TESTAMENT

Tudor Arghezi este un poet modern ce impune un nou model de poeticitate întemeiat pe logică
artistică voit paradoxală și pe diversitatea registrelor stilistice trecând de la sublim la abject.

Testament este o poezie modernistă ce deschide volumul de versuri “cuvinte potrivite” (1927) fiind o
artă poetică modernă ce sintetizează crezul artistic arghezian, concepția despre creație și truda
creatorului supus unui destin singular ce presupune renunțarea la propria viață și dedicare operei.

Testament este o artă poetică modernă, un monolog liric confesiv prin care eul liric lasă moștenire
posterității zestrea sa culturală. Estetica urâtului oferă poeziei argheziene caracter modern pentru că
poetul este un artizan cu puteri demiurgice ce transformă urâtul existențial în frumos artistic. Pentru
Arghezi orice cuvânt poate constitui poezie, violențele verbale, cuvintele „mușcătoare”, apoetice
sunt transformate prin puterea altchimistului în poezie.

Tema poeziei este modernă şi exprimă concepţia lui Arghezi despre artă, definind programatic
întreaga sa operă lirică, în care cuvântul este atotputernic, un stăpân absolut al Universului, iar
creaţia literară este rodul harului divin şi al trudei.

Incipitul poeziei atestă lirismul subiectiv și cuprinde primele două versuri în care se concentrează
ideile de bază a întregii poezii, și anume, importanța operei, truda creatorului, poetul sfidând limitele
timpului prin creație. Adverbele de negație (“nu”) sugerează importanța moștenirii.

În ultimele trei versuri, eul liric se exprimă simbolic prin metafora robului, a truditorului care își
încredințează întreaga opera Domnului, adică cititorului. Modestia artistică evidențiază o exprimare
ceremonioasă deoarece relația dintre cei doi presupune un gest de prietenie reciprocă și un act nobil
de încredere.

Simetria incipit-final iese în evidență prin preluarea pronumelui “ți”, marcă a adresării directe, prin
formularea ceremonioasă “Domnul”, sugerând respectul arătat cititorului.

Evoluţia spirituală este simbolizată prin instrumentele proprii muncii fizice, „sapa” şi „brazda”,
omenirea progresând către o activitate intelectuală, „condei”, „călimară”: „Ca să schimbăm acum,
întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călimară”. Inovaţia stilistică se este punctată prin
valorificarea estetică a cuvintelor, cărora le dă o nouă semnificaţie, întrucât cuvântul este, în viziune
argheziană, atotputernic: „Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. / Făcui din zdrenţe muguri şi
coroane, / Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”. Versurile
definesc totodată şi estetica urâtului prin relaţiile de opoziţie ale sintagmelor poetice: „zdrenţe /
muguri şi coroane”, „venin / miere”.
Menirea poetului este de a ilustra în poezia sa durerile neamului românesc, imaginea grotească a
stăpânului.

Modernismul poeziei Testament este argumentat prin structura compoziţională, cele şase strofe
inegale se constituie în secvenţe lirice ideatice, în care poetul îşi exprimă în mod direct concepţia
despre cuvânt, poezie şi creaţie artistică, accentuând condiţia artistului în lume, idei ce înscriu poezia
în specia artă poetică