Ispitele societatii post comuniste

Cuvantul "ispita" are un dublu sens, cel putin din punct de vedere teologic. Mai intai
are un sens inocent: "incercare", proba la care te supui sau la care esti supus deseori
de Dumnezeu. Asa se talcuieste in mod corect rostirea: "Si nu ne duce pe noi in
ispita". Eroarea celor mai multi provine de la faptul ca ii atribuie cuvantului "ispita"
sensul de "pacat" si este de neinteles cum il rugam pe Dumnezeu ca El insusi sa nu
ne duca pe noi in pacat. Si, totusi, textele originale asa se traduc foarte corect.

Ispitele societatii post comuniste

Cuvantul "ispita" are un dublu sens, cel putin din punct de vedere teologic. Mai intai
are un sens inocent: "incercare", proba la care te supui sau la care esti supus deseori
de Dumnezeu. Asa se talcuieste in mod corect rostirea: "Si nu ne duce pe noi in
ispita". Eroarea celor mai multi provine de la faptul ca ii atribuie cuvantului "ispita"
sensul de "pacat" si este de neinteles cum il rugam pe Dumnezeu ca El insusi sa nu
ne duca pe noi in pacat. Si, totusi, textele originale asa se traduc foarte corect.

Este vorba doar de justa interpretare a cuvantului: "Si nu ne duce pe noi in

incercare". Cu alte cuvinte, rugaciunea noastra catre Dumnezeu - sa nu ne dea mai
mult decat putem indura. Este foarte adevarat ca, in clipa in care Dumnezeu te pune
la incercare sau permite sa fii pus la incercare, iti ofera si calea, sansa de a iesi din
ea. Totusi, este posibil ca in putinatatea puterilor noastre sa nu fim in stare sa
depasim incercarea la care suntem supusi, si atunci il rugam pe Dumnezeu sa ne
ajute, pentru ca ne spune Domnul: "Fara Mine nu puteti face nimic".

Sensul al doilea este acela de "pacat". Aici as crede ca cei care au formulat subiectul
s-au gandit la al doilea inteles, acela de "pacat": care ar fi pacatele societatii post-
comuniste? Sau, daca vreti, tentatiile; tentatia este calea care te duce catre pacat,
sau pe care esti atras spre pacat. Nu stiu daca m-am gandit la toate, si cred ca ceea
ce voi spune eu in aceasta seara se poate constitui mai degraba intr-un nucleu care
ar putea fi dezvoltat, de mine sau de altcineva, pe teme si subteme.

Cred insa ca prima tentatie a fost aceea de a spera prea mult. Odata cu revolutia
(sa-i zicem, totusi, asa) s-au pus foarte mari sperante in schimbare, adica s-a crezut
intr-o schimbare radiŹcala si imediata a puterii politice: cade dictatura comunista,
cade dictatorul, imediat se instaureaza o alta epoca de aur, dar autentica, fara
teroare si fara compromisuri. Cred ca s-a sperat foarte mult in acest sens, mai mult
decat ne este permis; (de aceea, facand o paranteza, Biserica este extrem de
prudenta atunci cand, in materie de speranta sau deznadejde, nurecomanda
excesele.

A spera in bunatatea lui Dumnezeu mai mult decat trebuie constituie un pacat; si a
nu spera deloc in bunatatea lui Dumnezeu, a cadea in deznadejde, este iarasi un
pacat). Ei bine, eu cred ca s- a facut un exces de speranta atunci, s- a sperat enorm
de mult, fara nici un fel de limita, si acest exces de speranta al societatii post-
comuniste imediate explica excesul de deznadej de care ne pandeste, in momentul
de fata, dupa noua ani de la revolutie. Cadem in latura cealalta: nu mai pastram
echilibrul intre nadejde si deznadejde; se pare ca din tot ceea ce vedem ca se
intampla in tara noastra, totul este facut sa ne hraneasca deznadejdea. Am citit in
presa, zilele trecute, un fel de scrisoare deschisa a cuiva catre stapanire si care
spunea: "Nu mi-ati luat altceva decat speranta, pentru ca am sperat ca va fi mai
bine, ca se va intampla o schimbare reala care nu s- a intamplat, cel putin pana in
momentul de fata".

Personal, cred ca totul nu este inca pierdut si ca nu avem dreptul sa cadem in

deznadejde, dar cred ca acestea doua se pot inscrie in tentatiile - sau ispitele -acestei
societati post-comuniste.

Am cazut si in niste naivitati, daca vreti, copilarii. De indata ce s-a comunicat ca

pasaportul nu mai reprezinta o problema sica oricare cetatean poate sa-si obtina unul
in termen foarte scurt - o zi, doua sau trei - de la cel mai apropiat post de politie, cei
mai multi cetateni s-au repezit sa-si faca pasapoarte, imi spunea cineva foarte
apropiat: "Ma duc la politie sa-mi scot pasaportul!" "Dar unde vrei sa pleci?" "Nu plec
nicaieri, dar sa stiu eu ca-l am". Atat de mult si-au dorit cetatenii acestei tari sa aiba
un pasaport... Era un fel de vis greu de atins, realizat uneori cu compromisuri, incat
omul dorea sa aiba un pasaport, sa-l aiba in mana, sa-l pipaie si sa se convinga ca in
tara romaneasca se poate obtine un pasaport in virtutea caruia se poate pleca in
strainatate...

Dar eu m-as concentra asupra unei ispite mai largi, si care la inceput ar putea sa
para un paradox. Tinerii din decembrie nu au cerut, pe strada, nici paine, nici salarii,
ci libertate. Au fost credinciosi; stim cu certitudine ca pe strazi s-a strigat "exista
Dumnezeu", ca s-a rostit, deseori in genunchi, Tatal nostru in fata tancurilor, ca s-au
rostit cuvintele: "Voi cu arme, noi cu flori", si stim ca nu armele au invins, ci florile.
Dar mai stim ca tot atunci s-a strigat o zicere cutremuratoare, care ar trebui sa fie
scrisa in enciclopedia mondiala: "Vom muri si vom fi liberi!". Faptul acesta mi se pare
extraordinar. "Vom muri si vom fi liberi". Si revin la ideea aceasta: disponibilitatea de
a muri, de a-ti asuma moartea, pentru ca prin ea sa-ti capeti libertatea. Nu este
vorba de libertatea aceea simpla de care se vorbeste in Cartea lui Iov: cel din
mormant este liber, robul care a murit nu mai este supusul stapanului sau, si nici cel
care a fost in temnita nu mai aude vocea temnicerului. in acest "Vom muri si vom fi
liberi" este strigatul si afirmarea libertatii despre care imi propun sa va vorbesc in
cele ce urmeaza. Tinerii au cerut libertate si au murit pentru libertate. Au murit fiind
liberi, pentru ca prin moartea si libertatea lor sa asigure libertatea celorlalti.

Dupa mine, ispita cea mai puternica a societatii post-comuniste este insasi libertatea.
Si acum, voi incerca sa ma explic: Libertatea prost inteleasa si prost folosita.

Aceasta insa nu exclude neputinta de a intelege libertatea in sensul ei profund si

adevarat. Cum am inteles-o noi? Libertatea de a nu mai respecta regulile de circulatie
rutiera, libertatea de a sparge becurile in Cismigiu, libertatea de a devasta
adaposturile din statiile de autobuz, libertatea de a fi dezmatat, libertatea televiziunii
de a exhiba nerusinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul mitocanesc, calomnia
si asasinatul moral, libertatea copilului de a-si sfida parintii, libertatea mamei de a-si
ucide pruncul nenascut, libertatea legii de a consfinti anormalul drept normal,
libertatea sindicalistului de a impune legea ciomagului, libertatea patronului de a-si
ascunde veniturile, libertatea frontierelor de a instraina bunuri culturale si de a
asigura invaziile nocive de tot felul, libertatea insului de a crede ca poate oricand sa
faca ce vrea...

Cam asa am inteles noi libertatea, mai ales in primii trei ani - dar cu destule
prelungiri pana-n zilele noastre -, si in acest fel am izbutit nu numai s-o folosim, dar
si s-o compromitem.

Iata de ce vom incerca, in seara aceasta, o reabilitare a libertatii ca bun fundamental

al omului - atat ca individ, cat si ca societate - din punct de vedere crestin.

Ma voi referi, in cele ce urmeaza, la patru unghiuri de abordare a temei:

1. Libertatea ontologica

2. Libertatea individuala

3. Libertatea morala

4. Libertatea teologica.

Asadar:

1. Din punct de vedere ontologic, Dumnezeu Creatorul este, prin definitie, o fiinta
libera. Libertatea Lui este nelimitata si neconditionata, pentru ca daca ceva din El ar
fi limitat sau conditionat, El n- ar mai fi Dumnezeu. Libertatea lui Dumnezeu a fost
exprimata de catre Sfantul Grigorie de Nyssa intr-o formula foarte lapidara:
"Dumnezeu este intotdeauna ceea ce vrea sa fie si intotdeauna vrea sa fie ceea ce
este". Se intalneste cu Sine insusi in absoluta libertate. Dumnezeu este insa
CreŹator. A creat lumea si l-a creat pe om. Pe om l-a creat cu suflet viu, in urma a
ceea ce-si propusese: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra". De indata
ce omul a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, el trebuia sa aiba,
practic, toate atributele lui Dumnezeu, in afara de dumnezeire. Asadar, Dumnezeu l-a
inzestrat pe om, printre toate celelalte insusiri, si cu libertate. Aici intervine insa
factorul ontologic: spre deosebire de libertatea lui Dumnezeu, care este
neconditionata si absoluta, libertatea omului este limitata. Nu pentru ca Dumnezeu a
vrut sa i-o limiteze, ci pentru ca in calitate de faptura, de creatura, el insusi este
limitat. Daca creatura nu ar fi limitata, n-ar mai fi creatura, ci ar fi creator, ar fi
dumnezeu. Dar Dumnezeu este o unicitate, este singurul, nu pot fi doi dumnezei care
sa se conditioneze reciproc. Asadar, creatura prin natura ei, deci prin originea ei, prin
fiinta ei, prin alcatuirea ei, nu poate avea libertatea lui Dumnezeu, adica libertate
absoluta, ci o libertate conditionata, o libertate limitata. in ce consta aceasta limita?
Voi cauta sa fiu succint, sa nu ma lansez in amanunte care ar putea sa ne deruteze.

Libertatea omului se gaseste, la un moment dat, in fata unui drum care se bifurca, si
anume intre bine si rau. Nu voi aborda problema originii raului, caci nu mi-ar ajunge
nici doua zile, si tot nu am gasi o solutie satisfacatoare. Vom constata doar ca raul
exista si lucreaza, si ca se opune binelui, fiind o alternativa a acestuia. Asadar,
libertatea omului se gaseste la un moment dat la o rascruce de drumuri; ea este
supusa procesului de optiune, de a alege in mod deliberat si constient. Faptul acesta
nu este intotdeauna foarte limpede in Sfanta Scriptura. Totusi exista, inca din
capitolul patru al Cartii Genezei, un text care mi se pare revelator. ii spune
Dumnezeu lui Cain, ucigasul: "Daca tu faci bine, nu vei fi oare bine primit? Dar de nu
faci bine, pacatul sta pitit la usa: pe tine te pofteste, dar tu cata sa-i fii stapan".
Asadar, din acest text, in care nu se pronunta cuvantul libertate, nici optiune, reiese
ideea unei asemenea optiuni. Dar ea exista mult mai explicit in Cartea
Deuteronomului. in capitolul 30 Dumnezeu ii spune lui Moise, iar Moise le spune
israelitilor: "Iata, Eu astazi ti-am pus inainte viata si moartea, binele si raul, v-ampus
in fata viata si moartea, binecuvantarea si blestemul. Alege viata, ca sa traiesti, tu si
urmasii tai". Textul acesta nu lasa nici un fel de indoiala asupra optiunii la care este
indemnat omul de catre Dumnezeu insusi, pentru ca el sa aleaga ce este bun. De
altfel, experienta se consumase odata cu primii oameni. Dumnezeu i-a asezat in rai si
le-a pus o ingradire: "Aveti voie sa mancati din toti pomii, numai din acela din mijloc
sa nu mancati". Fireste, este vorba de un simbol: constientizarea omului ca este o
fiinta limitata, ca este creatura si ca nu poate fi confundata cu Dumnezeu. Asadar,
este liber, dar libertatea lui este limitata si conditionata. Un fapt evident este acela
ca, punandu-i in fata aceasta interdictie, Dumnezeu nu a ingradit pomul cu un gard
peste care omul sa nu poata trece, adica nu i-a pus o piedica fizica, ci l-a lasat liber.
I-a spus: Iata, Eu iti spun sa nu mananci, dar daca tu vei vrea sa-ti folosesti propria
ta libertate spre rau, poti sa mananci, dar vei suporta consecintele! Stiti cum s-a
consumat tentatia: prin diavol, sub chipul sarpelui, care o ispiteste pe Eva, Eva il
ispiteste pe Adam si se petrece caderea, adica omul a incercat sa-si transgreseze
propria sa conditie de creatura, iar aceasta se pedepseste tot ontologic. Nu pentru ca
Dumnezeu a fost rau si a vrut neaparat sa-si pedepseasca creatura (caci L-a iubit pe
om: a doua zi, in clipa in care l-a alungat din rai, i-a si fagaduit un Mantuitor; si S-a
tinut de fagaduinta). Asadar, nu este vorba de o razbunare a lui Dumnezeu impotriva
omului, ci doar de consecinta inexorabila a raportului dintre Creator si creatura,
dintre nelimitat si limitat.

2. Voi trece mai departe si voi spune numai cateva cuvinte despre libertatea
individuala, care este libertatea persoanei. Daca, din punct de vedere ontologic,
libertatea omului este conditionata de relatia sa cu Dumnezeu, cu Creatorul, de data
aceasta libertatea omului este conditionata de libertatea celui de langa el. Fiecare om
este o persoana, nu un individ sau un exemplar dintr-o specie, ci o persoana
inzestrata cu suflet viu, nemuritor, constienta de sine, unica si irepetabila. Dar si cel
de langa el este tot o persoana care se bucura de aceleasi insusiri. Si vecinul meu
este liber, tot cu o libertate limitata, limitata prin relatia Creator-creatura, dar limitata
si de prezenta mea. Aceasta se traduce in termeni biblici: "Ceea ce vreti sa va faca
voua oamenii - spune Domnul - faceti-le si voi lor". Aceasta insa implica si reversul:
"Ceea ce nu vreti sa va faca voua oamenii, nu le faceti nici voi lor". Cu alte cuvinte,
repet- si cred ca spun aproape o banalitate, un lucru comun -: Libertatea mea ca
persoana este conditionata de libertatea persoanei sau a persoanelor de langa mine,
pentru ca fiecare are dreptul sa-si exercite propria sa libertate.

Mergand un pas mai departe, vom vorbi despre libertatea morala. S-a intamplat, cred
ca spre norocul meu (noroc in sensul bun al cuvantului) sa citesc ultimul numar din
revista "Vestitorul Ortodoxiei Romanesti", al carui redactor este Parintele Constantin
Coman, care preda teologia Noului TestaŹment la Facultatea de Teologie din
Bucuresti, si pe care, iata, il vad ca este aici, de fata. Sa ma ierte ca-l citez, dar in
acest ultim numar a inceput sa publice un studiu exegetic despre "Libertate si limitele
ei"; iar eu, care tocmai primisem mesajul lui Tudor Popescu si al colegilor sai si
incepusem sa-mi formez nucleul acestei expuneri in jurul ideii de libertate, mi-am zis:
"Iata ca mi-a picat foarte bine!". Nu si l-a terminat, este doar partea intaia, dar
parintele Coman a ales un text absolut revelator din Sfantul Apostol Pavel, si anume
din intaia sa Epistola catre Corinteni, si care suna asa: "Toate-mi sunt ingaduite, dar
nu toate-mi sunt de folos. Toate-mi sunt ingaduite dar eu nu voi fi stapanit de ceva".
Aceasta, in capitolul 6. in capitolul 10 reia aceasta idee si o formuleaza aproape
identic, dar cu cateva nuante: "Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi folosesc.
Toate-mi sunt ingaduite, dar nu toate zidesc". Fireste, in contextul vietii crestine de
atunci, aceasta libertate se raporta la Legea veche din care crestinismul se
desprindea, si mai cu seama impotriva formalismului cultic la care ajunsesera evreii,
datorita degradarii sensurilor reale ale Legii lui Moise. Unul din aceste acte rituale era
si servirea la masa a carnurilor jertfite idolilor sau zeilor, si de la care crestinii se
abtineau. Ei bine, Pavel vine cu libertatea lui Hristos (despre aceasta voi reveni
atunci cand voi vorbi despre libertatea teologica); vine cu aceasta libertate si spune:
Eu pot sa mananc din carnurile jertfite idolilor. Stiti de ce? Pentru ca eu nu cred in
zei, in idoli, in divinitatea lor, si ca atare nu cred nici in sfintenia pretinsa a acestor
carnuri; este o carne ca oricare alta carne fripta, fiarta si buna de mancare. Aceasta
imi spune constiinta mea. Asadar, drumul meu spre consumul acestui aliment este
liber in interiorul constiintei mele; dar daca fratele meu crestin imi atrage atentia:
Baga de seama, este o carne jertfita idolilor, o carne spurcata si care te spurca!,
atunci nu mananc, pentru ca sa nu-l smintesc pe fratele meu. Asadar, limitarea nu
vine de la constiinta mea, care este libera, dar poate veni din lipsa de intelegere a
libertatii fratelui meu. Si Pavel, fara indoiala, si-a amintit de cuvintele Domnului: "E
cu neputinta ca poticnirile sa nu vina, dar vai aceluia prin care ele vin". "Vai de cel ce
se sminteste, dar mai vai de cel prin care vine sminteala", adica autorul moral. Cel
care pacatuieste este vinovat, dar mai vinovat este cel care i-a cauzat pacatul. Iar un
alt text care se refera la copii, spune: "Celui ce-i va fi piatra de poticnire unuia din
acestia mici, care cred in Mine, mai bine i-ar fi daca si-ar lega de gat o piatra de
moara si s-ar arunca in mare"6. Atat de mult tine la faptul ca libertatea mea sa nu-l
sminteasca pe cel de langa mine, si cu atat mai putin pe un copil!

Iata deci Biserica si Teologia in plin pragmatism: libertatea mea, in functie de ceea ce
este de folos pentru mine, dar si de ceea ce este - sau poate fi - de folos pentru
semenii mei. Pomul se cunoaste dupa roade si omul dupa fapte. Ioan Botezatorul
insusi spunea in predica sa: "Faceti-i pocaintei roade vrednice de ea", adica: daca va
pocaiti, aceasta sa nu ramana doar un act formal, ci pocainta trebuie sa fie urmata
de niste fapte care sa o justifice, care sa o indreptateasca si care sa o faca sa devina
repetabila. Ei bine, Pavel reia aceasta tema in scrierile lui. Iata un citat din Epistola
catre Romani: "Legea duhului vietii in Hristos Iisus m-a eliberat din legea pacatului si
a mortii". Este pasul urmator: De la libertatea omului in functie de legea veche si
formalismul ei, aria se extinde si intra in libertatea relatiei cu pacatul. Voi reveni insa,
pentru ca pacatul este cel care te face rob. Aici m-as referi in special la viciu. Una
este pacatul intamplator, reparabil, care se face cu voie sau fara de voie si care,
pana la urma, poate fi un accident biografic, si alta este

pacatul asumat, perpetuu, care se numeste viciu si care, practic, te stapaneste; de

care, in limbajul curent, modern, devii depenŹdent, cum ar fi fumatul, alcoolul sau
consumul de droguri. Insul care cultiva acest viciu indelungat devine dependent de
el: fara el numai poate trai; fura, ucide, talhareste, face orice rau, numai sa-si
procure substanta cu care si-a otravit trupul. Ei bine, aceasta inseamna sclavie! Ea se
face in numele libertatii individuale, aceea de a consuma droguri. Dar daca prin
aceasta libertate tu ti-ai pierdut-o pe a ta, interioara, si ai devenit rob, nu se mai
poate vorbi de libertate.

Asadar, de la relatia crestinilor cu legea veche se trece la relatia virtutii crestine cu

pacatul, o relatie care este de ordin mai general si mult mai demna de luat in seama.
Tot Pavel, catre Romani, spune la un moment dat: "Izbavindu-va de pacat, ati
devenit robi ai dreptatii". "Eliberati fiind de pacat, si robi facandu-va lui Dumnezeu,
aveti roada voastra spre sfintire, iar sfarsitul este viata vesnica". Prin urmare, daca
rodul sau consecinta pacatului este moartea, consecinta dezrobirii de pacat este viata
(in speta, viata vesnica). De aceasta libertate si de aceasta dezrobire vorbeste Pavel;
este una din marile victorii ale teologiei pauline, care o urmeaza pe cea a
evanghelistilor. Este cazul sa va spun ca am urmarit acest cuvant, libertate, prin
mijlocirea concordantelor, in Vechiul si Noul Testament. Cuvantul elefteria este
pomenit o singura data in Cartea Facerii, ca si elefteros = liber. in tot Pentateuhul,
de vreo 10 sau 11 ori, pe cand in Noul Testament este foarte frecvent si cu conotatii
foarte precise. in Vechiul Testament, mentiunea acestui cuvant, libertate sau liber, se
refera aproape in exclusivitate la relatia omului liber fata de sclav. in Noul Testament,
prin Iisus Hristos si prin Pavel, el capata o dimensiune extraordinara. Libertatea
spirituala este cu mult mai valoroasa decat libertatea in sine, materiala, a trupului, la
care se refera, cu precadere, Vechiul Testament. Asadar, pe de o parte ma eliberez
de pacat, prin cultivarea virtutii crestine, dar pe de alta parte devin rob al libertatii,
ca rob al lui Dumnezeu.

Tot Pavel, in Epistola a 2-a catre Corinteni, spune: "Unde este Duhul Domnului, acolo
este libertate". Nu se poate un enunt mai clar. Pe de alta parte, un indemn catre
Galateni: "Tineti-va tari in libertatea pentru care ne-a eliberat Hristos, si nu va
prindeti iarasi injugul robiei". Fireste, aceasta robie nu este altceva decat robia
pacatului, despre care Pavel ne vorbeste in repetate randuri. Iata acum un citat
extrem de interesant din Epistola intaia a lui Petru: "Traiti ca oameni liberi, dar nu ca
si cum ati avea libertatea drept acoperamant al rautatii, ci ca robi ai lui Dumnezeu".
Eu cred ca acest verset are si o conotatie contemporana, pentru ca exista institutii si
indivizi care proclama libertatea, dar de fapt o proclama ca pe un fel de acoperis al
lipsei de libertate. Sunt absolut convins ca atunci cand se cere legiferarea consumarii
de droguri, intr-o tara sau alta, ea se face in numele asa-ziselor libertati ale omului,
in numele drepturilor omului. Dar, pentru Dumnezeu, in numele libertatii individului,
tu ceri ca acest individ sa intre in sclavie! ii dai prin lege libertatea de a consuma
droguri nepedepsit, dar fara sa-l avertizezi ca, de fapt, ii deschizi calea spre sclavie,
spre robie si, practic, spre moarte. Se stie: consumul de droguri degradeaza fiinta si
totul sfarseste in moarte. Este o adevarata nebunie a zilelor noastre: in numele
drepturilor si libertatii omului, sa-l impingi pe acesta spre robie si moarte! De aceea,
repet acest citat: "Traiti ca oameni liberi, dar nu ca si cum ati avea libertatea drept
acoperamant (adica umbrela, scuza) al rautatii, ci ca robi ai lui Dumnezeu".

De asemenea, tot Petru vorbeste de faptul ca anumiti oameni le fagaduiesc acestora

libertate, in timp ce ei insisi sunt robii stricaciunii. Fiindca ceea ce te biruie, aceea te
si stapaneste. Este vorba de viciul care te-a biruit si, odata ce te-a biruit, te
stapaneste. Tocmai cei stapaniti de asemenea vicii, care nu sunt liberi, ii indeamna
pe altii catre robie. Este si un fel de voluptate diabolica de a nu fi singur in pacatul
tau, de a nu fi singur in caderea ta, de a-i trage si pe altii dupa tine: observatie cu
accente in contemporaneitate. Pavel insa impinge lucrurile pana la ultima lor
consecinta, pornind de la faptul ca odata cu caderea omului s-a produs si caderea
naturii, care intotdeauna a ramas solidara cu omul. in functie de aceasta realitate,
Pavel le spune Romanilor: "Faptura insasi se va elibera din robia stricaciunii, spre
libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu". Este un gand foarte indraznet al lui Pavel. Si, sa
va spun drept, ca daca prin sentimentele mele si activitatea mea sunt un partizan al
miscarii ecologice, nu ca formula politica, Doamne pazeste, cica teologie in sine -
avand noi o datorie fata de acest pamant, el fiind creatia lui Dumnezeu -, o fac si in
virtutea acestui extraordinar citat din Sfantul Apostol Pavel. Pentru ca omul trebuie
sa ramana solidar cu natura, asa dupa cum natura l-a urmat si-l va urma pe om in
ceea ce am numi, putin impropriu, destinul sau.

4. Si acum, as aborda ultima ipostaza a libertatii, anume: libertatea teologica. As

vrea sa fac precizarea ca ele se intrepatrund. impartirea o fac doar de dragul unei
sistematizari;

altfel, intre ele nu sunt hotare. Spun libertatea "teologica", i-am zice teologica,
pentru ca-L implica pe Dumnezeu si implica Logosul. Este vorba de un citat din
Evanghelistul loan, capitolul 8. Spune Domnul Iisus catre iudeii care, recent
convertiti, crezusera in El: "Daca veti ramane intru cuvantul Meu, cu adevarat sunteti
ucenicii Mei, si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi". Exista insa un
raspuns: "Noi suntem urmasi a lui Avraam si nimanui niciodata nu am fost robi; cum
de zici Tu veti fi liberi?". Dar nici replica nu intarzie: "Adevar, adevar va spun: tot cel
ce face pacatul, pacatului ii este rob. Iar robul nu ramane in casa pe veci; Fiul insa
ramane pe veci. Asadar, daca Fiul va va face liberi, cu adevarat liberi veti fi". Daca in
prima ipostaza a fost vorba de libertatea in relatia om-Dumnezeu, in celelalte doua,
de libertate ca relatie intre oameni, de data acesta este vorba de libertate ca relatie
intre om si Iisus Hristos, adica Dumnezeu revelat plenar in persoana Domnului.
Desprindem din acest text patru trepte: "De veti ramane intru cuvantul Meu", asadar,
a ramane in cuvantul lui Iisus, inseamna a deveni ucenicul Sau. in calitate de ucenic
al lui Iisus, vei cunoaste adevarul. Asadar, ramanerea in Iisus este insusi procesul de
cunoastere (care elimina ignoranta sau convertirea doar de dragul convertirii), deci
constientizarea convertirii si a apartenentei la fiinta lui Iisus; aceasta cunoastere te
duce la descoperirea adevarului, iar adevarul te va face liber. L-am citat din nou,
pentru ca aceasta formula circula curent in unele medii: "Adevarul va va face liberi".
Dar, rostindu-l asa, ciuntit si desprins din context, fiecare vorbeste despre adevarul
"lui", nu despre adevarul lui Dumnezeu, care este absolut, universal. Or, se stie ca
citatul biblic trunchiat este un delict al intelectului, care trebuie evitat. Asadar, cand
ne raportam la aceasta zicere: "Adevarul va va face liberi", trebuie sa ne gandim,
neaparat, ca este vorba de adevarul revelat prin cunoastere, iar cunoasterea e
dobandita intru fiinta lui Iisus Hristos. Cat despre final, este mai presus de orice
indoiala: "Daca Fiul va va face liberi, cu adevarat liberi veti fi". A fi liber in Dumnezeu
este ultima treapta a mantuirii, care, intr-un fel, anuleaza limitarea libertatii
ontologice de care v-am vorbit la inceput. Relatia dintre Creator si creatura se
subtiaza, dar nu pana la disparitie (fiindca Dumnezeu ramane, totusi, absolut in fiinta
Lui, in timp ce omul ramane tot creatura), ci prin aceea ca descoperirea adevarului
duce la libertatea in Iisus Hristos, care este libertatea in libertatea lui Dumnezeu.
Participarea la aceasta libertate este, practic, fara sfarsit. In concluzie, nu ar ramane
decat sa ne intoarcem la tinerii din - 89 si catre vremurile pe care le traim astazi.
Cred ca daca atunci am fost cuprinsi de un exces de speranta, azi va trebui sa
renuntam la excesul de deznadejde si sa revenim la dreapta socotinta, la spiritul de
discernamant. Ma veti intreba: Bine-bine, acest soi de libertate ne indeamna la o
optiune intre bine si rau; care sunt criteriile dupa care noi vom cunoaste binele si
raul?

Criteriile se gasesc in insasi Evanghelia Domnului, in insasi gandirea crestina. Daca

nu o cunoasteti, apropiati-va de ea. Sfanta Evanghelie ne da tot ceea ce ne trebuie
pentru mantuirea noastra, dar si pentru viata noastra zilnica, pentru intelegerea
corecta a libertatii, pentru corecta ei traire in viata noastra de fiecare zi, atat in
relatia cu Dumnezeu Creatorul, atat In relatia cu semenii nostri, cat si in relatia cu
Iisus Hristos, Mantuitorul nostru. Daca vom capata aceasta cunoastere intru Iisus
Hristos, atunci ne vom inarma si cu spiritul de discernamant, in virtutea caruia fiecare
ins, singur sau consultandu-se cu cineva mai invatat, poate sa discearna intre ceea
ce este bine sau rau, intre binecuvantare sau blestem, intre ceea ce foloseste sau nu
foloseste, intre ceea ce zideste sau nu zideste. Numai asa ne putem indrepta catre o
societate libera, a carei libertate este liber consimtita, dar si ale carei limite sunt liber
consimtite, pentru ca si limitele insele sunt ziditoare. Daca vom reusi sa facem acest
lucru si sa ne orientam viata noastra personala, dar si pe cea sociala, pe aceste
criterii evanghelice, arunci intr-adevar ii vom cinsti nu doar cu buzele, ci si cu inima si
cu intelegerea pe tinerii care s-au jertfit prin sangele lor, pentru ca noi sa ne
capatam adevarata libertate in Iisus Hristos. Daca ei au murit si sunt liberi, noi
speram sa traim si sa fim liberi intru aceasta libertate.

Mitropolitul Bartolomeu Anania