COLEGIUL NAȚIONAL DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE „R.

Pacalo”

SUPORT TEORETIC

AFECȚIUNILE SISTEMULUI CVS ȘI SARCINĂ

Profesor G. Arhirii
 PLANUL:

 formele clinice ale afecţiunilor sistemului CVS în sarcină

 grupul de risc, cauzele reumatizmului, formele clinice reumatizmului.

 evoluţia și conduit gravidelor cu reumatizm

 profilaxia reumatizmului în perioadele critice ale eventualelo racutizări.

 hipertensiunea arterială în sarcina,clasificare, conduita.

 Hipotonia arterial în sarcină, conduita.

.
 ACTUALITATEA

Afecţiunile sistemului cardiovascular la gravide reprezintă una din cauzele

principale ale mortalităţii materne şi perinatale (Л.В. Ванина, 1982; В.Н.
Сеrов et al., 1986).
Ponderea afecţiunilor cardiovasculare în sarcină constituie 10%, iar
frecvenţa morţii intrauterine a fătului la femeile cu afecţiuni hipoxice
congenitale ale cordului – 38% (L. Broch, 1991; V. Goenţ, 1993).
Cauzele acestui fenomen le constituie, în primul rînd, întreruperea sarcinii
(avorturi spontane, naştere prematură etc.), precum şi hipoxia intrauterină
gravă, ce provoacă moartea fătului.
Ponderea relativ înaltă a bolnavelor cu maladii cardiovasculare se explică
prin faptul că în ultimele decenii tratamentul de corecţie a făcut posibil ca
femeile cu cardiopatii congenitale să atingă vîrsta reproducerii, iar, pe de
altă parte, a întinerit patologia cardiovasculară, din aceste considerente
gravidele cu maladii cardiovasculare sînt incluse în grupul de risc,
necesitînd supraveghere calificată a obstetricianului-ginecolog şi specialiştii
de profil.

Perioada de gestaţie înaintează cerinţe majore vizavi de sistemul cardiovascular al

femeii. Modificările de adaptare sînt condiţionate de coexistenţa a două organisme –
matern şi fetal:

La gravide se constată tahicardie fiziologică, înregistrînd valori maxime în

trimestrul al III-lea de sarcină.
Concomitent, se măreşte volumul sistolic şi minut-volumul cardiac. La
vîrsta sarcinii de 28-30 de săptămîni fluxul sanguin creşte cu circa 30%
preponderent pe seama accelerării contracţiilor cardiace şi măririi
volumului sistoric.
Se majorează, de asemenea, volumul sîngelui circulant. O dată cu
progresarea sarcinii creşte necesitatea organismului matern şi a celui fetal
în oxigen, care într-o mare măsură este asigurată pe contul hiperfuncţiunii
activităţii cardiace.
La femeile care suferă de afecţiuni ale sistemului cardiovascular
posibilităţile de compensare sînt limitate, în legătură cu care fapt perioada
de gestaţie la asemenea gravide decurge cu complicaţii şi poate duce la
decompensarea activităţii cardiace.
În timpul naşterii şi în perioada puerperală, de asemenea, se înregistrează
anumite modificări în sistemul cardiovascular. Astfel fiecare contracţie
uterină este însoţită de împingerea sîngelui din uter spre corp, ceea ce
majorează fluxul cardiac cu 15-20 %, tensiunea arterială şi diminuează
reflector frecvenţa contracţiilor cardiace.
 Durerile şi fobiile măresc considerabil fluxul cardiac. O asemenea
solicitare a cordului poate fi critică pentru femeia cu patologie cardiacă.
Imediat după naşterea fătului, în virtutea excluderii circulaţiei
uteroplacentare şi înlăturării tensionării venei cave inferioare, se intensifică
esenţial volumul sanguin total, aceasta fiind însoţită de creşterea solicitării
cordului.
La femeile bolnave procesul respectiv poate contribui la apariţia
insuficienţei cardiace. Acest lucru necesită acordarea ajutorului medical de
urgenţă.
Eficacitatea măsurilor terapeutice depinde de manifestările clinice ale
afecţiunilor cardiace la gravide şi de respectarea principiilor asistenţei
cardiace şi obstetricale.

Cel mai frecvent la gravide se constată:

valvulopatii cardiace dobîndite (reumatice);

cardiopatii congenitale;
afecţiuni ale miocardului (miocardită, miocardiodistrofie,
miocardioscleroză);
hipertensiune arterială;
hipotonie arterială.

Valvulopatii cardiace dobîndite (reumatice)

Valvulopatiile cardiace dobîndite (reumatice) se constată, conform datelor

mai multor autori, în 6-10 la sută din numărul total al naşterilor, constituind
peste 80 la sută din toate afecţiunile cardiovasculare la gravide.
Valvulopatiile cardiace dobîndite sînt condiţionate de reumatism, care
reprezintă o afecţiune inflamatoare de sistem a ţesutului conjuctiv cu
localizare a procesului preponderent în organele sistemului circulaţiei
sanguine.
Varietatea formelor clinice de evoluţie a reumatismului dictează
necesitatea stabilirii stării gestantei, formei şi gradului de afectare.
În perioada de gestaţie este importantă precizarea gradului de activitate a
procesului reumatic, deoarece determină atît necesitatea tratamentului,
profilaxiei, cît şi tactica obstetricală de conduită a naşterii.

В.А. Носонова, И. А. Бронзов (1973) indică următoarele căi de diferenţiere a

gradului de activitate:

Gradul III – maxim: se caracterizează prin semne exudative generale şi locale

ale afecţiunii, indici înalţi ai activităţii inflamatoare şi imunologice. Sînt caracteristice
titruri înalte de ASL-Q, ASG, ASK.
 Gradul II – moderat: se caracterizează prin semne clinice de puseu reumatic cu
manifestări reduse ale elementului exudativ al inflamaţiei în organele afectate, indicii de
laborator ai activităţii procesului inflamator sînt moderaţi.
Gradul I – minim: se caracterizează prin manifestări neînsemnate ale
simptomelor clinice, practic lipsa totală a semnelor componentului exudativ în organe şi
ţesuturi. Indicii de laborator sînt apropiaţi de cei normali.

La majoritatea gravidelor reumatismul este inactiv sau evoluează uşor,

formele subacută, trenantă sau latentă fiind tratabile, fără a fi fatale pentru
gravide. Această se explică, pe de o parte, prin activitatea hormonală
(producerea sporită de glucocorticoizi în perioada de gestaţie), iar pe de altă
parte – de reactivitatea generală imunologică înaltă a organismului.
Dificultăţile de diagnosticare a reumatismului activ în timpul sarcinii sunt
legate nu numai de predominarea formelor atenuate cronice, dar şi de
comunitatea unor semne ale reumatismului şi stării fiziologice a
organismului în perioada de gestaţie. Este vorba, mai întîi de toate, de
subfrebilitate de efort, tahicardie, astenie, fatigabilitate, leucocitoză, VSH
sporită.
Acutizarea procesului reumatic ca urmare a statutului imunologic şi a
fondalului hormonal al gravidelor se înregistrează destul de rar.
Perioadele critice de acutizare a reumatismului sînt primele 14 săptămîni de
sarcină şi mai apoi la vîrsta sarcinii de 20-32 de săptămîni.
Ceva mai des acutizarea reumatismului are loc în perioada de lăuzie.
În prezent reumatologii indică predominarea formelor atenuate ale
procesului reumatologic.

Reumatismul activ dereglează dezvoltarea normală a sarcinii, fătului şi nou-

născutului:

Gestoze precoce apar la circa 30 la sută din bolnavele cu reumatism,

nepropatiile fiind diagnosticate de 2 ori mai frecvent.
Naşterea prematură survine la fiecare a cincea pacientă cu acutizare
reumatică, travaliul deseori fiind slab.
Avitaminoza asociată la recidiva reumatismului provoacă modificări
morfologice în membranele fetale, constituind cauza scurgerii premature a
lichidului amniotic.

CONDUITA

Gravidele care suferă de reumatism sînt luate la evidenţa de dispensar la

medicul de familie.
În suspiciunea activităţii procesului reumatic, femeile vor fi spitalizate
pentru precizarea diagnosticului şi tratament (consultarea cardiologului,
reumatologului, la necesitatea cardiochirurgul).
Procesul reumatic activ constituie o contraindicaţie pentru păstrarea sarcinii,
în special reumocardita recidivantă, evoluţia acută şi subacută a afecţiunii,
precum şi următoarele 6 luni după puseul reumatic.
În cazul evoluţiei cronice a maladiei cu activitate minimă a procesului
(gradul I) sarcina poate fi păstrată.
Însă, totodată, vom ţine cont de restricţiile medicamentoase pentru
tratamentul acutizărilor reumatismului în trimestrul I al gestaţiei (sînt
contraindicate salicilatele şi glucocorticoizii).
În faţa activă a reumatismului este indicat repausul la pat timp de 2-3
săptămîni.
Bolnava nu necesită o dietă specială. Raţia alimentară trebuie să conţină o
cantitate suficientă de proteine (minim 1 g/kg), fructe şi legume.
Terapia medicamentoasă constă în tratament etiotrop antiinflamator.
Tratamentul etiotrop include administrarea penicilinei, aceasta avînd acţiune
bactericidă asupra streptococului hemolitic din grupa A de orice tip.
Folosirea sulfanilamidelor şi tetraciclinelor în reumatism nu este raţională,
deoarece ele posedă doar acţiune bacteriosatatică şi contribuie la formarea
tulpinelor rezistente de streptococi. În plus, tetraciclinele tulbură procesul
osteogenezei la făt.
Acidul acetilsalicilic se administrează cîte 1 g de 3-4 ori în zi după mîncare,
timp de 1-3 luni.

Administrarea salicilatelor se recomandă în următoarele cazuri:

grad minim de activitate a procesului, miocardită moderată şi uşoară;

evoluţie trenantă a reumatismului;
necesitatea unui tratament îndelungat după atenuarea activităţii sporite şi
anularea glucocorticosteroizilor;
cardită reumatică recidivantă pe fondal de vicii cardiace grave şi insuficienţă
cardiacă;
prevenirea acutizării reumatismului în sezonul de primăvară şi vară, în
special după infecţiile intercurente suportate (în combinare cu antiobiotice).
Se recomandă administrarea derivaţilor acidului acetic (indometacină,
diclofenacil). Doza pentru adulţi constituie 100-150 mg/24 h, durata
tratamentului fiind de 1-1,5 luni.
Glucocorticosteroizii sînt recomandaţi în cardita reumatică primară acută şi
subacută; în poliserozite şi coree, în cazul carditei reumatice recidivante de
gradul II-III de activitate. Se administrează prednisolon (20-30 mg/24 h),
dexametazon (2-3 mg/24 ore), triamsenolon (10-16 mg/24 h).
 În evoluţia acută şi subacută a reumatismului se utilizează:

penicilină cîte 1200000-1500000 un. (2 săptămîni), apoi bicilină 5 cîte

1500000 un. pe lună (timp de 5 ani);
voltaren sau indometacină 150 mg timp de 2 săptămîni cu reducerea dozei
pînă la 75 mg (6-8 săptămîni);
în caz de activitatea de gradul II sau III se administrează prednisolon cîte 20-
30 mg timp de 2 săptămîni cu reducerea ulterioară a dozei la 5 mg (în total
4-6 săptămîni), continuînd tratamentul cu indometacină 100 mg/24 h, timp
de o lună.

În cazul evoluţiei trenante a reumatismului:

penicilină (dozele şi durata tratamentului sînt identice cu cele în reumatismul

acut şi subacut);
voltaren cîte 150 mg/24 h – 1-2 săptămîni, apoi se reduce doza pînă la 75
mg/24 h – (4-6 săptămîni);
delagil 0,25 g/24 h timp de 1 an.

În evoluţia continuă recidivantă a reumatismului se administrează:

penicilină;
în faza de hiperactivitate tratamentul este analogic cu cel din evoluţia acută
şi subacută;
în continuare – identic cu tratamentul în evoluţia trenantă.

Majoritatea clinicienilor consideră necesară profilaxia reumatismului în

perioadele critice ale eventualelor acutizări:

pînă la vîrsta de 14 săptămîni

20-32 de săptămîni
şi în perioada puerperală.
În acest scop se utilizează bicilină –1 sau bicilină-5 în combinare cu acidul
acetilsalicilic.
Ultimul nu va fi indicat în primele 8 săptămîni (acţiune teratogenă) şi în
ultimele 2 săptămîni de sarcină (posibilitatea prelungirii sarcinii, cauzată de
efectul antiprostaglandinic).

Reumatismul afectează preponderent valvula mitrală, mai rar – valvula aortică

şi extrem de rar – valvula atrioventriculară dreaptă.
Hipertensiunea arterială şi sarcina.

Hipertensiunea arterială (HTA) se înregistrează la 4-5% din numărul

gestantelor.
Potrivit datelor O.M.S., hipertonia ce acutizează sarcina este cauza
mortalităţii materne în 20-30% din cazuri.
Mortalitatea perinatală (30-100%) şi sarcina prematură (10-12 %) la
pacientele cu HTA depăşesc cu mult indicii analogici la gravidele fără
hipertonie.
În lipsa sarcinii se consideră mărită tensiunea arterială de 160/95 mm HG
(21,3-12,7 kPa) şi mai mult; valorile de la 140/90 pînă la 159/94 mm Hg
(18,7-12,0 kPa) sînt tranzitorii.
La gestante tulburarea circulaţiei uteroplacentare şi modificarea circulaţiei
sanguine renale încep, cînd tensiunea arterială înregistrează valori depăşind
140/90 mm Hg (18,7-12,0 kPa). Cifrele respective se consideră limite ale
normei, depăşirea lor indicînd hipertensiune.
În cazul în care în sarcină femeia a suferit de hipotonie arterială, creşterea
tensiunii sistolice cu 30% şi a celei diastolice cu 15% denotă hipertonie de
gestaţie.
Gradul de risc în HTA este divers în funcţie de particularităţile de evoluţie,
stadiul de dezvoltare, durată şo frecvenţa acceselor, reacţia la tratament,
modificările în organele interne.
Pînă la etapa actuală în lume nu există o clasificare unică a bolii hipertonice,
care, luînd în consideraţie multitudinea semnelor clinice, ar oferi
posibilitatea efectuării unui tratament adecvat, fiind acceptată de majoritatea
specialiştilor. Tentative de găsire a unor criterii noi în aprecierea hipertoniei
au fost întreprinse de O.M.S.

Potrivit clasificării propuse de O.M.S., precizată în ultimii ani, deosebim

următoarele stadii ale bolii hipertonice:

Stadiul I – majorarea T.A. de la 160/95 pînă la 179/104 mm Hg

în lipsa modificărilor organice ale sistemului
cardiovascular;
Stadiul II – majorarea T.A. de la 180/105 pînă la 200/144 mm
Hg cu hipertrofia ventriculului stîng, dar fără semne
de afectare a altor organe;
Stadiul III – majorarea T.A. de la 200/115 mm Hg şi mai mult cu
afectarea inimii şi a altor organe (creierului, retinei
ochiului, rinichilor etc.)
 Gradul de manifestare şi stabilitatea majorării T.A. au creat premisele
clasificării bolii hipertonice în trei forme de bază:

uşoară (tensiunea diastolică pînă la 100 mm hg),

moderată (105 mm Hg),
gravă (115 mm Hg).

La gravide HTA poate evolua diferit:

În trimestrul I la 1/3 din paciente tensiunea arterială scade creîndu-se

impresia unei stări relativ favorabile.
În continuare la majoritatea pacientelor T.A. se menţine stabil mărită.

Diagnisticul diferenţial al stadiilor incipiente ale bolii hipertonice şi ale

gestozelor gravidice de regulă, nu întîmpină dificultăţi, deoarece la etapele iniţiale ale
afecţiunii lipsesc modificările în urină, nu se constată edeme, hiperproteinemie, reducerea
diurezei nictemerale.

În opinia lui M.M. Şehtman:

gestoza în asociere cu HTA se constată la 35 % din numărul gestantelor

avortul spontan tardiv – la 3%
naşterea prematură – la 12%
Potrivit datelor lui V.N. Serov et al. (1989), la 37 % din gravide cu gestoză
pe fondal de HTA se depistează insuficienţă fetoplacentară. În pofida
măsurilor terapeutice, fiecare al treilea nou-născut prezintă semne de
hipertrofie; mortalitatea perinatală constituie 29 %.

Mecanismul influenţei negative a HTA asupra fătului se explică prin:

sporirea rezistenţei vasculare periferice pe fondal vasoconstricţiei,

retenţa potasiului, deci a lichidului în spaţiile intertisulare,
amplificarea permeabilităţii membranelor celulare, ceea ce provoacă
dereglarea funcţiei normale a placentei.
În HTA viteza circulaţiei uteroplacentare este diminuată cu 1/3 în
comparaţie cu norma. Acest fenomen duce la afectarea metabolismului
gazos, al substanţelor nutritive şi al rezidurilor în placentă, provocînd
hipertrofia şi chiar moartea fătului.
Moartea antenatală a fătului poate surveni şi ca rezultat al detaşării placente
normal inserate, care reprezintă o complicaţie frecventă a bolii hipertonice.
 În luarea deciziei privind continuarea sarcinii se denotă 3 grade de risc (M:M:
Şehtman, 1982):

gradul I – HTA uşoară

gradul II – HTA moderată
gradul III – HTA gravă

În cazul riscului de gradul I sarcina, de regulă, finalizează favorabil.

În gradul II, în cazul unui tratament calificat, sarcina poate decurge cu succes în termen.
În gradul III de risc sarcina este contraindicată.

În riscul de gradul I gestantele necesită supravegherea terapeutului şi

obstetricianului de 2 ori pe lună.
Pacienta cu gradul II de risc este spitalizată pînă la vîrsta sarcinii de 12
săptămîni pentru investigaţii în vederea precizării stadiului afecţiunii şi luării
deciziei despre păstrarea sarcinii.
În condiţii de ambulator pacienta va fi supusă unei supravegheri stricte, fiind
spitalizată în creşterea stabilă a tensiunii arteriale, crize hipertonice, semne
de gestoză.
Spitalizarea a doua este necesară, de regulă, în perioada suprasolicitării
sistemului cardiovascular şi în complicarea frecventă în formă de gestoză
tardivă (28-32 săptămîni).
În secţia prenatală se efectuează investigaţii complexe şi corectarea
tratamentului aplicat.
Cu 2-3 săptămîni pînă la naştere gestanta se va afla în condiţii de staţionar
pentru determinarea termenului şi metodei de naştere.
În HTA crionică se recurge la tratamentul medicamentos numai dacă T.A.
diastolică este constantă 100 mm Hg sau la valori mai mici, dacă pacienta
asociază boli renale sau afectare a organelor ţintă.
Dintre remediile antihipertensive admise în sarcină pot fi menţionate:
inhibitorii adrenergici centrali (metil-dopa 500-750 mg/24 h);  –blocantele
(atenolol 50-100 mg/24 h, metoprolol 100-200 mg/24 h); - - blocantele
(labetalol 200-400 mg/24 h).
Drogurile de elecţie sînt inhibitorii adrenergici centrali.
Diureticele trebuie evitate din cauza riscului de hipovolemie şi de reducere a
volumului sanguin uteroplacentar; ele se aplică cu prudenţă doar dacă există
hipersensibilitatee la sare.
 -blocantele nu se vor prescrie în prima perioadă a sarcinii, deoarece se
pot asocia cu hipotrofie fetală.
Dacă gravida a fost supusă anterior unui tratament, medicaţia
antihipertensivă va fi continuată şi în sarcină, cu excepţia inhibitorilor
 enzimei de conversie care sînt contraindicaţi; ei pot determina insuficienţa
renală acută sau chiar moartea fătului.
În HTA uşoară sînt eficiente doar măsurile nemedicamentoase (restricţia
sodată, evitarea creşterii ponderale excesive, repaus etc.).
problemă specială în HTA cronică o constituie prevenirea preeclampsiei.
Restricţia sodată, suplimentarea calciului şi chiar controlul T.A. nu par a fi
deosebit de eficiente.
În schimb, administrarea aspirinei în doze mici după a 12-a săptămînă de
sarcină poate proteja gravida atît împotriva vasoconstricţiei exagerate, cît şi
a hepercoagulabilităţii prin inhibarea producerii de tromboxani.
De regulă, la femeile cu HTA naşterea are loc prin căile naturale de naştere.
În prima perioadă a naşterii se efectuează analgezia adecvată a naşterii,
amniotonia precoce, continuă tratamentul hipotensiv.
În perioada a doua se va intensifica tratamentul hipotensiv prin
administrarea ganglioblocanţilor; în indicaţii din partea parturienţei sau
fătului, e posibilă finalizarea naşterii prin aplicaţie de forceps sau
perineotomie.
În perioada a treia de naştere este indicată profilaxia hemoragiei prin
administrarea de metilergometrină.
În procesul naţterii se efctuează profilaxia hipoxiei intrauterine a fătului.
Operaţia cezariane se efectuează după indicaţii obstetricale. Ea, de
asemenea, este indicată în stările iminente pentru viaţa mamei (dereglarea
circulaţiei cerebrale, dezlipirea de retină).
În perioada puerparală femeia este luată la evidenţă de dispensar sau la
terapeut.

Hipotonia arterială şi sarcina.

Tulburarea tonusului vascular are caracter de hipotonie arterială, în cazul în

care tensiunea arterială este mai mică de 100/60 mm Hg (13,3-8,0 kPa).
Potrivit datelor, la gravidele hipotonia se constată în medie în 12 % din
cazuri.
Cu toate acestea, multe femei nu reacţionează la scăderea tensiunii arteriale,
avînd cenestezie normală, capacitate normală de muncă, nu prezintă acuze.
Este vorba de aşnumita hipotonie fiziologică sau constituţională. Alte femei
au senzaţii de somnolenţă, au dificultăţo în efectuarea activităţilor habituale.
Hipotonia arterială poate preceda sarcina sau apare în timpul perioadei de
gestaţie, de regulă în primele luni.
Influenţa sarcinii asupra tensiunii arteriale se înregistrează relativ frecvent,
manifestîndu-se prin diverse forme, mai des prin scăderea tensiunii sistolice
şi a celei diastolice pînă la valori apropiate de limita minimă a oscilaţiilor
normale, dar poate scădea şi mai mult.
La hipotonia arterială a gravidelor, ca şi în alte tulburări vasculare, se
asociază deseori (25%) gestoza tardivă: tensiunea scăzută alternează cu cea
ridicată, apar edeme şi proteinurie. În gestoză tardivă la gravidele cu
hipotonie tensiunea arterială poate să nu depăşească valorile normale
(120/80 mm Hg), însă ea va depăşi cu 30% indicii iniţiali. Aceasta este
considerată drept patologie.
Mai frecvent decît la femeile sănătoase în cazul hipotoniei arteriale se
instalează gestoza precoce, ea, de asemenea, se constată mai frecvent decît
gestoza tardivă. În plus, la gestoza precoce întotdeauna se asociază tensiunea
arterială scăzută.
Iminenţa avortului şi avortul spontan constituie complicaţiile principale ale
sarcinii în hipotonia arterială. Ele pot să apară la diverse vîrste ale sarcinii de
3-5 ori mai frecvent decît la gestantele intacte. S-a constatat şi acţiunea
inversă. La femeile ce respectă repausul la pat de durată, dictat de iminenţa
avortului, tensiunea arterială scade stabil. Fenomenul poate fi explicat prin
hipodinamia musculară.
Evoluţia fiziologică a naşterii se constată doar la 25% din numărul total al
pacientelor cu hipotonie arterială (L.V. Timoşenco,A.I. Gaistruc, 1972).
Complicaţiile la naştere sînt legate în special de tulburarea funcţiei
contractile a uterului. În cazul în care hipotonia în naştere este combinată cu
inerţia uterină, se creează condiţii extrem de nefavorabile pentru făt.
Hipoxia poate constitui cauza mortalităţii intra- sau postnatale.
complicaţie gravă este hemoragia în perioada de delivrenţă. Ea este
condiţionată de dereglarea activităţii contractile a uterului, hipotonia uterină
şi reducerea capacităţii de coagulare a sîngelui. Hemoragia masivă la
pacientele cu hipotonie se reflectă timpuriu şi extrem de grav asupra stării
lăuzei. Deseori se instalează decompensarea, necesitînd completarea
adecvată a hemoragiei. Cauza reducerii coagulabilităţii sanguine la
pacientele cu hipotonie la sfîrşitul perioadei de gestaţie se consideră deficitul
de estrogeni şi glucocorticoizi.
Hipotonia arterială, inclusiv cea decompensată nu prezintă indicaţii pentru
întreruperea sarcinii.
Hipotonia fiziologică, în lipsa simptomelor patologice, nu necesită
tratament.
În stadiul subcompensat al hipotoniei arteriale primare tratamentul se
efectuează în condiţii de ambulator, gravida fiind spitalizată doar în cazul
ineficienţei tratamentului.
Tratamentul hipotoniei decompensate se face în condiţii de staţionar.
În forma cronică şi uşoară a hipotoniei arteriale acute (lipotimie) se
administrează preparate ce excită vasomotor şi centrul respirator (soluţie
norazol 10 % cîte 1-2 ml subcutanat sau intramuscular, cardiamină peroral
cîte 25-40 picături, 2-3 ori în zi).
În hipotonia cronică condiţionată de nevroză cu predominarea procesului de
excitaţie se administrează remedii sedative şi tonice generale (valeriană,
seduxen cîte ½ -1 pastilă de 2-3 ori în zi, elenium cîte 10-50 mg/24 h).
Deseori hipotonia cronică se depistează în nevroze cu predominarea
procesului de inhibiţie, cu astenie, fatigabilitate uşoară. În cazurile
respective se administrează remedii psihostimulatoare, ce excită centrul
vasomotor (cofeină cîte 0,05-0,1 g, 2-3 ori în zi sau 1-2 ml soluţie 10 %
subcutanat şi intravuscular).
Acţiunea tonizantă generală are pantocrina, administrată cîte 2-4 pastile sau
30-40 picături peroral, 2-3 ori în zi sau 1-2 ml intramuscular. Se
administrează extract de levzon. Eleuterococul lichid se administrează pe
nemîncate cîte 20-30 picături sau cîte 1 pastilă (0,5 g) 2 ori în zi. Ginsengul
se administreazăsub formă de soluţie alcoolică 10 % pe nemîncate cîte 15-25
picături sau 1-2 pastile (0,15-0,3 g) 3 ori în zi înainte de masă. Apilacul (este
deosebit de folositor în perioada puerperală, deoarece nu numai că
normalizează tensiunea, dar şi stimulează lactaţia) se administrează cîte 1
pastilă (0,001 g) 3 ori în zi sublingual.
Toate preparatele menţionate se administrează timp de 10-15 zile.
Ele nu atît ridică tensiunea arterială, cît ameliorează starea, restabilesc
tonusul general, somnul, capacitatea de muncă.
La parturientele cu hipotonie, din cauza epuizării considerabile a resurselor
energetice ale organismului, ca urmare a metabolismului încetinit, tempoul
activităţii uterine, de asemenea, este lent.
Stimularea naşterii în asemenea cazuri provoacă de discoordonare a forţelor
de naştere.
Diagnosticul oportun şi corect în hipotonie, corecţia adecvată a patologiei
permit prevenirea complicaţiilor şi contribuie la naşterea unui copil sănătos.