Feminismul ca politică a modernizării

Dicționarul limbii române definește feminismul ca și o „mișcare socială care susține

egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în toate sferele de activitate. Feminismul este o
doctrină teoretică și de acțiune care revendică lupta împotriva inegalității de gen, promovând
afirmarea femeii în societate prin ameliorarea și extinderea rolului și drepturilor sale. Această
doctrină nu trebuie confundată cu simpla revendicare a unor drepturi.

Teoria feministă este extensia feminismului în domeniul teoriei și filozofiei. Este

constituită din lucrări dintr-o varietate de discipline, printre care antropologie, sociologie,
economie, studii de gen, critica literară, istoria artei, filozofie și psihoanaliza. Scopul
feminismului este înțelegerea inegalității de gen și se concentrează pe politica de gen și relații
de putere. Pe lângă producția unei critici a cestor relații sociale și politice, o mare parte din
teoria feministă se concentrează și asupra promovării drepturilor și intereselor femeii.

Printre formele feminismului regăsim:

A) Mişcarea feministă liberală. Feminismul liberal contemporan se axează pe drepturile

omului, insistând asupra încorporării experienţei femeilor. El produce politici ale egalizării
şanselor în competiţie, pledează pentru reformarea sex-rolurilor, pentru educaţia androgină,
pentru eliminarea sexismului din educaţie şi din practicile instituţiilor publice, pentru
reformarea familiei în valorile parteneriatului domestic. Militând pentru eliminarea
patriarhatului în sfera publică şi privată, feminismul liberal extinde drepturile omului,
accentuând pe integritate, reciprocitate şi autoafirmare, inclusiv cu sprijinul politicilor axate
pe democraţia paritară şi pe parteneriatul privat. În contrast cu această abordare, liberalii
români actuali par să preia grosso-modo ideea mâinii invizibile, suficienţa egalităţii formale în
faţa legilor.

B) Feminismul socialist. În retorica partidelor de orientare marxist-socialistă nu întâlnim

analiza dublei zile de muncă a femeilor, nici exploatarea muncii neplătite a acestora, drept caz
fundaţional pentru restul formelor de exploatare, îndeosebi pentru cea de clasă. Inegalitatea nu
este tratată ca avându-şi sorgintea în familie, în relaţiile asimetrice prin care jumătatea
feminină a societăţii este desemnată rolurilor auxiliare şi este frustrată de timp liber pentru
autodezvoltare. “Promovarea femeii” din discursurile socialiştilor români este goală de
justificări şi programe. Ele vorbesc despre abstracţia “femeia”, o glorifică pentru roluri
tradiţionale şi, eventual, o fac părtaşă la strategia protecţiei sociale înţeleasă ca “parastas”
ocazional (în locul asistenţei pentru dezvoltare, femeile primesc conjunctural din pomenile
protecţiei sociale).
C) Feminismul social-democrat. PD are iniţiative legate de politicile afirmative pentru femei.
Partidele social-democrate nu includ încă activitatea domestică în categoria “muncă
retribuită”.

D) Feminismul ecologist. Dacă am avea o mişcare ecologistă, ar exista şi terenul pentru

dezvoltarea ecofeminismului. Cel din urmă ar demonta retorica dispreţului faţă de natură, a
tratării acesteia ca simplă resursă şi ar construi politici comune de combatere a sexismului şi
speciismului. Căci în cazul ambelor forme de discriminare se operează cu o logică a
dispreţului pentru ceea ce e natural şi pentru categoria socotită de către sexişti drept
emoţională, deci mai puţin capabilă de discernământ şi autoguvernare: femeile.

E) Feminismul radical este un stadium avansat de evoluţie a feminismului. El presupune saltul

peste limitele reformiste ale celorlalte orientări, adică o revalorizare radicală a experienţelor
femeieşti, susţinând strategii de subminare a rădăcinilor tradiţiei patriarhale. Este depăşit
feminismul egalităţii prin cel al afirmării diferenţelor. Multe din punctele de pe agenda
mişcărilor feministe sunt atinse fără o mişcare feministă: dreptul la vot, participarea la
activitatea productivă, dreptul la avort etc.

În România, primul val al feminismului s-a manifestat aproximativ în aceeași perioadă ca și

cel din occident. A fost un feminism al elitei, fiind datorat unei femei cu un înalt nivel de
educație și cu acces la cultura vestică. În particular, mișcarea feministă a fost preponderent
urbană, întrucât la acea vreme societatea românească era în mare parte agrară, aproximativ
80% din oameni locuiau în mediul rural, iar industrializarea atinsese o mică parte din
populație. De aceea, mișcarea nu a fost una amplă, care să cuprindă femei din întregul spațiu
românesc, indiferent de mediul de proveniență.

Mișcarea a plecat ca un răspuns împotriva statutului normativ inferior al femeilor. În

Codul Civil din 1865 era prevăzută incapacitatea femeilor din punct de vedere politic, social
și economic, având un statut asemănător minorilor și persoanelor cu incapacități mintale.
Femeile nu puteau încheia acte fără acceptul soțului sau al justiției, nu puteau să își gestioneze
propriile venituri, își pierdeau naționalitatea dacă se căsătoreau cu un bărbat străin, nu puteau
urmări un bărbat pentru pensie alimentară, nu puteau să fie tutore, trebuiau să locuiască în
domiciliul stabilit de soț și altele. Practic, femeile erau lipsite de drepturi civile și politice. În
perioada interbelică, situația femeilor s-a îmbunătățit prin adoptarea unor legi, precum Lege
din 1929 a contractelor de muncă (art. Art. 40, Art. 63), Legea pentru ridicarea incapacității
civile a femeii măritate - promulgată cu Decretul nr. 1412, Monitorul Oficial nr. 94 din 20
aprilie 1932.

Consider că feminismul nu este războiul dintre sexe sau împotriva bărbaților, ci lupta
pentru drepturile femeilor și egalitatea dintre femei și bărbați, iar având în vedere istoria, toate
drepturile de care dispun în prezent femeile, inclusiv dreptul la vot, dreptul la muncă și
proprietate, dreptul la studii, au fost obținute datorită mișcării feministe. De asemenea, chiar
dacă femeia este considerată „sexul slab”, ea poate fi capabilă în egală măsură cu bărbatul să
activeze în societate fără a avea o prezență masculină înaintea sa, iar cuvintele primei femei
din Israel care a deținut funcții politice importante de premier și ministru de externe, pe nume
Golda Meir afirmă această idee astfel: "Mulți mă acuză că aș conduce afacerile statului cu
inima și nu cu capul. Și ce-i cu asta? Cei care nu știu să plângă din toata inima, nu știu nici să
se bucure. Aș zice, așadar, că femeile raționează, comunică și acționează ca femeile iar
bărbații - ca bărbații. Și este foarte bine așa, deoarece găsesc ca o femeie bărbată poate fi tot
atât de dezagreabilă ca și un bărbat efeminizat”.

Bibliografie și webografie:

 DOCTRINE POLITICE CONTEMPORANE, Autor: Alina Mungiu-Pippidi;

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Feminismul_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia;
 https://liceunet.ro/manual-istorie-clasa-11/viata-privata-viata-publica/familia-
rolul-femeii.