Chimioterapicele antibacteriene

Rifamicinele

Primul reprezentant al clasei rifamicinelor este rifampicina. Aceasta este un

derivat semisintetic al rifamicinei B, antibiotic produs de Streptomyces mediterranei.

Rifampicina este activă pe:

• mycobacterii, inclusiv pe Mycobacterium tuberculosis
• pe cocii Gram-pozitiv şi Gram-negativ, inclusiv pe stafilocii meticilino-rezistenţi,
• bacili Gram pozitivi inclusiv Clostridium difficile
• si pe unii bacili Gram negativi precum H. Influenzae, Bacteroides sau Legionella.
• În plus acţionează şi pe unele enterobacteriacee, chlamydii, şi chiar pe unele
poxvirusuri.
• Sunt rezistenţi la rifampicină majoritatea bacililor Gram-negativi aerobi.

Rifampicina are acţiune bactericidă în special faţă de germenii aflaţi în diviziune

rapidă (incluzand aici germeni extracelulari, precum şi germeni cuprinşi în fagocite sau
prezenţi în abcese sau cavităţi pulmonare). Antibioticul acţionează prin împiedicarea
sintezei proteice datorită inhibării ARN polimerazei ADN dependente (blochează
iniţierea procesului de transcripţie). ARN polimeraza umană nu fixează rifampicina, deci
aceasta nu este afectată. În cazul poxvirusurilor, antibioticul blochează un stadiu târziu de
asamblare, probabil prin interferarea formării învelişului particulelor virale.
Un dezavantaj major al rifampicinei îl reprezintă faptul ca rezistenţa se dezvoltă
rapid, într-un singur pas. Rezistenţa se datorează unei mutaţii genice care alterează ARN
polimeraza şi previne legarea antibioticului la acest nivel. Nu există rezistenţă încrucişată
cu alte clase de antimicrobiene, dar poate apărea astfel de rezistenţă încrucişată cu alţi
derivaţi ai rifampicinei (rifabutina). Rifampicina poate fi utilizată ca medicaţie unică doar
în tratamentul profilactic de scurtă durată.
 FARMACOCINETICA.
• Rifampicina se administrează pe cale orală, beneficiind de o absorbţie
digestivă foarte bună.
• Se distribuie larg în ţesuturi, realizând niveluri superioare celor plasmatice
în ficat, plămâni, oase, LCR, seroase, în bilă şi urină.
• Pătrunde în cazeumul tuberculos şi în abcesele stafilococice.
• Timpul de ½ este de 2-5 ore.
• Se metabolizează hepatic în procent de 80-90% şi se elimina urinar în
procent de 30%.

Rifampicina are ca indicaţie principală tuberculoza. Totuşi, există şi unele

indicaţii de excepţie în care rifampicina poate fi utilizată precum endocardita,
osteomielita sau artrita septică cu stafilococ auriu, septicemiile cu germeni Gram-
negativ rezistenţi la alte antibiotice, pneumonia cu Legionella, meningita cu pneumococi
rezistenţi la penicilină sau lepra.

Principala reacţie adversă a rifampicinei o constituie afectarea toxică a ficatului,

cu risc de hepatită reversibilă, la 1% din bolnavi. Totodată datorită hepatotoxicitatii
marcate, rifampicina poate produce şi citoliză asimptomatică sau icter colestatic.

Prin administrarea intermitentă poate produce accidente cu caracter imunoalergic,

fiind caracteristică apariţia după câteva luni de tratament a unui sindrom care simulează
gripa (flu-syndrom sau sindrom pseudogripal).
De asemenea, pot apărea nefrită interstiţială, trombocitopenie, anemie hemolitică,
probabil tot prin mecanism imunoalergic.
Poate colora în roşu urina, lacrimile, chiar lentilele de contact.
Poate avea un efect imunodepresiv moderat, în special al imunităţii mediate
celular.
 Are efect inductor al enzimelor microzomiale hepatice fapt ce favorizează
metabolizarea medicamentelor asociate, cu scăderea nivelului lor plasmatic
(glucocorticoizi, estrogeni, sulfamide antidiabetice, anticoagulante orale, digoxină,
ketoconazol, cloramfenicol, ciclosporină).
Din acelaşi motiv este contraindicată la bolnavii cu porfirie.
Creşte eliminarea urinară a metadonei, determinând apariţia unor simptome
de abstinenţă la bolnavii dependenţi de acest drog.
Rifampicina se administreaza in doze de 600-900mg/zi la adult oral, im, sau iv. La
copil rifampicina se administreaza in doze de 10-30mg/kg/zi.

Rifabutina este un alt antibiotic din clasa rifamicinelor. Are un mecanism de

acţiune asemănător rifampicinei, dar in vitro este mai activă pe BK decât rifampicina. În
spectrul său de acţiune intră Mycobacterium tuberculosis şi Mycobacterium avium
intracelular. Rămân rezistenţi la rifabutină alte mycobacterii atipice. Rifabutina este de
preferat în cazul bolnavilor cu HIV ce prezintă infecţii cu M. avium, la cei care
prezintă reacţii adverse grave la rifampicină sau în profilaxia infecţiei cu M. avium.
Totodată rifabutina se poate administra şi pentru eradicarea infecţiei cu H.pylori.
• Din punct de vedere cinetic spre deosebire de rifampicină are un T1/2 de
15-35 ore, este metabolizată hepatic şi excretată apoi urinar.
• Este inductor enzimatic, la fel ca şi rifampicina.
Ca reacţii adverse poate produce uveită, tulburări digestive, sindrom pseudo-
gripal, hemoliză, trombocitopenie, hapatită, miozită şi erupţii cutanate. Medicamentul se
administrează la adult în doze de 300mg/zi, în priză unică, oral.

Rifamixina este un analog structural al rifampicinei care inhibă sinteza ARN

prin legare de subunitatea beta a ARN-polimerazei. În spectrul său de acţiune intră
Cl.difficile, E.coli, Shigella sau Salmonella (ultimii 2 germeni fiind însă inconstant
sensibili). Este indicată în diareile de călătorie cu E.Coli, pentru reducerea florei
producătoare de amoniac în caz de encefalopatie hepatică, în diverticuloza de colon sau
în sindromul intestinului iritabil. Dozele variază de la 0,6g/zi la 1,2g/zi la adult.