8.TICLEA Alexandru - Răspunderea Civilă A Funcţionarilor Publici. Inconsecvenţe - Omisiuni - Legislative - Jurisprudenţiale

06.10.2021, 16:45 TICLEA Alexandru, Răspunderea civilă a funcţionarilor publici.
Inconsecvenţe şi omisiuni legislative şi jurisprudenţiale - SIN…
TICLEA Alexandru, Răspunderea civilă a funcţionarilor publici.

Inconsecvenţe şi omisiuni legislative şi jurisprudenţiale
Publicaţie:
Revista Dreptul 11 din 2020
Autor: TICLEA Alexandru
Tip: Doctrina
Răspunderea civilă a funcţionarilor publici . Inconsecvenţe şi omisiuni

legislative şi jurisprudenţiale
Răspunderea civilă a funcţionarilor publici. Inconsecvenţe şi

omisiuni legislative şi jurisprudenţiale
Prof. univ. dr. h.c. ALEXANDRU ŢICLEA*
*
e-mail: alexandru_ticlea@yahoo.com
ABSTRACT
The following study critically analyzes the civil liability of the civil servants. It is estimated that it is about a contractual liability, however
different from the patrimonial liability and from the material liability, regulated in the case of employees, respectively of the military and
of other categories of personnel.
The cases of civil liability of the civil servants are presented, as well as the conditions of this form of liability.
Special attention is paid to the procedure of reparation of damages (imputation order or disposition and the payment commitment),
including with regard to the former civil servants.
Keywords:
payment commitment; authority; public institution; imputation decision/disposition/order; illicit deed; civil servant; obligation of
restitution; injury; civil liability; material liability; patrimonial liability; guilt.
1. Răspunderea civilă a funcţionarilor publici - răspundere contractuală

Art. 499 din Codul administrativ1 a preluat dispoziţiile corespunzătoare din vechea reglementare (art.
84 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici ) şi instituie răspunderea civilă a
acestei categorii de personal.
1
Aprobat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 555 din 5 iulie 2019).
Legiuitorul utilizează sintagma generală de răspundere civilă , fără să precizeze dacă este vorba de
răspunderea delictuală (art. 1349 C. civ.) sau de răspundere contractuală (art. 1350 C. civ.).
Este adevărat că în dreptul nostru răspunderea civilă alcătuieşte o singură instituţie juridică, dar
aceasta prezintă "două regimuri juridice sensibile diferite: regimul juridic al răspunderii delictuale sau
extracontractuale, privit ca regim de drept comun, şi regimul juridic al răspunderii contractuale, cu
valoare de regim special, derogator de la dreptul comun". În esenţa ei, răspunderea civilă este unică,
dar este "neunitară în ceea ce priveşte regimul juridic"2.
2 L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. III, Raporturile obligaţionale extracontractuale, Editura Universul
Juridic, 2020, p. 168.
Este unică deoarece condiţiile existenţei şi angajării sale sunt, în principiu, identice la cele două forme
ale sale (prejudiciu, faptă ilicită, legătură de cauzalitate, vinovăţie), iar ambele au aceeaşi finalitate:
repararea prejudiciului injust cauzat altuia. Este divizată însă în considerarea izvorului său (legea sau
contractul), precum şi în ceea ce priveşte alte elemente cum sunt culpa, conţinutul şi repararea
prejudiciului etc. În plus, dacă în cazul răspunderii contractuale păgubitul nu poate fi decât cealaltă
parte a contractului, în cazul răspunderii delictuale, păgubitul poate fi orice persoană, un terţ.
În opinia noastră, legiuitorul trebuia să precizeze că funcţionarii publici răspund civil contractual în
considerarea faptului că ei se află în raporturi de serviciu cu autorităţile/instituţiile publice din care fac
parte; ei sunt angajaţi, calitate conferită de art. 1 lit. g) din Legea dialogului social nr. 62/20113. Potrivit
https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 1/17

06.10.2021, 16:45 TICLEA Alexandru, Răspunderea civilă a funcţionarilor publici. Inconsecvenţe şi omisiuni legislative şi jurisprudenţiale - SIN…
acestui text angajatul este şi persoana fizică parte a unui "raport de serviciu, care prestează muncă
pentru şi sub autoritatea unui angajator şi beneficiază de drepturile prevăzute de lege, precum şi de
prevederile contractelor sau acordurilor colective de muncă aplicabile". Angajatorul este, totodată, şi
persoana juridică ce poate să angajeze forţa de muncă pe baza unui raport de serviciu [art. 1 lit. e) din
Legea nr. 62/2011].
3
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, modificată ulterior.
Aşa fiind, raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici au un izvor contractual, deşi acesta nu este
definit de lege. Contractul respectiv însă a fost calificat în jurisprudenţă. Prin Decizia nr. 14/20084,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut şi statuat, în acelaşi timp, că funcţionarii publici "nu îşi
desfăşoară activitatea în temeiul unui contract de muncă", dar "actul de numire în funcţie a autorităţii
publice împreună cu cererea sau/şi acceptarea postului de către viitorul funcţionar public formează
acordul de voinţă, contractul administrativ".
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2008.
Ca urmare, răspunderea civilă a funcţionarilor publici este o răspundere contractuală şi nicidecum
delictuală, aşa cum s-a susţinut în literatura juridică; s-a afirmat că "o atare răspundere nu poate fi
decât delictuală (niciodată contractuală) având în vedere faptul că raportul de serviciu în care este
implicat izvorăşte dintr-un act administrativ unilateral şi nu dintr-un contract (de muncă)"5.
5 C. Clipa, Câteva consideraţii privitoare la răspunderea civilă a funcţionarului public . Corelaţii între răspunderea
civilă a funcţionarului public şi răspunderea patrimonială a administraţiei publice în ambientul legislativ instituit
prin Codul civil, în "Revista de drept public" nr. 4/2013, p. 89; V. Vedinaş, Statutul funcţionarilor publici (Legea nr.
188/1999), ediţia aII-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, 2016, p. 231.
Răspunderea civilă a funcţionarilor publici . Inconsecvenţe şi omisiuni legislative şi jurisprudenţiale 81

Dar este mai mult decât evident că acel act administrativ nu ar avea nicio valoare intrinsecă fără
acordul persoanei fizice de a deveni funcţionar public . Drept consecinţă, în aceste condiţii se încheie şi
există un contract, partenerii fiind autoritatea/instituţia publică şi funcţionarul public . Dacă s-ar
impune doar actul administrativ fără consimţământul persoanei fizice ( funcţionarul public ), am fi în
prezenţa unei munci forţate, interzisă categoric de lege [art. 42 alin. (1) din Constituţia României; art. 4
alin. (1) din Codul muncii; art. 5 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene etc.].
În considerarea celor expuse anterior, se impune concluzia certă: răspunderea civilă a funcţionarilor
publici faţă de autoritatea/instituţia publică păgubită este, fără niciun dubiu, una contractuală.
2. Delimitări
Răspunderea civilă a funcţionarilor publici nu trebuie confundată cu răspunderea patrimonială a
salariaţilor (art. 254-259 din Codul muncii) şi nici cu răspunderea materială6 a militarilor şi a altor
categorii de personal (Ordonanţa Guvernului nr. 121/19987), deşi între ele există puternice
asemănări8, având în vedere că toate trei sunt forme/varietăţi ale aceleiaşi instituţii juridice.
6
A se vedea pentru atari confuzii V. Penteleev, Regulator de competenţă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Stabilirea competenţei de soluţionare a litigiului privind angajarea răspunderii patrimoniale a unui funcţionar
public în favoarea judecătoriei, în "Dreptul" nr. 6/2020, p. 189-198.
7
Privind răspunderea materială a militarilor (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, 328 din 29 august
1998), aprobată prin Legea nr. 25/1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 28 ianuarie
1999).
8
A. Ţiclea, Tratat privind răspunderea pentru daune în raporturile de muncă. Legislaţie. Doctrină. Jurisprudenţă,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 21-28.
a) Răspunderea patrimonială, reglementată de Codul muncii, priveşte cele două părţi ale contractului
de muncă (angajatori şi salariaţi)
Art. 253 alin. (1) din acest act normativ prevede: "angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi
principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a
suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de
serviciu sau în legătură cu serviciul".

Şi "salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale,

pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor" [art. 254 alin.
(1)].
Din cele două texte se poate observa deosebirea: în timp ce angajatorii răspund şi pentru prejudiciul
moral, salariaţii răspund numai pentru "pagubele materiale".
Alte acte normative utilizează terminologia de răspundere patrimonială, impropriu, după părerea
noastră, fiind vorba, în realitate, de o răspundere civilă , după caz, de una materială.
Astfel, art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ9 dispune că "răspunderea
patrimonială a funcţionarului public pentru prejudiciile cauzate particularilor printr-un act
administrativ ilegal sau printr-un refuz nejustificat al autorităţii publice din care face parte este o
răspundere solidară cu cea a autorităţii publice emitente a actului sau a refuzului nejustificat". În acest
caz, strict juridic, suntem în prezenţa unei răspunderi civile delictuale, şi nu a răspunderii
patrimoniale.
9
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
Tot astfel, această din urmă terminologie este utilizată de Legea nr. 145/2019 privind statutul
poliţiştilor de penitenciare10 [art. 147 alin. (1)]11. Din nou, suntem obligaţi să semnalăm o
inconsecvenţă a legiuitorului de vreme ce nu a ţinut seama de Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998
privind răspunderea materială a militarilor, aplicabilă şi personalului din Ministerul Justiţiei. Or, aşa
cum este reglementată răspunderea poliţiştilor de penitenciare (art. 147-152 din Legea nr. 145/2019),
aceasta este, în realitate, o răspundere materială, şi nu una patrimonială. Pledează pentru această
constatare şi modalitatea de recuperare a pagubelor (prin emiterea unei dispoziţii de imputare sau
asumarea unui angajament de plată).
10
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 30 iulie 2019.
11
Acest text dispune: "Răspunderea patrimonială a poliţiştilor de penitenciare se angajează în următoarele
situaţii:
a) pentru pagubele produse cu vinovăţie în patrimoniul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau, după caz, al
unităţilor din subordinea acesteia;
b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce li s-au acordat necuvenit;
c) pentru nerestituirea în termenul legal a contravalorii unor bunuri primite ce nu li se datorau şi care nu mai pot fi
restituite în natură, precum şi a unor servicii ce le-au fost prestate în mod necuvenit".
Având în vedere că, în temeiul dispoziţiilor citate din Codul muncii, părţile contractante răspund "în
temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale", înseamnă că răspunderea
patrimonială este, pe fond, o răspundere civilă . Dar în acelaşi timp, trebuie observat că această
sancţiune specifică intervine pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii în executarea
contractului individual de muncă, iar autorul faptei, ca şi cel vătămat, sunt persoane care au o anumită
calitate, după caz, de angajator ori de salariat. Aşa fiind, răspunderea în discuţie prezintă particularităţi
determinate de specificul raporturilor juridice de muncă12.
12 C. Ap. Bucureşti, S. a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Dec. nr.
149/A/2015, în "Revista română de dreptul muncii" nr. 7/2015, p. 85.
Ţinând seama şi de împrejurarea că izvorul său nu este un contract civil, ci unul de muncă, a
determinat legiuitorul să o intituleze diferit de " răspunderea civilă ".
Din considerentele expuse anterior, se afirmă că răspunderea patrimonială "constituie ca natură
juridică, o varietate a răspunderii civile contractuale, având anumite particularităţi determinate de
specificul raporturilor juridice de muncă"13.
13
I. T. Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii - ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, 2017, p. 879.
Prin urmare, răspunderea patrimonială este o formă de răspundere pentru daune specifică dreptului
muncii. Este reparatorie, ca şi cea civilă clasică (după caz, contractuală sau delictuală); este
patrimonială deoarece autorul pagubei (angajatorul sau angajatul) va fi obligat, cu bunurile aparţinând
14

patrimoniului său14, angajatul în primul rând cu salariul, să acopere acea pagubă, reîntregind
patrimoniul afectat.
14
Patrimoniul este alcătuit din "totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect
de drept" (C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, ediţia a 3-a, revizuită
şi actualizată, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 7).
b) Răspunderea materială, reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, este angajată pentru
pagubele în legătură cu formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale,
provocate de militari din vina acestora şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuţiilor
de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de
Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de
Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei (art. 2).
Termenul de militari se referă nu doar la cadre militare, ci şi la militari în termen, militari cu termen
redus, rezervişti concentraţi sau mobilizaţi, elevi şi studenţi ai instituţiilor militare de învăţământ,
militari angajaţi pe bază de contract (art. 7).
Mai mult, prevederile ordonanţei se aplică şi salariaţilor civili din unităţile militare (art. 9).
Ca efect al demilitarizării unor structuri din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, mai precis a
poliţiei15, funcţionarii publici cu statut special din acest minister au tot o răspundere materială
întemeiată pe dispoziţiile art. 9 din ordonanţă, fiind vorba de salariaţii civili dintr-o instituţie publică
prevăzută la art. 2 din acelaşi act normativ16.
15
Prin Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440
din 24 iunie 2002, modificată ulterior).
16
V. Penteleev, Consideraţii referitoare la neconstituţionalitatea Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998 privind
raporturile materiale ale militarilor, în "Dreptul" nr. 7/2018, p. 54.
Răspunderea materială este o formă a răspunderii civile contractuale, care constă în obligaţia
militarilor, a funcţionarilor publici cu statut special (poliţişti) şi a personalului civil din unităţile militare,
a altor autorităţi sau instituţii publice de a repara, în condiţiile şi limitele prescrise de normele legale,
prejudiciile cauzate unităţii din vina şi în legătură cu munca lor.
Rezultă că şi răspunderea materială este o răspundere contractuală bazată pe culpă, are un caracter
reparator, iar cel obligat la acoperirea pagubei are calitatea de angajat, respectiv militar17.
17
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. cont. adm. şi fisc., Dec. nr. 477/2009, în "Buletinul Casaţiei" nr. 2/2009, p. 5-6
şi în "Dreptul" nr. 11/2009, p. 238.
Dar ea prezintă unele deosebiri faţă de răspunderea patrimonială sau civilă.

Prima deosebire constă în aceea că răspunderea materială este o răspundere limitată; ea priveşte
numai daunele efective (damnum emergens), nu şi foloasele nerealizate (Jucrum cessans), ca în cazul
răspunderii patrimoniale sau al celei civile contractuale.
Răspunderea materială este chiar mai limitată în condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr.
121/1998, astfel:
- pentru pagubele produse unităţii militare în procesul pregătirii pentru luptă, militarii răspund
material, în limita a trei solde nete, calculate la data constatării pagubei;
- membrii formaţiunilor de protecţie civilă, precum şi comandanţii formaţiunilor de pregătire
paramilitară a tineretului pentru apărare răspund material, în limita a trei salarii medii pe economie,
pentru pagubele produse asupra materialelor aflate în patrimoniul Ministerului Apărării, date în
folosinţă pentru instruire şi pentru îndeplinirea misiunilor ordonate (art. 13).
A doua deosebire: stabilirea şi recuperarea prejudiciului în cadrul răspunderii materiale se efectuează
unilateral de către angajatorul păgubit, după o procedură specială, care presupune emiterea deciziei
de imputare, după caz, asumarea angajamentului de plată al celui vinovat, ce constituie titluri
executorii18, la fel ca şi în cazul răspunderii civile a funcţionarilor publici .
18
A se vedea art. 22-26 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

Această procedură este exclusă, ca principiu, în cazul răspunderii patrimoniale.

3. Cazurile de răspundere civilă a funcţionarilor publici
3.1. Reglementare
Art. 499 din Codul administrativ prevede:
" Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează:
a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care
funcţionează;
b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe
persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive."
3.2. Răspunderea pentru pagubele produse patrimoniului autorităţii/ instituţiei publice
În textul de la lit. a) este reglementată răspunderea civilă tipică a funcţionarilor publici . Pentru ca
aceasta să fie angajată sunt instituite două condiţii:
- să fie produsă o pagubă patrimoniului autorităţii/instituţiei publice;
- paguba să fie produsă cu vinovăţie.
Acestor condiţii li se adaugă alte două rezultate din normele Codului civil: fapta ilicită şi raportul de
cauzalitate în această faptă şi prejudiciu [art. 1357 alin. (1); art. 1358-1359 etc.].
Distinct de art. 499 lit. a), art. 578 din Codul administrativ reglementează răspunderea personalului
autorităţilor sau instituţiilor publice pentru prejudiciile cauzate în legătură cu exercitarea atribuţiilor
delegate.
a) Prejudiciul (sau paguba) este cel mai important element al răspunderii civile , condiţia esenţială şi
necesară a acesteia. El trebuie să fie patrimonial, adică să privească bunurile materiale, cele cu valoare
economică, cele care pot fi evaluate în bani, aparţinând unităţii publice respective. Un atare prejudiciu
constituie o modificare negativă a patrimoniului, putându-se realiza prin diminuarea activului ca
urmare a săvârşirii unor fapte ilicite (degradare, pierdere, rebuturi, consumuri de materii prime,
materiale, piese de schimb etc.) ori ca urmare a neîncasării contravalorii produselor livrate sau
serviciilor prestate ori prin creşterea pasivului (de exemplu, în cazul plăţii unor amenzi sau penalităţi de
care sunt vinovaţi unii angajaţi). În conţinutul său intră atât paguba efectivă (damnum emergens), cât şi
beneficiul nerealizat (lucrum cessans)19.
19 L. Pop, op. cit., p. 203-204.
Existenţa prejudiciului este o condiţie necesară şi esenţială, dar nu şi suficientă pentru naşterea
obligaţiei de reparare a acestuia. Mai trebuie ca el să întrunească, în mod cumulativ, caracteristicile: să
fie cert, direct, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim.
b) O altă condiţie a răspunderii civile constă în aceea ca paguba să fie produsă cu vinovăţie. Lipsa
acesteia (a culpei) înlătură răspunderea autorului faptei prejudiciabile. Vinovăţia a fost definită ca
"atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi prejudiciabile faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările
acestei fapte"20. Ea "este privită ca un proces de conştiinţă compus din doi factori: un proces intelectiv
şi un proces volitiv"21.
20
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 176.
21
L. Pop, op. cit., p. 301.
Art. 16 C. civ. instituie două forme de vinovăţie: intenţia şi culpa.
"Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea
lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat"
[alin. (2)].

"Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă,
socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă.
Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana
cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese" [alin. (3)].
"Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia
este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie" [alin. (4)].
Intenţia poate fi directă (sau dolul direct) sau indirectă (dolul indirect).
Intenţia este directă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte ca el să se
petreacă. Un exemplu în acest sens îl reprezintă fapta unui angajat de a sustrage anumite bunuri din
unitate, creând astfel o pagubă angajatorului. Desigur că o asemenea faptă constituie şi infracţiunea
de furt (art. 228 C. pen.). Intenţia este indirectă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei şi, cu
toate că nu-l urmăreşte, acceptă riscul sau posibilitatea ca el să se producă22.
22
L. Pop, op. cit., p. 302.
Culpa există atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l acceptă, socotind fără
temei că nu se va produce, ori nu prevede acel rezultat, deşi trebuia să-l prevadă. În primul caz, este
vorba de imprudenţă, în cel de-al doilea de neglijenţă. După intensitatea culpei, aceasta poate fi gravă
(culpa lata), uşoară (culpa levis) şi foarte uşoară (culpa levissimaj23.
23
Ibidem, p. 305.
În dreptul civil există principiul răspunderii pentru orice culpă24. Astfel, art. 1357 alin. (2) C. civ.
dispune: "Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă."
24 Astfel, s-a decis că este irelevantă forma vinovăţiei cu care a fost săvârşită fapta prejudiciabilă, legiuitorul
nedistingând asupra săvârşirii acesteia din culpă ori cu intenţie, astfel încât aprecierea potrivit căreia răspunderea
materială a militarilor, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998, poate fi angajată numai în situaţia în care
paguba a fost produsă cu rea-credinţă este lipsită de suport legal (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. cont. adm. şi
fisc., Dec. nr. 211/2008, în "Dreptul" nr. 10/2008, p. 279-280).
Stabilirea vinovăţiei implică o comparaţie cu modul în care persoana în cauză trebuie să acţioneze,
pentru a răspunde cerinţelor legii. Desigur că vinovăţia nu se poate determina avându-se în vedere un
etalon sau un model social abstract. Ea trebuie stabilită în mod concret, de la caz la caz, prin luarea în
considerare a tuturor împrejurărilor în care s-a produs faptul dăunător, a tuturor factorilor obiectivi şi
subiectivi care l-au generat.
c) Răspunderea civilă a funcţionarului public vinovat de producerea unei pagube în patrimoniul
autorităţii/instituţiei publice se declanşează în ipoteza în care el a săvârşit o faptă ilicită.
O asemenea faptă este o acţiune sau o inacţiune a omului, contrară legii, "care are ca rezultat
încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane".
Codul civil se referă în mai multe texte la "fapta ilicită" sau la "autorul faptei ilicite". Astfel, se dispune
că acela care cauzează altuia un prejudiciu printr-o "fapta ilicită" este obligat să-l repare (art. 1357). Alte
texte se referă la "autorul faptei ilicite" (art. 1359), la "fapta prejudiciabilă", la "fapta săvârşită" (art.
1372-1373) sau la "caracterul ilicit al faptei săvârşite" [art. 253 alin. (1) lit. c)]. O astfel de faptă este
ilicită întrucât este contrară ordinii sociale, exprimă ideea de comportare interzisă, afectează drepturile
unor persoane, patrimoniale în special, dar şi nepatrimoniale25.
25
L. Pop, în op. cit., p. 232.
Fapta ilicită este o condiţie sine qua non a existenţei răspunderii civile .
Fapta care produce o pagubă angajatorului (unităţii, instituţiei sau autorităţii publice) poate consta fie
într-o acţiune (fapt comisiv)26, fie dintr-o inacţiune (fapt omisiv)27 sau dintr-un comportament al
angajatului care îmbină ambele aspecte28.
26 Fapta ilicită constă într-o acţiune, în ipoteza în care, de pildă, salariatul foloseşte autoturismul de serviciu în
interes personal.
27

27
În practica judiciară, s-a reţinut, de exemplu, că este o asemenea faptă ilicită neîndeplinirea corespunzătoare a
atribuţiilor de serviciu ce-i reveneau celui în cauză conform funcţiei deţinute, de director coord., prin aceea că, deşi
trebuia să se preocupe de angajarea personalului corespunzător calificat în domeniul juridic în cadrul unităţii, nu a
făcut acest lucru, determinând astfel în mod direct producerea prejudiciului. (C. Ap. Bucureşti, S. a VII-a civilă şi
pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurările sociale, Dec. nr. 1057/LM/2004, în "Revista română de
dreptul muncii" nr. 1/2005, p. 181-182. În speţă, instanţa a constatat că pârâtul este vinovat de producerea
prejudiciului prin anularea recursului formulat împotriva unei sentinţe ca netimbrat, obiectul procesului fiind o
acţiune în pretenţii împotriva unui debitor. În apărarea sa, cel în cauză a susţinut că achitarea taxei de timbru nu a
fost posibilă datorită faptului că societatea nu are de mult consilier juridic.)
28
În acelaşi sens, s-a reţinut că fapta prejudiciabilă, ca element al răspunderii a angajatului, trebuie săvârşită de
acesta în legătură cu munca sa, reprezentând orice faptă comisivă sau omisivă a lui, ce presupune fie
neexecutarea obligaţiilor de serviciu şi orice alte acte omisive în raport cu obligaţiile de serviciu, fie încălcarea unor
dispoziţii prohibitive ale contractului individual de muncă, ale regulamentului intern sau legii (C. Ap. Bucureşti, S. a
VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Dec. civ. nr. 5649/R/2012, în "Revista
română de dreptul muncii" nr. 2/2012, p. 125).
Pentru stabilirea răspunderii, caracterul ilicit al faptei se analizează în raport cu obligaţiile de serviciu,
decurgând din lege şi din fişa postului celui în cauză.
De exemplu, consilierii juridici pot săvârşi mai multe fapte prejudiciabile pentru angajator, şi anume29:
29 Al. Ţiclea, Răspunderea patrimonială a consilierilor juridici, în "Dreptul" nr. 7/2018, p. 50-51.
- nu introduc acţiuni în justiţie pentru recuperarea unor bunuri sau sume de bani de la co-contractanţi
ori terţi sau le introduc după expirarea termenului de prescripţie;
- cererile de chemare în judecată nu îndeplinesc condiţiile statornicite de lege (art. 194 C. pr. civ.), iar în
procedura de regularizare nu sunt aduse completările şi modificările impuse de judecător, cu
consecinţa anulării lor (art. 200 C. pr. civ.);
- nu îndeplinesc în faţa instanţei actele de procedură, în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de
lege sau de judecător, nu probează pretenţiile şi, după caz, apărările angajatorului lor (art. 10 C. pr.
civ.);
- nu exercită căile de atac (apelul, recursul etc.) atunci când se impune, cu respectarea termenului legal;
- avizează contracte ori îndeplinesc alte operaţiuni în numele angajatorului, care vor fi păgubitoare
pentru acesta;
- contribuie la concedierea unor salariaţi prin elaborarea proiectului deciziilor de concediere sau
avizează asemenea decizii nelegale şi/sau netemeinice etc.
Desigur că, în calitate de angajaţi, consilierii juridici răspund patrimonial (civil- contractual), în condiţiile
comune tuturor, celuilalt personal, în situaţiile în care:
- pierd sau degradează bunuri încredinţate de angajator (calculatoare, telefoane, autoturisme etc.) ori
aparţinând acestuia;
- primesc sume de bani (salarii, prime, sporuri, indemnizaţii etc.) ori bunuri necuvenite;
- nu respectă obligaţia instituită de art. 198 din Codul muncii de a desfăşura activitatea profesională la
angajatorul care a suportat cheltuielile de şcolarizare pe perioada înscrisă în actul adiţional la
contractul individual de muncă, urmând să restituie cota-parte din aceste cheltuieli, proporţional cu
perioada nelucrată din cea stabilită de părţi [alin. (1)-(4)] etc.
În lipsa caracterului ilicit, fapta - chiar cauzatoare de daune - nu atrage răspunderea civilă a
funcţionarului public . Aceeaşi concluzie se impune şi în ipoteza intervenirii unei cauze care înlătură
caracterul ilicit al faptei prejudiciabile. Sunt asemenea cauze30:
30
A se vedea L. Pop, op. cit., p. 240-253.
- legitima apărare (art. 1360 C. civ.; art. 19 C. pen.);
- starea de necesitate (art. 1361-1362 C. civ.; art. 20 C. pen.);

- îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege ori executarea unui ordin al superiorului (art.
1364 C. civ.; art. 21 C. pen.);
- consimţământul victimei (art. 1355 C. civ.; art. 22 C. pen.);
- exercitarea legală şi normală a unui drept subiectiv (art. 1353 C. civ.).
În legătură cu exonerarea de răspundere în cazul executării unui ordin al superiorului, trebuie subliniat
că, în conformitate cu prevederile art. 437 din Codul administrativ, " funcţionarul public are dreptul să
refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră
ilegale". Dar, el "are îndatorirea să aducă la cunoştinţă superiorului ierarhic al persoanei care a emis
dispoziţia astfel de situaţii" [alin. (3)]. Însă, dacă se constată legalitatea dispoziţiei primite, acel
funcţionar public va "răspunde în condiţiile legii" [alin. (4)].
d) O altă condiţie necesară existenţei răspunderii civile este reprezentată de raportul de cauzalitate
dintre fapta ilicită şi prejudiciu, adică acea faptă să fie cea care a produs respectivul prejudiciu.
Deşi Codul civil nu utilizează sintagma raport de cauzalitate şi nu indică expres şi explicit că acesta este
o condiţie a răspunderii civile , totuşi necesitatea existenţei sale rezultă din mai multe texte ale Codului
[de exemplu, art. 1349 alin. (2)-(4), art. 1357 alin. (1), art. 1358-1359 etc.]31.
31 Ibidem, p. 262.
Prin raport de cauzalitate, se înţelege, în general, legătura necesară dintre două fenomene, dintre care
unul (cauza) îl precede şi determină pe celălalt (efectul)32.
32
A se vedea Al. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii..., Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 947-948.
Faţă de complexitatea fenomenelor în natură şi în societate, raportul de cauzalitate nu poate fi înţeles

numai ca o legătură simplă, unilaterală. Acţiunea cauzei este de obicei posibilă numai în anumite
condiţii; acestea nu se confundă însă cu fenomenul numit cauză, ci numai îl însoţesc, pentru că singure
nu pot determina efectul. Atunci când condiţia nu este indispensabilă pentru producerea efectului, ci
numai întâmplătoare, ea poartă denumirea de prilej. Spre deosebire de acesta, condiţia care creează
posibilitatea concretă şi certă pentru săvârşirea faptei care produce direct prejudiciul poate fi
considerată ea însăşi ca având un rol cauzal şi poate fundamenta stabilirea răspunderii în sarcina
autorului ei. Mai trebuie arătat că efectul este generat de o singură sau mai multe cauze şi că acestea
pot fi principale sau secundare, directe sau indirecte, concomitente sau succesive.
Ţinând seama de această situaţie, determinarea raportului de cauzalitate ca o condiţie a răspunderii
juridice este adeseori anevoioasă. În complexitatea raporturilor dintre fenomene, care se desfăşoară
după legi obiective, este necesar un efort de selecţie şi de analiză, spre a stabili, în fiecare caz concret,
fapta sau faptele care au putut determina transformarea posibilităţii prejudiciului în realitate33.
33 Al. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii. Răspunderea pentru daune, op.cit., p. 81-82.
3.3. Obligaţia de restituire

Potrivit art. 499 lit. b) din Codul administrativ, răspunderea civilă se angajează şi în ipoteza în care
funcţionarul public nu restituie în termenul legal sumele ce i s-au acordat în mod necuvenit.
Prin acest text legiuitorul a avut în vedere posibilitatea ca, din eroare, autoritatea/instituţia publică să
plătească anumite sume angajaţilor săi fără ca aceştia să aibă un atare drept. De exemplu, sunt supuse
restituirii, chiar după încetarea raporturilor de serviciu, sumele încasate necuvenit reprezentând:
salarii, premii, sporuri sau alte adaosuri la salariul de bază, cheltuieli de formare profesională, prime
de vacanţă, indemnizaţii de delegare/detaşare, de asigurări sociale, de sănătate etc.
Deşi obligaţia de restituire este tratată de Codul administrativ la răspunderea civilă , totuşi, ca noţiune
juridică, ea nu este, în mod strict, o componentă a răspunderii civile a funcţionarilor publici , ci este o
instituţie distinctă (e adevărat, reglementată de Codul civil) derivată dintr-o plată nedatorată34.
Inserarea obligaţiei de restituire în cadrul răspunderii civile a funcţionarilor publici , se poate aprecia,
reprezintă doar o opţiune de tehnică legislativă.
34
A se vedea, pentru amănunte, L. Pop, op. cit., p. 41-59.

De altfel, dacă răspunderea civilă , reglementată de art. 499 lit. a) din Codul administrativ, se
întemeiază pe o faptă săvârşită cu vinovăţie, producătoare a unei pagube, obligaţia de restituire nu
derivă ca principiu, dintr-o faptă ilicită a funcţionarului public , ci are la bază plata nedatorată. De aici
decurge, în primul rând, concluzia că angajaţii care se fac vinovaţi de plata sumelor nedatorate vor
răspunde în subsidiar pentru prejudiciul cauzat; în al doilea rând, când funcţionarul public beneficiar
este de rea-credinţă, când deci are vinovăţie proprie pentru primirea sumelor, sunt incidente nu numai
regulile obligaţiei de restituire, ci şi cele ale răspunderii civile propriu-zise, chiar, după caz, ale
răspunderii delictuale.
În acelaşi sens, s-a reţinut că "angajatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat
să o restituie, indiferent de inexistenţa vinovăţiei sale în încasarea acestor sume nedatorate, întrucât
obligaţia de restituire a accipiens-ului nu se întemeiază pe ideea de vinovăţie (culpă) din partea
acestuia, existând indiferent de buna sau reaua-credinţă a salariatului care a primit sume de bani
nedatorate, iar răspunderea persoanelor cărora le este imputabilă plata către salariat a sumelor
nedatorate este subsidiară faţă de obligaţia de restituire ce incumbă acestuia"35.
35
C. Ap. Bucureşti, S. a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, Dec. nr.
2384/R/2011, în D. G. Enache, M. Ceauşescu, Litigii de muncă. Jurisprudenţă relevantă a Curţii de Apel Bucureşti pe
semestrul I, 2011, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 322-323.
Conform art. 1469 alin. (2) C. civ., plata nedatorată "constă în remiterea unei sume de bani sau, după
caz, în executarea unei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei". Iar orice plată
presupune existenţa unei datorii (art. 1470). Aşa fiind, dacă nu există datorie nu trebuie să existe nici
plată. De aceea, se prevede: "cel ce plăteşte fără a datora are dreptul la restituire" [art. 1341 alin. (1)].
Dacă restituirea nu intervine benevol de la cel care a primit plata, creditorul (solvensul) poate declanşa
răspunderea civilă a debitorului (accipensului).
Rezultă că funcţionarul public ce a primit o sumă nedatorată este obligat să o restituie. El o poate face
de bunăvoie, desigur, ca regulă, la sesizarea unităţii plătitoare. Dacă cel în cauză nu respectă obligaţia
care îi revine, angajatorul va declanşa procedura de recuperare a pagubei, cu respectarea termenului
general de prescripţie (de 3 ani - art. 2517 C. civ.).
3.4. Răspunderea civilă a funcţionarilor publici pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia
publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane în temeiul unei hotărâri judecătoreşti
Condiţia principală a declanşării acestei forme a răspunderii civile o reprezintă paguba creată în
patrimoniul autorităţii/instituţiei publice ca urmare a obligării acesteia la plata unor daune către terţi
prin hotărâre judecătorească.
Titlul IV din Partea a VII-a a Codului administrativ, denumit Răspunderea administrativ-patrimonială,
reglementează această formă de răspundere36, care o atrage pe cea a funcţionarilor publici .
36
A se vedea: V. Vedinaş, Tratat teoretic şi practic de drept administrativ, volumul II, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2018, p. 491-513; Idem, Codul administrativ adnotat. Noutăţi. Examinare comparativă. Note explicative,
ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 427-432.
Art. 573 din cod defineşte răspunderea administrativ-patrimonială ca acea "formă a răspunderii
administrative care constă în obligarea statului sau, după caz, a unităţilor administrativ-teritoriale la
repararea pagubelor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin orice eroare judiciară, pentru
limitele serviciului public, printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administraţiei
publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim".
În continuare, Codul administrativ reglementează:
- răspunderea exclusivă "a autorităţilor şi instituţiilor publice pentru prejudiciile de natură materială
sau morală produse ca urmare a carenţelor organizatorice sau funcţionale ale unor servicii publice"
(art. 574);
- "răspunderea administrativ-patrimonială solidară pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative"
(art. 575), precum şi pentru cele "cauzate în legătură cu punerea în valoare a bunurilor şi a serviciilor
publice" (art. 576).

O primă observaţie: în opinia noastră, răspunderea în discuţie este denumită impropriu "administrativ-
patrimonială"; mai corectă era denumirea de administrativ-civilă. Unul dintre argumente constă în
aceea că aceasta priveşte şi recuperarea prejudiciilor/pagubelor morale (art. 574-575 şi art. 577). Or, se
cunoaşte că prejudiciul moral "rezultă din lezarea unui drept sau interes nepatrimonial"37.
37
M. N. Costin, C. M. Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2019, p. 699.
Art. 577 din cod enumeră condiţiile care trebuie întrunite cumulativ pentru angajarea "răspunderii
administrativ-patrimoniale, şi anume:
a) actul administrativ contestat este ilegal;
b) actul administrativ ilegal este cauzator de prejudicii materiale sau morale;
c) existenţa unui raport de cauzalitate între actul ilegal şi prejudiciu;
d) existenţa culpei autorităţii publice şi/sau a personalului acesteia".
Fiind vorba de acte administrative, devin aplicabile dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr.
554/200438. Potrivit art. 1 alin. (1) din această lege "Orice persoană care se consideră vătămată într-un
drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ
competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi
repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public."39
38
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, modificată ulterior.
39
A se vedea G. Bogasiu, Legea contenciosului administrativ. Comentată şi adnotată, ediţia a IV-a, revăzută şi
adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018.
După caz, dispune art. 18, instanţa poate să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige
autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită
operaţiune administrativă [alin. (1)]. Va putea "hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daune materiale
şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru" [alin. (3); alin. (4) lit. e)].
Indiferent dacă este vorba de o răspundere solidară (autoritatea/instituţia publică şi funcţionarul
public ) din moment ce unitatea a plătit daunele unor terţe persoane în temeiul hotărârii judecătoreşti
definitive, se declanşează răspunderea civilă a funcţionarului public vinovat de acea situaţie [art. 499
lit. c) din Codul administrativ]. Acesta din urmă răspunzând în calitate de prepus, devin aplicabile şi
dispoziţiile corespunzătoare din Codul civil. Astfel, art. 1373 din acest act normativ dispune:
"(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită
de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea
şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.
(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să
cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile
sau cu scopul funcţiilor încredinţate."40
40 Pentru răspunderea comitentului de prejudiciile cauzate terţilor prin faptele ilicite ale prepuşilor, a se vedea L.
Pop, op. cit., p. 375-403.
4. Procedura de reparare a pagubelor

4.1. Modalităţi
Art. 500 alin. (1) din Codul administrativ instituie două modalităţi, diferite, de reparare a pagubelor
produse autorităţii/instituţiei publice:
- emiterea unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare ori asumarea unui angajament de plată;
- sesizarea instanţei de judecată, în ipoteza în care autoritatea/instituţia publică a răspuns civil-delictual
în calitate de comitent al prepusului său - funcţionar public .

Cele două modalităţi sunt unice şi exclusive. Drept urmare, dacă ordinul, dispoziţia de imputare nu a
fost emisă în termenul legal, o acţiune civilă în pretenţii este inadmisibilă.
4.2. Ordinul/dispoziţia de imputare41
41
A se vedea Al. Ţiclea, Tratat privind răspunderea pentru daune..., op. cit., p. 267.
Acesta este actul unilateral prin care conducătorul autorităţii/instituţiei publice stabileşte, pe baza
documentaţiei prezentate de compartimentul de resort (financiar - contabil şi/sau de resurse umane
etc.), identitatea funcţionarului vinovat de producerea pagubei sau care a beneficiat de sume, bunuri
ori servicii necuvenite, cuantumul pagubei şi deci al despăgubirilor (sau a ceea ce trebuie restituit),
obligând persoana în cauză la plata (restituirea) acestora.
Potrivit art. 500 alin. (1) din Codul administrativ, ordinul/dispoziţia de imputare se emite de către
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.
S-a pus problema cine emite actul menţionat în ipoteza în care autorul pagubei este chiar
conducătorul unităţii. S-a răspuns în sensul că emitentul actului va fi conducătorul autorităţii publice
superior. Ca exemplu, a fost găsit directorul unui serviciu descentralizat răspunzător de prejudiciu; în
cazul lui, ordinul de imputare va fi emis de ministrul în a cărui subordonare funcţionează serviciul
respectiv42.
42
V. Vedinaş, Statutul funcţionarilor publici (Legea nr. 188/1999), ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 236.
Acelaşi art. 500 instituie două termene în care poate fi emis ordinul (dispoziţia) de imputare:
- un termen de 30 de zile de la constatarea pagubei [alin. (1)];
- un termen de 3 ani de la data producerii acestei pagube [alin. (4)].
Privind natura juridică, se apreciază că termenul de 30 de zile este un termen de prescripţie, iar cel de
3 ani este unul de decădere43.
43 Ibidem. Dar va trebui să avem în vedere şi prevederea art. 2547 C. civ., conform căreia: "Dacă din lege sau din
convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile
de la prescripţie."
De observat este că cele două termene se află într-o strânsă corelaţie; termenul de 30 de zile,
statornicit pentru emiterea ordinului de imputare, trebuie să se situeze în interiorul termenului de 3
ani. Emiterea actului peste acest termen, cu cel puţin o zi (ca, de altfel, şi depăşirea termenului de 30
de zile), determină nulitatea acestui act.
Ca orice alt act juridic, ordinul (dispoziţia) de imputare constituie, în acelaşi timp, atât o manifestare de
voinţă producătoare de efecte juridice (negotium), cât şi un înscris probator {instrumentum). Chiar mai
mult, forma scrisă reprezintă o condiţie de validitate (ad validitatem) a actului administrativ în discuţie,
care trebuie comunicat destinatarului. El constituie titlu executoriu şi poate fi contestat de cel în cauză.
Legiuitorul nu reglementează expres conţinutul ordinului/dispoziţiei de imputare. Cu toate acestea,
pentru a îndeplini cerinţele de legalitate, acest act trebuie să cuprindă:
- numele şi prenumele funcţionarului public răspunzător de producerea pagubei;
- în ce constă această pagubă;
- cuantumul sumei ce i se impută (după caz, valoarea bunurilor nerestituite etc.);
- data producerii pagubei şi cea a constatării ei;
- semnătura reprezentantului legal al autorităţii/instituţiei publice.
4.3. Angajamentul de plată
Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice poate avea loc şi prin asumarea unui
angajament de plată (de către funcţionarul public vinovat de producerea acelei pagube).
44

Acest angajament este un act juridic unilateral44 prin care funcţionarul în cauză recunoaşte că a
produs o pagubă unităţii sale şi că este de acord să o acopere. El constituie o recunoaştere
extrajudiciară şi îndeplineşte aceeaşi funcţie ca şi ordinul (dispoziţia) de imputare; este, prin urmare,
titlu executoriu.
44
Art. 1324 C. civ. prevede: "Este unilateral actul juridic care presupune manifestarea de voinţă a autorului său".
Angajamentul de plată constituie o modalitate mai simplă şi operativă de recuperare a pagubelor

produse autorităţilor/instituţiilor publice. Dar, din moment ce acest angajament a fost asumat de către
funcţionarul respectiv, unitatea nu mai este îndreptăţită să emită ordinul/dispoziţia de imputare; ele
sunt căi alternative de stabilire şi recuperare a prejudiciilor.
Angajamentul trebuie redactat în scris - condiţie de validitate a lui - şi semnat în deplină cunoştinţă de
cauză de autorul pagubei45. Consimţământul său trebuie să fie serios, liber exprimat, neafectat de
vreun viciu46.
45 A se vedea art. 1204 C. civ.
46 A se vedea art. 1206-1221 C. civ.
În conţinutul angajamentul de plată trebuie să intre elementele:

- identitatea funcţionarului public ce şi-l asumă;
- recunoaşterea de către acesta a calităţii de autor al pagubei şi acceptarea valorii acesteia;
- acordul său privind acoperirea pagubei, modalităţile de plată şi termenul (termenele) acesteia;
- semnătura olografă a autorului şi data când a fost redactat înscrisul.
Legiuitorul nu a stabilit niciun termen în care poate fi asumat angajamentul de plată. Un angajator
diligent va urmări ca acest angajament să fie asumat în aceleaşi termene în care poate fi emisă decizia
de imputare (adică 3 ani, respectiv 30 de zile).
De reamintit este însă că prin prescripţie se stinge doar dreptul material la acţiune (art. 2500 C. civ.).
Aşa fiind, funcţionarul public răspunzător de producerea pagubei poate, şi ulterior expirării
termenelor de prescripţie, să-şi asume angajamentul de plată47.
47
Art. 2506 alin. (3) şi (4) C. civ. dispune:
"(3) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară
restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.
(4) Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului
dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de
prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie."
4.4. Căi de atac

Art. 500 din Codul administrativ prevede că "împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare
funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ, în condiţiile legii."
Competenţa acestei instanţe este statornicită de art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/201848.
48
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 30 iulie 2018. Privind modificările aduse prin
această lege, a se vedea V. Vedinaş, G. L. Goga, Observaţii critice pe marginea Legii nr. 212/2018 pentru
modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative, în Dreptul nr.
1/2019, p. 87-101.
Alin. (1) al art. 10 dispune: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile
publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale,
precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele
administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice
centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale
acestora mai mari de 3.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi
fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

Prin urmare, instanţa competentă material este diferită în funcţie de organul emitent, regula fiind
următoarea:
- litigiile privind ordinele (dispoziţiile) de imputare emise de autorităţile publice locale şi judeţene se
soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale (sau, mai precis, de secţiile specializate ale
tribunalelor);
- litigiile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale se soluţionează, în fond, de
secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel49
49 G. Bogasiu, op. cit., p. 348.
Competenţa teritorială este instituită de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, şi anume: persoana
fizică se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său.
Termenul de introducere a acţiunii este statornicit de art. 11 din Legea contenciosului administrativ.
Conform acestui text, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se pot
introduce în termen de la 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;
c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului
legal de soluţionare a cererii;
d) data expirării termenului de 30 de zile, calculat de la comunicarea actului administrativ emis în
soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile [alin. (1)].
Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste
termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă,
data introducerii cererii sau data încheierii procesului- verbal de conciliere, după caz [alin. (2)].
Aşadar, anterior introducerii acţiunii trebuie parcursă procedura prealabilă. În acest sens, art. 7 din
Legea nr. 554/2004 dispune: "înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente,
persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act
administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau
autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării
actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Pentru motive temeinice, persoana vătămată,
destinatar al actului, poate introduce plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, şi
peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului."
Sesizarea instanţei de contencios administrativ, desfăşurarea judecăţii, pronunţarea hotărârii etc. sunt
supuse dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
De precizat este că, în temeiul art. 29 alin. (1) lit. I) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013,
cererile funcţionarilor publici sunt scutite de taxă judiciară de timbru.
Şi în materia contenciosului administrativ sarcina probei revine tot pârâtului, legiuitorul creând
reclamantului o facilitate în administrarea probaţiunii pe aceleaşi considerente prezentate anterior.
Astfel, primind acţiunea instanţa dispune, potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
privind contenciosul administrativ, citarea părţilor. Autoritatea publică emitentă va comunica împreună
cu întâmpinarea actul atacat împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui,
precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei. Instanţa poate solicita emitentului
orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei. Dacă autoritatea publică nu trimite în termenul
stabilit de instanţă lucrările cerute, conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere interlocutorie, să
plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru
fiecare zi de întârziere nejustificată [alin. (4)].
În cazuri justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, la cererea persoanei vătămate, instanţa
poate dispune suspendarea executării actului administrativ unilateral (art. 14 şi art. 15), în speţă, a
ordinului (dispoziţiei) de imputare.

Potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa, soluţionând cererea, poate, după caz, să anuleze, în tot
sau în parte, actul administrativ atacat şi, eventual, să acorde despăgubiri (daune morale sau
materiale, cheltuieli de judecată etc.).
Recursul reprezintă calea de atac împotriva sentinţelor pronunţate în primă instanţă. În acelaşi sens,
art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 dispune: "Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de
tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de
apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."
Termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la comunicarea hotărârii ce se atacă. Recursul suspendă
executarea. El se judecă de urgenţă.
În cazul admiterii lui, "instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea
primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care
a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o
singură dată, la această instanţă. În cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care
a fost nelegal citată la administrarea probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, instanţa de
recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond" (art. 20 din Legea nr. 554/2004).
b) Deşi legiuitorul nu prevede o cale de atac împotriva angajamentului de plată, trebuie să acceptăm că
ea există. Astfel, în ipoteza în care funcţionarul public ce, după ce a semnat un atare angajament,
constată că, în realitate, nu datorează total sau parţial suma pretinsă de autoritatea/instituţia publică,
poate să se adreseze instanţei de contencios administrativ (tribunalului, după caz, curţii de apel)
solicitând anularea lui totală sau parţială.
Dar, având în vedere că angajamentul de plată constituie o manifestare unilaterală de voinţă, anularea
lui se va putea cere numai pentru vicii de consimţământ: a fost dat "din eroare, surprins prin doi sau
smuls prin violenţă" [art. 1206 alin. (1) C. civ.j.
Deoarece legea nu prevede un termen special de prescripţie, înseamnă că într-o asemenea situaţie
aplicabil va fi termenul general de 3 ani (art. 2517 C. civ.).
În conformitate cu art. 2529 alin. (1) din acelaşi cod, "Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui
act juridic începe să curgă:
a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său
legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă
nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic."
4.5. Repararea pagubei prin intermediul acţiunii în regres
Acelaşi art. 500 alin. (1) din Codul administrativ dispune că recuperarea daunelor "plătite de autoritatea
sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti definitive" [art. 499 alin, (c)] are loc "pe baza hotărârii judecătoreşti definitive".
Într-o asemenea situaţie este vorba de dreptul de regres50 al autorităţii/instituţiei publice (comitentul)
pe care îl are împotriva funcţionarului public (prepusul). Temeiul legal al acestui drept este prevederea
art. 1384 alin. (1) C. civ., potrivit căreia "cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce
împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este
răspunzător pentru prejudiciul cauzat". Rezultă că regresul autorităţii/instituţiei publice împotriva
funcţionarului public este posibil numai dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile a acestuia din
urmă pentru fapta ilicită proprie [art. 499 lit. a)] din Codul administrativ, coroborat cu dispoziţiile art.
1357-1371 C. civ.
50
Privind regresul comitentului care a reparat prejudiciul cauzat victimei, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 401-403.

În acelaşi sens, cu caracter special, art. 491 alin. (3) din Codul administrativ precizează: "Răspunderea
juridică a funcţionarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale şi
procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea."
Prin urmare, este necesară dovada vinovăţiei sau culpei personale proprii ale funcţionarului public . De
reţinut este că potrivit art. 1384 alin. (4) C. civ., "în toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate
recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului".
Problema care se pune faţă de cele de mai sus constă în instanţa competentă să soluţioneze acţiunea
în regres. Există trei posibilităţi; competenţa poate aparţine:
- instanţelor de drept comun (ca regulă judecătoria, în prima instanţă);
- secţiilor de contencios administrativ sau secţiilor de conflicte de muncă ale tribunalelor, respectiv
curţilor de apel.
În lipsa unei precizări a legiuitorului, apreciem că, având în vedere natura raporturilor (de serviciu)
dintre cele două părţi (autoritatea/instituţia publică şi funcţionarul public ), împrejurarea că unitatea a
fost obligată la despăgubiri de către instanţa de contencios administrativ, tot aceasta este competentă
să soluţioneze şi acţiunea în regres. De altfel, conform art. 536 din Codul administrativ, "Cauzele care
au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios
administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege
competenţa altor instanţe."
Credem că ar fi posibil ca autoritatea/instituţia publică, pârâta în litigiul principal, să cheme în garanţie
funcţionarul său vinovat de acea situaţie, desigur atunci când acesta nu a fost introdus în cauză pentru
a răspunde în solidar cu unitatea publică pârâtă [art. 16 din Legea nr. 554/2004; art. 491 alin. (2) din
Codul administrativ], în temeiul art. 72 C. pr. civ., având în vedere că împotriva lui ulterior va "putea să
se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri"51.
51 A se vedea, pentru chemarea în garanţie, M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Teoria generală, ediţia a II-a,
Editura Solomon, Bucureşti, 2017, p. 421-432.
Este o situaţie complicată, două acţiuni judiciare în despăgubiri: una introdusă de persoana vătămată
prin actul administrativ, alta având ca reclamant autoritatea/instituţia publică căzută în pretenţii
îndreptată împotriva funcţionarului său.
Mai simplu şi eficient ar fi fost ca şi în situaţia vizată de art. 499 lit. c) din Codul administrativ să se
utilizeze aceeaşi modalitate de reparare a pagubelor, şi anume emiterea actului de imputare ori, după
caz, asumarea angajamentului de plată. Credem că nu se justifică diferenţierea între situaţiile
prevăzute la art. 499 lit. a) şi b) din cod şi cea de la lit. c) în ceea ce priveşte răspunderea civilă a
funcţionarilor publici .
5. Procedura de reparare a pagubelor produse de foştii funcţionari publici
Legea omite să indice calea de urmat pentru repararea pagubelor produse de persoanele care nu mai
au calitatea de funcţionari publici .
Sub imperiul vechii reglementări (Legea nr. 188/1999) ale cărei dispoziţii (art. 84- 85) au fost preluate
de Codul administrativ (art. 499-500) în jurisprudenţă s-a decis că, de vreme ce funcţionarul public nu
se mai află în raport de serviciu cu autoritatea sau instituţia publică prejudiciată, angajarea răspunderii
patrimoniale nu poate fi făcută decât pe calea de drept comun a antrenării răspunderii civile
delictuale, conform prevederilor cuprinse în Codul civil (competentă în primă instanţă fiind
judecătoria)52.
52
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. cont, adm şi fisc., Dec. nr. 1026/2012, http:// www.s.c.j.ro/1093 (accesat la
data de 10 august 2020).
În acelaşi sens este şi C. Ap. Bucureşti, S. a VIII-a cont. adm. şi fisc., citată şi analizată de V. Penteleev, op. cit., p.
186-197.
În acelaşi sens, dar mai nuanţat prin MINUTA întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor de contencios administrativ şi fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi curţile de apel, Suceava, 23-24 octombrie 201253, s-a precizat (pct. 8 alin, final):
53

53
http://www.inmlex.ro/fisiere/d_758/Minuta%20intalnire%20contencios%20administrativ%20Suceava,%20octombrie
(accesat la data de 10 august 2020).
Concluzia agreată de către participanţii la întâlnire a fost în sensul că obiectul acţiunii în contencios
administrativ privind răspunderea materială a fostului funcţionar public nu îl poate constitui decât o
decizie ori ordin de impunere (imputare). Dacă o atare dispoziţie nu a fost emisă, calea de reparare a
pagubei este acţiunea civilă în pretenţii.
Privind omisiunea legală amintită, constatăm o inconsecvenţă a legiuitorului, de vreme ce în cazul
militarilor (care exercită şi ei funcţii publice - art. 16 din Constituţie) a statornicit (prin art. 2 din
Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998) că răspunderea materială se angajează pentru pagubele
provocate unităţilor respective, indiferent dacă după producerea lor cei în cauză mai au sau nu
calitatea de militar (sau personal asimilat). Iar acest tip de răspundere se stabileşte tot prin intermediul
deciziei de imputare (art. 25) sau asumarea unui angajament de plată (art. 26).
În opinia noastră, se impune intervenţia legiuitorului; de lege ferenda să se prevadă că şi foştilor
funcţionari publici li se aplică aceleaşi reguli privind recuperarea pagubelor aduse autorităţii sau
instituţiei publice la momentul la care aveau o atare calitate (statornicite de art. 50 din Codul
administrativ).
Pentru această soluţie pledează atât principiul constând în dreptul la "tratament egal" (art. 413 din
Codul administrativ), cât şi cel rezultat din adagiul latin tempus regit actum, adică se aplică legea în
vigoare la momentul, în speţă, al producerii pagubei. Se poate vorbi, astfel, de principiul supravieţuirii
legii vechi54, în considerarea datei "săvârşirii sau producerii actului sau faptului generator
(declanşator) al situaţiei juridice în curs".
54
A se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. I, Teoria dreptului civil, Editura Solomon, Bucureşti, 2017,
p. 472-487.
6. Concluzii
Răspunderea civilă a funcţionarilor publici nu poate fi decât contractuală, având în vedere că ei se află
în raporturi de serviciu cu autoritatea/instituţia publică în care funcţionează, iar aceste raporturi se
întemeiază pe un acord de voinţă a celor două părţi. Este un contract nenumit (de lege), dar calificat de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca fiind un contract administrativ.
Răspunderea civilă în discuţie este diferită atât de răspunderea patrimonială, cât şi de cea materială,
deşi legea, jurisprudenţa şi doctrina utilizează uneori şi aceste terminologii.
Constatăm, printre altele, imprecizia şi insuficienţa dispoziţiei art. 500 alin. (1) din Codul administrativ
în ceea ce priveşte dreptul de regres al autorităţii/instituţiei publice împotriva funcţionarului său
vinovat de producerea pagubei. Este o procedură complicată, care presupune două procese: unul
intentat de terţul păgubit împotriva autorităţii/instituţiei publice; altul al acestei unităţi împotriva
funcţionarului său vinovat. Nu se pomeneşte nimic, de exemplu, de un singur proces, cu un chemat în
garanţie ( funcţionarul public ) etc. Mai simplu şi eficient ar fi fost să se reglementeze aceeaşi procedură
pentru repararea pagubei de la cel vinovat: emiterea unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare ori
asumarea unui angajament de plată.
În sfârşit, considerăm că aceeaşi procedură ar trebui legiferată şi în ceea ce priveşte recuperarea
pagubelor de la foştii funcţionari publici .
BIBLIOGRAFIE
Bîrsan C. (2017), Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, ediţia a 3-a,
revizuită şi actualizată, Editura Hamangiu, Bucureşti.
Bogasiu G. (2018), Legea contenciosului administrativ. Comentată şi adnotată, ediţia a IV-a, revăzută şi
adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti.
Clipa C. (2013), Câteva consideraţii privitoare la răspunderea civilă a funcţionarului public . Corelaţii
între răspunderea civilă a funcţionarului public şi răspunderea patrimonială a administraţiei publice în
ambientul legislativ instituit prin Codul civil, Revista de drept public, 4, 89.

Costin M. N., Costin C. M. (2019), Dicţionar de drept civil de la A la Z, ediţia a III-a, Editura Universul
Juridic, Bucureşti.
Eliescu M. (1972), Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti.
Enache D. G., Ceauşescu M. (2011), Litigii de muncă. Jurisprudenţă relevantă a Curţii de Apel Bucureşti
pe semestrul I, 2011, Editura Hamangiu, Bucureşti.
Nicolae M. (2017), Drept civil. Teoria generală, vol. I, Teoria dreptului civil, Editura Solomon, Bucureşti.
Penteleev V., Consideraţii referitoare la neconstituţionalitatea Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998
privind raporturile materiale ale militarilor, Dreptul, 7, 54.
Penteleev V., Regulator de competenţă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. Stabilirea competenţei
de soluţionare a litigiului privind angajarea răspunderii patrimoniale a unui funcţionar public în
favoarea judecătoriei, Dreptul, 6,189-198.
Pop L. (2020), Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. III, Raporturile obligaţionale extracontractuale,
Editura Universul Juridic, Bucureşti.
Ştefănescu I. T. (2017), Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită,
Tăbârcă M. (2017), Drept procesual civil, vol. I, Teoria generală, ediţia a II-a, Editura Solomon, Bucureşti.
Ţiclea Al. (2018), Răspunderea patrimonială a consilierilor juridici, Dreptul, 7, 50-51.
Ţiclea Al. (2019), Tratat privind răspunderea pentru daune în raporturile de muncă. Legislaţie. Doctrină.
Jurisprudenţă, Editura Universul Juridic, Bucureşti.
Vedinaş V. (2016), Statutul funcţionarilor publici (Legea nr. 188/1999), ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Vedinaş V. (2018), Tratat teoretic şi practic de drept administrativ, vol. II, Editura Universul Juridic,
Bucureşti.
Vedinaş V. (2020), Codul administrativ adnotat. Noutăţi. Examinare comparativă. Note explicative,
ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti.
Vedinaş V., Goga G. L. (2019), Observaţii critice pe marginea Legii nr. 212/2018 pentru modificarea şi
completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative, Dreptul, 1, 87-
101.
Publicat în "REVISTA DREPTUL" cu numărul 11 din data de 30 noiembrie 2020

8.TICLEA Alexandru - Răspunderea Civilă A Funcţionarilor Publici. Inconsecvenţe - Omisiuni - Legislative - Jurisprudenţiale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

8.TICLEA Alexandru - Răspunderea Civilă A Funcţionarilor Publici. Inconsecvenţe - Omisiuni - Legislative - Jurisprudenţiale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

06.10.2021, 16:45 TICLEA Alexandru, Răspunderea civilă a funcţionarilor publici.

Inconsecvenţe şi omisiuni legislative şi jurisprudenţiale - SIN…

TICLEA Alexandru, Răspunderea civilă a funcţionarilor publici.

Răspunderea civilă a funcţionarilor publici . Inconsecvenţe şi omisiuni

Răspunderea civilă a funcţionarilor publici. Inconsecvenţe şi

1. Răspunderea civilă a funcţionarilor publici - răspundere contractuală

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 1/17

Răspunderea civilă a funcţionarilor publici . Inconsecvenţe şi omisiuni legislative şi jurisprudenţiale 81

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 2/17

Şi "salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale,

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 3/17

Dar ea prezintă unele deosebiri faţă de răspunderea patrimonială sau civilă.

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 4/17

Această procedură este exclusă, ca principiu, în cazul răspunderii patrimoniale.

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 5/17

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 6/17

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 7/17

Faţă de complexitatea fenomenelor în natură şi în societate, raportul de cauzalitate nu poate fi înţeles

3.3. Obligaţia de restituire

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 8/17

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 9/17

4. Procedura de reparare a pagubelor

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 10/17

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 11/17

Angajamentul de plată constituie o modalitate mai simplă şi operativă de recuperare a pagubelor

46 A se vedea art. 1206-1221 C. civ.

În conţinutul angajamentul de plată trebuie să intre elementele:

4.4. Căi de atac

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 12/17

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 13/17

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 14/17

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 15/17

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 16/17

https://sintact.ro/#/publication/151019014?keyword=Raspunderea civila a functionarilor publici&cm=SREST 17/17

S-ar putea să vă placă și