Chimioterapicele antibacteriene

Antibioticele lincosamidice

Din clasa antibioticelor lincosamidice fac parte lincomicina şi clindamicina.

Lincomicina este un antibiotic sintetizat de Streptomyces lincolnensis, în timp ce

clindamicina este un derivat al acesteia.

Deşi structural diferite faţă de eritromicină, ele au activitate similară acesteia,

acţionând bacteriostatic prin inhibarea sintezei proteice bacteriene după legarea pe
subunitatea ribozomală 50S pe un situs comun cu eritromicina. Pot avea şi un efect
bactericid la doze mari şi doar faţă de anumiţi germeni.

Clindamicina poate inhiba şi producţia de enzime extracelulare a unor tulpini de S.

aureus.

Ca atare, lincosamidele, eritromicina, dar şi cloramfenicolul pot intra în competiţie

pentru acelaşi situs de fixare, de aceea asocierea acestor antibiotice nu este
recomandabilă. În plus, rezistenţa la lincosamide este încrucişată cu cea la eritromicină.

În spectrul de activitate al lincosamidelor intră coci Gram-pozitivi aerobi precum

stafilococi sau streptococi, bacili Gram-pozitivi aerobi (B.antracis, C.diphteriae), bacili
Gram-negativi aerobi (Campilobacter), bacterii anaerobe (Cl. perfringens,
Actinomyces, Prevotella) sau alţi germeni precum Mycoplasma hominis, Ch.
trachomatis.
Specii precum Bacteriodes sau Spreptococus pn. sunt inconstant sensibili la
lincosamide.
Sunt rezistenţi la aceste antibiotice stafilococii meticilino-rezistenţi, enterococii,
neiseriile, listeriile, Haemophilus, Enterobacteriaceele, Pseudomonas, Legionella sau
unele specii de mycoplasme.
 Clindamicina este de elecţie în infecţiile cu Toxoplasma gondi, Plasmodium
sau Pneumocystis sp.

Rezistenţa la lincosamide poate fi explicată:

• fie printr-un acces insuficient al antibioticului către situsul de acţiune,
• fie prin modificarea situsului de acţiune.
• În cazul stafilococilor coagulazo-negativi s-a constatat că aceştia secretă o
nucleotidiltransferază care inactivează enzimatic lincosamidele.

Farmacocinetica acestor antibiotice diferă în funcţie de compus.

Clindamicina are o absorbţie bună după administrarea orală care nu este
influenţată de prezenţa alimentelor în stomac.

T1/2 este de 3 ore pentru clindamicină, în timp ce pentru lincomicină este de
5 ore.

După ce s-au legat de proteinele plasmatice, au o difuziune tisulară bună,
inclusiv la nivelul osului dar limitată la nivelul LCR.

Clindamicina poate realiza concentraţii intracelulare crescute la nivelul
macrofagelor.

Ambele antibiotice sunt metabolizate hepatic şi eliminate biliar şi urinar.

Se impune însă ajustarea dozelor în caz de insufiecienţă hepatică şi renală.

Lincomicina are o toxicitate crescută, de aceea utilizarea ei este limitată în

prezent. Totuşi se administrează în doze de 20-40 mg/kg.c/zi la adult în 3-4 prize în timp
ce la copii se administrează în doze de 10-20 mg/kg.c./zi i.v. la un interval de 8 ore.
 Clindamicina este indicată pe cale orală (în doze de până la 2,4 g/zi) sau
injectabilă (maxim 4,8 g/zi) în special în tratamentul infecţiilor severe cu germeni
anaerobi cu excepţia localizării meningiene. Poate fi folosită în tratamentul infecţiilor
osteo-articulare, de părţi moi, al cavităţii bucale sau al anginelor recidivante.

Este indicată în majoritatea infecţiilor cu germeni Gram-pozitivi şi Gram-negativi,

în special în cele cu Bacteroides fragilis.

Deşi este activă pe majoritatea bacteriilor Gram-pozitive, clindamicina trebuie

considerată un antibiotic de rezervă deoarece favorizează suprainfecţia cu tulpini de
Clostridium difficile, dezvoltând o colită pseudo-membranoasă gravă. Aceasta se poate
trata cu vancomicină sau metronidazol.

În afara reacţiilor adverse de la nivelul tractului gastro-intestinal, clindamicina

poate determina reacţii alergice, hepatită toxică, sau tulburări hematologice.

Au fost descrise cazuri de stop cardiac şi hipotensiune arterială după

administrarea acestui antibiotic în bolus.

Clindamicina potenţează acţiunea blocanţilor neuromusculari dacă se

administrează concomitent cu aceştia.