Umbra obiectului pierdut - "Melancholia" lui Lars von Trier

Pentru cei care îl cunosc pe autor filmul Melancholia (2011) este previzibil, cu atât mai mult cu cât
titlul nu lasă loc de interpretare. Personalitatea lui Lars von Trier clădită pe o istorie de viaţă care abundă în
experienţe inedite, dar şi o sensibilitate ieşită din comun fac din el un creator nonconformist care traduce in
imagini cele mai criptice stări sufleteşti, unele dintre ele greu de tolerat pentru marea majoritate (nevrotică) a
publicului său. Mai ales ultimile lui creaţii sunt impregnate de o atmosferă grea care provoacă fiori mai ceva
decât orice thriller declarat şi asta pentru că subiectele se nasc din trăiri de negândit care generează stări de
angoasă insuportabile. Uimitor este cum prin intermediul imaginii sunt generate în mintea publicului trăiri
foarte intense, ca şi cum autorul dezvăluindu-şi propriile fantasme capătă putere asupra lumii interne a
privitorului, lăsându-l şocat, paralizat, încremenit în contemplarea propriilor sale fantasme, aduse în conştient
prea brutal şi într-un cadru total nesecurizat. Depresia îi este cunoscută lui Lars von Trier din experienţa
personală şi este fără îndoială că acest film ilustrează propria sa viziune despre puterea distructivă a unei astfel
de stări.

Dar oare ce să fi declanşat o asemenea trăire, un asemenea declin intern al autorului? Să fi fost oare momentul
morţii mamei sale (1995), moment în care el află că nu este fiul celui pe care l-a considerat tatăl său o viaţă?
Cine ştie? Atunci să se fi născut ura împotriva femeii "antichrist", redată atât de convingător în filmul cu
acelaşi nume (2009)? Puterea pe care o au creaţiile sale vine din acurateţea cu care sunt descrise stări
universal umane, trăiri pe care le recunoaştem pentru că le-am trăit cândva sau doar le-am închipuit numai în
fantasmă. Ca şi cum, într-un fel care nu dă greş niciodată, se conectează la inconştientul privitorului lăsându-l
tulburat, răvăşit, intens impresionat ca de o angoasă fără înţeles. Imaginile derulate sunt asemeni unui vast
preconştient conţinător din care se materializează cele mai înfricoşătoare senzaţii, de negândit, a căror trăire
conştientă este devastatoare, echivalentă cu colapsul universal. Dezintegrarea lumii interne este echivalentă cu
sfârşitul lumii în oricare dintre versiunile imaginate vreodată.

În acest film nimic nu este pus la intamplare, toate elementele, fie ele personaje sau obiecte neînsufleţite,
simbolizează ceva. De aceea putem analiza filmul ca pe un vis al autorului şi astfel am putea deduce că puterea
sa de reprezentare vine din propriile sale stări. Mesajul regizorului se afla chiar în preambulul filmului care se
derulează asemeni unui vis premonitor ce conţine toate elementele condensate ale unei realităţi interne aflate
în declin. Deşi apar mai multe personaje, de fapt, ele nu sunt decât faţete ale unui singur eu ameninţat de
angoasa dezintegrării. Spaima de prăbuşire în sens winnicottian este ilustrată în metafora planetei ucigaşe
care loveşte pământul. Nebunie sau tristeţe? Tristeţea ca rezultantă a sciziunii psihice aduce cu poziţia
depresivă a Melaniei Klein, iar Freud defineşte melancolia ca pe o stare de tristeţe cronică care are de-a face cu
pierderea unui obiect intern:
melancolia este umbra obiectului care cade asupra eului...
Tabloul clinic al depresiei ne este înfăţişat după toate semnele sale: chipul transfigurat cu privirea
goală, moartă, sugerează epuizarea, capitularea în faţa dezastrului interior apoi percepţia distorsionată a
realităţii, păsările moarte, parcul cu ceas solar în care toate obiectele încremenite au două umbre. Un cal care
se prăbuşeşte poate sugera viaţa pulsională, rezervorul energetic care se prăbuşeşte simbolic, totalitatea
investirilor libidinale retrase realitaţii. Cele trei figuri: Mireasa Justine, copilul Leo, sora Claire, care apar în
lumina celor două corpuri cereşti, sunt părţi clivate ale unui întreg care e pe cale să se spargă sub presiunea
unui pericol resimţit ca iminent şi venit din exterior. Desigur, toate aceste elemente vor aparea în desfăşurarea
filmului care ne va dezvălui evoluţia situaţiei în timp real.
 Instantanee din şedinţa AIPsA din 20 ianuarie despre filmul Melancholia (clic pe fotografii
pentru a le mări)

Psihanalistul candidat Flori Moldoveanu, membru AIPsA, în timpul expunerii sale, şi psihanalistul candidat Dan Niculescu,
vicepreşedinte AIPsA
 Iată cum începe filmul: o limuzină pe un drum forestier - prima inadecvare - care se străduieşte prin
mişcări succesive de du-te-vino să inainteze, fără succes. Uşor penibil, uşor ridicol, amuzat-îngrijorat te poate
duce cu gândul la o primă experienţă sexuală nereuşită a unei mirese virgine cu un partener nepotrivit sau
nepriceput care se sfârşeşte cu un sentiment de frustrare tolerat cu aparentă stăpânire de sine ca fiind doar un
incident minor. Un început stângaci care anticipează deja o relaţie sortită esecului! Declinul acestei relaţii
începe cu o dezamăgire reală. Justine se îndreaptă către petrecerea nunţii sale desculţă, fără convingere şi fără
grabă, ca şi cum amânarea ar putea aduce un alt deznodământ decât cel aşteptat. O petrecere de nuntă
sugerează o celebrare a unei noi etape de viaţă, o iniţiere, un ritual de trecere de la inocenţă la maturitate. O
privim pe Justine zâmbind forţat înconjurată de oamenii din viaţa ei şi astfel aflăm despre familia sa: sora mai
mare, responsabilă cu desfăşurarea petrecerii, soţul ei, suportul material al evenimentului, apoi părinţii;
mama, o persoană rece, cinică, încărcată de ură, iar tatăl total alienat, confuz, rupt de realitate. Toţi aceştia,
dar şi o multitudine de personaje secundare reprezentate completează adunarea al cărei scop este celebrarea
unei uniuni, legitimarea unei relaţii, confirmarea unei alegeri. La prima vedere putem spune despre personaj
că are o viaţă bogată, echilibrată, normală, dar iată că primele semne de anomalie apar în desfăşurarea
evenimentului pe măsură ce pătrundem în atmosfera descrisă: un tată care nu pare conectat la realitatea
comună, o mamă rigidă, încremenită în ură şi dispreţ faţă de un soţ nedorit, un şef oportunist şi vanitos - sunt
numai câteva din neadecvările unui asemenea eveniment.

Din acest punct, pentru a ne atinge scopul, vom proceda ca la algebră: vom înlocui personajele reale cu
simboluri, psihanalitice desigur, şi vom încerca să dăm filmului un sens coerent la nivelul proceselor psihice
petrecute în spatele faptelor. Bineînţeles, rezultatul este unul subiectiv, iar interpretarea este doar un punct de
vedere personal aşadar limitat şi contestabil, dar promiţător ca deschidere.
Ca urmare, avem de-a face cu un eu care se luptă cu o spaimă nedefinită, aflat în pericolul iminent de a fi lovit
de depresie, aici de o planetă albastră numită Melancholia. Angoasa care se instalează treptat aduce în prim
plan mai multe părţi ale acestui Eu pe cale să se spargă: Justine - partea pulsională, libidoul investit într-o
nouă relaţie de obiect (Michael), Claire - partea critică, raţională, sediul echilibrului şi autocontrolului, parte
responsabilă in medierea cu celelalte obiecte interne prezente. Copilul Leo pare să fie depozitarul laturii
infantile, insuficient maturizate, prezent drept catalizator în anumite momente, asigurând retragerea regresivă
din real fie în somn, fie într-o lume imaginară, retragere menită să calmeze angoasa de neantizare trăită de
personaj sub ameninţarea planetei Tristeţe. Ne putem întreba de ce Leo nu este o fetiţă, dar pare lesne de
inţeles că acest indiciu trimite cu gândul la personalitatea regizorului şi la tenta autobiografică a filmului.
Aşadar, înţelegem din dialogul celor două surori că Justine a mai trecut şi altădată prin astfel de stări, iar
Claire se străduieşte să prevină o recidivă ţinând-o pe Justine în parametrii aparenţelor. Să ne imaginăm cum
aparţinătorii acestei persoane devenită pacient caută o soluţie. Iată cum acest nou personaj compus, cu aceste
faţete ale sale, ajunge la specialistul-psi John, în casa-cabinet în care îşi aduce toate figurile semnificative din
viaţă, încercând o reconciliere. John poate fi chiar analist, deşi, în mod evident, el este ancorat într-o realitate
bazată pe cunoaşterea ştiinţifică (astronomia, telescopul), iar rolul său este ca, în alianţă cu partea sănătoasă a
eului (aici reprezentată de Claire), să poată obţine un comportament compliant şi pe deplin acceptat social - cu
alte cuvinte, în termenii filmului, să asigure o petrecere fără cusur care să investească noua relaţie de obiect
conform cu cerinţele social-exterioare. În mod ironic el este cel care plăteşte nunta, ca şi cum ar vrea să se
asigure că nimic nu va lipsi pentru a putea pune în valoare personalitatea valoroasă a Justinei care, iată, se
căsătoreşte adică "intră în rândul lumii", ceea ce, implicit o califică drept "normală". Eu l-am văzut pe John în
rolul terapeutului preocupat de aspectele simptomatice care, deşi cunoaşte mai multe despre planeta cu
pricina, se dovedeşte a fi la fel de neputincios în faţa ameninţării, chiar dacă pare că deţine controlul pe cea
mai mare parte a timpului. Mi-a atras atenţia scena din prima parte a filmului în care Justine se repede la
grajduri ca să-l salute pe Abraham / libidoul (calul) şi are un scurt dialog cu el:
Eu sunt amanta lui! Numai eu îl pot călări!
iar John:
Nu este complet adevărat. Uneori îl mai călăresc şi eu!
ceea ce dă seama de poziţia sa în relaţie cu Justine. În alt moment numai John are puterea să o dea
afară pe mamă, aşa cum a mai făcut-o, ceea ce ne trimite cu gândul la acel moment din terapie când pacientul
prin identificare proiectivă îl face pe terapeut să simtă ura oedipiană faţă de părinţi, iar acesta acţionează în
numele pacientului. Dar povestea lui John este alta, iar noi nu ne băgăm în povestea lui! Justine, clivându-şi
ura găseşte puterea de a spune
Mi-e frică!
adresându-se mamei şi nu lui John, după ce are grijă să o reinvestească ca obiect bun, deşi fusese
aruncată afară, numai că are parte de o nouă respingere. Acest moment mamă-fiică pare a fi oglinda unei
relaţii eşuate din start: mama nu este deloc impresionată de spaima fiicei şi nu are deloc reacţia la care ne
putem aştepta, dimpotrivă. Rece, cinică, lipsită de empatie, nu apare decât ca o mamă înveninată care, în cel
mai bun caz, ignoră durerea copilului pentru că nu îl înţelege, fiind prea ocupată cu propriile sale frustrări. Ne
putem imagina că aşa a fost mereu, iar respingerile sale repetate, absenţa ei constantă au făcut ca eul copilului
Justine / Claire să se cliveze de timpuriu în două figuri fragile care s-au "ţinut" una pe cealaltă cu preţul
nesiguranţei şi al terorii că se vor prăbuşi în absenţa unei figuri materne conţinătoare. Atunci speranţa se
îndreaptă spre tată, dar nici el nu răspunde nevoii fiicei, el este demult răpus în lupta cu soţia castratoare, iar
în prezent este complet rupt de realitate. Desigur, pare a fi un tată iubitor, dar învins, adică anulat ca figură
semnificantă. De aceea fuga tatălui echivalează cu o dezertare care precipită trăirea melancolică a fiicei şi o
face să se simtă, încă o dată, abandonată. Rând pe rând oaspeţii părăsesc casa, rând pe rând obiectele mor ca
obiecte ale iubirii, devine din ce în ce mai limpede că nu mai este nimic de făcut, eul nu mai găseşte nici un
sprijin înlăuntrul său. Ultima încercare de salvare se adresează părţii sale sănătoase, Claire, care pune în
cuvinte ura întoarsă împotriva sa. Şi iată cum o casă plină de figuri reprezentative, adică de obiecte interne,
cum am spune noi, începe să se golească treptat şi se produce o "sărăcire a eului", aşa cum ar spune Freud
despre melancolic. În sfârşit, petrecerea s-a terminat, dimineaţa de după este apăsător de tristă şi o vedem pe
Justine în secvenţa ecvestră, numai ea şi Claire, străbătând drumul care taie terenul de golf cu cele 18 găuri, ca
şi cum ar arunca o ultimă privire asupra unei etape încheiate. Abraham refuză să treacă puntea, iar Justine,
îngândurată, rămâne în urma surorii sale urmărind stelele.

În Doliu şi melancolie (Editura Trei, 2004, p.178), Freud spune despre melancolic:
Am văzut la el cum o parte a eului se confruntă cu cealaltă, o evaluează critic, luînd-o oarecum ca
obiect. Suspiciunea noastră că instanţa critică care aici se separă de eu şi-ar putea dovedi independenţa şi în alte
situaţii va fi confirmată prin toate observaţiile următoare. Vom avea într-adevăr motive să separăm această
instanţă de restul eului. Ceea ce găsim aici este instanţa denumită în mod obişnuit conştiinţă morală; noi vom
considera conştiinţa morală, împreună cu cenzura şi testarea realităţii, printre marile instituţii ale eului, şi vom
găsi în altă parte şi dovezile care să arate că însăşi această instanţă se poate îmbolnăvi.
Ca o ilustrare a acestui citat, partea a doua ne dezvăluie declinul lui Claire, partea sănătoasă a acestui
eu, şi începe printr-un dialog cu John în care recunoaştem atitudinea terapeutului care încearcă, de pe poziţia
sa de autoritate, să dizolve anxietatea pacientei care spune explicit:
Mi-e frică de planeta aia proastă!
După o scurtă argumentare care este menită să consolideze încrederea pacientei, caricatural, ca o
trimitere neechivocă la poziţia superioară a terapeutului, John spune:
Trebuie să ai încredere în oamenii de ştiinţă! Adevăraţii oameni de ştiinţă, nu profeţii care încearcă să
creeze tensiuni. Adevăraţii oameni de ştiinţă sunt de acord
dar Claire nu se dezice de partea sa bolnavă în ciuda dezaprobării lui John, iar dragostea şi răbdarea
cu care o îngrijeşte pe Justine ne sugerează o mamă care îşi îngrijeşte copilul bolnav, reuşind să-şi păstreze
stăpânirea de sine chiar dacă este îngrijorată. Claire are convingerea că devotamentul ei o poate face bine pe
Justine, iar strădania ei chiar schimbă întrucâtva starea surorii sale; dar numai în aparenţă Justine este mai
bine, pentru că în realitate pericolul distrugerii e din ce în ce mai aproape, aşa încât până şi John este surprins
luându-şi măsuri de precauţie în aşteptarea impactului cu planeta ucigaşă. Uneori, în cabinet ne întâlnim cu
situaţia asemănătoare în care, analistul, speriat de amploarea decompensării psihotice, intră într-o
supervizare sau cere ajutor unui coleg psihiatru! El simte cum anxietatea lui Claire creşte şi scapă de sub
control atunci când apare primul gând al sinuciderii odată cu pastilele încuiate în sertar. Deja situaţia se
înrăutăţeşte şi realizăm asta odată cu delirul Justinei care spune că pamântul este rău şi ca atare îşi merită
soarta.
Viaţa este doar pe pământ. Şi nu pentru mult timp.
Ea vorbeşte astfel despre sine, partea rea, întunecată în care viaţa nu există pentru că a murit odată cu
obiectele pierdute. Singurătatea, ca o consecinţă, este cea care ia în stăpânire eul. Deja Claire se află pe drumul
către acceptarea adevărului că nu mai există scăpare şi atunci, într-o ultimă încercare, îl caută pe John, ca
ultim sprijin, cel puţin prin prezenţă, numai că acesta din urmă a parăsit scena într-un mod laş repetând
abandonul tatălui.

Ultimele secvenţe descriu modul în care este trăit inevitabilul: resemnare, gândire magică, panică. Toate
imaginile sunt încărcate de simboluri care sugerează împăcarea cu destinul, nimeni nu pare să se mai
împotrivească finalului. Tot ceea ce mai poate face acest eu condamnat la disoluţie este să adune cu ultimele
forţe, sub o rudimentară construcţie din beţe, rămăşiţele întregului de altădată şi cu o ultimă sforţare să
sfideze neantul ţinându-se de mână într-o singurătate absolută. Ce mai poate fi dincolo de un astfel de final?
Nimic.

Lucrare prezentată la şedinţa interpretativă AIPsA din 20 ianuarie 2012

Flori Moldoveanu
www.cafegradiva.ro