, urmări şi controla respectarea

53
standardelor etice reglementate de lege. Ea va investiga cazurile de încălcare a
prevederilor legii analizând documentele şi declaraţiile existente. De asemenea ,are
nevoie de un buget propriu, capabil să-i acopere cheltuielile necesare.
Rolul comisiei este de a interpreta şi a impune prevederile legilor etice şi ale
codurilor etice. Este imposibil de elaborat o legislaţie şi un cod care să acopere toate
situaţiile dilematice cu care se pot confrunta autorităţile publice. Comisia are datoria de a
adapta prevederile existente la situaţii nou create, de a oferi consultanţă în domeniul
eticii administrative şi de a-i forma pe funcţionari în spiritul legii şi al moralităţii.

Protecţia pentru whistleblowers

Funcţionarii care denunţă corupţia administrativă vor fi protejaţi împotriva
intoleranţei şi a atacurilor manifestate de ceilalţi membri din organizaţie. Dezvăluirea
cazurilor de corupţie, indiferent de formele de manifestare ale acesteia, este o practică
supusă oprobiului general, constituind pentru cei mai mulţi un act de neloaialitate faţă de
colegi.
Reprimarea vocilor care denunţă cazurile de corupţie din organizaţie este o
practică la fel de inacceptabilă precum reprimarea persoanelor a căror naţionalitate este
diferită. Libertatea de exprimare este. înainte de toate, un drept consacrat de constituţiile
ţărilor democratice.
Cultura organizaţiilor publice este în continuă schimbare. Schimbând legi,
revizuind structura organizaţională, încercând a forma funcţionari publici prin atragerea
lor în discuţii libere şi prin educaţie, impunând noi proceduri administrative, automat
sistemul valoric administrativ se confruntă cu probleme de fond. Toate acestea determină
schimbări comportamentale din partea administratorilor publici. Un ultim motiv pentru
care funcţionarii ce denunţă abuzurile ar trebui nu doar protejaţi, ci şi acceptaţi, îl
reprezintă faptul că sectorul public, cu tot ceea ce însumează el, s-a schimbat. Realităţile
sociale obligă funcţionarii publici să-şi adapteze la noile cerinţe imaginea pe care şi-au
făcut-o despre public, îndatoririle şi responsabilităţile, scopurile pe care şi le propun,
modalităţile prin care înţeleg să-şi desfăşoare munca.

54
 Legislaţia etică are menirea de a proteja funcţionarii publici de orice formă de
abuz. Acest principiu este fundamental pentru orice societate democratică deoarece
administratori publici reprezintă încrederea publică şi servesc interesul public. Legile
etice particularizează conceptul conform căruia serviciul public este purtătorul încrederii
publice relevând atitudinile pe care oficialii publici trebuie să le adopte în diferite
situaţii. Legile etice, la rândul lor, îi vor servi funcţionarului public ca un îndreptar care
îl va ajuta să descopere care ar fi comportamentul ideal în situaţii diferite, şi cu precădere
în situaţiile în care se naşte un conflict de interese.
Declaraţiile financiare de venituri monitorizate, pot dezvălui potenţiale conflicte
de interese, iar comisiile etice de disciplină vor impune şi interpreta legislaţia etică şi, în
acelaşi t imp. vor supraveghea activitatea funcţio narilor publici, sancţionându-i
când aceştia nu respectă legea, vio lând încrederea publică.
Asigurarea b ine lu i general al co mu nit ăţ ii în care îşi desfăşoară act ivit atea şi
al tuturor cetăţenilor care o compun este principala sarcină a autorităţii publice şi
această sarcină poate fi îndep linit ă în mod optim atunci când interese speciale nu sunt
favorizate. Toate persoanele care lucrează la diferite nivelur i ale administraţiei publice
pot fi protejate prin intermediul legislaţiei etice. O legislaţie etică eficace este în
măsură să sporească încrederea publică în activitatea administraţiei publice, în
organizaţie în ansamblu dar şi în funcţionarii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
ei.

IX. 1.3. STATUT AL FUNCŢIUNARULUI PUBLIC

Pr in elaborarea şi adoptarea unui statut al funcţionarilor publici, acestora li se

garantează st abilit at ea d in punct de vedere legal, nemaifiind atât de expuşi d i n punct
de vedere polit ic. Un atare statut cuprinde reguli privind drepturile şi obligaţiile
fu ncţ io nar ilo r, condiţiile de angajare şi remunerare, condiţii de avansare, facilit ăţile
de care d isp u n ocupând o funcţie în aparatul administrativ, răspunderile pe care le

55
imp lică funcţia administrativă cât şi sancţiunile la care se expun prin nerespectarea
legilor.
Statutul conferă funcţiei publice stabilitate, continuitate, permanenţă. Un
fu ncţ io nar public conştient de siguranţa funcţ iei sale, cu un salariu care să îi permită
să t răiască decent va fi mai p u ţ in tentat să abuzeze de puterea discreţio nară de care
dispune, va adopta o atitud ine tranşantă în faţa persoanelor care încearcă să îl corupă.
Regulile pe care le conţine statutul vor acţiona ca pr incip ii morale asupra
funcţio narilor publici, ghidându-le activităţile în funcţie de prevederile acestuia.
Fu n cţ io n ar u l public, nemaifiind atât de expus d in punct de vedere po lit ic,
garantându-i-se o anu mit ă siguranţă financiară, va conşt ient iza că reprezintă
interesul p u blic şi că, în exercit area funcţiei sale, cetăţenii îi sunt primii arbit rii.
Drept urmare, comportamentul său se va p l ia în funcţie de interesul comunităţii pe care
o reprezintă şi în funcţie de scopurile organizaţiei din care face parte.
Elaborarea unui cod etic în administraţia publică, aplicabil tuturor funcţionarilor,
reprezint ă un pas important pe calea adoptării sistemelor administrative la rigorile
societ ăţilo r moderne. Codurile etice reprezintă o componentă importantă a educaţiei
în ceea ce p r iv eşt e et ica în ad min ist raţ ia publică, atât pentru a valida
imperativele: onestitate, competenţă, protejarea interesului public, cât şi pentru a exprima
idealurile serviciului public în aşa fel încât să regleze comportamentul funcţionarilor
publici. Legislaţia etică are menirea de a proteja oficialii publici de orice formă de abuz.
Acest principiu este fundamentul pentru orice societate democratică deoarece
funcţionarii publici reprezintă încrederea publică şi servesc interesul public. Legile etice
reprezintă un adevărat ghid pentru administratori, ghid care îi ajută să descopere care ar
fi atitudinea potrivită în situaţii diferite, în special în situaţiile dilematice care generează
conflicte de interese: interesul personal se opune datoriei lor în calitate de admiistratori
publici.

56
 O etică normativă completă, după cum spunea Terry L. Cooper72 trebuie să
conţină o înţelegere a principiilor etice adecvate, o identificare a virtuţilor pe care se
sprijină aceste principii, tehnici analitice care pot fi folosite în situaţii specifice.
Statutul conferă funcţionarului public siguranţă, atât din punct de vedere
financiar, dar şi datorită faptului că îl situează pe acesta în afara imixtiunilor politice.
Funcţionarul va fi mai puţin tentat de practicile nonetice şi va acţiona mai mult în baza
imperativelor etice care îi impun onestitate, protejarea intereselor publice, transparenţă,
responsabilitate.

Curs 12. ÎNCURAJAREA ETICII ADMINISTRATIVE. MANAGERI

RESPONSABILI

Sporirea normelor şi regulilor nu reprezintă în mod necesar un temei pentru

asigiurarea moralităţii în câmpul administraţiei publice. Rămâne în sarcina managementului
să realizeze acest deziderat. Simpla orientare a managementului către atingerea obiectivelor
specifice domeniului administraţiei publice reprezintă o strategie pe termen scurt. Moralitatea
şi integritatea sunt obiectivele către care trebuie să se orienteze managementul public pe
termen lung iar calitatea morală a procesului decizional reprezintă, în sine, o condiţie în
vederea realizării sustenabile a obiectivelor propuse.

IX.2.1. REORIENTAREA CULTURII ORGANIZAŢIONALE

Numai reorientând cultura organizatională se poate vorbi despre succesul eticii

în câmpul administraţiei publice. Dacă normele şi principiile promovate într-o organizaţie
publică nu stabilesc standarde comportamentale morale, atunci organizaţia respectivă va
eşua în încercarea de a impune atitudini etice.
72
TERRY L. COOPER, Hierarchy, Virtue, and the Practice of Public Administration: A
Perspective for Normative Ethics, in PETER MADSEN and JAY M. SHAFRITZ (ed.),
Essentials of Government Ethics, Meridian Book, 1992, pp. 282-301, p. 282;

57
 Rolul pe care îl deţine managerul într-o organizaţie publică este decisiv.
Literatura de specialitate din u lt ima perioadă73 a demonstrat prin diferite experimente că
etica şi valorile culturii organizationale reprezintă cheia către performanta organizatională,
accentuarea valorilor având un rol decisiv în creşterea calităţii act ivit ăţi lor
organizationale. Leadership-ul joacă un rol decisiv în dezvoltarea, menţinerea şi adaptarea
cult urii organizationale. Teoriile clasice împărtăşesc co nvingerea conform căreia
leader-ul este revelatorul, promotorul şi protectorul normelor şi valorilor organizationale.
Deşi leader-ul este considerat ca fiind capabil să influenţeze membrii
organizaţiei, reorientarea cult urii organizationale nu este un proces facil. Un aspect
foarte important al procesului de reorientare a culturii organizationale este reprezentat de
calitatea presupusei culturi de a fi puternică sau, din contră, de a fi slabă. O cultură
organizat ională puternică , bazată pe valori şi norme împărtăşite unanim de membrii
organizaţiei, indiferent de grupurile d in care fac parte, va fi mult mai dificil de influenţat.
Doar un leader cu un caracter puternic, având convingeri etice şi un ridicat simţ
moral, cu reale abilit ăţi de manager, capabil de subtilitate în a introduce noi valori în
cadrul cu lt u r i i organizationale, puternic motivat să întreprindă o schimbare va avea
succes.

IX.2.2. PROMOVAREA INTEGRITĂŢII PRIN EDUCAŢIE ŞI

DISCUŢII

Eforturi le de a moraliza administraţia publică nu trebuie să se concentreze doar pe

elaborarea unor reguli şi coduri etice, ci şi pe educaţie, care este considerată a fi cheia
reformei. Funcţionarii publici vor fi angajaţi în discuţii referitoare la implicaţiile etice
principale ale serviciului public. Manageri responsabili îşi vor orienta eforturile pentru

73
Ibidem, pp. 282-301; WILLIAM RICHTER, FRANCES BURKE, JAMESON W. DOIG, op. cit.;
LESTER M. SALAMON, The Tools of Government: A Guide to the New Governance, Oxford University
Press, New York, 2002.

58
ca etica şi valorile publice să devină esenţiale în serviciile organizaţiilor publice. Cultura
organizaţională se va axa pe valorile democraţiei referitoare la cetăţeni şi la interesul
public.
Managerii vor dovedi pricepere atât din punct de vedere tehnic, dar vor cunoaşte
foarte bine şi normele şi perspectivele care există la locul de muncă. Cu alte cuvinte, vor
fi capabili şi autoritari în acelaşi timp. Faţă de cei care îi conduc vor manifesta loialitate
şi vor crea un sentiment de încredere printre angajaţi. Doar fiind accesibil, managerul se
poate aştepta la loialitate şi informaţiile vor ajunge în biroul său. Va investi interes
personal în sfera angajaţilor, îşi va rezerva timp suficient pentru a reuşi să-i cunoască,
fiind disponibil pentru toţi cei care îl solicită. Mai mult, va întreţine un contact
permanent cu angajaţii, pentru că aceştia să scape de inhibiţii şi să discute problemele
care îi privesc. Nu va ignora nici zvonurile, pentru că, într-o oarecare măsură, informaţia
pe care o transmit poate fi reală şi beneficiază de rapiditatea răspândirii.
Richard Loverd, citându-1 pe Henry Mintzberg74, susţine că este mult mai
eficientă comunicarea orală în comparaţie cu cea scrisă, argumentând că aceasta din
urmă necesită folosirea unui limbaj special şi implică amânări îndelungate ale procesului
de feed-back. Comunicarea orală se bucură de concursul modulaţiei vocii, expresii ale
feţei şi gesturi.
Managerii vor reprezenta un real exemplu de virtute pentru toţi angajaţii. Vor
promova standardele şi valorile deoarece ei sunt cei care impun linia generală de
comportament. Comportamentul etic va prevala doar în condiţiile unei reorientări a
culturii organizaţionale, obiectiv realizat de către managerii care pot influenta
posibilitatea de a adopta un comportament etic sau nu, prin atitudinea manifestată faţă de
problemele etice.
Nimic nu este mai important pentru funcţionarii publici decât opinia publicului
despre onestitatea, sinceritatea, integritatea lor personală, deoarece această categorie a
funcţionarilor publici există pentru că există cetăţeni şi pentru promivarea interesului
public. Orice compromis privind aceste trăsături de caracter va periclita atât imaginea lor

74
RICHARD A. LOVERED, Dealing with Dissent: Learning to Listen for an Ethical
Organization, in WILLIAM RICHTER, FRANCES BURKE, JAMESON W. DOIG, op.
cit., p.219;

59
cât şi pe cea a instituţiei din care provin, cât şi eficacitatea respectivei instituţii.
Administratorii publici trebuie să dezvolte virtuţii civice datorită responsabilităţilor
publice pe care le-au solicitat şi le-au obţinut. Ei nu trebuie să întreprindă nici o acţiune
în conflict cu responsabilităţile funcţiei pe care o deţin. Răspunsul la întrebarea: "acest
lucru este etic sau nu?" nu va fi dat nici de superiori, nici de atmosfera d in inst ituţie,
ci de fiecare angajat în parte, în funcţie de propria sa conştiinţă.

Curs 13. ETICA ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ

IX.3. 1. COD ETIC

Diversitatea materiilor şi schimbările frecvente care intervin în legislaţia de

natură administrativă fac dificilă codificarea dreptului administrativ. Însă, perfecţionarea
reglementărilor juridice în domeniul administatiei publice şi dezvoltarea contenciosului
administrativ ar crea premisele pentru codificarea dreptului administrativ în ţara noastră.
Lipsa unei codificări a dreptului administrativ este o dovadă suficientă a instabilităţii
autorităţilor administrative româneşti în decursul timpului. Cu toate acestea, trebuie
remarcate eforturilor pe care aceste autorităţi le-au făcut în ultimii 20 de ani de a recupera
golurile existente în legislaţia administrativă românească şi de a aduce acestă legislaţie în
pas cu cerinţele europene actuale.
Una din foarte importantele calităţi ale codurilor etice este aceea de a deţine un
rol major în formarea şi evoluţia gândirii etice în administraţia publică. Elaborarea unui
asemenea cod în administraţia publică românească ar reprezenta un pas firesc (dată fiind
legislaţia deja existentă) şi, de asemenea, foarte important în educarea şi formarea
funcţionarilor români la standardele impuse de administraţiile occidentale. Codul are
valoarea unui simbol care face legătura între aderentul la cod (funcţionarul public) şi
deziderate precum: satisfacerea interesului public, profesionalism, înalte standarde
morale.
Codurile etice s-au dezvoltat în context profesional pentru a specifica şi clarifica
o conduită acceptabilă din partea funcţionarilor publici. Scopurile unei atari conduite

60
privesc: susţinerea funcţionarilor publici în confruntarea cu situaţii dilematice, orientarea
administratorilor către atitudini favorabile protejării interesului public, sprijinirea
grupurilor pentru a atinge grade ridicate de coeziune internă, atingerea unui nivel înalt de
conduită profesională cât şi dobândirea performanţei în munca depusă, câştigarea unui
grad înalt de credibilitate în ochii opiniei publice. Toate aceste scopuri urmărite de
conduita prescrisă de un cod etic sunt scopuri pe care şi administraţia publică românească
îşi doreşte să le atingă.
Codurile etice devin din ce în ce mai mult realităţi ale vieţii cotidiene pentru
angajaţii din sectorul public occidental. Reala valoare a codurilor etice nu constă în
faptul că normează acţiunile administratorilor publici, ci în faptul că reprezintă
încununarea idealurilor serviciului public. Codurile etice servesc, în primul rând, consacrării
valorilor democraţiei şi creşterii încrederii publice în autoritatea administrativă.

IX.3.2. LEGISLAŢIE ETICĂ

Legislaţia românescă în materie de combatere a comportamentelor corupte şi de

încurajare a atitudinilor etice a debutat cu Legea nr. 115 din 16 octombrie 1996, pentru
declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu
funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici. Legea nu îşi propunea
doar să verifice veniturile demnitarilor, magistraţilor şi ale funcţionarilor publici, ci şi să
monitorizeze modalităţile în care au fost achiziţionate bunurile, valorile, cuantumul
depozitelor bancare, precum şi dacă aceste din urmă categorii ar fi putut fi acoperite din
totalul veniturilor legale realizate de cei în cauză. De asemenea, dacă persoana în cauză
este căsătorită, prevederile declaraţiei se extind şi asupra soţului/soţiei. Legea face
referire şi la instanţa îndreptăţită să efectueze controlul declaraţiilor de avere. Iniţial era
vorba despre o comisie de control care, ulterior, a fost înlocuită cu Agenţia Naţională de
Integritate75. Agenţia Naţională de Integritate a fost înfiinţată printr-un alt act normativ

75
Legea nr. 115 din 16 octombrie 1996, pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a
unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, Cap. II, art. 7-20;

61
care poate fi inclus în tipul de legislaţie menţionat mai sus, respectiv Legea nr. 144 din
21 mai 2007, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Integritate. Agenţia Naţională de Integritate are ca principale atribuţii verificarea
privind averea dobândită în perioada exercitării mandatelor sau a îndeplinirii funcţiilor
ori demnităţilor publice,76 dar şi de implementare a prevederilor legale privind
declaraţiile de avere şi de interese.77Agenţia îşi îndeplineşte atribuţiile de verificare din
oficiu sau la sesizarea oricărei persoane fizice sau juridice interesate. În cazul în care
între averea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei şi veniturile realizate în aceeaşi
perioadă există o diferenţă care nu poate fi justificată sesizesză instanţa competentă
pentru stabilirea părţii de avere sau a bunului determinat dobândite cu caracter
nejustificat, a cărăr confiscare o solicită. Activitatea Agenţiei Naţionale de Integritate
este monitorizată de Consiliul Naţional de Integritate, instituit prin acelaşi act normativ,
organism aflat sub control parlamentar exercitat de Senat.78
Legea nr. 78 din 8 mai 2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie a reprezentat prima măsură reală, luată în România, de combatere a
comportamentelor corupte. Textul legii se aplică tuturor persoanelor care exercită o
funcţie publică, indiferent de modul în care au fost investite, în cadrul autorităţilor
publice sau instituţiilor publice, celor care au atribuţii de control sau acordă asistenţă
specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot infulenţa, cât şi
persoanelor care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune
politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop lucrativ
sau fundaţie. Sunt considerate infracţiuni de corupţie: infracţiunile de luare de mită, 79 de
dare de mită,80 de primire de foloase necuvenite,81 şi de trafic de influenţă.82 Sunt
considerate infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie:83

76
Legea nr. 144 din 21 mai 2007, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Integritate, Cap.I, art. 1-8;
77
Ibidem, Cap. II, art. 9-11;
78
Legea nr. 144 din 21 mai 2007, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Integritate, Cap. IV, art. 33-38;
79
Prevăzute şi la art. 254 din Codul Penal, Best Publishing, Bucureşti, 2009;
80
Ibidem, art. 255;
81
Ibidem, art. 256;
82
Ibidem, art. 257;
83
Legea nr. 78 din 8 mai 2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie,
Secţiunea a III-a, art. 10-16;

62
 Stabilirea, cu intenţie a unei valori diminuate, faţă de valoarea reală, a
bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate
a administraţiei publice este acţionar;
 Acordarea de subvenţii cu încălcarea legii, neurmărirea, conform legii, a
destinaţiilor subvenţiilor;
 Utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost
acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din
fonduri publice sau acre urmează să fie rambursate din fonduri publice;
 Fapta persoanei care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării
primite, are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un
agent economic privat, de a îndeplini pentru acesta vreo însărcinare, de a
intermedia sau de a înlesni efectuare unorr operaţiuni comerciale sau
financiare de către agentul economic privat ori de a participa cu capital la
un asemenea agent economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct
sau indirect foloase necuvenite;
 Efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu
funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte;
 Folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt
destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate
la aceste informaţii;
 Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid,
într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop
patrimonial, de a folosi influenţa sau autoritatea sa în scopul obţinerii
pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite;
 Infracţiunea de şantaj;
 Infracţiunea de abuz în serviciu contra interselor publice, infracţiunea de
abuz în serviciu contra interselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în
serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă fucţionarul public a obţinut
pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial.

63
 Sunt considerate infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie: 84
 Tăinuirea bunurilor provenite din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute mai
sus, precum şi favorizarea persoanelor care au comis asemenea
infracţiuni;
 Asocierea în vederea săvârşirii unei infracţiuni prevăzute mai sus;
 Falsul şi uzul de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea uneia
dintre infracţiunile prevăzute mai sus sau săvârşite în realizarea scopului
urmărit printr-o asemenea infracţiune;
 Abuzul în serviciu contra intereselor publice, abuzul în serviciu contra
interselor persoanelor şi abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi,
săvârşte în realizarea scopului urmărit, printr-o infracţiune prevazută mai
sus.
Sunt considerate infracţiuni împotriva interselor financiare ale Uniunii
Europene:85
 Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexcate sau
incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din
bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate
de acestea orin în numele lor;
 Omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru
obţinerea de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau
din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, dacă fapta are ca
rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri;
 Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor
obţinute din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din alte
fonduri administrate de acestea ori în numele lor;
 Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei unui folos
legal obţinut, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din
bugetul general al Comunităţilor Europene sau din alte bugetele

84
Legea nr. 78 din 8 mai 2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie,
Secţiunea a IV-a, art. 17-18;
85
Ibidem, art. 18;

64
 administrate de acestea ori în numele lor;
 Folosirea sau prezentarea de documente ori declraţii false, inexacte sau
incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul
general al Comunităţilor Europene sau din alte bugetele administrate de
acestea ori în numele lor;
 Omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii, dacă fapta
are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al
Comunităţilor Europene sau din alte bugetele administrate de acestea ori
în numele lor;
Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, privind liberul acces la informaţiile de
interes public prevede accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de
interes public ca un principiu fundamnetal al relaţiilor dintre persoane şi autorităţile
publice. Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care
priveşteactivităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii
publice. 86 Prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie
privind o persoană fizică identificată sau identificabilă.87 Prin urmare, în conformitate cu
Legea nr. 544/2001, orice persoană fizică din România are acces la orice informaţie
legată de declaraţiile de avere prevazute prin Legea nr. 115/1996. Legea nr. 544/2001
stipulează că fiecare autoritate sau instituţie publică are obligaţia să comunice din oficiu
informaţii de interes public care privesc: 88
 Actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea
autorităţii sau instituţiei publice în cauză;
 Structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de
funcţionare, programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei publice;
 Numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a
instituţiei publice şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea
informaţiilor publice;
 Coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv:

86
Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, Cap. I, art. 2,
lit.b;
87
Ibidem, art. 2, lit. c;
88
Ibidem, Cap. II, art. 5, al.1, lit. a-I;

65
 denumirea, sediul, numere de telefon, fax, adresa de e.amil şi adresa
paginii de Internet;
 Sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;
 Programele şi strategiile proprii;
 Lista cuprinzând documentele de interes public;
 Lista cuprinzând categoriile de documente produse şi/sau gestoinate,
potrivit legii;
 Modalităţile de contestare a deciziei autorităţii publice.
Autorităţile au obligaţia să publice şi să actualizeze anual un buletin informativ
care va cuprinde informaţiile prevăzute mai sus, precum şi să organizeze periodic, de
regulă o dată pe lună, conferinţe de presă pentru aducerea la cunoştinţă a informaţiilor de
interes public.89
Ordonanţa de Urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002, privind Direcţia Naţională
Anticorupţie a înfiinţat acestă instituţie, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin reorganizarea Parchetului
Naţional Anticorupţie. Direcţia Naţională Anticorupţie este autorizată să deţină şi să
folosescă mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea
informaţiilor privitoare la faptele de corupţie prevăzute în legea nr. 78/2000, cu
modificările ulterioare, în condiţiile legii. 90
Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, modificată şi completată de OUG nr.
40/2003 împreună cu Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparenţa
decizională în administraţia publică au ca scop să sporească gradul de responsabilitate
a administraţiei publice faţă de cetăţean, ca beneficiar al deciziei administrative, să
stimuleze participarea activă a cetăţenilor în procesul de luare a deciziilor administrative
şi în procesul de elaborare a actelor normative şi să sporească gradul de transparenţă la

89
Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, Cap. II, art.
2;
90
Ordonanţa de Urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002, privind Direcţia Naţională Anticorupţie, Cap. IV, art. 15;

66
nivelul întregii administraţii publice. Principiile care stau la baza acestor acte normative
sunt următoarele:91
 Informarea în prealabil, din oficiu, a persoanelor asupra problemelor de
inters public care urmează a fi dezbătute de autorităţile administraţiei
publice centrale şi locale în procesul de elaborare a proiectelor de acte
normative;
 Consultarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite, la iniţiativa
autorităţilor publice, în procesul de elaborare a proiectelor de acte
normative;
 Participarea activă a cetăţenilor la luarea deciziilor administrative şi în
procesul de elaborare a proiectelor de acte normative.
Autorităţile administraţiei publice au obligaţia de a informa şi de a supune
dezbaterii publice proiectele de acte normative, de a permite accesul la luarea deciziilor
administrative şi la minutele (documentele scrise în care se consemnează în rezumat
punctele de vedere exprimate de participanţi la o şedinţă, precum şi rezultatul
dezbaterilor) şedinţelor publice.
Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 a administraţiei publice locale stipulează ca
principii de organizare şi funcţionare ale autorităţilor administraţiei publice locale
următoarele principii:92
 Principiul descentralizării;
 Principiul autonomiei locale;
 Principiul deconcentrării serviciilor publice;
 Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale;
 Principiul legalităţii;
 Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de
interes deosebit.
Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit este completat la Capitolul VII al aceleaşi legi, cu iniţiativa cetăţenească, în

91
Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, Cap. I, art. 2,
lit. a-c;
92
Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 a administraţiei publice locale, Cap. I, art. 2, al.1;

67
virtutea căreia, cetăţenii pot propune consiliilor locale şi consiliilor judeţene pe a căror
rază domiciliază, spre dezbatere şi adoptare, proiecte de hotărâri. Aspectul democratic şi
etic al acestor prevederi se referă la faptul că cetăţenii trebuie să întreţină o relaţie
permanentă cu autorităţile administraţiei publice locale, relaţie care se bazează pe
consultare reciprocă, cooperare şi respect reciproc. Cetăţenii trebuie să fie parte activă în
procesul luării deciziilor de interes deosebit, opiniile lor fiind hotărâtoare în acest proces.
De asemenea, principiile organizării şi funcţionării administraţiei publice locale, precum
şi legislaţia menţionată anterior asigură toate criteriile pentru un proces democratic
prevazute de Robert Dahl. 93 Legea nr. 215/2001, prin principiile de organizare şi
funcţionare ale administraţiei publice locale împreună cu prevederile care reglementează
iniţiativa cetăţenească garantează criteriul participării efective. De asemenea, Legea nr.
215/2001, prin principiile de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice locale
împreună cu prevederile care reglementează iniţiativa cetăţenească94 asigură criteriul
egalităţii în etapa decisivă. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de
interes public împreună cu Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, modificată şi completată de OUG nr.
40/2003 şi Legea nr. 52/2003 privind transperenţa decizională în administraţia publică
garantează criteriul înţelegerii luminate. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public împreună cu Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi
controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de
control şi a funcţionarilor publici asigură realizarea criteriului controlului agendei. Iar
criteriul cuprinderii este garantat de Constituţie şi de Legea nr. 215/2001, prin principiile
de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice locale împreună cu prevederile
care reglementează iniţiativa cetăţenească. Legile nr. 78/2000, 144/2007, 7/2004, OUG
43/2002, precum şi legile 188/2004 şi 571/2004 asigură funcţionarea procesului
democratic prin crearea, organizarea şi reglementarea condiţiilor de funcţionare a
instituţiilor şi pârghiilor necesare realizării criteriilor impuse de Dahl.

93
Vezi cap. V, p. 131-133;
94
Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 a administraţiei publice locale, Cap. VII, art. 109, al. 2 prevede ca:
Promovarea unui proiect de hotărâre poate fi iniţiată de unul sau de mai mulţi cetăţeni cu drept de vot...

68
IX.3.3.COD AL CONDUITEI

Un bun cod al conduitei impune standarde comportamentale pentru funcţionarii

publici. El include reglementări stricte referitoare la conflicte de interese, acceptarea de
cadouri, abuzul de poziţia discreţionară şi intluenţa pe care o deţine funcţionarul public.
Legea pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, impune la
rândul ei. standarde comportamentale pentru funcţionarii publici, reglementând aceste
comportamente care sunt considerate drept infracţiuni.95 Legea face în principal referire la
infracţiunile prevăzute în Codul Penal la art.254-257 (luare de mita, dare de mita, primirea
de foloase necuvenite şi trafic de influentă), dar vine şi completează aceste prevederi prin
altele noi, referitoare la stabilirea cu intenţie a unei valori diminuate faţă de valoarea reală a
bunurilor asupra cărora statul are autoritate, acordarea de credite sau subvenţii cu
încălcarea legii sau normelor de ereditare, utilizarea creditelor sau a subvenţiilor cu
încălcarea legii sau normelor de creditare, utilizarea creditelor sau a subvenţiilor cu alte
scopuri decât cele pentru care au fost acordate (art.10). De asemenea, art.ll şi art.12
pedepsesc fapte care sunt săvârşite in scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul, sume de
bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: înlesnirea diferitelor operaţiuni comerciale sau
financiare pe care le efectuează agentul economic, efectuarea de operaţiuni financiare
incompatibile cu funcţia şi folosirea, în mod direct sau indirect a informaţiilor
confidenţiale. Legea mai face referire şi la infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de
corupţie: tăinuirea bunurilor provenite din săvârşirea unei infracţiuni, falsul şi uzul de fals
săvârşite în scopul de a ascunde comiterea unei infracţiuni, abuzul în serviciu contra
intereselor publice, etc. (art. 17a-i, Legea nr.78/2000), precum şi la diferite infracţiuni
împotriva intereselor fianciare ale Uniunii Europene. (Secţiunea a 4-a, art. 18, al. 1-3).
Legea nr. 7 din 8 februarie 2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor
publici este un act normativ care reglementează normele de conduită profesională a

95
Legea nr. 78/.2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie,
Cap. III, Secţiunea 1,art. 5, al. 1-3; Secţiunea a 2-1 art.6, al. 1-4; Secţiunea a 3-a, art. 10,
lit. a-c; art. 11, al. 1-2, art.12, lit. a-a-b, art. 13; Secţiunea a 4-a, art. 17, lit. a-d, art. 18, al.
1-3;

69
funcţionarilor publici, având ca obiective asigurarea creşterii calităţii serviciului public, o
bună administrare în realizarea interesului public, precum şi eliminarea birocraţiei
excesive şi a faptelor de corupţie din administraţia publică. Codul de conduită îşi propune
să reglementeze normele de conduită profesională necesare realizării unor raporturi
sociale şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a prestigiului
instituţiei funcţiei publice şi al funcţionarilor publici96; să informeze publicul cu privire la
conduita profesională la care este îndreptăţit să se aştepte din partea funcţionarilor publici
în exercitarea funcţiilor publice;97 să creeze un climat de încredere şi respect reciproc
între cetăţeni şi funcţionarii publici, pe de-o parte, şi între cetăţeni şi autorităţile
administraţiei publice, pe de altă parte.98 Principiile care guverează conduita profesională
a funcţionarilor publici sunt următoarele: 99
 Supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii
publici au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării;
 Prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii publici
au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul
personal, în exercitarea funcţiei publice;
 Asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi
instituţiilor publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au
îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii identice sau
similare;
 Profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au
obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate,
competenţă, eficienţă, corectitudine şi coştinciozitate;
 Imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia funcţionarii
publici sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice
interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea funcţiei
publice;
 Integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le este

96
Legea nr. 7 din 8 februarie 2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici, Cap. I, art. 2, lit. a;
97
Ibidem, lit. b;
98
Ibidem, lit. c;
99
Legea nr. 7 din 8 februarie 2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici, Cap. I, art. 3, lit. a-i;

70
 interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru
alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei publice pe care o
deţin, sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie;
 Libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcţionarii
publici pot să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile cu respectarea
ordinii de drept şi a bunelor moravuri;
 Cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcţiei
publice şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici
trebuie să fie de bună credinţă;
 Deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile
desfăşurate de funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi
pot fi supuse monitorizării cetăţenilor.
La articolul 14, legea specifică faptul că funcţionarii publici nu trebuie să solicite
ori să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj, care le sunt
destinate personal, familiei, părinţilor, prietenilor ori persoanelor cu care au avut relaţii
de afaceri sau de natură politică. Aceste „atenţii” pot infulenţa imparţialitatea în
exercitarea funcţiilor publice deţinute sau pot constitui o recompensă în raport cu aceste
funcţii.
Aceste prevederi garantează respectarea cu prioritate a Constituţiei şi legilor în
vigoare, promovarea interesului public, impun standarde de profesionalism, imparţialitate
şi integritate morală, responsabilitate, corectitudine şi transparenţă, dar şi asigură
libertatea gândirii şi a exprimării.
Rolul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici este acela de a coordona,
monitoriza şi controla aplicarea normelor prevăzute de codul de conduită.100 Pentru
aceasta, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici urmăreşte aplicarea şi respectarea, în
cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice a prevederilor codului de conduită, elaborând
studii şi analize privind respectarea acestor prevederi. În scopul aplicării eficiente a
dispoziţiilor codului de conduită, conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice vor
desemna un funcţionar public pentru consiliere etică şi monitorizarea respectării normelor

100
Legea nr. 7 din 8 februarie 2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici, Cap. III, art. 20, al.
1-2;

71
de conduită. Acest din urmă funcţionar va acorda consultanţă şi asistenţă funcţionarilor
publici cu privire la respectarea normelor de conduită, va monitoriza aplicarea
prevederilor codului de conduită şi va întocmi rapoarte trimistriale privind respectarea
normelor de conduită presupuse de cod. 101

IX.3.4. DECLARAŢIA FINANCIARĂ

Legislaţ ia S.U.A. făcea referire şi la o declaraţie financiara care, în viziunea

americană, reprezintă piatra de temelie a oricărei legislaţii care intenţionează să prevină
abuzurile o ficialilo r în vederea o bţ iner ii de profituri personale. Declaraţia financiară
este considerată în măsură a preveni potenţialele conflicte de interese ivit e în cadrul
organizaţiei publice şi a descuraja funcţionarii publici în ceea ce priveşte abuzurile de
puterea conferită de funcţia lor.
Legea nr.78/2000 extinde prevederile Legii nr. 115/19 96 102 impunând
obligativitatea declarării averii şi pentru funcţionarii publici, indiferent de modul în care au
fost investiţi în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice. Declaraţia se
referă la valorile pe care le deţin funcţionarii şi permite exercitarea co nt ro lulu i asupra
aver ii şi valo rilo r funcţ io narilor. Pentru a fi cu adevărat eficientă, declaraţia nu se
rezumă la a conţine doar valoarea salariului şi a altor venituri realizate de un funcţionar, ea
conţine clar specificate categoriile de bunuri şi valori mobiliare, rezervele financiare cât şi
proprietăţile deţinute de acel funcţionar. Articolul 4 al Legii nr.78/2000 stipulează că
funcţionarii au o bligaţ ia de a declara în termen de 30 de zile de la pr imire orice
donaţie directă ori indirectă sau daruri primite în legătură cu exercitarea funcţiilor sau
atribuţiilor lor, cu excepţia celor care au o valoare simbolică. Mai mult decât atât,
obligativitatea de declarare a averilor se extinde şi asupra soţilor, respectiv soţiilor.

101
Ibidem, Cap. III, art. 21, al.1-5;
102
Legea nr. 115 din 6 octombrie 1996, pentru declararea şi controlul averii demnitarilor,
magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor
publici;

72
 IX.3.5. SISTEM DE IMPUNERE

Sistemul de impunere se referă la un organism special, investit cu prerogative de

impunere şi control a reglementărilor etice. De cele mai multe ori, acest organism
special îmbracă forma unei co misii etice, abilit at ă să impună standarde etice şi să
controleze activitatea funcţionarilor publici, fiind în măsură să încurajeze administratorii să
acţioneze conform principiilor etice promovate de legislaţia etică şi descurajându-i pe
aceia care ar fi tentaţi să încalce legea. Pentru a fi eficientă, comisia va fi alcătuită d in
membrii neimp licaţ i în mod direct în activitatea autorităţii publice pe care o controlează
şi lipsiţi de interese politice.
De menţionat este importanţa aspectului surprins şi anterior: idealul este o
comisie de disciplină ai cărei membrii să nu fie implicaţi în mod direct în activitatea
autorităţii sau instituţiei publice controlate. Comisia are nevoie de un buget propriu,
capabil să-i acopere cheltuielile necesare desfăşurării activităţii.
Rolul comisiei este de a interpreta şi impune prevederile legale, deoarece este
realmente imposibil de elaborat o legislaţie în măsură să acopere toate situaţiile
dilematice cu care se confruntă autorităţile publice. Comisia va avea datoria de a adapta
prevederile existente la situaţii nou create, de a oferi consultanţă în domeniul eticii
administraţie şi de a-i forma pe funcţionari în spiritul legii şi al moralităţii.
Legea nr. 144 din 21 mai 2007 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Agenţiei Naţionale Anticorupţie a înfiinţat această autoritate în
vederea asigurării exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice în condiţii de
imparţialitate, integritate, transparenţă, prin organizarea în mod unitar şi
instituţionalizat a activităţii de control al averii dobândite în perioada exercitării
mandatelor sau a îndeplinirii funcţiilor respective şi a verificării conflictelor de
interese, precum şi de sesizare a incompatibilităţilor. Prin urmare, Agenţia are ca
principale atribuţii verificarea declaraţiilor de averi prevăzute de Legea nr. 115 din 6
octombrie 1996, pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor

73
persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, de verificare şi
soluţionare a situaţiilor care presupun conflicte de interese şi diferite incompatibilităţi.
O altă instituţie abilitată să controleze legalitatea instituţiilor publice şi a
funcţionarilor publici este Direcţia Naţională Anticorupţie, înfiinţată prin Ordonanţa de
Urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002. Spre deosebire de Agenţia Naţională Anticorupţie,
Direcţia Naţională Anticorupţie verifică acele situaţii în care s-au semnalat fapte de
corupţie prevazute de Legea nr. 78 din 8 mai 2000, pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici monitorizează şi controlează aplicarea
normelor prevăzute de codul de conduită al funcţionarilor publici, instituit prin Legea nr.
7 din 18 februare 2004. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici alcătuieşte, anual, pe
baza rapoartelor primite de la funcţionarii desemnaţi în cadrul fiecărei instituţii publice,
un raport cu privire la managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici. 103
Acest raport cuprinde numărul şi obiectul sesizărilor privind cazurile de încălcare a
normelor de conduită profesională, categoriile şi numărul de funcţionari publici care au
încălcat normele de conduită morală şi profesională, cauzele şi consecinţele nerespectării
prevederilor codului şi trebui să evidenţieze cazurile în care funcţionarilor publici li s-a
cerut să acţioneze sub presiunea factorului politic.
Din punctul de vedere al sistemului de impunere, legislaţia românească a creat
autorităţile necesare pentru ca măsurile legale anticorupţie să fie respectate iar codul de
conduită se bucură de sprijinul şi monitorizarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici.

IX.3.6. PROIECŢIE PENTRU "WHISTLEBLOWERS"

Termenul de "whistleblowers" este un termen familiar în câmpul controverselor

administraţiilor occidentale. Denunţarea faptelor care presupun o încălcare a legilor în

103
Legea nr. 7 din 8 februarie 2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici, Cap. III, art. 22, al.
1-2;

74
vigoare dar şi a colegilor care încalcă aceste legi şi principiile democratice fundamentale
poate fi considerată, în acelaşi timp, atât un act de onestitate dar, pe de altă parte, şi un
act de lipsă de loialitate faţă de colectiv şi faţă de organizaţia din care acesta face parte.
Legislaţia americană, pornind de la prevederile Constituţiei referitoare la liebrtatea de
exprimare, îi protejează pe acei funcţionari care denunţă abuzurile din cadrul instituţiei
publice. Racordându-se la standardele impuse de administraţiile occidentale, legislaţia
românească, cuprinde Legea nr. 571 din 14 decembrie 2004, privind protecţia
personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care
semnalează încălcări ale legii. În terminologia românescă, termenului de
„whistleblower” îi corespunde termenul „avertizor” iar expresiei ”to blow the whistle” îi
corespunde expresia „avertizare”. Avertizarea în interes public înseamnă sesizarea
făcută cu bună credinţă cu privire la orice faptă care presupune o încălcare a legii, a
deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienţei, eficacităţii,
economicităţii şi transparenţei. 104 Principiile care guvernează protecţia avertizării în
interes public sunt următoarele: 105
 Principiul legalităţii;
 Principiul supremaţiei interesului public;
 Principiul responsabilităţii;
 Principiul nesancţionării abuzive;
 Principiul bunei administrări;
 Principiul bunai conduite;
 Principiul echilibrului;
 Principiul bunei-credinţe.

IX.4. STATUTUL FUNCŢIONARULUI PUBLIC

104
Legea nr. 571 din 14 decembrie 2004, Cap. I, art.3, al.1;
105
Ibidem, Cap. II, art. 4, lit. a-h;

75
 Prin adoptarea de către Parlamentul României în 8 decembrie 1999 a Legii nr.
188 privind statutul funcţionarilor publici, publicată în M.O. nr. 600 din 8 dec. 1999
şi republicată în M.O. nr. 365 din 29 mai 2007 s-a realizat un important pas înainte pe
calea adaptării funcţiei publice la standardele impuse de o societate democratică matură.
Articolul 3 al acestei legi enumeră principiile care stau la baza exercitării funcţiei
publice:
 Legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;
 Transparenţă;
 Eficienţă şi eficacitate;
 Responsabilitate în conformitate cu prevederile legale;
 Orientare către cetăţean;
 Stabilitate în exercitarea funcţiei publice;
 Subordonare ierarhică.
Acest statut garantează funcţionarilor publici stabilitate, continuitate, permanenţă,
eficacitate. Un funcţionar public conştient de siguranţa funcţiei sale va fi mai puţin tentat
să abuzeze de puterea discreţionară de care dispune şi va adopta o atitudine transparentă
în faţa persoanelor care încearcă să îl corupă.
Statutul funcţionarului public conţine prevederi referitoare la clasificarea
funcţiilor publice, 106 la structura carierei funcţionarului public,107 la drepturile ( Cap. V,
Secţiunea1, art.27 - 42) şi îndatoririle funcţionarilor publici (Cap. V, Secţiunea a II-a,
art.43-49), la perfecţionarea profesională a funcţionarilor publici (Cap. V, Secţiunea a
III-a, art.50-53), cariera funcţionarilor publici (Cap. VI, Secţiunea 1, art. 54-59,
Secţiunea a II-a, art. 60-61), numirea şi promovarea funcţionarilor publici (Cap. VI,
Secţiunea a III-a, art.62, Secţiunea a IV-a, art. 63-69, Secţiunea a V-a, art. 70-71).
Drepturile funcţionarilor publici cuprind reglementări referitoare la condiţiile de
salarizare ale acestora, la concediile legale de care dispun aceştia, la asistenţa medicală
de care dispun, pensiile de care beneficiază, cât şi asigurarea condiţiilor necesare
desfăşurării muncii în condiţii normale. Tot în categoria drepturilor funcţionarilor
106
Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999, Cap.II, art. 7, al. 1-4, art. 8, al. 1-3, art. 9, al. a-c, art. 10, al. 1-2;
107
Ibidem, Cap.II, art. 9, al. a-c stipulează că există trei categorii de funcinari publici: cu
studii superioare de lunga durata, cu studii superioare de scurta durata, cu studii medii;
fiecare categorie conţine grade, clase, trepte.

76
 publici sunt incluse dreptul la opinie, la tratement nediscriminatoriu, la asociere
sindicală şi la grevă. Îndatoririle funcţionarilor publici se pot rezuma la îndeplinirea cu
profesionalism, imparţialitate, loialitate, corectitudine şi în mod conştiincios a
atribuţiilor de serviciu şi evitarea oricăror activităţi care ar putea prejudicia autoritatea în
cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea. Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta
normele de conduită profesională, le este interzis să accepte sau să pretindă daruri sau
alte avantaje, în considerarea funcţiei lor, au obligaţia de a completa şi actualiza anual
declaraţia de avere şi să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al
incompatibilităţilor. De asemenea, funcţionarul public are dreptul să refuze, în scris şi
motivat, indeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră
ilegale.
Statutul se referă şi la sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor
publici ( Cap. VIII, art. 75-86)108, modificarea, suspendarea şi încetarea raporturilor de
serviciu (Cap. IX, Secţiunea I, art. 87-93; Cap. IX, Secţiunea a II-a, art. 94-96; Cap. IX,
Secţiunea a III-a, art. 97-106).

Prin intermediul acestei legi, Capitolul IV, Secţiunile I si II, art, 21-26 se prevede
înfiinţarea Agenţia Naţionala a Funcţionarilor Publici, organism afat în subordinea
Ministerului Internelornşi Reformei Administrative.
Regulile pe care le conţine acest statut vor acţiona ca principii morale ale
funcţionarilor publici, ghidându-le activităţile în funcţie de prevederile acestuia.
Totodată, nemaifiind atât de expus din punct de vedere politic, funcţionarul public român
va conştientiza că reprezintă interesul public şi că, în exercitarea funcţiei sale, publicul îi
este primul arbitru. Drept urmare, comportamentul său se va adapta în funcţie de
interesul comunităţii pe care o reprezintă şi în funcţie de scopurile organizaţiei din care
face parte.

Cu toate că legislaţia românescă în materie de combatere a comportamentelor

corupte este suficient de completă, normele care să încurajeze comportamente etice sunt
relativ puţine. Deşi s-au creat inclusiv instituţiile necesare pentru a impune legislaţia

108
Potrivit Statutului funcţionarilor Publici, funcţionarii publici răspund: disciplinar (art.
77). contravenţional (art. 83), civil (art. 74) şi penal (art. 86)

77
existentă, aceste instituţii nu sunt în măsură să stimuleze comportamente etice decât
indirect. Măsurile legislative nu sunt capabile decât să sancţioneze comportamnentele
care deviază de la normele impuse şi doar indirect să încurajeze o conduită morală a
administratorilor publici. Pentru a stimula în mod direct comportamente etice în
administraţia publică, este nevoie de exerciţiu direct. Codurile etice şi măsurile de
management orientate către implicarea administratorilor în procesul decizional reprezintă
pârghii adecvate pentru a impune moralitatea şi integritatea în sistemul administrativ.
Codul etic reprezintă o componentă de bază a sistemului educaţional în ceea ce priveşte
etica în administraţia publică, atât pentru a valida imperativele: onestitate, competenţă,
protejarea interesului public, cât şi pentru a exprima idealurile serviciului public în aşa
fel încât să regleze comportamentul funcţionarilor publici. Legislaţia etică este în măsură
să le arate funcţionarilor publici ceea ce nu trebuie să facă însă, nu reprezintă un
adevărat ghid pentru aceştia decât indirect, neajutându-i să descopere care ar fi atitudinea
potrivită în situaţii diferite, ci doar sancţionând acele comportamente care se abat de la
regulă. Statutul conferă siguranţă funcţionarului public, situându-1 în afara imixtiunilor
po lit icu lui. Pentru a se realiza acest lucru, este nevoie însă, pe lângă reglementări etice,
şi de manageri responsabili şi competenţi, care să fie în măsură să stimuleze
administratorii publici să se implice în procesul decizional astfel încât, prin exerciţiu, să
cunoască foarte bine care sunt scopurile şi obiectivele propuse, care sunt metodele prin
care se pot realiza aceste scopuri şi obiective, să reorienteze cultura organizaţională din
cadrul instituţiilor publice, să insiste pe realizarea bunurilor interne, păstrând pe plan
secund realizarea bunurilor externe,109 să identifice principiile etice adecvate pe care se
sprijină realizarea acestor bunuri, care sunt virtuţile asociate acestor principii, 110cât şi de
suportul şi participarea cetăţenilor.
Sporirea normelor şi regulilor nu reprezintă în mod necesar un temei pentru
asigiurarea moralităţii în câmpul administraţiei publice. Rămâne în sarcina managementului
să realizeze acest deziderat. Simpla orientare a managementului către atingerea obiectivelor
specifice domeniului administraţiei publice reprezintă o strategie pe termen scurt. Moralitatea

109
Vezi cap.I, ALASDAIR MacINTYRE, Tratat de morală. Dupa virtute, trad. Catrinel Pleşu, Humanitas,
Bucureşti, 1998;
110
Vezi cap. I, WILLIAM L. RICHTER, FRANCES BURKE, JAMESON W. DOIG,, op. cit.;

78
şi integritatea sunt obiectivele către care trebuie să se orienteze managementul public pe
termen lung iar calitatea morală a procesului decizional reprezintă, în sine, o condiţie în
vederea realizării sustenabile a obiectivelor propuse.

Cu toate că legislaţia românescă în materie de combatere a comportamentelor

corupte este suficient de completă, normele care să încurajeze comportamente etice sunt
relativ puţine. Deşi s-au creat inclusiv instituţiile necesare pentru a impune legislaţia
existentă, aceste instituţii nu sunt în măsură să stimuleze comportamente etice decât
indirect. Măsurile legislative nu sunt capabile decât să sancţioneze comportamnentele
care deviază de la normele impuse şi doar indirect să încurajeze o conduită morală a
administratorilor publici. Pentru a stimula în mod direct comportamente etice în
administraţia publică, este nevoie de exerciţiu direct. Codurile etice şi măsurile de
management orientate către implicarea administratorilor în procesul decizional reprezintă
pârghii adecvate pentru a impune moralitatea şi integritatea în sistemul administrativ.
Codul etic reprezintă o componentă de bază a sistemului educaţional în ceea ce priveşte
etica în administraţia publică, atât pentru a valida imperativele: onestitate, competenţă,
protejarea interesului public, cât şi pentru a exprima idealurile serviciului public în aşa
fel încât să regleze comportamentul funcţionarilor publici. Legislaţia etică este în măsură
să le arate funcţionarilor publici ceea ce nu trebuie să facă însă, nu reprezintă un
adevărat ghid pentru aceştia decât indirect, neajutându-i să descopere care ar fi atitudinea
potrivită în situaţii diferite, ci doar sancţionând acele comportamente care se abat de la
regulă. Statutul conferă siguranţă funcţionarului public, situându-1 în afara imixtiunilor
po lit icu lui. Pentru a se realiza acest lucru, este nevoie însă, pe lângă reglementări etice,
şi de manageri responsabili şi competenţi, care să fie în măsură să stimuleze
administratorii publici să se implice în procesul decizional astfel încât, prin exerciţiu, să
cunoască foarte bine care sunt scopurile şi obiectivele propuse, care sunt metodele prin
care se pot realiza aceste scopuri şi obiective, să reorienteze cultura organizaţională din
cadrul instituţiilor publice, să insiste pe realizarea bunurilor interne, păstrând pe plan
secund realizarea bunurilor externe, să identifice principiile etice adecvate pe care se

79
sprijină realizarea acestor bunuri, care sunt virtuţile asociate acestor principii, cât şi de
suportul şi participarea cetăţenilor.

Curs 14. RECAPITULARE

TEME EXAMEN:
1. Definiţi conceptele de bunuri interne/inerente, bunuri externe, practică şi
virtute în concepţia lui Alasdair MacIntyre. Delimitaţi relaţiile dintre aceste
concepte prin exemplificare în cadrul administraţiei publice.
2. Definiţi termenii de teleologie şi deontologie. Care dintre cele două abordări
consideraţi că se pretează cel mai bine în cazul administraţiei publice. Argumentaţi
răspunsul dvs.
3. Dezbateţi relaţia dintre politic şi administraţie publică din punctul de vedere al lui
Woodrow Wilson.
4. Argumentaţi de ce funcţionarii publici profesionişti reprezintă o condiţie pentru
un serviciu public responsabil.
5. Enumeraţi şi argumentaţi cele trei atutudini mentale considerate de către Paul H.
Appleby necesare pantru ca administraţia publică să funcţioneze la parametrii
optimi.
6. Enumeraţi şi argumentaţi cele trei calităţi morale pe care funcţionarul public
trebuie să şi le însuşească astfel încât să realizeze cu succes sarcinile impuse de
serviciul public.
7. Care este diferenţa dintre conceptele de responsabilitate şi răspundere în
administraţia publică?
8. Comentaţi diferenţa dintre normele morale/juridice/religioase. Formulaţi pentru
fiecare categorie conceptuală câte un exemplu.
9. Ce sunt valorile morale? Formulaţi trei exemple.
10. Definiţi conceptele de etică a neutralităţii, respectiv etică a structurii, concepte
elaborate de Dennis F. Thompson în eseul intitulat The Possibility of Administrative
Ethics.

80
11. Argumentaţi care este relaţia ditre etica pesonală şi cea instituţională (Dennis F.
Thompson, Ethics in Congres. From Individual to Institutional Corruption, The
Brooking Institution, Washington, 1995).
12. Cum se pot implementa valori morale prin intermediul structuri organizaţionale?
Exemplificaţi o situaţie în care structura organizaţională funcţionează ca un scut,
protejându-se de imixtiuni.
13. Daţi un exemplu de organizaţie care se pretează considerentelor Teoriei X (Mc
Gregor).
14. Daţi un exemplu de organizaţie care se pretează considerentelor Teoriei Y (Mc
Gregor).
15. Daţi un exemplu de organizaţie care se pretează considerentelor Teoriei Z
(William G. Ouchi).
16. Care este rolul jucat de leadership în promovarea eticii în cadrul culturii
organizaţionale. Formulaţi un exe,plu concret de leader care a impus elemente
etice în cultura organizaţională.
17. Formulaţi un exemplu în care cultura organizaţională respinge noi valori.
Imaginaţi-vă că sunteţi un manager care doreşte să impună o nouă valoare în
cultura orgaizaţională şi vă loviţi de respingerea angajaţilor. Găsiţi o modalitate de
a impune valoarea respectivă, fără ca acest lucru să îmbrace forma unei reguli
prestabilite.
18. Definiţi fenomenul corupţiei prin prisma abordării tradiţionale, specificând care
sunt neajunsurile acestei definiţii.
19. Definiţi fenomenul corupţiei prin prisma abordării revizioniste centrate pe interes
public, specificând care sunt neajunsurile acestei definiţii.
20. Definiţi fenomenul corupţiei prin prisma abordării revizioniste centrate pe datorie
publică, specificând care sunt neajunsurile acestei definiţii.
21. Definiţi fenomenul corupţiei prin prisma abordării revizioniste centrate pe piaţă,
specificând care sunt neajunsurile acestei definiţii.
22. Definiţi fenomenul corupţiei prin prisma fenomenului cultural, specificând care
sunt neajunsurile acestei definiţii.

81
23. Definiţi fenomenul corupţiei din punct de vedere politic, specificând care sunt
neajunsurile acestei definiţii.
24. Care consideraţi că este rolul opiniei publice în lupta împotriva corupţiei şi cum
consideraţi că ar trebui să se manifeste acesta?
25. Argumentaţi de ce natura dezvoltării statului este considerată a fi una dintre
cauzele corupţiei administrative.
26. Argumentaţi de ce factorul economic (manifestat prin intervenţia crescândă a
statului în economie) este considerat a fi una dintre cauzele corupţiei
administrative.
27. Argumentaţi de ce longevitatea unri grupări politice la guvernare este considerată
a fi una dintre cauzele corupţiei administrative.
28. Argumentaţi de ce natura relaţiei administraţie –client este considerată a fi una
dintre cauzele corupţiei administrative.
29. Argumentaţi de ce lipsa funcţionarilor publici profesionişti este considerată a fi
una dintre cauzele corupţiei administrative.
30. Argumentaţi de ce corupţia determină înşelarea aşteptărilor publice.
31. Argumentaţi de ce corupţia determină creşterea costurilor.
32. Argumentaţi de ce corupţia determină tergiversarea luării deciziilor publice.
33. Argumentaţi de ce corupţia determină selecţia ineficace a firmelor.
34. Argumentaţi de ce corupţia determină scăderea încrederii în stat.
35. Analizaţi o formă de manifestare a corupţiei administrative (fraudă, trafic de
influenţă, conflict de interese, abuz, luare de mită, minciună, foloase necuvenite) şi
daţi un exemplu concret de situaţie întâlnită în viaţa cotidiană fără a specifica
datele personale ale celor implicaţi.
36. Ce reprezintă codurile etice şi care este rolul lor în administraţia publică?
Încercaţi să va imaginaţi ce principii ar trebiu să conţină un cod etic al
funcţionarului în România.
37. Ce componente ar trebui să conţină o legislaţe etică? Alegeţi una dintre cele patru
componente şi analizaţi-o în cazul legislaţiei româneşti.
38. De ceste important să existe un stat al funcţionarului public?

82
39. Care consideraţi că este elementul deficitar al eticii în administraţia publică
românească (legislaţia, lipsa codificării etice, un management neorientat către
promovarea valorilor etice, un electorat neparticipativ)? Argumentaţi alegerea
făcută de dvs.
40. Imaginaţi-vă că sunteţi manager al unui departament al unei instituţii
publice. Subalternii dvs. Pleacă săptămânal la un curs de formare in afara
localităţii, însă nu foarte departe de casă. Costurile cu transportul, masa şi
cazarea le sunt decontate. Cu toate acestea, fiind relativ aproape de casă, toţi
se întorc seara în localitatea de domiciliu. Cei mai mulţi dintre ei, deşi nu
stau la hotel şi nu manâncă la restaurant, preferând sa vină acasă şi să
manânce acasă si, de asemenea, să doarmă acasă, aduc spre decontare
documente care atestă şederea lor la hotel şi efectuarea unor cheltuieli cu
masa. Ce faceţi în această situaţie? Le permiteţi să deconteze respectivele
cheltuieli, deşi ştiţi că ele nu au fost efectuate, considerând că oricum nu este
vorba de sume mari şi, oricum, au fost prevazute fonduri de către instituţie
în acest sens? Sau le atrageţi atenţia, avertizându-i că se află într-o situaţie în
care încalcă normele morale ale colectivului dvs.? Argumentaţi răspunsul
ales.
41. Trebuie să vă printaţi cursurile pe care le-aţi primit prin e.mail de la
profesorii dvs. La dvs. la serviciu există o imprimantă profesională care v-ar
ajuta foarte mult, deoarece ar lista cursurile într-un timp foarte scurt şi v-ar
scuti de banii pe care ar trebui să îi plătiţi în oraş, pentru un asemenea
serviciu. Ce faceţi? Listaţi cursurile la serviciu? Argumentaţi alegerea
făcută.
42. Lucraţi la serviciul de autoritate tutelară al primăriei din localitatea dvs. Vă
confruntaţi cu următoarea situaţie: aveţi un caz al unui tinere fete minore,
proaspătă mămică a unui nou născut de doar două luni. Mama a fugit din locul
unde a fost instituţionalizată, a trait in concubinaj cu un baiat, de asemenea
institutionalizat si minor, şi a făcut un copil cu acesta din urmă. Tocmai ati dat de
urma lor, ambii fiind căutaţi pentru că au fugit din locurile unde erau
instituţionalizaţi. Tânărul tătic lucrează în construcţii pentru a-şi întreţine familia.

83
 Iată o situaţie dilematică: dacă îi duceţi înapoi, pe părinţii minori, în instituţia de
unde provin, nou-născutul ar lua şi el drumul unei alte instituţii, ati strica tânăra
lor familie, pentru că i-ati despărţi atât pe părinţi, cât şi pe părinţi de copilul lor,
însă v-ati face datoria pe care o presupune serviciul dvs. Dacă nu raportaţi că i-ati
găsit şi îi lăsaţi să se descurce singuri, nu le stricaţi micuţa lor familie şi copilul ar
creşte lăngă părinţii lui, însă comportamentul dvs. nu ar fi în conformitate cu
normele presupuse de serviciul dvs. şi de fişa postului. Cum procedaţi?
Argumentaţi alegerea făcută.
43. Lucraţi la departamentul de achiziţii publice al primăriei din localitatea dvs.
Tocmai s-a organizat o licitaţie publică şi, în urma licitaţiei, a fost selectată o fimă
privată pentru a executa o anumită lucrare. Aţi participat şi dvs. la procesul de
selecţie al frimelor care au depus documentaţie în vederea căştigării proiectului.
Din documentaţia despusă, o altă firmă, decât cea selectată, oferea condiţii mai
bune decât firma care a câştigat selecţia. Din punct de vedere legal, sunt întrunite
toate condiţiile de ambele firme, prin urmare, nu s-a produs nici un fel de
ilegalitate în procesul de selecţie. Insă, firma care a câştigat proiectul este o firmă
care îl are ca principal acţionar pe un cetăţean de naţionalitate română iar cealaltă
firmă îl are ca principal acţionar pe un cetăţean de naţionalitate maghiară.
Suspectaţi că criteriul de departajare dintre cei doi a fost cel al naţionalităţii, fiind
preferată firma cu acţionarul român. Cum procedaţi? Semnalaţi acest lucru sau
nu? Argumentaţi răspunsul dvs.

BIBLIOGRAFIE:

SURSE PRIMARE:
1. ARISTOTEL, Etica Nicomahică, trad. Stella Petecel, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti ,1988;
2. ARISTOTEL, Politica, trad. Alexander Baumgarten, Ed. IRI, Bucureşti, 2001;

84
 3. CICERO, Opere alese, vol.II, trad. de Aristotel Pârcălăbescu, Ed. Univers,
Bucureşti, 1973;
4. KANT, IMMANUEL, Întemeierea metafizicii moravurilor, trad de Filotheia
Bogoiu, Valentin Mureşan, Miki Ota, Radu Gabriel Pârvu, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2007;
5. KANT, IMMANUEL, Critical Assesements, edited by Ruth F. Chadwick, vol. I-
IV, Routledge, 1992;
6. MACHIAVELLI, NICCOLO, Măştile puterii,trad.de Nina Façon şi Lăcrămioara
Petrescu, Institutul European, Iaşi, 1996;
7. MACHIAVELLI, NICCOLO, Principele, trad. de Nina Façon, Ed. Antet, f.a.;
8. MILL, JOHN STUART, Utilitarismul, trad. de Valentin Mureşan, Ed.
Alternative, Colecţia Filosofie şi Societate, Bucureşti, 1994;
9. MILL, JOHN STUART, Despre libertate, trad. de Adrian Paul Iliescu,
Huamnitas, Bucureşti, 2005;
10. PLATON, Republica, trad. de Andrei Cornea, Ed. Teora, Colecţia Universitas,
Bucureşti,1998;

SURSE SECUNDARE:
1. ADAMS, GUY B., BALFOUR, DANNY L., Unmasking Administrative Evil,
Sage- Publications Inc., London, Great Britain, 1998;
2. ALMOND, GABRIEL A. şi VERBA, SIDNEY, Cultura Civică, Ed. DuStyle,
Bucureşti,1996;
3. APPIAH, KWAME ANTHONY, Cosmopolitanism. Ethics in a world of
strangers, WW Northon&Company, New Zork, 2006;
4. APPLBAUM, ARTHUR, ISAK, Ethics for Adversaires: The Morality of Roles in
Public and Professional life, Princeton University Press, 1999;
5. AUDI, ROBERT, The Good in the Right. A Theory of Intuition and
Intrinsec Value, Princeton University Press, 2004;
6. BARNES, JONATHAN, Aristotel, Humanitas,Bucureşti, 1996;
7. BILLINGTON, RAY, Living Philosophy, third edition, Routledge, London, 2003;

85
8. BOARI,VASILE. Filosofia şi condiţia morală a cetăţii, Ed.Dacia, Cluj-Napoca,
1991;
9. BOCK, GISDA, SKINNER, QUENTIN, VIROLI, MAURIZIO, Machiavelli and
Republicanism, Cambridge University Press, 1999;
10. BRETT, ANNABEL S., Liberty, right and nature. Individual Rights in Later
Scholastic Thought, Cambridge University Press, 1997;
11. CHAPMAN, RICHARD A. (ed.), Ethics in Public Service, Edinburgh University
Press, 1993;
12. COMPTE-SPONVILLE, ANDRÉ, Mic tratat al marilor virtuţi, trad. de Dan
Radu Stănescu, Bogdan Udrea şi Corina Hădăreanu, Ed. Univers, Bucureşti,
1998;

13. COOPER, PHILLIP J., BRADY, LINDA P., HIDALGO-HARDEMAN,

OLIVIA, HYDE ALBERT, NAFF, KATHERINE C., OTT, STEVEN J., WHITE,
HARVEY, Public Administration for the Twenty-First Century, Harcourt
Brace&Co. Florida, U.S.A., 1998;
14. COOPER, TERRY L., Handbook of Administrative Ethics, Marcel Dekker, Inc,
New York,1994;
15. COOPER, TERRY, L. (ed.), Handbook of Administrative Ethics, second edition,
Marcel Dekker Inc. California, 2001;
16. COOPER, TERRY, L., The Responsible Administrator. An Approach to Ethics
for the Administrative Role, Jossey Bass, San Francisco, 2006;
17. COZIC, CHARLES P., Politicians and Ethics, Greenhaven Press Inc., San Diego,
U.S.A., 1996;
18. CRĂCIUN, DAN; MORAR, VASILE; MACOVICIUC, VASILE, Etica
afacerilor, Paideia, Bucureşti, 2005;
19. FARAZMAND, ALI, Modern Style of Government, Sage- Publications Inc.,
California, U.S.A., 1997;
20. FREDERICK, ROBERT E., A companion to business ethics, Blackwell
Publishing, 1999;
21. GAWTHROP, LOUIS, C. Public Sector Management. Systems and Ethics,
Bloomington, Indiana University Press, 1984;

86
22. GENSLER, HARRY J; SPURGIN, EARL W.; SWINDAL, JAMES C., Ethics.
Contemporary readings, Routledge,2004;
23. GEURAS, DEAN, GAROFALO, CHARLES, Practical Ethics in Public
Administration, Viena, Virginia, Management Concepts, Inc., 2005;
24. GOLEMBWIESKI, ROBERT, Organization Development (Ideas and Issues),
Transaction Publishers, New Jersey, U.S.A., 1989;
25. GOODIN, ROBERT, Political Theory and Public Policy, The University of
Chicago Press, 1984;
26. GOODSELL, CHARLES, T., The Case for Bureaucracy. A Public Administrator
Polemic (fourth edition), CQ Press, Washington D.C., 2004;
27. GUTMAN, AMY, THOMPSON, DENNIS, F., Ethics and Politics. Cases and
Comments, Thompson Wadsworth, 2006;
28. GUTMAN, AMY; THOMPSON, DENNIS, Ethics and Politics, Nelson-Hall
Inc..Chicago, U.S.A.,1997;
29. HEYWOOD, ANDREW, Political Theory. An introduction, Mac Millan Press,
London, 1999;
30. HEYWOOD, PAUL, Political Corruption, Blackwell Publishers, 108 Cowley
Road, Oxford, UK,1997;
31. JOHNSTON, MICHAEL, Corupţia şi formele sale, trad. de Silvia Chirilă,
Polirom, Iaşi, 2007;
32. KIEL, DOUGLAS L., Managing Chaos and Complexity in Government. A New
Paradigma for Managing Change, Innovation and Organizational Renewal,
Jossey Bass Publishers, San Francisco, U.S.A., 1994;
33. KOTKIN, STEPHEN, SAJÓ, ANDRÁS (eds.), Political Corruption in
Transition. A Skeptic’s Handbook, Central European University Press, Budapest,
2002;
34. KNOTT, JACK, H., MILLER, GARY, J., Reforming Bureaucracy. The Politics
of Institutional Choice, Prentice-Hall Inc., New Jersey, U.S.A., 1987;
35. KROY, MOSHE, Moral Coompetence. An application of Moral Logic to
Rationalistic Psychology, Mouton, The Hague, Paris, 1975;

87
36. KWAME, ANTONY APPIAH, Cosmopolitanism. Ethics in a world of strangers,
WWNorthon &Company, London,2006;
37. LANE, FREDERICK, S., Current Issues in Public Administration, St. Martin
Press Inc., New York, U.S.A., 1994;
38. LANE, ROBERT E, Political Ideology, Why the American Common Man
Believes What He Does, New York The Free Press, 1962;
39. LIICEANU, GABRIEL, Despre minciună, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006;
40. LUTRIN, CARL, E., SETTLE, ALLEN, K., American Public Administration-
Concept and Cases, Prentice-Hall, New Jersey, U.S.A., 1992;
41. MacINTYRE, ALASDAIR, Tratat de morală. Dupa virtute trad. Catrinel Pleşu,
Humanitas, Bucureşti, 1998;
42. MacINTYRE, ALASDAIR, A Short History of Ethics, Routledge, 2002;
43. MADSEN, PETER; SHAFRITZ,JAY M., Essentials of Government Ethics, A
Meridian Book, 1992;
44. McGREGOR, D., The Human Side of Enterprise, Mc Graw-Hill, New York,
1960;
45. MILLER, WILLIAM L., GRØDELAND, ÅSE B., KOSHECHKINA,
TATYANA Y., A Culture of Corruption? Coping with Government in Post-
Communist Europe, Central European University Press, 2001;
46. MOORE, MARK, H., Creating Public Value-Strategic Management in
Government, Harvard University, London, U.K., 1997;
47. MORAR, VASILE, Etica în afaceri şi politica, Ed. Universităţii din Bucuresti,
Bucuresti, 2006;
48. MUREŞAN, VALENTIN, Comentariu la Etica Nicomahică, Humanitas,
Bucureşti, 2006;
49. MUREŞAN, VALENTIN, Comentariu la Republica lui Platon, Paideia,
Bucureşti, 2006;
50. MUREŞAN, VALENTIN, Utilitarismul lui John Stuart Mill, Paideia, Bucureşti,
2002;

88
51. OSBORNE D.; GAEBLER,T., Reinventing Government: How the Enterprenurial
Spirit is Transforming the Public Sector, Addison-Wesley, Reading Mass, U.S.A.,
1992;
52. PĂUNESCU, MIHAI, Management public în România, Polirom, Iaşi, 2008;
53. PETERS, GUY, B., Politics of Bureaucracy, Longman, New York, 1989;
54. PLEŞU, ANDREI, Minima moralia, Humanitas, Bucureşti, 2005, 2006;
55. RACHELS, JAMES, Introducere în etică, trad. de Daniela Angelescu, Ed. Punct,
Bucureşti, 2000;
56. RAZ, JOSEPH, Ethics in the Public Domain-Essays in the Morality of Law and
Politics, Clarendon, U.S.A., 1994;
57. RICHTER, WILLIAM L., BURKE, FRANCES, DOIG JAMESON W.,
Combating Corruption, Encouraging Ethics, American Society of Public
Administration, 1990;
58. ROHR, JOHN, A., Ethics for Bureaucrats, Marcel Dekker Inc., New York, 1989;
59. ROSS, DAVID, Aristotel, Humanitas, Bucureşti, 1998;
60. SALAMON, LESTER M., The Tools of Government: A Guide to the New
Governance, Oxford University Press, New York, 2002.
61. SCHEIN, EDGAR, H., Organizational Culture and Leadership, Jossey-Bass Inc.,
San Francisco, U.S.A., 1992;
62. SINGER, PETER, Tratat de etică, trad coordonată de Vasile Boari şi Raluca
Mărincean, Polirom, Iaşi, 2006;
63. SHAFRITZ, JAY M., HYDE, ALBERT C., Classics of Public Administration,
Harcourt Brace&Co, Florida, U.S.A., 1997;
64. SHAFRITZ, JAY, M., OTT, STEVEN, J., (eds.) , Classics of Organization
Theory, 5th edition, Harcourt College Publishers, 2001;
65. SHAFRITZ, JAY M., RUSSEL, E.W., Introducing Public Administration third
edition, Longman, 2003;
66. STILLMAN, RICHARD, J., Public Administration-Concepts and Cases sixth
edition, Haugton Mifflin Company, U.S.A., 1996;

89
 67. THOMPSON, ARTHUR A., STRICKLAND, A. J.III, Strategic Management-
Concept and Cases, seventh edition, Von Hofiman Press, New York, U.S.A.,
1993;
68. THOMPSON, DENNIS, F., Ethics in Congress. From Individual to Institutional
Corruption, The Brooking Institution, Washington, 1995;
69. THOMPSON, DENNIS, F., Political Ethics and Public Office, Harvard
University Press,
70. VEDINAŞ, VERGINIA, Statutul funcţionarilor publici, Universul Juridic,
Bucureşti, 2009;
71. VEDINAŞ, VERGINIA, Deontologia vieţii publice, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007;
72. VLĂDUŢESU, GHEORGHE., O enciclopedie a filosofiei greceşti, Paideia,
Bucureşti, 2001;
73. VLĂSCEANU, MIHAELA, Organizaţii şi comportament organizaţional,
Polirom, Iaşi, 2003;
74. WEBER, MAX, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, trad. de Ihor Lemnij,
Humanitas, Bucreşti, 1993;
75. WILLIAMS, BERNARD, Introducere în etică, trad. de Valentin Mureşan, Ed.
Alternative, Bucureşti, 1993;
76. Codul Penal al României, Best Publishing, Bucureşti, 2009;

ARTICOLE:
1. BECKER, THOMAS, Integrity in organizations: Beyond honesty and
conscientiousness,in Academy of Management Review Vol. 23 (1998) No. 1, pp.
154-161;
2. CALHOUN, LAURIE, The problem of “dirty hands” and corrupt leadership, in
The Independent Review Vol. 8(winter 2004), pp. 363-385;

90
3. COOPER, TERRY, L, Big questions in administrative ethics: A need for a
focused, collaborative effort, in Public Administration Review Vol. 64 (2004), No.
4;
4. DEKKER, PAUL, Political Cynicism; a Hard Feeling or an Easy Way to
Maintain Distance, papaer presented at the political pshychology section of the
European Consortium for Political Research Conference, 8-11 Sept. 2005,
Budapest;
5. GILBERT, CHARLES, E., The Framework of Administrative Responsibility, in
The journal of Politics, Vol. 21, No. 3 (Aug., 1959), pp. 373-407;
6. 13. GOLDNER, FRED H; RITTI, R. RICHARD; FERENCE, THOMAS P, The
Production of Cynical Knowledge in Organizations, in American Sociological
Review, Vol. 42, No.4 (Aug.,1977), pp.539-551;
7. JONES, W.T., Public Roles, Private Roles and Differential Moral Assessments of
Role Performance, in Ethics, Vol. 94, No.4 (Jul., 1984), pp.603-620;
8. KAPTEIN, MUEL et al, Demonstrating Ethical Leadreship by Measuring Ethics:
A Survey of U.S. Public servants, in Public Integrity, Vol. 7 (2005), No. 4,
pp.299-311;
9. MAESSCHALCK, JEROEN, The impact of new public management reforms on
public servants’ ethics: Towards a theory, in Public Administration Vol. 82
(2004) No.2, pp. 456-489;
10. MAESSCHALCK, JEROEN, Approaches to Ethics Management in the Public
sector, in Public Integrity, (2004-2005), No. 1, pp. 21-41;
11. MENZEL, DONALD, Research on ethics and integrity in governance: A review
and assessment, in Public Integrity 7 (2005), No. 2., pp. 147-68;
12. NABATCHI, TINA, Some Preliminary Frameworks for Understanding and
Evaluating Citizen Participation in Public Administration, paper presented at the
First Global Dialogue on Ethics in Public Administration, 27-30 may 2009,
Amsterdam;
13. PALIDAUSKAITE, JOLANTA, Codes of ethics in transitional democracies: A
comparative perspective, in Public Integrity 8 (2005-06): 1, pp. 35-48;

91
14. RIJKHOFF, SANNE A.M. ,The Dark side of politics: Kynicism, Cynism and

Hope, paper presented at the 4th Annual European Consortium for Political
Research Conference, 6-8 Sept. 2007, Pisa;
15. ROURKE, FRANCIS, E., Bureaucracy in Conflict: Administrators and
professionals, in Ethics, Vol. 70, No.3 (Apr., 1960), pp.220-227;
16. SCHYNS, PEGGY and KOOP, CHRISTEL, Political Cynicisn: Measurement
Characteristics and Consequences of a Growing Phenomenon, paper presented at
the 30th Annual Scientific Meeting of International Society of political
Psychology, 4-7 July, 2007, Portland, Oregon;
17. SWANTON, CHRISTINE, A Virtue Ethical Account of Right Action, in Ethics,
Vol. 112, No.1 (Oct., 2001), pp.32-52;
18. THOMPSON, DENNIS, F., Ascribing Responsability to Advisers in Government,
in Ethics, Vol. 93, No. 3 (Apr., 1983), pp. 546-560;
19. THOMPSON, DENNIS F., Mediate Corruption: The Case of Keating Five, The
American Political Science Review, Vol. 87, No. 2 (Jun., 1993), pp.369-381;

20. THOMPSON, DENNIS F., Moral Responsibility of Public Officials: The

Problem of Many Hands, The American Political Science Review, Vol. 74, No.4
(Dec., 1980), pp. 905-916;
21. DE VRIES, MICHEL, Can you afford honesty? A comparative analysis of ethos
and ethics in local government, in Administration and Society Vol. 34 (2002), No.
3, p. 309-334;
22. VIRTANEN, TURO, Changing competences of public managers: Tensions in
commitment, in International Journal of Public Sector Management Vol. 14
(2000) No. 4, pp. 333-341;
23. WALDO, DWIGHT, Public Administration, in The Journal of Politics, vol.30,
No.2 (May), 1968, pp.443-479;
24. WARREN, MARK E., What Does Corruption Mean in a Democracy, in
American Journal of Political Sciences, Vol. 48, No. 2 (Apr., 2004), pp.328-343,
25. WARREN, MARK E., Democracy and Deceit: Regulating Appearences of
Corruption,in American Journal of Political Science, vol 50, No.1 (Jan., 2006),
pp. 160-174;

92
 26. WRIGHT, QUINCY, Moral Standards in Government and Politics, in Ethics,
Vol. 64, No. 3 (Apr., 1954), pp. 157-168;

RECENZII:
1. BUCK, SUSAN, J., review on N. DALE WRIGHT, Papers on the Ethics of
Administration, in The American Political Science Review, Vol. 83, No. 4 (Dec.,
1989), pp.1406-1407;
2. DOBEL, PATRICK, J., review on KATHRYN G. DENHARDT, The Ethics of
Public Service: Resolving Moral Dilemmas in Public Organizations, in The
Journal of Politics, Vol. 51, No. 3 (Aug., 1989), pp. 779-772;
3. EALY, STEVEN, D., review on DENNIS F. THOMPSON, Political Ethics and
Public Office, in The Journal of Politics, Vol. 50, No. 4 (Nov., 1988), pp. 1140-
1142;
4. FLACKS, RICHARD, review on JEFFREY C. GOLDFARB, The Cynical
society: The Culture of Politics and the Politics of Culture in American Life, in
The American journal of Sociology, Vol. 97, No. 4 (Jan., 1992), pp. 1189-1190;
5. HARTWIG, RICHARD, E., review on JOEL L. FLEISHMAN, LANCE
LIEBMAN, MARK H. MOORE, Public Duties: The Moral Obligations of
Government Officials, in The American Political Science Review, Vol. 76, No. 3
(Sept., 1982), pp.656;
6. KEARNEY, RICHARD, C., review on LOUISE C. GAWTHROP, Public Sector
Management, Systems and Ethics, in The American Political science Review,
Vol. 79, No. 1 (Mar., 1985), pp. 204-205;
7. KELLNER, DOUGLAS, review on JEFFREY C. GOLDFARB, The Cynical
society: The Culture of Politics and the Politics of Culture in American Life, in
The American Political Science Review, Vol. 86, No. 2 (Jun., 1992), pp. 536-537;
8. MERELMAN, RICHARD M., review on JEFFREY C. GOLDFARB, The
Cynical society: The Culture of Politics and the Politics of Culture in American
Life, in Political Science Quarterly, Vol. 106, No.4 (Winter, 1991-1992), pp. 725-
727;

93
9. MOLSTAD, CLARK, review on DONALD L. KANTER; PHILIP H. MIRVIS,
The Cynical Americans: Living and Working in an Age of Discontent and
Disillusion, in Contemporary Sociology, Vol. 19, No.3 (May, 1990), p.398;
10. RAADSCHELDERS, JOS, C.N., review on DONALD F. KETTL, The
Transformation of Governance: Public Adminstration for Twenty-First Century
America, in The Journal of PoliticsI, Vol. &&, No.3 (Aug. 2004), pp. 989-991;
11. ROGIN, MICHAEL, review on JEFFREY C. GOLDFARB, The Cynical society:
The Culture of Politics and the Politics of Culture in American Life, in The
Journal of Politics, Vol. 54, No. 3 (Aug., 1992), pp. 906-908;
12. SAYRE, WALLACE, S., review on PAUL H. DOUGLAS, Ethics in
Government, GEORGE A. GRAHAM, Morality in American Politics,
COMMISSION ON ETHICS IN GOVERNMENT, Ethical standards in
Government Establishment, in The American Political Science Review, Vol. 47,
No. 2 (Jun., 1953), pp. 548-549;
13. WHITE, LEONARD, D., review on PAUL H. APPLEBY, Morality and
Administration in Democratic Government, in The Journal of Political Economy,
Vol. 60, No.4 (Aug., 1952), pp. 358-359;

LEGI:

1. Legea nr. 115 din 6 octombrie 1996, pentru declararea şi controlul averii
demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control
şi a funcţionarilor publici, actualizată până la data de 21 aprilie 2008,
2. Legea nr. 188 din 9 decembrie 1999, privind statutul funcţionarilor publici,
republicată în 29 mai 2007;
3. Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001, a administraţiei publice locale, republicată şi
actualizată până la data de 3 iulie 2008;
4. Legea nr. 78 din 8 mai 2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie, actualizată până la data de 1 aprilie 2007;
5. Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, privind liberul acces la informaţiile de

94
 interes public, actualizată până la data de 29 iunie 2007;
6. Ordonanţa de Urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002, privind Direcţia Naţională
Anticorupţie, actualizată până la data de 7 septembrie 2006;
7. Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul
de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, modificată şi completată de OUG
nr. 40/2003;
8. Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003, privind transparenţa decizională în
administraţia publică;
9. Legea nr. 571 din 14 decembrie 2004, privind protecţia personalului din
autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări
ale legii;
10. Legea nr. 7 din 8 februarie 2004, privind Codul de conduită al funcţionarilor
publici, republicată;
11. Legea nr. 144 din 21 mai 2007, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Agenţiei Naţionale de Integritate, actualizată până la data de 21 aprilie 2008;
12. CODUL PENAL al ROMÂNIEI din 16.04.1997 (Art. 254-258), Best Publishing,
Bucureşti, 2009;
13. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, publicată în M.O. nr. 767/31 octombrie 2003.

SURSE ELECTRONICE:
mwu.eb.com; iunie 2009;
http://recensamant.referinte.transidex.ro; 14 iulie 2009;

95
96