Universitatea Națională de Știință și TehnologiePOLITEHNICA București

CENTRUL UNIVERSITAR PITEȘTI

Facultatea de Științe ale Educației, Științe Sociale și Psihologie
Departamentul Psihologie, Științe ale Comunicării și Asistență Socială
Specializarea Asistență Socială

Politici de incluziune socială a persoanelor cu dizabilități

Studenți – Moisei Daiana Georgiana

Maria Daiana Gabriela
Tuturuz Olguța Filofteia

Profesor coordonator – Lector Universitar. Neagoe Lucia

I. INTRODUCERE

Dizabilitatea este unul dintre criteriile de discriminare ce a însoțit evoluția umanității din
cele mai vechi timpuri, până în present. Astfel, în Epoca de Piatră persoanele cu dizabilități
erau izgonite din triburi, în Antichitate erau aruncate de pe stânci, iar în Evul Mediu și
Renaștere acestea erau foarte rău tratate, comportament stimulat în principal de atitudinea
Bisericii Catolice, care determina respingerea acestora, fiind considerate latura satanică și
consecința greșelilor părinților lor.
Nici Epoca Modernă nu a adus schimbări de esență în ceea ce privește atitudinea societății,
de teama de a nu fi etichetați inferiori în comunitățile din care făceau parte, chiar și familia
precedează la excluderea celor infirmi. Spre sfârșitul Epocii Moderne persoanelor cu
dizabilități încep să li se recunoască drepturi sociale și chiar anumite privilegii, însă, acestea
au continuat să facă față discriminărilor. Cu timpul, societățile moderne și-au schimbat
atitudinea față de persoanele cu dizabilități, astfel că, acestea au astăzi drept de vot, acces mai
larg la viața socială, dreptul la educație, drepturi egale la bunuri și servicii.
Mulți oameni ar crede că religiile sunt cele care privesc dizabilitatea ca pedepse pentru un
comportament greșit, dar, cel puțin în patru dintre marile religii ale lumii dizabilitatea are un
cu totul alt rol: în religia creștină, islamică,evreiască și budistă persoanele cu dizabilități joacă
un rol important în cadrul comunității. Dizabilitatea nu este o pedeapsă pentru greșeli,ci are
rolul de a arăta celorlalți – oameni sănătoși și prosperi - respect , umilință, caritate.
Handicapul este definit ca deficiență senzorială, motorie, mintală sau orice altă infirmitate a
unei persoane. Termenul pune accent pe condiția medicală și pe limitări. În timp, el a fost
asociat, în mentalul colectiv, cu ceea ce nu poate face o persoană. De aceea, în ultimii ani,
comunitățile persoanelor cu dizabilități insistă pe folosirea termenului dizabilitate în locul
cuvântului handicap. Modificări în acest sens s-au făcut și în majoritatea actelor legislative
internaționale sau naționale ale diferitelor state.

II. CORPUL LUCRĂRII

Analizarea contextului social și legislativ în care au fost implementate politici de incluziune

socială pentru persoanele cu dizabilități reprezintă o componentă esențială pentru înțelegerea
modului în care aceste politici au evoluat și au avut impact. În cadrul acestei analize, este
important să examinăm atât schimbările legislative cât și transformările din perspectiva
socială care au contribuit la dezvoltarea politicilor de incluziune socială.

Într-o primă etapă, este crucial să identificăm antecedentele legislative care au deschis calea
pentru elaborarea politicilor de incluziune socială. În multe țări, primele legi privind
drepturile persoanelor cu dizabilități au fost concentrate pe garantarea drepturilor
fundamentale, precum dreptul la viață independentă și la participare activă în societate.
Analizând evoluția în timp, putem observa cum legislația a devenit din ce în ce mai complexă
și specializată pentru a răspunde nevoilor diverse ale persoanelor cu dizabilități. Astfel,
drepturi precum accesul la educație, locuire, angajare și asistență medicală au fost consacrate
în legislație pentru a asigura incluziunea socială. Analizarea transformărilor din perspectiva
socială este la fel de importantă ca și evoluția legislației. În etapele incipiente, persoanele cu
dizabilități erau adesea stigmatizate și marginalizate. Cu timpul, însă, mișcările sociale,
campaniile de conștientizare și eforturile de sensibilizare au contribuit la schimbarea
percepțiilor. Această schimbare de paradigmă a fost esențială pentru crearea unui mediu
social mai incluziv.

Rolul mass-mediei și al culturii populare în remodelarea imaginii persoanelor cu dizabilități

trebuie, de asemenea, luat în considerare. Personaje pozitive și reprezentări autentice în
media au jucat un rol semnificativ în contracararea stereotipurilor și în promovarea acceptării
sociale.

Analizând relația dintre contextul social și legislativ, putem trage concluzii relevante pentru
îmbunătățirea politicilor de incluziune socială. Identificarea reușitelor și a eșecurilor,
înțelegerea modului în care legislația și conștientizarea socială interacționează, și formularea
unor strategii adaptate la specificul comunității pot constitui baze solide pentru politici
viitoare și pentru consolidarea incluziunii sociale pentru persoanele cu dizabilități.

Această analiză profundă a contextului social și legislativ oferă o perspectivă cuprinzătoare

asupra dezvoltării politicilor de incluziune socială și a impactului acestora asupra societății.

Educația incluzivă reprezintă un pilon esențial al politicilor de incluziune socială, având

scopul de a asigura accesul egal la o educație de calitate pentru toți elevii, indiferent de
dizabilități. Acest capitol explorează conceptul de educație incluzivă, metodele de integrare a
copiilor cu dizabilități în sistemul educațional și importanța oferirii de suport și resurse
adecvate. Integrarea copiilor cu dizabilități în școli obișnuite reprezintă un aspect crucial al
educației incluzive. Aceasta implică eliminarea barierelor care împiedică participarea activă a
acestora în mediul școlar. Principiile educației incluzive încurajează colaborarea între cadrele
didactice, elevi și părinți pentru a crea un mediu care să răspundă nevoilor diverse ale tuturor
elevilor. Pentru a asigura succesul în educația incluzivă, este esențial să se ofere suport și
resurse adecvate. Acest suport poate consta în programe de instruire pentru cadrele didactice
în metode adaptate, precum și în furnizarea de materiale didactice personalizate. De
asemenea, facilitățile fizice și tehnologice adaptate pot contribui semnificativ la crearea unui
mediu educațional incluziv.
 Educația incluzivă nu este doar un proces educațional, ci și un angajament față de crearea
unei societăți care să aprecieze și să sărbătorească diversitatea. Integrarea copiilor cu
dizabilități în școli obișnuite nu numai că oferă beneficii individuale, ci contribuie și la
formarea unei societăți mai incluzive și mai înțelegătoare.

Aceste inițiative nu doar încurajează o învățare mai eficientă și colaborativă, dar contribuie și
la dezvoltarea abilităților sociale ale tuturor elevilor. Prin implementarea cu succes a politicii
de educație incluzivă, societatea poate deschide noi orizonturi pentru persoanele cu
dizabilități, contribuind la construirea unei lumi mai echitabile și mai respectuoase.

Pentru a facilita participarea activă a persoanelor cu dizabilități în viața publică, este

necesară implementarea adaptărilor și facilităților adecvate. Acestea pot include:

• Rampă de acces: Construirea de rampe sau platforme pentru a facilita accesul cu scaun
cu rotile.

• Ascensoare și lifturi: Asigurarea unui acces facil la etajele superioare ale clădirilor
pentru persoanele cu dizabilități locomotorii.

• Toalete adaptate: Furnizarea de facilități sanitare adaptate pentru a satisface nevoile

persoanelor cu dizabilități.

• Marcare tactilă și semnalizare auditivă: Utilizarea de marcaje tactile sau semnalizare

auditivă pentru a ghida persoanele cu deficiențe de vedere în spațiile publice.

Un mediu fizic inclusiv nu aduce beneficii doar persoanelor cu dizabilități, ci și întregii

comunități. Importanța unui mediu fizic inclusiv constă în: Promovarea participării
sociale, creșterea coeziunii social si respectarea drepturilor fundamentale.

Cât despre promovarea ocupării forței de muncă inclusivă reprezintă un pas esențial
pentru asigurarea incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilități. Examinează
stimulentele pentru angajatori, programele de formare și adaptările la locul de muncă,
subliniind importanța susținerii angajaților cu dizabilități.

Pentru a încuraja angajarea persoanelor cu dizabilități, guvernele și organizațiile pot

implementa stimulente pentru angajatori, inclusiv:

• Beneficii fiscale: Oferirea de avantaje fiscale pentru companiile care angajează

persoane cu dizabilități.

• Subvenții pentru formare: Acordarea de subvenții pentru companii care oferă

programe de formare pentru a sprijini integrarea eficientă a angajaților cu dizabilități.

Adaptările la locul de muncă reprezintă un alt aspect crucial în promovarea ocupării forței de
muncă inclusivă. Acestea pot include:

• Accesibilitate fizică: Asigurarea unui mediu de lucru accesibil, cu spații adaptate pentru
persoanele cu dizabilități locomotorii.

• Asistență tehnologică: Furnizarea de tehnologii adaptate pentru a susține angajații cu

dizabilități în îndeplinirea sarcinilor lor.

• Programe de mentorat: Implementarea de programe de mentorat pentru a oferi sprijin

și îndrumare angajaților cu dizabilități.

Îmbunătățirea independenței și a mobilității include adaptările la spațiile publice și la locurile

de muncă permitând persoanelor cu dizabilități să-și îmbunătățească independența și
mobilitatea, reducând dependența de asistență și contribuind la o viață mai autonomă.

Prin integrarea în mediul școlar și în locurile de muncă, persoanele cu dizabilități au

oportunitatea de a dezvolta abilități sociale și de a construi relații interpersonale, contribuind
astfel la îmbunătățirea calității vieții lor sociale.
III. CONCLUZII

Implementarea politicii de incluziune socială aduce beneficii semnificative pentru

persoanele cu dizabilități, contribuind la îmbunătățirea calității vieții acestora.

O societate incluzivă promovează diversitatea, toleranța și empatia, având un impact pozitiv

asupra relațiilor interpersonale și coeziunii sociale. Dezvoltarea unei economii incluzive și
competitive este facilitată de utilizarea completă a resurselor umane și de integrarea eficientă
a persoanelor cu dizabilități în forța de muncă.

Politicile de incluziune socială contribuie la promovarea justiției sociale, asigurând

oportunități egale și respectând drepturile fundamentale ale tuturor membrilor societății.

Promovarea incluziunii sociale nu este doar responsabilitatea guvernelor, ci și a fiecărui

membru al societății. Companiile, instituțiile de învățământ, organizațiile și cetățenii
individuali au un rol esențial în crearea unui mediu incluziv și respectuos. Educația și
conștientizarea sunt chei importante pentru a cultiva înțelegerea și sprijinul publicului în ceea
ce privește nevoile și drepturile persoanelor cu dizabilități.

Dezvoltarea tehnologiilor accesibile și a infrastructurii inclusiv este crucială pentru a facilita

participarea egală a persoanelor cu dizabilități în toate aspectele vieții sociale și profesionale.

Crearea de parteneriate între guverne, organizații non-guvernamentale și sectorul privat este

esențială pentru a implementa și susține politicile de incluziune socială în mod eficient și
sustenabil.

Aceste concluzii subliniază că incluziunea socială este un efort comun, iar societatea în
ansamblu trebuie să-și asume responsabilitatea și să continue să evolueze pentru a crea un
mediu mai echitabil și incluziv pentru toți membrii săi.
IV. BIBLIOGRAFIE

1. Miclea, M., & Cojocaru, D. (2015). Educația incluzivă a copiilor cu dizabilități.

Editura Polirom.

2. Consiliul Național al Persoanelor cu Dizabilități (CNPD). (2018). Strategia

Națională privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități 2018-2022.

3. Ministerul Muncii și Justiției Sociale. (2017). Ghid de bune practici privind

integrarea și incluziunea socio-profesională a persoanelor cu dizabilități.

4. Asociația ACCEPT. (2016). Studiu privind drepturile persoanelor cu dizabilități din

România.

5. Vlăsceanu, L., & Dănilă, O. (2014). Ghidul asistenților personali ai persoanelor cu

dizabilități. Editura Eficient.