BIOCHIMIE CLINICA – 3

INVESTIGAREA BIOCHIMICA
A FUNCTIILOR RINICHIULUI

Sl dr Georgeta Irinel VERMAN

Disciplina Biochimie
Facultatea de Medicina
Universitatea “Ovidius” din Constanta
FIZIOLOGIA RINICHIULUI

1. FUNCTIA DE EXCRETIE
1.1. GLOMERULARA - FILTRARE
1.2. TUBULARA – REABSORBTIE, SECRETIE
2. FUNCTIA REGLATOARE
2.1. HOMEOSTAZIA HIDROELECTROLITICA
2.2. HOMEOSTAZIA ACIDOBAZICA
2.3. EXCRETIA COMPUSILOR AZOTATI NEPROTEICI
3. FUNCTIA ENDOCRINA
3.1. PRIMARA: RENINA, PROSTAGLANDINE, ERITROPOIETINA
3.2. SECUNDARA
FIZIOLOGIA RINICHIULUI
1. FUNCTIA DE EXCRETIE
1.1. FILTRAREA GLOMERULARA

Rolul de a mentine elementele celulare si macromoleculele proteice din

sange, producand un lichid asemanator plasmei dar lipsit de proteine.
Realizeaza aceasta prin intermediul unei membrane semipermeabile care
– permite miscarea libera a apei, electrolitilor si moleculelor mici dizolvate (uree,
creatinina, glucoza, aminoacizi) dar
– impiedica trecerea celor mai multe substante.
Rinichiul primeste 1200-1500 ml de sange/min din care
glomerulii filtreaza 125-130 ml/min (rata de filtrare glomerulara = GFR)
valoare importanta pentru evaluarea functiei renale
In mod normal, eliminarea zilnica de urina este de aprox.1500ml/zi, ceea
ce reprezinta 1% din filtratul glomerular.
GFR se estimeaza prin masurarea clearance-ului unei substante care este
eliminata doar prin filtrare glomerulara, nu este nici reabsorbita, nici
secretata
 FIZIOLOGIA RINICHIULUI
1.2. FUNCTIA TUBULARA – REABSORBTIA SI SECRETIA
1.2.1. Tubul Contort Proximal:
Reabsorbtia
– un spectru larg de substante din filtratul glomerular:
¾ din Na si apa
total glucoza
majoritatea aminoacizilor
cantitati variate de electroliti (Mg, Ca, K, Cl, HCO3-) si molecule mici (proteine, acid
uric, uree)
– Implica mecanisme diverse:
transport activ (necesita energie pentru a transporta impotriva unui gradient de
concentratie) majoritatea
transport pasiv (fara necesar de energie, prin difuzie simpla): uree, Cl, apa
pentru unele substante (glucoza, bicarbonati, fosfati) exista un prag de reabsorbtie
Secretie:
– K+, H+, amoniac, acid uric, unele baze organice, medicamente (penicilina)
– Mecanism activ sau pasiv
FIZIOLOGIA RINICHIULUI
1.2. FUNCTIA TUBULARA
1.2.2. Ansa Henle:
portiunea descendenta ingusta coboara in medulara intr-un mediu hipertonic
astfel incat apa este reabsorbita pasiv din fluidul tubular in medulara
portiunea ascendenta, mai larga, ajunge in cortex;
– membrana tubulara devine mai putin permeabila pentru apa si
– reabsoarbe activ Cl si Na din fluidul tubular spre interstitiul renal
Astfel urina devine progresiv mai hipertona in partea descendenta si
mai diluata in partea ascendenta retinand apa si eliminand sarea
1.2.3. Tubul contort distal: Are loc stadiul final al ajustarii concentratiei la optim
pentru mentinerea echilibrului fluidelor si electrolitilor.
Reabsorbtia: mici cantitati de sare, apa, bicarbonati
Secretia: acid uric, amoniac, H+
La acest nivel are loc actiunea
– aldosteronului - ↑ reabsorbtia Na si secretia K
– ADH - ↑ permeabilitatea si reabsorbtia apei
1.2.4. Ductul colector:
– ADH regleaza reabsorbtia apei - determina concentrarea urinei
– Aldosteronul regleaza reabsorbtia Na
FIZIOLOGIA RINICHIULUI
1.2. FUNCTIA TUBULARA
Fluxul plasmatic renal (FPR, PRF) este cantitatea totala de plasma care
trece prin rinichi in 1 minut, normal 625 ml/min
Capacitatea secretorie tubulara se estimeaza masurand clearance-ul
unei substante care este filtrata liber prin glomeruli si reabsorbita la
primul pasaj (ex: acidul para-aminohipuric = PAH reabsorbit 90%)
 FIZIOLOGIA RINICHIULUI
2. FUNCTIA REGLATOARE
2.1. HOMEOSTAZIA HIDROELECTROLITICA
2.1.1. Bilantul hidric
Rinichiul regleaza apa prin controlul diurezei.
In ciuda variatiilor individuale extreme ale ingestiei de alimente, apa, sare si
pierderilor prin transpiratie, fecale si perspiratie, concentratia substantelor
dizolvate in plasma si alte fluide biologice se mentine intre limite
fiziologice.
Acest control se efectueaza prin echilibrul intre 2 mecanisme :
– Ingestia de apa - sub controlul centrului setei din hipotalamus si
– Excretia de apa influentata de reabsorbtia tubulara - sub controlul ADH
De exemplu:
– In starile de deshidratare, tubii renali reabsorb apa cu rata maxima rezultand
un volum mic de urina foarte concentrata (osmolalitate >1200 mOsmol/Kg)
– In surplus de apa, tubii reabsorb la rata minima, rezultand un volum mare de
urina diluata (osmolalitate pana la 50 mOsmol/Kg)
 FIZIOLOGIA RINICHIULUI
2.1. HOMEOSTAZIA HIDROELECTROLITICA
2.1.2. Bilantul ionic:
Na+ (principalul cation extracelular)
– filtrat glomerular
– reabsorbit activ mai ales in tcp in schimbul H+
– bilantul este sub controlul sistemului renina-angiotensina-aldosteron
K+ (principalul cation intracelular)
– filtrat liber prin glomeruli
– reabsorbit activ in tot nefronul (cu exceptia portiunii descendente a ansei Henle);
reabsorbtia la nivelul tcd si tubilor colectori este sub controlul aldosteronului
– Este in competitie cu H+ pentru schimbul cu Na+ in tcp; procesul acesta este
utilizat pentru conservarea H+ si compensarea alcalozei metabolice
Calciul (intracelular, cel mai important mesager celular, legat de proteine sau liber)
– Ca liber poate fi
ionizat, activ fiziologic – filtrat liber de glomeruli, reabsorbit in tcp sub
controlul PTH
neionizat, complexat cu fosfati, bicarbonati
Magneziul (cation intracelular, cofactor enzimatic, legat de proteine sau liber)
– Mg liber este filtrat liber de glomerul si reabsorbit in tcp sub influenta PTH
 FIZIOLOGIA RINICHIULUI
2.1. HOMEOSTAZIA HIDROELECTROLITICA
2.1.2. Bilantul ionic:
Cl- (principalul anion extracelular)
– filtrat glomerular
– Reabsorbit pasiv cand este reabsorbit Na+ in tcp
– In portiunea ascendenta a ansei Henle actioneaza pompa de Cl care
reabsoarbe si Na
Fosfat (egal intra si extracelular, legat de proteine sau liber)
– Control determinat de reabsorbtie in tcp sub controlul PTH
FIZIOLOGIA RINICHIULUI
2.2. ECHILIBRUL ACIDOBAZIC
Multi acizi nevolatili se formeaza zilnic: acid carbonic, acid lactic, cetoacizi,
sunt transportati in plasma si excretati cu modificari minore ale pH-ului
fiziologic.
Regenerarea ionilor bicarbonat:
– filtrati glomerular, se combina cu H+ formand acid carbonic care se degradeaza
la CO2 si H2O
– CO2 difuzeaza in marginea in perie a celulelor tcp unde este reconvertit de
anhidraza carbonica la acid carbonic apoi se degradeaza la H+ si regenereaza
bicarbonatul care este transportat in sange pentru a-l inlocui pe cel utilizat
metabolic; H+ sunt secretati inapoi in lumenul tubular si in urina
Excretia acizilor:
– H+ sunt formati in cadrul procesului de regenerare a bicarbonatului
– sunt indepartati prin mai multe reactii:
Amoniacul se formeaza in tubii renali cand glutamina este dezaminata sub actiunea
glutaminazei; amoniacul reactioneaza cu H+ si Cl- si se excreta urinar ca NH4Cl
HPO42- este filtrat glomerular; Na2HPO4 + H+→NaH2PO4 + Na+; Na+ se combina cu
bicarbonatul si este reabsorbit
– Radicalii acizi pot fi astfel indepartati pana la pH urinar 4,4; apoi apare acidoza
metabolica
 FIZIOLOGIA RINICHIULUI
2.3. ECHILIBRUL METABOLITILOR AZOTATI (NPN)

NPN rezultati din metabolismul aminoacizilor, proteinelor, acizilor nucleici

2.3.1. UREEA (75% din NPN)
Proteinele ingerate sunt hidrolizate în aminoacizi ce pot fi folosiţi în scop
anabolic sau catabolic. Proteinele nu pot fi depozitate în organism într-o
cantitate mare. Când aportul este excesiv faţă de necesităţile sintezei
componentelor structurale sau funcţionale, surplusul de aminoacizi este
catabolizat. Gruparea -aminică a aminoacizilor proveniţi din alimente
(exogene) sau din surse endogene este transformată în amoniac (produs
toxic) care prin ureogeneză hepatică este transformat în uree, produs
netoxic ce se elimină prin urină.
În general, se admite că un gram uree corespunde la aproximativ 3 g protide
catabolizate.
Amoniacul provine şi din catabolismul altor componente azotate precum baze
azotate purinice, baze azotate pirimidinice, amine biogene.
O importantă parte din amoniacul rezultat direct sau indirect este reutilizat în
procesul de biosinteză a aminoacizilor. Nivelul sanguin al ureei reflectă
echilibrul între producţia şi excreţia ureei.
 FIZIOLOGIA RINICHIULUI
2.3.1. UREEA
Procesul global de biosinteză al ureei este:
NH3+ CO2 + 2 ATP  H2N – CO – O ~ PO3H2 + 2ADP + Pi

NH2
ornitina C O
NH2
uree

citrulina arginina
acid aspartic

acid fumaric

ATP
acid
AMP + PPi argininsuccinic

Sediul principal de formare a ureei este ficatul,

dar se produce şi in ţesutul în curs de creştere (ţesutul embrionar, tumori) care
are proprietatea de a forma uree din arginină.
 FIZIOLOGIA RINICHIULUI
2.3.1. UREEA
Ureea este eliminata în filtratul glomerular în aceeaşi concentraţie cu cea
plasmatică. O parte din uree este absorbită pasiv la om, în timpul trecerii
prin tubii renali (ansa Henle, nefron distral). În condiţiile unui flux sanguin
normal şi unei funcţii renale normale, aproximativ 40 % din ureea filtrată
este reabsorbită. Când fluxul este redus, cantitatea absolută si relativă
reabsorbita este crescută. Eliminarea urinara reprezinta 60% din filtratul
glomerular renal.

Concentraţia ureei urinare variaza în funcţie de alimentaţie, deci este un

indicator mai puţin fidel al funcţiei excretorii renale (depinzând de o dieta
bogată în proteine şi de statusul lor umoral, hipersecreţia sau tratamentul
cu corticosteroizi care determină şi mobilizarea proteinelor în scop
energetic).
 FIZIOLOGIA RINICHIULUI
2.3.2. CREATININA
Este formata prin deshidratarea si ciclizarea a 2% din creatina musculara.
Creatina (acidul metilguanidinacetic) este un compus azotat neproteic sintetizat în ficat
si pancreas (din arginină, glicocol si metionină) de unde se distribuie în tesuturi si
îndeosebi în muschii scheletici (cu conţinut de 0,5% creatină).
ATP este sursa de energie pentru contracţia musculară, pe care o furnizează în urma
hidrolizei şi formării de ADP. Dar ATP nu se poate depozita în muşchi în cantităţi
suficiente pentru a satisface necesităţile unei activităţi musculare intense.
In muşchi, creatina este fosforilata in reactie cu ATP, transformându-se în creatinfosfat
(fosfocreatina), un compus macroergic. Acesta se depozitează în muşchi şi se
utilizează în scop energetic: în cursul efortului muscular, creatinofosfatul şi ADP se
transformă sub acţiunea catalitică a creatinfosfokinazei (CPK) în creatină şi ATP.
În cursul efortului muscular, raportul creatină/creatinfosfat creşte.
În repaus raportul scade, prin refacerea creatinfosfatului.
NH2 ATP ADP NH PO3H2
HN C CPK
HN C
2+
N CH2 COOH Mg N CH2 COOH
CH3 CH3

creatina fosfocreatina
(creatin fosfat)
 FIZIOLOGIA RINICHIULUI
2.3. ECHILIBRUL METABOLITILOR AZOTATI (NPN)
2.3.3. ACIDUL URIC
NH2 OH
Acidul uric este produsul final al
catabolismului acizilor nucleici N
N
adenaza N
N

în organismul uman şi al
maimuţelor antropoide. N N
H H2O NH3 N N
H
adenina hipoxantina
Acizii nucleici pot fi
[O] hipoxantinoxidaza
• exogeni (de origine alimentară)
OH OH
• endogeni (proveniţi din
distrucţia celulelor proprii). N
N guanaza N
N

Procesul de formare a acidului

uric se numeşte uricopoeză şi H2N N N
H
H2O NH3 HO N
xantina
N
H
are loc în ficat, prin oxidarea guanina

enzimatică a bazelor azotate [O] xantinoxidaza

purinice (adenina si guanina). OH

N
N
OH

HO N N
H
acid uric
 FIZIOLOGIA RINICHIULUI
O mică parte a creatinei şi fosfocreatininei este convertită prin ciclizare în
creatinină (anhidrida creatinei).
Cantitatea de creatină convertită în creatinină se păstrează la un nivel
constant care este în raport direct cu masa de ţesut muscular al
organismului. Creatinina reprezintă 1-2% din stocul de creatină aflată în
masa musculară a organismului.
Producerea creatininei are loc în ficat şi rinichi.
Creatinina se elimină la nivel renal prin filtrare glomerulară. Nu este
reabsorbită decât parţial în tubuli şi deci, condiţiile care scad filtrarea
glomerulară duc la excreţia scăzută şi creşterea concentraţiei creatininei în
ser. NH 2 NH PO H 3 2

HN C HN C

N CH2 COOH N CH2 COOH

CH3 CH3

creatina -H3PO4 fosfocreatina

- H2O
(creatin fosfat)

HN C O

HN C

N CH2

CH3
creatinina
 FIZIOLOGIA RINICHIULUI
2.3. ECHILIBRUL METABOLITILOR AZOTATI (NPN)
2.3.3. ACIDUL URIC
Acidul uric este transportat în plasmă sub formă de urat de sodiu şi este
excretat în urină, prin filtrare glomerulară, urmată de retroabsorbţie
parţială tubulară şi secretie.

Hiperuricemiile se datorează unei uricogeneze crescute, unei tulburari în

procesul de eliminare renală a acidului uric sau acestor două patogenii
care actioneaza concomitent.
Guta, boală specifică omului, se manifesta prin precipitarea cristalelor de
acid uric în ţesuturile moi şi periarticulare producând inflamarea acestora
(”tofi gutoşi”). Deoarece acidul uric este puţin solubil în apă, cristalele de
uraţi precipită la concentraţii urinare crescute în jurul unui nucleu de
hematii, fibrină, bacterii, celule epiteliale distruse, producand litiaza
urinara.
 FIZIOLOGIA RINICHIULUI
3. FUNCTIA ENDOCRINA
3.1. PRIMARA
RENINA
– produsa de celulele aparatului juxtaglomerular ale medularei
– cand volumul extracelular scade
– component initial al sistemului RAA; catalizeaza sinteza angiotensinei prin scindarea
angiotensinogenului plasmatic
– rol: vasoconstrictor (creste TA), modifica nivelul Na+ si K+ seric
PROSTAGLANDINE
– ca si leukotrienele si tromboxanii, sunt produse in medulara renala din acid arahidonic
prin metabolismul ciclo-oxigenazei
– actiune asupra fluxului sanguin
ERITROPOIETINA
– se considera ca este formata prin transformarea unei proteine hepatice, circulante in
plasma, catalizata de eritrogenina, o enzima renala,
– Rol: actioneaza asupra celulelor din maduva osoasa, creste formarea hemului si fixarea
lui in eritrocite
3.2. SECUNDARA
locul de actiune a aldosteronului
catabolismul insulinei, glucagonului, aldosteronului
activarea vitaminei D (controlul metabolismului calciului, fosfatului la nivel osos)
PATOFIZIOLOGIE
Afectiuni glomerulare
– Glomerulonefrita acuta
– Glomerulonefrita cronica
– Sindromul nefrotic
Afectiuni tubulare
Afectiuni ale tractului urinar
– Infectii
– Obstructii
– Litiaza
Insuficienta renala
– I R Acuta
– I R Cronica
Nefropatia diabetica
Hipertensiunea renala
EVALUAREA BIOCHIMICA A FUNCTIEI RENALE
Examenul sumar de urina: volum, culoare, aspect, miros,
densitate, pH, glucoza, proteine, corpi cetonici, nitriti,
bilirubina, urobilinogen
Examenul sedimentului: celule, bacterii, cilindri, cristale,
Examenul de urina/24 ore
Electroforeza proteinelor urinare:
NPN: creatinina, uree, acid uric
Clearance-ul β2-microglobulinei (β2-M)
 ANALIZA URINII

Urina reprezinta rezultatul celor trei procese fundamentale: filtrarea

plasmei la nivelul glomerulului, reabsorbtia si secretia anumitor
constituenti la nivelul tubilor renali şi este constituita dintr-un
complex de componente chimice rezultate din metabolismele
intermediare

Un examen sumar de urina care consta în determinarea densitatii,

identificarea prin reactii calitative a componentilor patologici urinari,
analiza sedimentului urinar etc, se poate face pe “urina de
dimineata” care este mai concentrata. Urina “de dimineata” este
urina proaspata, colectata dimineata, prin golirea vezicii de urina
acumulata in timpul noptii. In aceasta urina se fac numai determinari
calitative (albumina, glucoza, pH, corpi cetonici, sediment urinar)
Analiza completa a urinei se efectueaza pe urina recoltată cantitativ in decursul a
24 ore. Recoltarea trebuie facuta pe cât posibil, in condiţii sterile. Dupa ce vezica
a foast golita de urina de dimineata se incepe la o ora fixa recoltarea intr-un vas
sau mai multe in functie e cantitatea de urina timp de 24 ore (de exemplu: de
dimineata de la ora 7 pana a doua zi dimineata la aceeasi ora).
La urina din 24 ore este necesar sa se masoare volumul de urina pentru că
determinarile care se fac in urina de 24 ore se raporteaza la volumul urinar
(diureza)
Urina se conserva pana la efectuarea analizelor, la o temperatura potrivita.
Pentru a evita precipitarea la rece a unor saruri, aceasta temperatura nu trebuie
sa fie prea scazuta. De asemenea, in scopul evitarii proceselor fermentative,
temperatura de conservare nu trebuie sa depaseasca + 200C.
Pentru conservarea urinei, in vasul in care se recolteaza, se adauga si unele
antiseptice, mai ales timolul (0,1/100 ml urina) mertiolatul (0,01/100ml urina) sau
toluenul sub forma unei pelicule fine care acopera suprafata urinei. Aceste
substante, spre deosebire de altele (formol, acid boric, cianura mercurica,
cloroform) prezinta avantajul ca nu interfereaza cu unele componente chimice
existente in urina, deci nu modifica determinatrea lor. Nu se intrebuinteaza
cloroformul daca se determina glicozuria sau cetonuria, deoarece cloroformul
este reducator. In momentul analizei, conservantul (cloroform, toluen etc) se va
separa de urina cu ajutorul unei pâlnii de separare). Conservantii nu se pot utiliza
decat daca se va face si un examen bacteriologic.
 CREATININA
DETERMINAREA CREATININEI (METODA JAFEE)
Principiul metodei: Creatinina reacţionează cu acid picric (trinitrofenol) în
mediu alcalin, formând picratul de creatinină de culoare galben-
portocalie (reacţia JAFEE pozitivă). Intensitatea culorii este
proporţională cu concentraţia creatininei şi se evaluează fotometric la
530 nm.

Valori normale ale creatininei serice:

Creatininemia este proporţională cu cantitatea de creatinină produsă în
masa musculaturii scheletice.
Adulţi: 0,5-1,2 mg /dl ser (44,2-106,1 moli/l ser)
Copii: 0,4-1,0 mg /dl ser (36-88,4 moli/l ser)
 Semnificaţie diagnostică:
Creşteri ale creatininei serice peste 1,5 mg/dl indică afectiuni de diverse cauze:
1. prerenale:
• insuficienţă cardiacă congestivă, şoc
• depleţie hidrosalină (vomă, diaree, fistule gastrointestinale, transpiraţii abundente cu
aport insuficient de săruri, administrare excesivă de diuretice, diabet zaharat, diabet
insipid
2. renale: afectarea glomerulară, tubulară, vasculară, interstiţială: insuficienţă renală
acută sau cronică.
3. postrenale: obstrucţia tractului urinar prin adenom de prostată, neoplasm compresiv
pe uretere, calculoza obstructuivă, anomalii congenitale ce comprimă sau
blochează fluxul urinar.
Modificări chiar minore pot fi semnificative în diagnostic, concentraţia crescând cu
severitatea bolii.
Creşteri cât de mici ale creatininei faţă de valorile normale în caz de transplant renal
indica respingerea grefei.
In concluzie, concentraţia creatininei
• rămâne constantă atâta timp cât factorul renal de eliminare rămâne normal,
• creşte nu numai în afectiuni renale grave, ci şi în gută, unele afecţiuni hepatice şi
boli caracterizate printr-o distrugere intensă a proteinelor precum şi în miopatii şi
polimiozite.
• scade în insuficienţă renală cronică.
 Valori de referinta ale creatininei urinare:
0,8-1,9 g creatinină/24 de ore (7,1-16,8 mol/24 ore)
Întrucât eliminările de creatinină depind de greutatea corporală (şi mai ales de masa
musculară), valorile normale pot fi expimate sub forma de coeficient creatininic care
reprezintă eliminările de creatinină pe kg greutate corporală şi pe urina din 24 de ore.
Calculate în acest mod, valorile normale sunt.
Bărbaţi adulţi 20-26 mg/kg/24 ore
Femei adulte 14-22 mg/kg/24 ore

Importanţă diagnostică:
Valori crescute:
- diabet zaharat.
- hipercorticism;
- acromegalie;
- atrofie musculară;
Valori scăzute:
- hipertiroidism
- caşexie;
- insuficienţă renală cronică; scleroză renală;
- distrofie musculară progresivă
- tratamente cu testosteron.
 UREEA
DOZAREA UREEI PRIN METODA CU DIACETILMONOXIMĂ
Principiul metodei: Ureea se condensează cu diacetilmonoxima (DAMO) în
mediu puternic acid. În prezenţa tiosemicarbazidei şi Fe3+ apare o
coloraţie roşie. Intensitatea culorii se estimează fotometric.

Valori normale ale ureei serice:

Adulţi: 20-40 mg uree/dl ser (3,3-6,6 mmol/l)
Copii sub 6 ani: 10-30 mg/dl ( 1,66-4,9 mmol/l)

Valori uşor crescute există la bărbaţi comparativ cu femeile.

Copiii au valori mai mari decât ale adultului. Creşteri până la 50 mg/dl se pot
constata la subiecţi sănătoşi care au depăşit vârsta de 60 ani.
Valori mai scăzute se constată în ultimul trimestru de sarcina deoarece fătul
creşte rapid folosind aminoacizii materni.
Alimentaţia bogată în proteine, o perioadă îndelungată, determină valori la
limita superioară a normalului.
Semnificaţie diagnostică:
Valorile scăzute se întâlnesc în:
• dietele cu conţinut scăzut de proteine;
• creşterea volumului plasmatic;
• afecţiunile hepatice extrem de severe cu incapacitatea ficatului de a mai sintetiza
ureea din amoniacul circulant; acesta se metabolizează în uree la nivel hepatic
(atrofia galbena a ficatului, necroza hepatica, intoxicaţiile cu fosfor, cloroform,
tetraclorură de carbon).
Valori crescute ce pot avea cauze:
• Prerenale (prin mecanisme ce acţionează anterior filtrării glomerulare):
• reducerea fluxului sanguin renal (hemoragie, şoc, deshidratări prin vomă, diaree,
fistule digestive, transpiraţii, diuretice în exces, diabet zaharat sau diabet insipid,
insuficienţa cardiacă);
• catabolism proteic intens (hemoragie digestivă cu digestia sângelui si absorbţia
produşilor, stress, secreţie crescută sau administrare terapeutică de hormoni steroizi ce
mobilizează proteinele în scop energetic)
• Renale (afecţiuni ale glomerulilor, tubilor, vasculare sau interstiţiale):
• insuficienţă renală acută (glomerulonefrita, hipertensiune malignă, medicamente
nefrotoxice, intoxicaţii cu metale grele, necroză corticală).
• afecţiuni renale cronice (glomerulonefrita, pielonefrita, arterioscleroza, arterioloscleroza,
diabet zaharat, amiloidoza, boli de colagen).
• Postrenale (obstrucţia tractului urinar – uretere, vezica urinară, uretră – ce
impiedică excreţia urinei; ureea poate difuza înapoi în fluxul sanguin): obstrucţia
ureterelor prin calculi, tumori, inflamaţie, postchirurgical, adenom de prostată, calculi sau
tumori vezicale.
Valori normale ale ureei urinare:
20-35 g uree/24 de ore (333-582 mmol/l)

Cantitatea de uree eliminată prin urină este condiţionată direct de

intensitatea catabolismului din organism.
Este strâns legata de regimul alimentar: creste în regimul bogat în proteine si
scade în regimul vegetarian.
Scade în ultimul trimestru de sarcină.

Importanţă diagnostică:
Valori scăzute se înregistrează în:
- nefrite acute şi cronice, cu azotemie, nefrite toxice;
- afecţiuni hepatice, când se produce scăderea ureogenezei (atrofia galbena
a ficatului, ciroză, cancer hepatic).
Valori crescute se constată în:
- intensificarea catabolismului proteic de exemplu in stările febrile şi în
diabet, când poate ajunge la 90-115 g/urină din 24 de ore
- tratamentul cu cortrizon;
- stres,
- intoxicaţii cu plumb, arsen etc.
 ACIDUL URIC
DOZAREA ACIDULUI URIC CU REACTIV FOSFO-WOLFRAMIC
Principiul metodei: Acidul uric în mediu alcalin, reduce acidul fosfowolframic, cu
formarea unui complex (albastru de wolfram) de culoare albastră, a cărei intensitate
este proportională cu concentraţia acidului uric în proba de analizat. Oxidarea
acidului uric este cantitativa în condiţiile reacţiei, rezultând alantoină şi CO2.
Reacţia este neglijabil interferată de cofeină şi compuşi sulfhidrilici. Condiţiile de pH
elimină interferenţa acidului ascorbic.

Valori normale ale acidului uric seric: 3-7 mg acid uric/dl (0,178-0,420 mmol/l)
Valorile variază în funcţie de numeroşi factori:
- sex bărbaţi: 3,5-7,5 mg/dl (0,210-0,445 mmol/l)
femei: 2,5-6,5 mg/dl (0,150-0,390 mmol/l)
- vârstă nou născuţii prezintă valori mai mari decât adulţii;
copiii prezintă valori mai mici decât adulţii;
- la menopauză valorile uricemiei, sunt mai mici decât cele din perioada activă sexual,
apoi odată cu înaintarea în vârstă devin egale cu cele ale bărbaţilor.
- alimentaţia bogată în purine (viscere, carne, cacao, ciocolată, cafea, spanac,
conopidă, mazăre, fasole, linte), duce la creşterea valorilor uricemiei.
- efortul fizic măreşte uricemia.
Semnificaţie diagnostică

Valori crescute:
• supraproducţie de acid uric:
• mecanisme idiopatice asociate cu guta primara
• afectiuni care implica distructie celulara masiva: policitemia vera
leucemii, limfoame, metaplazie mieloida, anemii hemolitice, psoriazis
• tratamente citolitice pentru afecţiuni neoplazice
• excretie redusa:
• insuficienţă renală
• cetoacidoză
• acidoză lactică
• administrarea diureticelor tiazidice şi a aspirinei (sub 2g/zi)

Valori scăzute:
• producţie scăzută: administrarea de allopurinol care inhiba xantinoxidaza.
• excreţie accentuata de medicamente uricozurice: probenecid,
sulfinpirazona, aspirina (peste 4g/zi), ACTH, corticosteroizi, estrogeni,
anticoagulante
Valori normale ale acidului uric in urină
Adulţi 0,25-0,80 g acid uric/24 ore (1,48-4,76 mmol/24 ore)
Copii sub 1 an: 0,20-0,30 g/24 ore

Variaţii fiziologice: Eliminarea variaza cu vârsta si regimul alimentar; de

exemplu, alimentaţia bogată în baze azotate purinice determină creşterea
uricemiei şi excreţiei (1g/24 ore).
Importanţa diagnostică:
Cantitatea de acid uric ca şi pH-ul urinii sunt factori ce pot determina formarea
calculilor urinari, prin precipitarea uratului acid de sodiu la pH acid.
Geneza calculilor este influenţată de alimentaţia cu produse de origine
animală, infecţia tuberculoasă, diverse medicamente.
Valori crescute:
• hipercatabolism al nucleoproteidelor
• gută
• afecţiuni care implică citoliză masivă (leucemie, limfomatoză,
policitemie, anemie hemolitică), arsuri grave, radioterapia antitumorala,
tratamente cu agenţi citotoxici
• administrarea de medicamente uricozurice: probenecid, sulfapirazonă,
estrogeni, corticosteroizi, aspirină în doze mai mari de 4g/zi
Valori scăzute
• insuficienţă renală,
• cetoacidoză (malnutriţie, diabet zaharat), acidoză lactică
• înaintea crizelor de gută
• administrarea de diuretice tiazidice, aspirina în doze mai mici de 2g/zi