Testament de Tudor Arghezi

(text poetic studiat aparținând lui T. Arghezi/particularități ale unui text poetic arghezian/text poetic interbelic)

(R1): evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un curent
cultural/literar sau într-o orientare tematică
 Introducere: încadrarea textului-suport
Poezia „Testament” scrisă de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă plasată în deschiderea volumului de debut al
autorului, intitulat „Cuvinte potrivite”, apărut în anul 1927, un text reprezentativ prin exprimarea - în manieră metaforică
- a concepției argheziene despre creație ca proces artistic ce presupune îmbinarea inspirației cu truda, efortul și
meșteșugul artistic.
 Enumerarea unor aspecte care permit încadrarea în lirica modernistă:
Această artă poetică aparține liricii moderniste prin noua viziune poetică despre actul de creație și despre condiția
scriitorului, prin concepția artistică despre estetica urâtului, prin valorificarea limbajului caracterizat de ambiguitate, prin
stilul metaforic codificat, realizat prin asocieri neobișnuite de termeni din registre aparent incompatibile, susținute la
nivel prozodic de strofele cu caracter polimorf, alternanța unor strofe cu număr inegal de versuri și de tehnica
ingambamentului.
 Ilustrarea a două trăsături dintre cele enumerate mai sus:
(R 1.1) Tudor Arghezi propune o viziune artistică nouă, fiind în literatura română primul poet care a cultivat estetica
urâtului. El consideră că orice aspect al realității-valorificat ca sursă de inspirație, poate fi transfigurat în obiect estetic,
iar rolul poetului și al artei sale este tocmai acela de a transfigura urâtul în frumos așa cum se exprimă metaforic în
versurile: „Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. În viziune argheziană, procesul artistic
constă în prelucrarea unor surse de inspirație neconvenționale, iar produsul estetic final se obține ca rod al unui proces
îndelungat ce presupune îmbinarea talentului și a harului poetic cu efortul și truda. Nu întâmplător, poetul apelează la o
serie de verbe sinonime cu a crea prin trudă: „am ivit”, „am prefăcut”, „am preschimbat”, „iscat-am”.
(R 1.2) Arghezi este și un înnoitor al limbajului poetic prin: varietatea lexicului utilizat, prin limbajul adesea
surprinzător datorită unor asocieri neașteptate de termeni uzuali, neologici, populari, religioși, prin nerespectarea
regulilor topice și sintactice, prin asocieri semantice inedite, astfel că asistăm la un proces de alchimie verbală în care
limbajul poeziei moderne constă în capacitatea de a transforma orice materie lexicală în materie poetică. Combinarea
acestor noutăți de limbaj cu stilul metaforic codificat conduce la ambiguitate ca trăsătură stilistică a liricii moderniste.
De exemplu, în poezia Testament, aceste aspecte de limbaj se observă prin coexistența unor termeni care se
resemantizează în contexte neobișnuite precum: (de selectat exemplele pe care le puteți reține; oricare dintre sintagmele
în care apar termeni ca: hrisov, sudoare, brânci, mucegaiuri, bube, zdrențe, icoane, muguri, odraslă etc.; ,,hrisovul cel
dintâi”, ,,seara răzvrătită”, ,,Dumnezeu de piatră” ș.a.)

(R 2) comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat

 Precizăm și prezentăm tema:

Tema acestei arte poetice este creația cu toate aspectele care definesc un proces artistic: sursele de inspirație, rolul
artistului, relația cu receptorii artei sale, raportul dintre inspirație și tehnica poetică.

 Analiza/comentarea celor două exemple:

(R2.1) Versurile „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite” conturează relația dintre sursa de
inspirație a noului limbaj poetic și creația ca produs estetic final; „graiul cu-ndemnuri pentru vite” desemnează sfera
limbajului popular, nepoetic, un vocabular aspru, dur, dar care - pentru Arghezi - devine material poetic. În acest context,
verbul „a ivi” devine sinonim cu a crea, iar sintagma „cuvinte potrivite” are valoare stilistică de metaforă a creației
obținute prin transfigurarea unei realități urâte, cuvintele potrivite fiind, de fapt, cuvintele poetice. Astfel, metafora, care
dă și titlul volumului, denumește simbolic opera poetică, dar și meșteșugul de „a potrivi" cuvintele în vers, încărcate cu
noi sensuri poetice.

(R2.2) Totodată, în versurile „Și, frământate mii de săptămâni,/Le-am prefăcut în versuri și-n icoane/ Făcu-i din zdrențe
muguri și coroane,” observăm prezența unor cuvinte din câmpul semantic al trudei care sugerează ce presupune procesul
de creație ca act de meșteșug artistic: efortul și truda necesare a fi depuse într-un proces de durată „mii de săptămâni”
pentru a putea obține produsul ideal artistic, aspect sugerat de alte sintagme cu valoare stilistică de metafore „[...] versuri
și-n icoane [...] muguri și coroane”. Aceste versuri anunță ideea dominantă a concepției argheziene despre creație în
relație cu estetica urâtului, prin plasarea în opoziție a unor termeni din cele două câmpuri semantice:
„zdrențe”/„muguri” sau „venin”/„miere”.

Important: se pot analiza/comenta oricare alte două exemple!

(R 3) analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de ex.: titlu,
incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie etc.).

(R3.1) Titlul format dintr-un substantiv cu formă nearticulată al cărui sens denotativ, juridic, desemnează actul de
moștenire materială. Însă ca semnificație conotativă, „Testament” trimite la o moștenire de ordin spiritual și literar, în
sensul că - printr-un singur termen - se anunță viziunea argheziană despre rolul creației artistice: cartea, ca produs estetic
final al procesului de creație, nu-i mai aparține autorului care a creat-o, ci receptorilor artei sale care trebuie să devină
conștienți de responsabilitatea care le revine. Raportat la incipitul poeziei, titlul concentrează crezul artistic arghezian:
„Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte”. Nu întâmplător, lexemul/cuvântul
„bunuri” este pus în legătură cu „carte” – ca valoare spirituală mai prețioasă în fond decât orice moștenire materială.
Această idee este întregită de versul final al primei strofe „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”- semnificația se construiește în
jurul simbolului cărții ca singură avere autentică pe care un scriitor o poate lăsa urmașilor săi, asocierea cu termenul
„treaptă” conturând ideea că opera fiecărui poet marchează un moment în evoluția literaturii și ideea că nu poate ajunge
la o poezie autentică, la creația cu valoare estetică, fără asumarea faptelor anterioare.

Important: analiza titlului în relație cu incipitul este o propunere pentru abordarea acestui text poetic arghezian,
nu este o regulă sau o condiție valabilă pentru abordarea altor poezii!

(R3.2) Un alt aspect de compoziție a acestui text poetic este reprezentat de organizarea discursului liric în trei secvențe
poetice. Prima secvență este alcătuită din primele două strofe care sugerează legătura dintre poet și cititorii-urmași cărora
le este lăsată moștenirea spirituală – cartea; a doua secvență se constituie din următoarele două strofe în care se redă
rolul etic, estetic și social al artei, iar secvența a treia este reprezentată de ultima strofă în care se sugerează contopirea
dintre inspirație și efort creator. Prin două metafore și o comparație: „Slova de foc și slova făurită/ Împrecheate-n carte
se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește”, în această ultimă secvență poetică, se esențializează concepția argheziană
despre creație și artă: creația poetică de valoare – ca obiect estetic care să învingă timpul și ca moștenire de preț pentru
generațiile viitoare – presupune îmbinarea talentului („slova de foc”) cu meșteșugul și truda („slova făurită”). Ideea că
harul poetic este dublat de efort și migală se evidențiază și prin relația semantică dintre verbul „se mărită” și adjectivele
participiale „împărechiate”, „îmbrățișat”.

Important: se pot analiza/comenta oricare alte două elemente de compoziție și de limbaj ale textului poetic!

Încheiere:

Preocupat de o permanentă definire a crezului său poetic, Arghezi scrie o artă poetică de sinteză pentru orientările
estetice diverse ale liricii interbelice. Asemenea oricărui mare creator, el rămâne un poet original care nu poate fi încadrat
în tiparele unui singur curent literar, creația sa poetică devenind un mijloc de reflectare a complexității aspectelor
existenței.

Important: formulările sunt orientative, NU obligatorii!