Camciuc Paula

LLR-LLM, An II, Seria I, gr.2

EXAMEN

1.
Reprezentant al ,,Dulcelui stil nou”este Guido Guinzelli care prin poezia sa închină un
cult femeii, iubirea devine o rațiune de a fi, o angajare totală într-o singură direcție. Meritul său
este transformarea completă a poeziei iubirii care devine ascensiune către Dumnezeu, iubirea
pentru înțelepciune , femeia fiind o mediatoarea între poet și divinitate. Alt merit al lui Guinzelli
este schimbarea radicală a poeziei lui Dante, insuflându-i un nou stil de poezie pe care îl va
valorifica în ,,Vita nuova”. Dante preia și valorifică acest concept de dragoste, acesta văzând în
iubire o cale a desăvârșirii personale, un traseu al ascensiunii. Un alt stilnovist este Giacomo da
Lentini care redă etapele iubirii, rolul estențial al privirii și al inimii. Inima prelucrează și face
să vrei mai mult, fiind o acțiune de necontrolat care duce nașterea iubirii, alături de privire, așa
cum remarca și Andreas Capellanus: ,,<iubirea> este o pasiune născută din vedere și
reflectare” .1 Lentini oglindește textul lui Capellanus și pune în discuție o idee despre iubire pe
care o versifică. Generația Dulcelui stil nou bazează conceptul de iubire pe o estetică filozofică,
iubirea ca înțelepciune și preamărirea femeii într-un mod etic, punând accent pe virtuțile iubitei,
adorația pentru aceasta fiind implicit una pentru Dumnezeu.
Sonetele din ,,Vita nuova” se bazează pe noua doctrină a iubirii cu influențe filozofice,
iubirea fiind un mijloc de regăsirea a divinității, o apropiere de aceasta. Dante păstrează elemente
de la trubaduri precum distanța față de doamna adorată, nerostirea numelui și regula tainei,
alegând o altă doamnă să-și orienteze dragostea. Femeie în poezia iubirii este văzută ca fiind
deasupra bărbatului, îi este oferită o mare importanță, aceea de a reuși prin virtuțile sale să-i
atragă pe cei din jurului ei sub semnul binelui, aceasta fiind ridicată ,,de la rangul de supusă la
cel de doamnă și stăpinâ”.2 Dante, influențat de lirica curtenească, preia și actualizează ideile
impuse de predecesorii săi, micșorând bariera dintre dragoste și creștinism prin introducerea unei
imagini salvatoare feminină: ,,pe Beatrice, ca intermediar între cer și pământ, a transformat tipul
de relație dintre amant și doamnă.”3. Dante consideră iubirea o salvare, o apropiere de
Dumnezeu, femeia fiind mediatoarea între cer si pământ. Nu este descris un portret al Beatricei,
ea este o ființă din Paradis, aparține transcendenței, este pusă alături de Fecioara Maria și
Dumnezeu prin virtuțile ei necontenit descrise de către poet, iubirea lui fiind mai degrabă celestă.
Beatrice este o făptură desprinsă din Paradis în concepția poetului, fiind astfel ilustrat motivul
îngerului, ea ilustrând totalitatea virtuților, locul său fiind in cer. Portetul nu este punctul de
plecare al sonetelor, ci ochii, innobilând cu aceștia, zâmbetul este de altfel singurul detaliu de
1
Andreas Capellanus, Despre iubire, Ediție bilingvă, Editura Polirom, 2012, București, p. 13
2
Octavio Paz, Dubla flacără, Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu, Editura Humanitas, București, 1998,
p.29
3
Ibid., p.31
portret, rar marcat de către poet care pune accent pe puterea pe care o are asupra celor din jur, pe
virtuțile sale, dând mai multă viață prezenței sale poetice decât un portret. Salutul reprezintă
pentru poet singura apropiere de tânără, efectul acestuia fiind puternic, copleșindu-l de iubire si
bunătate, iar lipsa acestuia provocându-i o durere nespusă.
Sonetul 26 este relevant pentru întreaga sa operă, Beatrice fiind descrisă aici ca un
ideal ,o imagine feminină plină de virtuți, a cărei simplă prezență este copleșitoare, acest elogiu
ducând la aceea viziune a Beatricei în ceruri. Sonetul se focalizează pe superioritatea Beatricei în
raport cu celelalte doamne, ilustrând unicitatea doamnei sale care are puterea de a-i canaliza și pe
ceilalți sub puterea binelui: ,,Pe doamna mea între doamne cine-o vede:/ Să-l laude pe Dumnezeu
sunt ținute/ Cît har, prin ea, și asupră-le purcede”. 4Imaginea Beatricei între alte doamne o face și
mai specială prin modul în care reușește să se remarce, fiind o forță activă pe lângă celelalte
doamne care prin întovărășirea cu doamna sa ajung să trăiească o viață sub semnul binelui.
Prezența ei impune doar bunătate și înțelepciune, în preajma ei fiind imposibile altfel de stări
decât cele permise, ea nu poate fi comparată motiv pentru care doamnele din jurul ei nu o
invidiază, ci doresc să ajungă asemenea ei, influența pe care o are fiind puternică: ,,E-atîta-n
frumusețea ei virtute/ Că pizmă-n alta nu se întrevede”. Asocierea cu această doamnă înseamnă
înnobilare, virtuțile sale preamărite de poet se răsfrâng asupra tinerelor care o privesc ca pe un
model:,,Noblețe, amor, credința sunt țesute/ În straiul cui, urmînd-o, -n ea se-ncrede”, Beatrice
conducând pe cei din jurul ei pe un drum al iubirii care duce spre creator. Prezența ei este
descrisă ca fiind ,,nimbul strălucirii”, o forță luminoasă care convertește pe oricine o vede spre o
viață sub semnul virtuții. Specific Dulcelui stil nou este modul în care inspiră Beatrice celor din
jur adevăratele virtuți, apropierea de Dumnezeu pe calea dragostei, oferind celor din jur credință,
bunătate și noblețe, mântuind prin atributele sale pe cei care i se alătură: ,,Prin ea, de cinste
devine demn oricine.” Orice persoană în a cărei minte guvernează imaginea Beatricei și a
virtuților sale, este invadat ,,de-a iubirii dulceață”, chipul ei mântuind pe oricine o privește și îi
urmează virtuțile. Nu doar prezența ei are acest efect, ci chiar și amintirea ei poate să actualizeze
credința și să îndepărteze orice gând rău și să-l înlocuiească cu înțelepciune:,,Noblețe-atîta-n tot
ce face pune,/Încît chemînd-o-n minte de-a iubirii/Dulceață nu e om să nu suspine.” Sonetul
scoate la lumină efectul femeii care inspiră și influențează, impune virtuți celui ce o privește si o
urmează, a doamnei în care se regăsesc toate trăsăturile unei mediatoare între cer și pământ și a
cărei forță copleșitoare reușește să mântuiască și să atragă umanitatea spre bine.
,,Viața nouă” delimitează un spațiu al vieții si unul al morții. În epoca medievală,
Dumnezeu este măsura ultimă a binelui și a răului, Dante reușind să distrugă bariera ce stătea
până acum între iubire și credință prin figura emblematică a Beatricei, apropierea de aceasta fiind
o salvare de la o viață lipsită de credință. Prin ea cunoaște ceva nou, îl cunoaște pe Dumnezeu,
motiv pentru care ea este ilustrată ca fiind o ființă cerească, femeia-înger, și mai puțin ca o
femeie pe pământ, simplă iubită.

4
Dante, Viața nouă în Opere minore, traducere de Oana Busuioceanu și Romulus Vulpescu, Humanitas, București,
2009
2.
Francesco Petrarca a influențat literatura europeană semnificativ, în special prin
culegerea de canțone ,,Canțonierul”, operele sale scrise în limba vulgară având un rol important
în evoluția limbii italiene ca și limbă literară: ,,Limba poetică mai este şi astăzi aşa cum a lăsat-o
Petrarca, şi nimeni nu l-a întrecut în măiestra versului şi a exprimării.”5 Influența operei sale a
dus la nașterea fenomenului numit petrarchism, care are o rapidă răspândire și în poezia
Renașterii francize, iar mai apoi și în poezia elisabetană. ,,Canțonierul” a transformat decisiv
ideea de dragoste, modelând poezia în Renaștere și impunând un nou model stilistic. La
Petrarca, idealizarea femeii nu se mai face punând-o în transcendență, Laura nu mai este înger ca
Beatrice, o plaseză pe un plan mai înalt dar îi oferă concretețe, nu mai reprezintă virtuțile ce
conduc spre mântuire, ci ea este o simplă doamnă: ,, Dar concepţia lui despre dragoste e mai
modernă: iubita lui nu este nici mijlocitoare a cerului şi nici nu intredeschide misterele
supranaturale. Dragostea lui este ideală, nu celestă; Laura este o doamnă, nu o sfintă”6.
Modernitatea lui reiese mai ales din plasarea iubirii într-un spațiu al interiorității, pe tot parcursul
canțonelor având stări contradictorii, sufletul său fiind aruncat de la durere la
exaltare. ,,Canțonierul” a fost folosit ca un rezervor de teme și motive, dar și modelul stilistic.
Tematica canțonelor sale se bazează pe elogiul doamnei, suferința din dragoste, tulburările
sufletului, spațiul interior fiind ceea ce este important pentru Petrarca. Acestuia îi plac jocurile de
cuvinte, motiv pentru care face diverse conexiuni între numele Laurei și diverși termeni: laur,
aur, aura. Aluziile mitologice devin un tipar petrarchian, Laura fiind metamorfozată în Dafne,
motiv al asocierii numelui său cu laurul. Numele Laurei este polisematic, reprezentănd iubirea,
poezia și recunoașterea actului poetic. Petrarchismul trimite la o direcție din poezia Renașterii,
fiind un fenomen în care continuatorii poetului preiau ca model stilul acestuia. Se disting două
direcții ale petrarchismului: un petrarchism conventional, servil, artificial, care lasă spiritul lui
Petrarca în urmă, dar și unul care nu s-a limitat la modelul formal, născându-se o poezie intensă,
în care intră Shakespeare, modificând tiparul.
,,Canțonierul” ilustrează o iubire vie, bazată pe contraste precum trup-suflet, scoasă la
iveală prin figuri antitetice care arată contrastul: oximoronul și antiteza. Lirica sa arată rolul vital
al iubirii, al Laurei, pierderea ei aduce întunecare, naufragiu. Sentimentele sale contradictorii
sunt influențate de credințele Evului Mediu, motiv pentru care se află intr-o continua stare de
dezechilibru în care nu poate alege ceea ce este corect: simțurile, sentimentele pentru Laura, sau
rațiunea, credințele creștine:,,din această abstracţiune nu putea să iasă decât o lirică doctrinară şi
decolorată, fără viaţă, în care nu poţi găsi nici pe îndrăgostit, nici pe iubită, nici iubirea”. 7
Comparativ cu Beatrice, Laura este descrisă, lucru ce îi dă materialitate și o face mai ușor de
imaginat, prezența ei fiind vibrantă, vie, ilustrată prin imagini artistice ale unei naturi
nestăpânite, așa cum reiese din sonetul XC: ,,vîrtejuri răsucite”.8 Pe parcursul sonetelor sale, se
trece de la descrierea doamnei la trăirile sale contradictorii, scoase la suprafață prin introspecție,
5
Istoria literaturii italiene” de Francesco de Sanctis (traducere de Nina Facon, Editura pentru Literatură Universală,
1965)
6
Octavio Paz, Dubla flacără, Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu, Editura Humanitas, București, 1998,
p.31
7
Istoria literaturii italiene” de Francesco de Sanctis (traducere de Nina Facon, Editura pentru Literatură Universală,
1965):
așa cum reiese în sonetul CCLXVII, trecerea de la catrene la terține fiind și trecerea de la
imaginea Laurei la ceea ce este cu adevărat important și anume frământările interioare.
Sonetul CCXX începe prin introducerea unor elemente care fac referire la portetul
Laurei, părul ei fiind asociat cu aurul, iar numele său fiind absent, numind-o drept ,,Iubirea”.
Unicitatea Laurei dă impresia unei ființe create de divinitate, elementele ce țin de natură
constituind-o pe doamna sa:,,Brume și roze ca s-o-nchipuie din spume”. Motivul îngerului apare
ca și la Dante, dar Laura nu este o ființă celestă, ea este văzută ca pe o simplă iubită, fapt ce oferă
canțonei viață:,,Din ce rostiri de îngeri se-nfiripă/ celestul cînt ce frînge-n mine viata”, reieșind
sentimentele contradictorii trăite, planul mutându-se de pe imaginea Laurei pe trăirile poetului,
tulburat fiind de rătăcirea sa interioară. Chinurile iubirii pun stăpânire pe poet, sufletul său fiind
distrus de intensitatea sentimentului. Motivul ochilor, preferat de către Petrarca, sunt oglinda
bunătății sufletului doamnei sale, aceștia au forța de a-l aajuta să treacă peste aceste chinuri, să
lupte pentru iubirea sa, dar și să-l doboare, să-l facă să piardă rostul vieții, poetul se lasă în voia
doamnei sale, lucru care duce la contradicții interioare puternice: ,,Din aceasta se nasc lipsa de
echilibru, discordia şi sciziunea interioară”. Comparația ,,mă mistuie ca focul și ca gheața”
sugerează chiar această luptă interioară pe care o duce poetul, stările sale contradictorii
aruncându-l de la durere la exaltare.Sonetul se remarcă prin trecerea de la catrene la terține,
structura fiind una asimetrică, iar rima este una îmbrățișată. Prin canțonele sale, Petrarca a
stimulat activitatea poetică, a proclamat superioritatea sonetului, transformându-l într-o formă
exclusivă. Sonetul răspunde exigenții epocii, fiind bazat pe concentrare și perfecțiune,
Continuator al petrarchismului, Shakespeare creează o poezie intensă, modelată de
platonism și neoplatonism. În sonetul CXXX se regăsește motivul ochilor preluat de la Petrarca,
dar figura doamnei sale intră in contradicție cu cea a Laurei: ,,Ai doamnei mele ochi n-arată a
soare”, ,,De sârmă-I părul, negru-I crește ei.”9, portretizând-o pe doamna sa ca fiind lipsită de
frumusețe, fiind ilustrat un sonet mai degrabă realist decât idealist ca cel prezentat de Petrarca.
Shakespeare pleacă de la tiparul petrarchismului dar îl schimbă, îi oferă o amprentă personală.
Acesta înlătură superficialitatea regăsită în canțonele lui Petrarca, iubita sa nu mai este o imagine
perfecta, divină, lipsită de defecte, cu ajutorul comparației: ,,Și unele parfumuri mi-au plăcut/
Mai mult ca răsuflarea dinspre ea.” Părul iubitei nu mai este asemenea aurului, pasul ei nu mai
este asemenea îngerilor, iar vocea ei nu este cerească. Noblețea doamnei lui Petrarca se află în
contrast cu doamna lipsită de farmec al lui Shakespeare, viziunile celor doi aflându-se in
antiteză. Diferită de Laura, doamna lui Shakespeare se distinge, este rară si reală: ,,Zeiță n-am
văzut pășind zglobiu/Când merge doamna mea pământu-l calcă”. La finalul sonetului, Petrarca
sugerează faptul că nu vrea să facă comparații asemenea predecesorilor săi, iar iubirea sa se
bazează pe calitățile doamnei sale:,,Dar jur, iubirea mea-I la fel de rară/Cum le descriu mințind
cei ce compară.” Sonetul este format din trei strofe, fiecare având patru versuri cu ritmul iambic.

8
Canțonierul lui messer Francesco Petrarca, ediția a II-a, Traducere, note și tabel cronologic de ETA BOERIU,
Editura Paralela 45, Pitești, 2009.
9
Shakespeare, William, Sonete/Sonnets, traducere de Gheorghe Tomozei, editura Pandora M.
Bibliografie:
ALIGHERI, Dante: Viața nouă în Opere minore, traducere de Oana Busuioceanu și Romulus
Vulpescu, Humanitas, București, 2009
DE SANCTIS, Francesco: Istoria literaturii italiene” (traducere de Nina Facon, Editura pentru
Literatură Universală, 1965)
PAZ, Octavio: , Dubla flacără, Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu, Editura
Humanitas, București, 1998,
PETRARCA, Francesco: Canțonierul lui messer Francesco Petrarca, ediția a II-a, Traducere,
note și tabel cronologic de ETA BOERIU, Editura Paralela 45, Pitești, 2009
SHAKESPEARE, William: Sonete/Sonnets, traducere de Gheorghe Tomozei, editura Pandora
M.

Canționierul-motivul ochilor
1. Pagina de gardă
Canțonierul lui messer Francesco Petrarca, ediția a II-a
Traducere, note și tabel cronologic de ETA BOERIU
Editura Paralela 45, Pitești, 2009

2. Observații personale
 La Petrarca, idealizarea femeii nu se mai face punând-o in transcendență, Laura nu mai e
înger. O plasează pe un plan mai înalt dar îi dă concretețe. Octavio Paz remarcă faptul ca
pentru Petrarca, Laura este o figură terestră, o vede ca pe o iubită: ,, Dar concepţia lui
despre dragoste e mai modernă: iubita lui nu este nici mijlocitoare a cerului şi nici nu
intredeschide misterele supranaturale. Dragostea lui este ideală, nu celestă; Laura este
o doamnă, nu o sfintă”10. Astfel se poate spune că Petrarca este primul poet modern,
modelând și transformând decisiv poezia de dragoste în Renaștere.
 În canțona V, se observă plăcerea poetului pentru jocurile de cuvinte, folosindu-se de
silabele care alcătuiesv numele Laureta:,,Numele tău el însuși dar, ne învață/cu LAUde și
cu REspect a-l spune/ cînd ni te arăți, mărită doamnă-n față”.11 Ideile lui Ovidiu
din ,,Metamorfozele” se regăsesc în literature vremii, cum se remarcă și
în ,,Canțonierul”, aluziile mitologice devenind un tipar petrarchian. Se observă prezența
lui Apolo, zeul soarelui dar și zeul care patronează arta, poezia, adresându-se acestuia ca
unui îndrăgostit, au în comun iubirea și poezia. Așa cum se identifică el cu zeul, Laurei îi
regăsește o instanță feminine, Dafne. Laura este metamorfozată in Dafne, numele său
fiind asociat laurului.
10
Octavio Paz, Dubla flacără, Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu, Editura Humanitas, București, 1998,
p.31
11
Canțonierul lui messer Francesco Petrarca, ediția a II-a, Traducere, note și tabel cronologic de ETA
BOERIU, Editura Paralela 45, Pitești, 2009, p.25
  În canțona III, poetul pune accent pe privirea impunătoare a Laurei, motiv central în
canțonele sale, reprezentând momengul în care este vrăjit de aceasta: ,,în ziua cînd de
ochii tăi, stăpînă, /legat am fost, ca pasărea momită.”12 Fiind vorba despre o sărbătoare
importantă și anume Paștele, poetului I se pare immoral să se îndragostească, dar acest
lucru nu poate fi evitat la vederea Laurei.
 Canțona XVII pune accent pe două detalii de portret: ochii și zâmbetul, mici elemente
care îl vrăjesc pe poet. În lipsa acestora, inima îi ,,îngheață”, atenția doamnei fiind cee
ace prețuiește cel mai mult:,,Dar inima-mi îngheață cînd popasul/ ți-l curmi și iarăși îmi
ascunzi privirii/ luminile ce-ți ard în ochi senine”.13
 Sonetul LXIII sugerează efectul pe care îl are doamna asupra poetului, reușind să-i ofere
prin ochii si prin zâmbetul ei dorința de a trăi. Ochii sunt o oglindă spre bunătatea
sufletului doamnei sale, prezența privirii sale fiind necesară pentru poet: ,,Prin ele-s viu,
căci după cum tresare/ cub pinteni calul, tot așa prin tine/ am tresărit și m-am întors din
moarte”14.
 Canțona XC are rolul de a o descrie pe Laura, lucru care îi dă materialitate. Este
desemnată printr-un detaliu ,,șuvițele de aur însorite”, numele Laurei fiind asociat cu
aurul. Portretul său este conturat cu ajutorul unor imagini dinamice, dând viață portretului
si creând un efect de insistență pentru a o face mai vie, mai vibrantă:,,tremurau în vînt
unduitoare”, ,,vîrtejuri răsucite”. Aceste elemente ale naturii nestâpînite sugerează trăirile
contradictorii ale poetului, frâmîntările interioare care ies la suprafață prin introspecție.
Apare o comparație a Laurei cu un înger:,,ca îngerii pășea”, ea totuși nu este înger ca
Beatrice, dar prin calitățile sale se apropie de aceștia. Proclamă și unicitatea
Laurei:,,Făpturi ca ea nu a cunoscut pământul;”.
 Canțona CCLXVII scrisă întru moartea Laurei, are la bază un portret reconstituit din
memorie, dar care este viu prin intensitatea sentimentelor poetului. Răvășit de pierderea
doamnei sale, preamărește virtuțile ei:,,o, vorba ce îmblânzea sălbăticia/ și pe cei lași îi
întărea în simțire”15”. Din două în două versuri se reia exclamația ,,O”, fiind un
paralelism perfect care pune accent pe admirația clară a poetului, evidentă și după
moarte. De la catrenele cu portretul Laurei se trece la terține, mutîndu-se accentul pe ceea
ce este esențial pentru Petrarca și anume spațiul interior, introspecția.
 Sonetul CCLXXII reprezintă un sonet reflexiv, o meditație asupra timpului care lasă totul
devastat în urma lui. Surprind eun moment de dezechilibru care are drept cauză absența
Laurei:,,stelele ce mă purtau sunt stinse”, ochii Laurei reprezentând stelele, arătând faptul
că este pe cale de a naufragia, lumina vieții sale fiind acum pierdută. În final recurge la o
metaforă, imagine a eșecului: ,,cîrma-i trudită și mi-e frînt catargul”, pierderea doamnei
aducând întunecare și odată cu aceasta, eșecul.
 Canțona CCXCII folosește aceeași imagine a epavei, poetul fiind în continuare pe
punctul de a naufragia; ,,și-mi port în larg, printre furtuni epava.”. Reiese rolul vital pe

12
Ibidem.,p.23
13
Ibidem,p.37
14
Ibidem,p.111
15
Ibidem,p. 371
 care îl are Laura în viața poetului, aceasta devenind acum doar ,,pulbere”, portretul plin
de viață de până acum este anulat, corpul acesteia devenind ,,pulbere uscată”16. Apare o
ironie la adresa vieții sale, odată cu plecarea Laurei nereușind să-și continue viața:,,Și eu
trăiesc, trăiesc și-mi sorb otrava.”

16
Ibidem., p.403