PROCEDURA FISCALĂ III

CONF.UNIV.DR. ANIȘOARA BĂBĂLĂU

Executarea silită imobiliară

Reprezintă acea modalitate de executare silită, reglementată de lege, care se referă la bunurile
imobile aparţinând debitorilor, persoane fizice sau juridice.
Executarea silită imobiliară se întinde şi asupra bunurilor accesorii imobilului. Precizăm că
bunurile accesorii nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.
Procedura executării silite imobiliare se aseamănă cu cea a executării bunurilor mobile, cu anumite
elemente specifice determinate de regimul juridic al imobilelor. Ea parcurge toate cele trei etape deja
cunoscute.
Astfel, debitorii persoane fizice sau juridice sunt obligaţi să furnizeze organelor de executare
informaţii referitoare la bunurile imobile pe care le deţin în proprietate exclusivă, în proprietate comună sau
indiviză, să precizeze locul unde se află fiecare, să prezinte documente şi evidenţe referitoare la bunurile
menţionate .
Potrivit legii, pentru debitorul persoană fizică nu poate fi executat silit şi un spaţiu minim locuit
de acesta şi familia lui.
Prevederea legii mai sus-menţionată nu se aplică şi în cazul stingerii unei creanţe fiscale rezultate
în urma săvârşirii unor infracţiuni.
Procedura de executare începe cu comunicarea somaţiei şi cu precizarea ca debitorul să-şi achite
datoria scadentă în termen de 15 zile de la primirea acesteia.
A. Identificarea bunurilor imobile urmăribile
Dacă debitorul nu-şi achită datoria în termenul stipulat în somaţie, organele de executare silită sunt
nevoite să se deplaseze la locul unde se află imobilul în vederea identificării acestuia. Apoi se urmăreşte
obţinerea de date referitoare la dreptul de proprietate, drepturile reale şi sarcinile care îl grevează, suprafaţa,
vecinătăţile, calitatea şi felul construcţiilor, numărul camerelor, gradul de uzură etc.
B. Aplicarea sechestrului
Această etapă se realizează prin încheierea de către executorul fiscal a unui proces-verbal de
sechestru care se constituie într-o ipotecă legală.
În baza procesului-verbal de sechestru, organul de executare va putea solicita biroului de carte
funciară competent teritorial să transcrie ipoteca.
După aplicarea sechestrului, organele de executare silită sunt obligate să-i înştiinţeze şi pe titularii
drepturilor reale şi ai sarcinilor care grevează imobilul urmând, apoi, să fie chemaţi la termenele fixate
pentru vânzarea bunului şi distribuirea preţului.
Pe parcursul executării silite sau chiar de la instituirea sechestrului, organul de executare silită
poate numi un administrator-sechestru, dacă această numire este necesară pentru administrarea imobilului
urmărit, respectiv pentru încasarea arendei, chiriilor şi a altor venituri obţinute din administrarea acestuia,
inclusiv pentru apărarea în litigii referitoare la imobilul respectiv.
În calitate de administrator-sechestru poate fi numit debitorul, creditorul sau o altă persoană fizică
sau juridică. Acesta consemnează veniturile încasate la unităţile abilitate şi depune recipisa la organul
fiscal competent.
Suspendarea executării silite imobiliare poate opera la cererea debitorului, în termen de 15 zile de
la comunicarea procesului-verbal de sechestru. Acesta se angajează să achite creanţa din veniturile bunului
imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni.
 După aprobarea cererii, executarea silită se suspendă. Pentru motive temeinice (insolvabilitatea
provocată a debitorului, înstrăinarea bunurilor accesorii imobilului), organul fiscal poate relua executarea
silită înainte de expirarea termenului de 6 luni.
C. Valorificarea bunurilor imobile sechestrate
Bunurile imobile sechestrate pot fi vândute prin aceleaşi modalităţi ca şi cele mobile, cu excepţia
înstrăinării lor în regim de consignaţie (determinată chiar de natura imobilelor).
Procedura de valorificare a bunurilor imobile se aseamănă destul de mult cu cea a bunurilor mobile
sechestrate, evident cu unele deosebiri pe care le vom evidenţia mai jos.
Astfel, în cazul vânzării prin licitaţie (desfăşurată după aceleaşi reguli prezentate anterior),inclusiv
prin mijloace electronice, preţul imobilul poate fi achitat în întregime, dar şi în rate (cel mult 12 rate), după
ce a fost plătit un avans de 50% din preţul de adjudecare.
Bunul imobil adjudecat va putea fi înstrăinat doar după achitarea integrală a preţului.
Dacă adjudecatarul nu achită avansul de 50% din preţul imobilului, licitaţia se va relua în termen
de 10 zile de la data adjudecării, cu toate consecinţele ce decurg din această acţiune şi pe care le-am subliniat
atunci când am vorbit de valorificarea bunurilor mobile sechestrate.
În situaţia în care plăteşte avansul, dar nu mai achită restul de preţ, în condiţiile şi la termenele
prevăzute va putea fi executat în temeiul unui nou titlu de executare emis de executorul fiscal pe baza
procesului-verbal de adjudecare.
Dacă, însă, cumpărătorul achită în întregime preţul sau numai avansul de 50% (dacă bunul a fost
vândut cu plata în rate), în termen de 5 zile de la data îndeplinirii acestei obligaţii, organul de executare
trebuie să încheie procesul-verbal de adjudecare. Acesta constituie titlu de executare, iar dreptul de
proprietate asupra imobilului se transmite de la data încheierii procesului-verbal de adjudecare.
În cazul vânzării cu plata în rate, o copie de pe procesul-verbal de adjudecare se transmite şi
biroului de carte funciară pentru a se înscrie interdicţia de vânzare şi grevare bunului până la plata integrală
a preţului şi a dobânzii sau majorării de întârziere.
În concluzie, pentru vânzarea imobilului la licitaţie cu plata în rate, dreptul de proprietate se
transmite în momentul încheierii procesului-verbal de adjudecare, dar bunul poate fi revândut doar după
achitarea integrală a preţului şi a dobânzii sau majorării de întârziere stabilită potrivit prevederilor Codului
de procedură fiscală.
Procesul-verbal de adjudecare este un act administrativ-fiscal, care cuprinde, pe lângă elemente
generale şi unele specifice, pe care le-am enumerat când am vorbit de valorificarea bunurilor mobile
sechestrate, la care se adaugă în plus următoarele menţiuni:
-modalitatea de plată a diferenţelor de preţ, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata în rate;
-menţiunea că documentul constituie titlu de proprietate şi poate fi înscris în cartea funciară;
-menţiunea că pentru creditor procesul-verbal de adjudecare constituie documentul pe baza căruia se emite
titlu executoriu împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ, în cazul în care vânzarea s-a
făcut cu plata preţului în rate etc.

Executarea silită a ansamblului de bunuri

Până acum am analizat executarea silită a bunurilor mobile sau imobile privite în individualitatea
lor, bine determinate (din regulile de executare silită făcea parte şi acţiunea de identificare a acestora).
Bunurile mobile şi imobile din patrimoniul debitorului persoană fizică sau juridică pot fi, însă,
valorificate şi în ansamblul lor,dacă organul de executare consideră că acestea pot fi vândute în condiţii
mai avantajoase.
Bunurile mobile privite în ansamblul lor sunt supuse la aceleaşi reguli specifice procedurii de
executare silită mobiliară (adică sechestrare şi valorificare, mai puţin acţiunea de identificare). La fel,
bunurile imobile privite în ansamblul lor sunt supuse procedurii de executare silită imobiliară (sechestrare
şi valorificare, vânzarea cu plata în rate).
 Atunci când se execută în ansamblul lor şi bunuri mobile şi bunuri imobile se aplică corespunzător
procedurile de executare silită atât mobiliară cât şi imobiliară .

E xecutarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini este o modalitate

de executare silită, care se desfăşoară după regulile procedurii de executare silită imobiliară.
Pentru recoltele şi fructele culese se aplică, potrivit Codului de procedură fiscală, procedura de
executare silită a bunurilor mobile.
Legea a lăsat la aprecierea organului de executare dacă recoltele şi fructele vor fi executate când
sunt prinse de rădăcini şi neculese sau după ce au fost culese.

Reluarea procedurii de valorificare

Dacă bunurile supuse executării silite nu au putut fi valorificare prin nici o modalitate analizată de
noi până acum, acestea vor fi restituite debitorului cu obligaţia menţinerii măsurii de indisponibilizare până
la împlinirea termenului de prescripţie. Înăuntrul acestui termen, se reiau procedurile de valorificare,
inclusiv se pot lua măsuri de numire, menţinere sau schimbare a custodelui sau administratorului-sechestru.
În cazul bunurilor sechestrate care nu au fost valorificate nici la a treia licitaţie, cu ocazia reluării
procedurii de vânzare, preţul de pornire a licitaţiei nu poate fi mai mic de 50% din preţul de evaluare a
bunurilor.

Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executarea silită

În cadrul procedurii silite, eliberarea şi distribuirea sumelor realizate se înscriu printre ultimele
reguli de desfăşurare a acesteia.
Sumele realizate prin executare silită reprezintă totalitatea sumelor băneşti obţinute după
comunicarea somaţiei prin orice modalitate reglementată de lege în contul bugetar al organelor de executare
silită.
Datoria scadentă din titlul executoriu se stinge cu sumele obţinute din executarea silită, în ordinea
vechimii, mai întâi creanţe principale şi apoi accesoriile acestora.
Dacă sumele rezultate din executarea silită sunt mai mari decât sumele datorate, se compensează
cu alte creanţe ale debitorului sau se restituie acestuia, la cerere.
Creanţele fiscale pot intra, la un moment dat, în concurenţă cu alte tipuri de creanţe, datorate de
acelaşi debitor fiscal. Astfel că sumele rezultate din executarea silită pornită de mai mulţi creditori se
distribuie în următoarea ordine de preferinţă:
1.cheltuielile de orice fel, efectuate pentru urmărirea şi conservarea bunurilor valorificate şi al căror
preţ se distribuie. Aşa cum am mai arătat, aceste cheltuieli se suportă în avans de organul de executare
silită şi, apoi, se recuperează în acest moment al distribuirii sumelor rezultate din valorificarea bunurilor
debitorului.
2. cheltuielile de înmormântare a debitorului, ăn raport cu condiția și starea acestuia;
3.creanţe reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile , sumele cuvenite
şomerilor, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate
temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, pentru refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele
de deces acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat , precum și creanţele reprezentând sumele reparatorii
a pierderilor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
4. creanțe rezultând din obligațiii de întreținere, alocații pentru copii etc
5.creanţe fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi alte sume stabilite de lege, datorate
bugetului general al statului, inclusiv amenzile cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
6. sumele băneşti rezultate din împrumuturile acordate de stat;
 6. despăgubirile acordate pentru înlăturarea pierderilor cauzate proprietăţii publice a statului prin
fapte ilicite;
7. creanţe rezultate din chirii, redevențe sau amenzi, împrumuturi bancare , livrări de produse,
prestări de servicii sau executări de lucrări;
8.alte creanţe.
Pentru creanţele cu aceeaşi ordine de preferinţă, plata acestora se face prin repartizarea către
creditori, proporţional cu creanţa fiecăruia. Dacă până acum am văzut care este ordinea de distribuire a
sumelor rezultate din executarea silită pornită, de mai mulţi creditori, în continuare vom prezenta câteva
reguli care se respectă în procedura de eliberare şi distribuire:
-creditorul fiscal care are un privilegiu prin efectul legii şi îndeplineşte condiţia de publicitate sau posesie
a bunului mobil, are prioritate la distribuirea unei sume rezultate din executarea silită faţă de alţi creditori
care au garanţii reale asupra bunului respectiv;
-accesoriile creanţei principale prevăzută în titlul executoriu vor urma ordinea de preferinţă a creanţei
principale;
-la distribuirea sumelor participă şi creditorii care au avut un drept de gaj , ipotecă sau alte drepturi reale
asupra bunului vândut. Organul de executare este obligat să-i înştiinţeze din oficiu dacă ştie de existenţa lor
în timpul executării silite.
-data întocmirii de organele de executare a procesului-verbal privind eliberarea sau distribuirea sumelor
rezultate din executarea silită este ultima zi în care creditorii mai pot depune titlurile lor în vederea
participării la acţiune de distribuire.
-sumele se eliberează sau se distribuie în termen de 15 zile de la depunere , de către organul de executare,
după înştiinţarea părţilor şi a creditorilor care au depus titlurile.
Acţiunea de eliberare sau distribuire a sumelor se consemnează într-un proces-verbal semnat de toţi
participanţii. În conţinutul acestora putem întâlni şi obiecţiuni formulate de cei nemulţumiţi de modul în
care s-a făcut eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită.

Contestaţia la executarea silită

Potrivit Codului de procedură fiscală, contestaţia la executarea silită reprezintă o cale de atac pusă
la dispoziţia persoanelor interesate împotriva oricărui act de executare încheiat cu încălcarea prevederilor
legii. De asemenea, persoanele interesate pot să conteste refuzul organelor fiscale de a îndeplini un act de
executare cerut de lege.
Titlul executoriu poate fi şi el contestat, dacă nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească
sau un alt organ jurisdicţional.
Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească, în termen de 15 zile, de la următoarele date:
-când contestatorul a luat la cunoştinţă de executarea ori de actul de executare pe care-l contestă (din
comunicarea somaţiei sau din altă înştiinţare primită) ori, în lipsa acestora, cu prilejul efectuării executării
silite sau în alt mod;
-contestatorul a luat la cunoştinţă de refuzul organului de executare de a îndeplini un act de executare;
-persoana interesată a luat la cunoştinţă de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le contestată.
O situaţie aparte o reprezintă terţele persoane care susţin că au drept de proprietate sau alt drept
real asupra bunului urmărit. Acestea pot introduce contestaţii în cel mult 15 zile de la efectuarea executării.
Dacă nu respectă acest termen, se pot adresa instanţei printr-o cerere separată, pentru realizarea dreptului
conform normelor dreptului comun.
Contestaţia se judecă printr-o procedură de urgentă. În cauză se introduc şi organele de executare
în a căror rază teritorială se găsesc bunurile urmărite sau sediul (ori domiciliul) terţului poprit (în cazul
executării silite prin poprire).
În cadrul procedurii de judecată, partea interesată poate solicita împărţirea bunurilor pe care le
deţine în proprietate comună cu alte persoane .
Contestaţia la executarea silită poate fi admisă de instanţa de judecată sau respinsă. În cazul
admiterii, instanţa de judecată poate dispune, după caz:
 - anularea actului de contestaţie sau îndreptarea acestuia;
- anularea ori încheierea procedurii de judecat;
- anularea sau lămurirea titlului de executare;
- efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
În primele trei situaţii, instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit
suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reţinerile prin poprire.
În cazul respingerii, instanţa de judecată poate obliga contestatarul la plata unor despăgubiri pentru
prevederile cauzate de întârzierea executării, iar dacă se dovedeşte că a fost de rea-credinţă, acesta poate fi
amendat.

Alte modalităţi de stingere a creanţelor fiscale

a.Stingerea creanţelor fiscale prin prescripţie
Reprezintă acea modalitate de stingere prin care statul, prin organele de executare competente, nu
mai poate cere executarea silită a creanţei fiscale după împlinirea termenului de prescripţie.
După cum se poate lesne observa, statul poate executa silit o creanţă fiscală după împlinirea
termenului de scadenţă, dar nu mai târziu de împlinirea termenului de prescripţie. Prin acest termen de
prescripţie statul este obligat să manifeste interes în realizarea efectivă a creanţelor sale. Precizăm că după
împlinirea termenului de prescripţie, debitorul poate să-şi achite de bună-voie obligaţia fiscală, dar nu mai
poate fi executat silit.
Termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este de 5 ani şi începe să curgă de
la 1 iulie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. Acelaşi termen se aplică şi creanţelor
provenind din amenzi contravenţionale.
b.Stingerea creanţelor fiscale prin anulare
Creanţele fiscale pot fi stinse prin anulare în următoarele situaţii, prevăzute de Codul de procedură
fiscală:
- când cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât
creanţele fiscale supuse executării silite. În această situaţie, conducătorul organului de executare
poate aproba anularea sumelor restante.
- creanţele fiscale restante mai mici de 40 lei (Ron) aflate în sold la data de 31 decembrie a anului.
Plafonul creanţelor fiscale care pot fi anulare se stabileşte anual prin hotărâre de Guvern.
Anularea este o modalitate de stingere a creanţei fiscale, urmată de nerealizarea ei.
c. Stingerea creanţelor fiscale prin declararea stării de insolvabilitate a debitorului
Prin stare de insolvabilitate a debitorului înţelegem acea stare în care debitorul nu are venituri sau
bunuri urmăribile, precum şi atunci când valoarea bunurilor sau veniturilor urmăribile nu acoperă creanţele
fiscale.
Pentru prima situaţie, când debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile, creanţele sale fiscale
sunt scoase din evidenţa curentă şi trecută într-o evidenţă separată la dispoziţia conducătorului organului
de executare. Dacă procedura executării silite a fost declanşată, în acest caz se suspendă.
Organele de executare silită sunt obligate să verifice periodic, cel puţin odată pe an, starea de
insolvabilitate a debitorului. Dacă se descoperă că debitorul a dobândit venituri sau bunuri urmăribile, se
iau măsuri necesare de trecere a acestora din evidenţa separată în evidenţa curentă şi de continuare a
procedurii de executare silită pentru îndestularea creanţei.
Dacă debitorul , însă, nu dobândeşte venituri sau bunuri urmăribile până la împlinirea termenului
de prescripţie, organele de executare vor proceda la scăderea creanţelor fiscale din evidenţa analitică pe
plătitor.
Scăderea poate opera şi în cazul în care debitorul a decedat sau dispărut, chiar şi în intervalul
termenului de prescripţie, pentru care nu există moştenitori care să accepte moştenirea. La fel se întâmplă
şi în cazul persoanelor juridice, radiate din registrul comerţului, când creanţele lor fiscale se scad din
evidenţa analitică de plătitor, indiferent dacă s-a atras sau nu răspunderea altor persoane pentru plata
obligaţiilor fiscale
 În concluzie, starea de insolvabilitate a debitorului se produce când se întâmplă una din următoarele
situaţii:
- debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;
- valoarea veniturilor sau bunurilor urmăribile aparţinând debitorului este mai mică decât obligaţiile fiscale
de plată;
- împlinirea termenului de prescripţie, iar debitorului în toată această perioadă a fost investigat dar nu s-au
găsit bunuri sau venituri urmăribile;
- debitorul a decedat sau dispărut şi nu există moştenitori care au acceptat moştenirea;
- debitorii persoane juridice au fost radiaţi din registrul comerţului.
c. Stingerea creanţelor fiscale prin deschiderea procedurii insolvenţei
Pentru recuperarea creanţelor fiscale de la debitorii aflaţi în stare de insolvenţă inclusiv cei aflaţi
în stare de lichidare intervine Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale subordonate,
respectiv compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale. Astfel cererea
privind începerea procedurii insolvenţei se formulează de organele fiscale şi se înaintează instanţelor
judecătoreşti, fiind scutită de consemnarea vreunei cauţiuni. Apoi, Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală şi unităţile sale subordonate vor comunica lichidatorilor creanţele existente în evidenţa fiscală pe
plătitor la data declarării stării de insolvenţă a debitorului.
Această modalitate de stingere a creanţelor fiscale poate fi urmată de realizarea creanţei, totală sau
parţială, sau nerealizarea ei.
d.Darea în plată.
Reprezintă o modalitate de stingere a creanţelor fiscale, la cererea debitorului şi cu acordul
creditorului fiscal. Astfel, creanţele administrate de Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională
a Administrării Fiscale şi cele ale bugetelor locale pot fi stinse prin cererea debitorului de a trece bunurile
sale imobile în proprietatea publica a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.
Cererea se analizează de o comisie specială a organului fiscal competent şi va hotărî, prin
decizie, asupra soluţionării acesteia. Dacă se admite cererea, organul fiscal competent va încheia un proces-
verbal de trecere în proprietatea publică a bunului imobil şi ştergerea creanţelor fiscale.
Cererea se respinge numai pentru bunurile imobile oferite ieşite din uz sau lipsite de interes
public.
Procesul verbal încheiat în condiţiile arătate mai sus constituie titlu de proprietate, ca efect al
dării în plată. Operaţiunea de transfer este scutită de plata taxei pe valoare adăugată. Apoi bunul imobil
este dat spre administrare în condiţiile legii .
Cheltuielile de administrare legate de preluarea imobilului, până la data încheierii procesului
verbal se suportă de instituţia publică solicitantă. Dacă se hotărăşte de Guvern darea în administrare către
o altă instituţie publică decât cea solicitantă, cheltuielile se suportă de instituţia publică căreia i-a fost
atribuit bunul în administrare.
e.Conversia in acțiuni a obligațiilor fiscale operează la contribuabilii, unde statul este acționar
integral sau majoritar.
f. Cesiunea creanțelor fiscale. In această situație, creditorul bugetar poate cesiona creanțele fiscale
ale debitorilor aflați în procedura insolvenței.

Soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale

Potrivit Codului de procedură fiscală, împotriva titlurilor de creanţă şi a altor acte administrativ-
fiscale se pot formula contestaţii.
Contestaţia este o cale administrativă de atac care nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se
consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ-fiscal sau prin lipsa acestuia.
Pot fi supuse acestei căi de atac, toate deciziile de impunere prin care sunt stabilite impozite, taxe
şi alte sume datorate bugetului de stat. Contestaţiile pot fi formulate de persoanele lezate în drepturile lor
de acte administrative fiscale sau prin lipsa acestora.
 Contestaţia se formulează în scris şi cuprinde: date de identificare a contestatorului, obiectul
acesteia, motivele de fapt şi de drept, dovezile pe care se întemeiază şi semnătura contestatorului (sau a
împuternicitului acestuia), precum şi ştampila în cazul persoanelor juridice. Se depune în termen de 45 zile
de la comunicare, sub sancţiunea decăderii, la organul fiscal al cărui act administrativ este atacat.
Contestaţia nu este supusă taxelor de timbru.
În situaţia în care contestaţia este depusă la un organ fiscal necompetent, se înaintează, în termen
de 5 zile de la primire, organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal.
Introducerea contestaţiei pe cale administrativă de atac nu suspendă executarea actului
administrativ fiscal. Contribuabilul poate cere suspendarea actului în temeiul Legii contenciosului
administrativ.
Până la soluţionare, contestaţia poate fi retrasă de contestator, dar nu se pierde dreptul de a
introduce o nouă contestaţie în interiorul termenului general de depunere a acesteia.
Competenţa soluţionării contestaţiilor este încredinţată diferit organelor fiscale, în funcţie de natura
creanţei, cuantumul sumei contestate, obiectul contestaţiei etc.
În soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, care au
caracter definitiv în sistemul căilor administrative de atac. Aceasta va verifica motivele de fapt şi de drept
care au stat la baza emiterii actului administrativ-fiscal, vor analiza susţinerile părţilor, dispoziţiile legale
invocate de acestea şi documentele existente la dosarul cauzei.
Organul de soluţionare poate introduce în cauză, din oficiu sau la cerere, persoane ale căror interese
sunt afectate în urma emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei.
Ultimele modificări aduse Codului de procedură fiscală prevăd posibilitatea suspendării actului de
instanţa competentă, dacă se depune o cauţiune de 20% din cuantumul sumei contestate sau suma de 2.000
lei, pentru cererile cu obiect neevaluabil în bani.
Pe parcursul derulării procedurii de soluţionare a contestaţiei, organul competent o poate suspenda
din motive întemeiate:
- există indiciile săvârşirii unei infracţiuni, cu efecte hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie
dată în procedura administrativă;
- soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face
obiectul unei alte judecăţi;
- la cererea bine justificată a contribuabilului.
Încetarea acestor motive determină reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei.
În final, prin decizia emisă de organul fiscal competent, contestaţia poate fi admisă, în totalitate sau
în parte, sau respinsă.
În cazul admiterii, se desfiinţează total sau parţial actul administrativ atacat şi se încheie unul nou,
în care se regăsesc considerentele deciziei de impunere.
După emitere, decizia se comunică contribuabilului, organului fiscal emitent şi persoanelor
introduse în cauză. Aceasta poate fi atacată la instanţa judecătorească de contencios administrativ
competentă.

CONTROLUL FINANCIAR I

Noţiune
Controlul financiar determină aplicarea practică a funcţiei de control a finanţelor publice,
exercitându-se doar acolo unde întâlnim relaţii, procese şi fenomene financiare caracteristice constituirii şi
repartizării fondurilor băneşti la nivelul diferitelor structuri organizatorice, cât şi asupra altor procese ale
reproducţiei sociale din care rezultă, se mobilizează şi sunt dirijate spre utilizare resursele financiare.
 În acest context, controlul ne apare, la nivel macroeconomic, ca fiind o activitate eficientă şi
necesară desfăşurată de organele competente ale statului, prin care se asigură cunoaşterea şi perfecţionarea
modului de gestionare a patrimoniului public şi fondurilor publice.

În concluzie, controlul financiar reprezintă o formă complexă de control, care constă în

acţiunea de verificare, atât din exterior, cât şi intern, a activităţilor desfăşurate de instituţiile
publice şi alţi participanţi la viaţa economico-financiară cu privire la formarea, repartizarea,
administrarea şi utilizarea resurselor financiare publice şi în îndrumarea şi corectarea acţiunilor
diverselor structuri, în vederea asigurării legalităţii acestora.Activitatea de control financiar este
realizată de organe competente ale statului, cu atribuţii conferite de lege în acest sens.

Actele controlului financiar

Rezultatele acţiunilor de control se consemnează în raportul de control, actul de constatare a
contravenţiilor, nota de prezentare a raportului de control şi nota de expunere a concluziilor controlului.
Raportul de control reprezintă documentul principal al acţiunilor de control în care se consemnează
neregulile şi abaterile constatate, precum şi măsurile care se impun pentru buna gospodărire a unităţii
controlate.
Notele explicative se întocmesc în cazul în care se constată abateri sau fraude care atrag răspunderea
juridică, sub formă de răspuns la întrebările adresate de organele de control persoanelor considerate
vinovate de săvârşirea unor abateri. Ca urmare a acestor acte se definitivează constatările controlului.
Notele de constatare se încheie pentru situaţiile în care reconstituirea ulterioară nu este întotdeauna
posibilă.
Procesul-verbal de contravenţie se încheie de organele de control atunci când se constată
nerespectarea disciplinei financiar-fiscale de personalul din unitatea controlată.

Organizarea controlului financiar

Structural, controlul financiar este organizat sub următoarele forme:

- controlul intern şi controlul financiar preventiv;
- auditul public intern;
- controlul financiar de stat;
- controlul fiscal (inspecţia fiscală);
- controlul financiar exercitat de Curtea de Conturi.

A. Controlul intern şi controlul financiar preventiv

A.1. Controlul intern
 Controlul intern la instituţiile publice este reglementat de dispoziţiile Ordonanţei Guvernului
nr.119/1999 modificată şi completată prin Legea nr.84/2003, devenită astfel "Ordonanţa privind controlul
intern/managerial şi controlul financiar preventiv",republicată,actualizată 2013.
Controlul intern cuprinde ansamblul de măsuri întreprinse la o instituţie publică cu privire la
perfecţionarea structurilor organizatorice, metodele, procedurile şi sistemele de control şi evaluare instituite
în vederea asigurării unei activităţi eficiente. Astfel, măsurile luate în aceste împrejurări trebuie privite şi
înţelese ca "o activitate internă de autoreglare a acţiunilor proprii".
Obiectivele controlului intern sunt:
- protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor datorate risipei, abuzului sau fraudei;
- realizarea, la un nivel corespunzător de calitate, a atribuţiilor instituţiilor publice, stabilite în
concordanţă cu propria lor misiune, în condiţii de regularitate, eficacitate, economicitate şi eficienţă;
- respectarea legii, a reglementărilor şi deciziilor conducerii;
- dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare şi difuzare a
datelor şi informaţiilor financiare şi de conducere, precum şi a unor sisteme şi proceduri de informare
publică adecvate prin rapoarte periodice.
Controlului intern, pe lângă obiectivele generale prezentate mai sus, îi sunt specifice şi două
categorii de cerinţe: cerinţe generale şi cerinţe specifice.
Cerinţele generale ale controlului intern constau în:
- asigurarea îndeplinirii obiectivelor generale prin evaluarea sistematică şi menţinerea la un nivel
considerat acceptabil a riscurilor asociate structurilor, programelor, proiectelor sau operaţiunilor;
- asigurarea unei atitudini cooperante a personalului de conducere şi de execuţie, acesta având
obligaţia să răspundă în orice moment solicitărilor conducerii şi să sprijine efectiv controlul intern;
- asigurarea competenţei personalului de conducere şi de execuţie, a cunoaşterii şi înţelegerii de
către acesta a importanţei şi rolului controlului intern;
- stabilirea obiectivelor specifice ale controlului intern, aşa încât acestea să fie adecvate,
cuprinzătoare, rezonabile şi integrate misiunii instituţiei şi obiectivelor de ansamblu ale acesteia;
- supravegherea continuă de către personalul de conducere a tuturor activităţilor şi îndeplinirea
obligaţiei de a acţiona corectiv, prompt şi responsabil ori de câte ori se constată încălcări ale legalităţii şi
regularităţii în efectuarea unor operaţiuni.
Cerinţele specifice controlului intern sunt următoarele:
- înregistrarea imediată şi corectă a tuturor operaţiunilor importante pentru instituţia publică în
cauză, astfel încât acestea să fie disponibile cu promptitudine pentru a fi examinate de cei în drept;
- evidenţa scrisă a organizării controlului intern;
- asigurarea aprobării şi efectuării operaţiunilor exclusiv de către persoane special împuternicite în
acest sens;
- asigurarea unei conduceri competente la toate nivelurile;
- accesarea resurselor şi documentelor numai de către persoanele îndreptăţite şi responsabile în
legătură cu utilizarea şi păstrarea lor.
Conducătorilor instituţiilor publice le revine obligaţia elaborării anual a unui raport asupra
sistemului de control intern/managerial,care se prezintă ca anexă la situația financiară a exercițiului bugetar
expirat.
Controlul intern al instituţiilor publice, prin obiectivele sale, constituie obiectul auditului intern.
A.2. Controlul financiar preventiv
a. Concept
 Controlul financiar preventiv, aşa cum rezultă şi din denumirea sa, vizează legalitatea şi
regularitatea proiectelor de operaţiuni privitoare la fondurile publice sau patrimoniul public, înainte de
aprobarea acestora. De asemenea, prin această formă de control se verifică destinaţia creditelor bugetare,
operaţiunile de angajamente legale şi bugetare, precum şi încadrarea de către unităţile publice în cauză în
limitele maxime de cheltuieli prevăzute de lege.
Conţinutul controlului financiar preventiv este stabilit în concordanţă cu prevederile Legii
500/2002, privind finanţele publice în sensul că acest control se exercită asupra tuturor operaţiunilor care
afectează fondurile publice şi patrimoniul public.
În consecinţă, obiectul controlului financiar preventiv vizează următoarele categorii de operaţiuni:
- angajamentele legale şi angajamentele bugetare;
Angajamentul legal reprezintă actul juridic prin care se constată (în cazul legilor, hotărârilor
Guvernului, acordurilor, hotărârilor judecătoreşti) sau se creează (în cazul actelor administrative sau al
contractelor) obligaţii de plată pe seama fondurilor publice.
Angajamentele bugetare sunt acele acte prin care o autoritate competentă legal, afectează fonduri
publice unei anumite destinaţii.
- deschiderea şi repartizarea de credite bugetare;
- modificarea repartizării pe trimestre şi pe subdiviziuni a clasificaţiei bugetare a creditelor
aprobate, inclusiv prin virări de credite;
- ordonanţarea cheltuielilor;
- constituirea veniturilor publice, în privinţa autorizării şi stabilirii titlurilor de încasare;
- concesionarea sau închirierea de bunuri aparţinând domeniului public al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale;
- vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri aparţinând domeniului privat al
statului sau al unităţilor administrativ - teritoriale.
Categoriile de operaţiuni supuse controlului financiar preventiv pot fi extinse prin ordin al
ministrului finanţelor publice. De asemenea, conducătorul unei entităţi publice, în funcţie de specificul
acesteia, poate hotărî exercitarea controlului financiar preventiv şi asupra altor categorii de operaţiuni.
b. Organizarea unitară a controlului financiar preventiv
La baza organizării şi exercitării controlului financiar preventiv stă un principu modern care se
referă la integrarea acestei forme de control în sfera răspunderii manageriale.
Potrivit legii, entităţile publice la care se organizează controlul financiar preventiv sunt:
- autorităţile publice şi autorităţile administrative autonome;
- instituţiile publice aparţinând administraţiei publice centrale şi locale, precum şi cele din
subordonarea acestora;
- regiile autonome, companiile sau societăţile naţionale, societăţile comerciale cu capital de
stat;
- Ministerul Finanţelor Publice, pentru operaţiunile de trezorerie, datorie publică, realizarea
veniturilor statului şi a contribuţiei României la bugetul Uniunii Europene;
- autorităţile administraţiei publice locale pentru operaţiunile de datorie publică şi realizarea
veniturilor proprii;
- agenţiile care gestionează fonduri provenite din finanţări externe.
Controlul financiar preventiv se exercită asupra documentelor care consemnează operaţiuni
patrimoniale, înainte de a primi forţa juridică a unui act, prin aprobarea de către persoanele competente în
acest sens. Nu formează obiectul controlului financiar preventiv analiza şi certificarea situaţiilor financiare
şi patrimoniale, precum şi verificarea operaţiunilor deja efectuate.
Operaţiunile patrimoniale supuse controlului financiar preventiv sunt verificate sub aspectul
legalităţii şi regularităţii, precum şi al încadrării în limitele angajamentelor bugetare stabilite legal.
În cazul nostru, controlul de regularitate se referă la verificarea respectării principiilor şi regulilor
procedurale şi metodologice aplicabile categoriilor de operaţiuni supuse controlului financiar preventiv.
Potrivit reglementărilor în materie,entităţilor publice li se recunoaşte dreptul de a organiza
controlul financiar preventiv conform normelor specifice elaborate de acestea, în strânsă corelare cu
normele metodologice generale.
Astfel, entităţile publice prin care se realizează veniturile statului sau ale unităţilor administrativ-
teritoriale pot organiza control financiar preventiv, conform normelor specifice elaborate de acestea, dar
respectând modalităţile prevăzute de legislaţia fiscală pentru stabilirea titlurilor de încasare şi pentru
reducerea, eşalonarea sau anularea acestora.
Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită de autorităţi competente, în mod unitar,
în două forme:
- controlul financiar preventiv propriu;
- controlul financiar preventiv delegat;
b.1. Controlul financiar preventiv propriu
Controlul financiar preventiv propriu se organizează, de regulă, în cadrul compartimentelor de
specialitate financiar-contabilă ale instituţiilor publice. Se poate decide de către conducătorul unităţii
extinderea acestuia şi la alte compartimente de specialitate în care se iniţiază sau se constată obligaţii de
plată sau alte obligaţii de natură patrimonială.
Controlul financiar preventiv propriu se exercită asupra tuturor operaţiunilor cu impact financiar
asupra fondurilor publice şi a patrimoniului public.
Prin modificările aduse Ordonanţei Guvernului nr.119/1999 controlul financiar preventiv propriu
se exercită, prin viză, de persoane din cadrul compartimentelor de specialitate desemnate în acest sens de
conducătorul entităţii publice.
Actul de numire cuprinde denumirea entităţii publice, numele, prenumele şi funcţia persoanei
desemnată să exercite controlul financiar preventiv, documentele şi operaţiunile supuse controlului, precum
şi semnătura conducătorului instituţiei.
Potrivit legislaţiei actuale în vigoare, pentru persoanele care desfăşoară activitate de control
financiar preventiv propriu a fost elaborat, de Ministerul Finanţelor Publice, Codul specific de norme
profesionale .