MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Inginerie Economică și Bussines
Departamentul Economie și Management

LUCRARE DE VERIFICARE

la disciplina
ECONOMIA ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE

TEMA ʺ Condiţiile de bază de livrare a mărfurilor în corespundere cu prevederile

regulilor internaţionale INCOTERMS-2000ʺ

A efectuat: studentul grupei BA-221 Țîmbaliuc Andrei

A verificat: conf. univ., dr. DEM Stratila Alina

Chișinău, 2023

1
 CUPRINS

INTRODUCERE ..................................................................................................................3
1. ISTORIA INCOTERMS 2000.............................................................................................5
2. CONDIȚIILE DE BAZĂ DE LIVRARE CONFORM INCOTERMS 2000..................6
2.1 Structura Incoterms 2000.......................................................................6
2.2 Obligațiile de livrare ale vînzătorului....................................................7
2.3 Variante de Incoterms............................................................................8
2.4 Termeni generali ...................................................................................9
2.5 Declarație ,,fără obligație"....................................................................15
2.6 Vămuirea mărfurilor.............................................................................15
2.7 Ambalare mărfurilor.............................................................................16
2.8 Inspecția mărfurilor..............................................................................16
3. CONCLUZIE......................................................................................................................17
4. BIBLIOGRAFIE.................................................................................................18

2
 INTRODUCERE
Scopul Incoterms este de a oferi un set de reguli internaționale pentru interpretarea celor mai multe termeni
comerciali folosiți în mod obișnuit în comerțul exterior. Astfel, incertitudinile diferitelor interpretări ale
acestor termeni din diferite țări pot fi evitate sau cel puțin reduse într-o măsură considerabilă.

În consecință, părțile la un contract nu cunosc diferitele practici comerciale ale acestor țări. Acest lucru
poate da naștere la neînțelegeri, dispute și litigii, cu toată pierderea de timp și bani pe care acest lucru îi
presupune. Pentru a remedia aceste probleme, Camera Internațională a Comerțului a publicat pentru prima
dată în 1936 un set de reguli internaționale pentru interpretarea termenilor comerciali. Aceste reguli erau
cunoscute sub numele de „Incoterms 1936”. Completările au fost făcute mai târziu în 1953, 1967, 1976,
1980, 1990 și în prezent 2000 pentru a aduce regulile în conformitate cu actualele practici comerciale
internaționale.

Trebuie subliniat faptul că domeniul de aplicare al Incoterms este limitat la aspecte legate de drepturi și
obligațiile părților la contract de vânzare cu privire la livrarea bunurilor vândute în sensul sensului de
„materiale corporale”, fără a include „materiale necorporale”, cum ar fi software-ul de calculator.

Se pare că două concepții greșite speciale cu privire la termeni sunt foarte frecvente. În primul rând,
Incoterms sunt deseori înțelese greșit ca aplicând mai degrabă contractului de transport decât contractului
de vânzare. În al doilea rând, uneori se consideră în mod greșit că aceștia prevăd toate obligațiile pe care
părțile le-ar putea dori să includă într-un contract de vânzare.

După cum a fost subliniat întotdeauna de ICC (Camera Internațională de Comerț), Incoterms se ocupă
numai de relația dintre vânzători și cumpărătorii în baza contractului de vânzare și, în plus, o fac numai în
anumite privințe foarte distincte. Deși este esențial pentru exportatori și importatori să ia în considerare
relația foarte practică dintre diverse contracte necesare pentru a efectua o tranzacție internațională de
vânzare - unde nu este necesar doar contractul de vânzare, ci și contruuuuacte de transport, asigurare și
finanțare - Incoterms se referă la un singur dintre aceste contracte, respectiv contractul de vânzare.

Cu toate acestea, acordul părților de a utiliza un anumit Incoterm ar avea în mod necesar implicații pentru
celelalte contracte. Ca să menționăm câteva exemple, un vânzător a fost de acord cu un contract CFR sau
CIF nu poate executa un astfel de contract prin niciun alt mod de transport decât transportul pe mare,
întrucât în temeiul acestora în termeni el trebuie să prezinte cumpărătorului un conosament sau alt
document maritim care pur și simplu nu este posibil dacă se utilizează alte moduri de transport. În plus,
documentul cerut la un credit documentar ar depinde în mod necesar de mijlocul de transport care urmează
să fie utilizat.

3
În al doilea rând, Incoterms se ocupă de o serie de obligații identificate impuse părților - cum ar fi obligația
vânzătorului de a pune mărfurile la dispoziția cumpărătorului sau de a le preda la transport sau le livrează
la destinație – și cu repartizarea riscului între părți în aceste cazuri. În plus, acestea se ocupă de obligațiile
de a vămui mărfurile pentru export și import, ambalarea bunurilor, obligația cumpărătorului de a prelua
livrarea, precum și obligația de a face dovada că obligațiile respective au fost îndeplinite în mod
corespunzător. Deși Incoterms sunt extrem de importante pentru implementarea contractului de vânzare, un
număr mare de probleme care pot apărea într-un astfel de contract nu sunt tratate deloc, cum ar fi transferul
de proprietate și alte drepturi de proprietate, încălcări ale contractului și consecințele care decurg din astfel
de încălcări precum și scutiri de răspundere în anumite situații. Trebuie subliniat că Incoterms nu sunt
menite să înlocuiască astfel de condiții contractuale care sunt necesare pentru un contract de vânzare
complet fie prin încorporarea unor clauze standard, fie prin individual termeni negociați.

În general, Incoterms nu se ocupă de consecințele încălcării contractului și de orice scutiri din răspundere
din cauza diverselor impedimente. Aceste întrebări trebuie rezolvate prin alte prevederi în contractul de
vânzare și legea aplicabilă.

Incoterms au fost întotdeauna destinate în primul rând utilizării în cazul în care mărfurile sunt vândute
pentru livrare în întreaga lume, în afara granițelor naționale: deci, termeni comerciali internaționali. Cu
toate acestea, Incoterms sunt în practică ori încorporate și în contractele de vânzare de mărfuri în cadrul
piețelor pur interne. Unde Incoterms sunt astfel utilizați, clauzele vânzătorului (A2) și cumpărătorului (B2)
și orice altă prevedere a altor articole care se ocupă de exportul și importul devin, desigur, redundante.

4
 1.ISTORIA INCOTERMS 2000

În timpul procesului de revizuire, care a durat aproximativ doi ani, ICC a făcut tot posibilul pentru a invita
opiniile și răspunsuri la proiectele succesive dintr-un spectru larg de comercianți mondiali, reprezentați așa
cum diferite sectoare sunt reprezentate în comitetele naționale prin intermediul cărora funcționează ICC.
Într-adevăr, a fost îmbucurător să constat că acest proces de revizuire a atras mult mai multe reacții din
partea utilizatorilor din întreaga lume decât oricare dintre revizuirile anterioare ale Incoterms. Rezultatul
acestui dialog este Incoterms 2000, o versiune care, în comparație cu Incoterms 1990, poate părea că a adus
puține schimbări. Aceasta este clar, totuși, că Incoterms se bucură acum de o recunoaștere la nivel mondial
și, prin urmare, ICC a decis să consolideze această recunoaștere și să evite schimbările de dragul lor. Pe de
altă parte, eforturi serioase au fost făcute pentru a se asigura că formularea utilizată în Incoterms 2000
reflectă în mod clar și precis practica comercială. În plus, au fost aduse modificări substanțiale în două
domenii: obligațiile de vămuire și de plată a taxelor vamale în cadrul FAS și DEQ; și obligațiile de
încărcare și descărcare în cadrul FCA. Toate modificările, fie ele de fond sau formale, au fost efectuate pe
baza unor cercetări aprofundate în rândul utilizatorilor de Incoterms, și s-a acordat o atenție deosebită
întrebărilor primite începând cu 1990 de către Grupul de experți în materie de Incoterms, înființat ca
serviciu suplimentar pentru utilizatorii Incoterms.

5
 2. CONDIȚIILE DE BAZĂ DE LIVRARE CONFORM INCOTERMS 2000

2.1 Sructura: Incoterms 2000

EXW - Ex-Works: Vânzătorul nu este responsabil pentru transportul internațional. EXW pune
responsabilitatea maximă asupra cumpărătorului și minim asupra vânzătorului. În această tranzacție,
mărfurile sunt puse la dispoziție la unitatea vânzătorului, iar cumpărătorul este responsabil pentru toate
aranjamentele de expediere – pretransport, încărcarea pe vas, asigurare, transport maritim, descărcare la
destinație, transport interior și vămuire.

FCA - Free Carrier: Aranjarea încărcării în depozit și transportul pe uscat până la portul de încărcare sunt
responsabilitățile vânzătorului, dar acesta acționează pe riscul și pe cheltuiala cumpărătorului.
Cumpărătorul este responsabil pentru asigurare.

FAS - Free Alongside Ship: Este o modalitate populară de transport pentru transporturile maritime
necontainerizate. Expeditorul este responsabil pentru vămuirea mărfurilor la export, iar transferul se
realizează atunci când mărfurile sunt predate cumpărătorului pentru transport și asigurare.

FOB - Free On Board: Vânzătorul predă responsabilitatea cumpărătorului atunci când mărfurile trec șina
navei. Cumpărătorul este răspunzător pentru toate riscurile și daunele produse de mărfuri după ce
încărcătura a fost încărcată pe navă. Free On Board, cunoscut și sub denumirea de marfă la bord, este unul
dintre cei mai obișnuiți termeni de transport.

CFR - Cost and Freight: Acest termen definește responsabilitatea expeditorului pentru transportul maritim
al mărfurilor către portul de destinație. Cumpărătorul acoperă asigurarea de la portul de origine până la
portul de destinație.

CIF - Cost, Insurance and Freight: Transportul este foarte asemănător cu CFR, dar vânzătorul este cel care
asigură mărfurile către portul de destinație. Transferul de responsabilitate se realizează în portul de
destinație. Cumpărătorul acoperă toate taxele aferente cu vămuirea la import.

CPT - Transport Paid To: Vânzătorul își asumă riscul de livrare și transportul la locul stabilit. Cumpărătorul
își asumă asigurarea mărfurilor, vămuirea. Aranjamentul CPT este cu adevărat comun în transporturile
aeriene și oceanice containerizate.

CIP - Transport and Insurance Paid To: Expeditorul își asumă riscul pentru livrarea mărfurilor și asigurarea
la locul de destinație stabilit. Cumpărătorul este responsabil pentru taxele și taxele vamale. Termenul CIP
aranjează de obicei transport multimodal.

6
DAF - Delivered At Frontier: Pe uscat, nu descărcat. Vânzătorul este responsabil pentru livrarea mărfurilor
către o frontieră transfrontalieră, iar cumpărătorul își asumă responsabilitatea de a aranja transportul peste
graniță, vămuirea importului și plata taxelor.

DES - Delivered Ex-Ship: Implică livrarea mărfurilor pe o navă oceanică în portul de destinație desemnat,
nu descărcarea pe cheltuiala vânzătorului. Cumpărătorul plătește taxa de descărcare a navei, asigurare și
vămuire și taxe. Orice cheltuieli după sosirea navei sunt responsabilitatea cumpărătorului.

DEQ - Delivered Ex-Quay: Implică livrarea prin ocean a mărfurilor către portul de destinație specificat, pe
cheltuiala expeditorului. Expeditorul își asumă responsabilitatea pentru taxele de descărcare a navei, dar nu
pentru alte transporturi pe uscat. Cumpărătorul este responsabil pentru vămuire.

DDU - Delivered Duty Unpaid: Implică responsabilitatea vânzătorului pentru livrarea mărfurilor la
destinația finală, dar nu descărcată și nu eliberată. Cumpărătorul este responsabil pentru taxele și taxele
vamale. Vânzătorul poate decide să nu asigure mărfurile pe propriul risc.

DDP - Delivered Duty Paid: Acest termen aranjează responsabilitățile expeditorului pentru majoritatea
cheltuielilor. Este un termen comun pentru transportul curier sau intermodal. Expeditorul este responsabil
de livrarea mărfurilor la unitatea vânzătorului și de vămuire. Expeditorul poate decide să nu asigure
transportul pe propriul risc.

2.2 Obligațiile de livrare ale vânzătorului

Incoterms se concentrează pe obligația de livrare a vânzătorului. Distribuția exactă a funcțiilor și a

costurilor legate de livrarea bunurilor de către vânzător nu ar cauza, în mod normal, probleme în cazul în
care părțile au o relație comercială continuă. În acest caz, acestea ar stabili o practică între ele („curs de
tranzacționare”) pe care o vor urma în relațiile ulterioare în același mod în care au procedat anterior. Cu
toate acestea, dacă se stabilește o nouă relație comercială sau dacă un contract este încheiat prin
intermediul brokerilor - așa cum se întâmplă frecvent în cazul vânzării de mărfuri - ar trebui să se aplice
prevederile contractului de vânzare și, ori de câte ori au fost încorporați Incoterms 2000 în contractul
respectiv, să se aplice împărțirea funcțiilor, costurilor și riscurilor care decurg din acestea.

Desigur, ar fi fost de dorit ca Incoterms să precizeze cât mai detaliat posibil obligațiile părților în legătură
cu livrarea mărfurilor. Comparativ cu Incoterms 1990, au fost făcute mai multe eforturi în acest sens în
anumite cazuri specifice (a se vedea, de exemplu, FCA A4). Cu toate acestea, nu a fost posibil să se evite
trimiterea la uzanțe comerciale în FAS și FOB A4 („în modul obișnuit în port”), motivul fiind acela că, în
special în comerțul cu mărfuri, nu se poate stabili cu exactitate modul în care mărfurile sunt livrate pentru
transport în contractele FAS și FOB variază în diferitele porturi maritime.

7
2.3 Variante de Incoterms

În practică, este frecvent ca părțile să adauge cuvinte la un Incoterm pentru a obține o precizie mai mare.
Trebuie subliniat faptul că Incoterms nu oferă nicio îndrumare sau indicații pentru astfel de adăugiri.
Astfel, dacă părțile nu se pot baza pe un obicei bine stabilit al comerțului pentru interpretarea unor astfel de
adăugiri, acestea pot întâmpina probleme serioase atunci când nu există o înțelegere consecventă a
adaosurilor.

De exemplu, expresiile comune "FOB stivuit" sau "EXW încărcat" sunt adesea folosite. Cu toate acestea,
este imposibil să se stabilească o înțelegere la nivel mondial în sensul că obligațiile vânzătorului sunt
extinse nu numai în ceea ce privește costul încărcării efective a mărfii pe navă sau, respectiv, pe vehicul,
dar și includ și riscul pierderii sau al deteriorării fortuite a mărfurilor în procesul de stivuire și încărcare.

Pentru aceste motive, părțile sunt puternic sfătuite să clarifice dacă înțeleg doar că funcția sau costul
operațiunilor de stivuire și încărcare ar trebui să cadă în sarcina vânzătorului sau dacă acesta ar trebui, de
asemenea, să suporte riscul până la finalizarea efectivă a operațiunilor de stivuire și încărcare. Acestea sunt
întrebări la care Incoterms nu oferă un răspuns: în consecință, dacă nici contractul nu descrie în mod expres
intențiile părților, părțile pot fi supuse la multe probleme și costuri inutile.

Deși Incoterms 2000 nu prevede multe dintre aceste variante utilizate în mod obișnuit, preambulurile la
anumiți termeni comerciali alertează părțile cu privire la necesitatea unor condiții contractuale speciale
dacă părțile doresc să meargă dincolo de prevederile Incoterms.

Iată câteva exemple de variante de Incoterms:

 EXW - obligația suplimentară a vânzătorului de a încărca marfa pe autovehiculul de colectare al

cumpărătorului;

 CIF/CIP - nevoia cumpărătorului de asigurare suplimentară;

 DEQ - obligația suplimentară a vânzătorului de a plăti costurile după descărcare.

În unele cazuri, vânzătorii și cumpărătorii se referă la practica comercială în comerțul de linie și charter
party. În aceste circumstanțe, este necesar să se facă distincția clară între obligațiile părților în temeiul
contractului de transport și obligațiile lor unul față de celălalt în baza contractului de vânzare.

De exemplu, nu există definiții autorizate ale expresiilor precum „termeni de linie” și „taxe de manipulare a
terminalelor” (THC). Distribuția costurilor în astfel de condiții poate diferi în diferite locuri și poate
8
modifica de la un timp la altul. Se recomandă părților să clarifice în contractul de vânzare cum ar trebui să
fie astfel de costuri distribuite între ele.

Expresiile utilizate frecvent în charterparty, cum ar fi „FOB stowed”, „FOB stowed and trimmed”, sunt
uneori folosite în contractele de vânzare pentru a clarifica în ce măsură vânzătorul sub FOB trebuie să
efectueze arimarea și tăierea mărfurilor la bordul navei. Acolo unde se adaugă astfel de cuvinte, este
necesar să se clarifice în contractul de vânzare dacă obligațiile adăugate se referă doar la costuri sau la
ambele costuri și riscuri.

2.4 Termeni generali

Termenul „E” impune vânzătorului obligații minime; vânzătorul trebuie să pună bunurile la dispoziția
cumpărătorului numai în locația convenită, de obicei în sediul vânzătorului. Pe de altă parte, așa cum se
întâmplă adesea în practică, vânzătorul adesea ajută cumpărătorul să încarce mărfurile pe un vehicul pus la
dispoziție de către cumpărător. Deși termenul EXW ar reflecta mai bine această condiție dacă obligațiile
vânzătorului ar fi extinse pentru a include încărcarea, s-a considerat de dorit să se păstreze principiul
tradițional al obligațiilor minime ale vânzătorului în termenii EXW, astfel încât să poată fi utilizat în
cazurile în care vânzătorul nu dorește să accepte nicio obligație privind încărcarea mărfurilor. Dacă
cumpărătorul dorește ca vânzătorul să facă mai mult, acest lucru ar trebui specificat în contractul de
cumpărare.
Termenii „G” prevăd că vânzătorul livrează mărfurile pentru transport în conformitate cu instrucțiunile
cumpărătorului. Momentul în care părțile pretind să livreze în condițiile ECA este problematic din cauza
varietății mari de circumstanțe în care pot fi încheiate contractele care fac obiectul acestui termen. Astfel,
bunurile pot fi încărcate pe un vehicul trimis de cumpărător pentru a fi ridicate de la sediul vânzătorului; în
alt caz, este posibil ca mărfurile să fie descărcate de pe un vehicul trimis de vânzător pentru a livra marfa la
terminalul numit de cumpărător. Incoterms 2000 ia în considerare aceste opțiuni, stipulând că, în cazul în
care locul menționat în contract ca loc de livrare este sediul vânzătorului, livrarea este completă atunci
când mărfurile sunt încărcate pe vehiculul cumpărătorului, iar în alte cazuri, livrarea este completă atunci
când mărfurile sunt puse la dispoziția cumpărătorului, fără descărcare din vehiculul vânzătorului. Opțiunile
menționate pentru diferite moduri de transport în termenul FCA A4 din Incoterms 1990 nu se repetă în
Incoterms 2000.
Punctul de livrare FOB, care este același cu punctul de livrare CFR și CIF, rămâne neschimbat în
Incoterms 2000, în ciuda controverselor considerabile. Deși conceptul FOB de „livrare a mărfurilor dincolo
de șina navei” poate părea acum inadecvat în multe cazuri, este totuși înțeles de comercianți și aplicat
ținând cont de mărfurile și facilitățile de încărcare disponibile. S-a considerat că modificarea clauzei FOB
ar putea provoca confuzii inutile, în special în ceea ce privește vânzarea mărfurilor transportate pe mare.
9
 Din păcate, cuvântul „GOV” este folosit de unii comercianți pur și simplu pentru a desemna orice punct
de livrare, de exemplu, „fabrica GOV”, „fabrica FOB”, „GOV de la fabrica vânzătorului” sau alte puncte
interne, neglijând în același timp sensul abrevierii: Liber la bord. Se afirmă că o astfel de utilizare a „GOV”
poate crea neînțelegeri și ar trebui evitată.
O modificare importantă are loc în termenul FAS în legătură cu obligația de a vămui mărfurile pentru
export, întrucât, în practica cea mai obișnuită, o astfel de obligație revine vânzătorului și nu
cumpărătorului. Pentru a se asigura că această modificare primește atenția cuvenită, ea a fost evidențiată cu
majuscule în prefața termenului FAS.
Condițiile „C” impun vânzătorului obligația de a încheia un contract de transport în condiții normale,
pe cheltuiala sa. Prin urmare, punctul până la care trebuie să plătească cheltuielile de transport trebuie
indicat după termenul „C” corespunzător. În condițiile CIF și CTP, vânzătorul trebuie, de asemenea, să
asigure încărcătura și să suporte costurile asigurării. Deoarece limita de partajare a costurilor este stabilită
în țara de destinație, termenii „C” sunt adesea considerați în mod eronat contracte de sosire în care
vânzătorul suportă toate riscurile și costurile până când încărcătura ajunge efectiv la punctul convenit. Cu
toate acestea, trebuie subliniat faptul că termenii „C” sunt de aceeași natură cu termenii „F” în sensul că
vânzătorul execută contractul în țara de expediere sau de expediere. Astfel, contractele de vânzare în
condițiile „C”, ca și contractele în condițiile „F”, se încadrează în categoria contractelor de expediere.
Este inerent însăși naturii contractelor de expediere că, deși costurile normale de transport pentru
transportul mărfurilor de-a lungul rutei obișnuite și în modul obișnuit până la locul convenit, trebuie să fie
plătite de vânzător. Cumpărătorul suportă riscurile de pierdere sau deteriorare a încărcăturii, precum și
costurile suplimentare care decurg din evenimentele care au loc după ce încărcătura a fost livrată în mod
corespunzător pentru transport. Astfel, termenii „C” diferă de toți ceilalți termeni prin faptul că conțin două
puncte „critice”. Unul indică punctul până la care vânzătorul trebuie să organizeze transportul și să suporte
costurile conform contractului de transport, iar celălalt servește drept limită pentru transferul riscurilor. Din
acest motiv, trebuie avută cea mai mare grijă în impunerea unor obligații suplimentare vânzătorului după ce
riscul a depășit punctul „critic” de mai sus. Esența termenilor „C” este de a scuti vânzătorul de orice riscuri
și costuri ulterioare după a executat în mod corespunzător contractul prin încheierea contractului de
transport, transferarea mărfii către transportator și asigurarea în condiții CIF și CTP.
Natura termenilor „C” ca contracte de transport poate fi, de asemenea, ilustrată prin utilizarea comună a
creditelor documentare ca metodă de plată preferată utilizată în astfel de setări. În cazurile în care părțile la
contractul de cumpărare și vânzare au convenit că vânzătorul va primi plata la prezentarea documentelor de
încărcare convenite la bancă pentru un împrumut documentar, scopul principal al împrumutului
documentar ar fi complet învins dacă vânzătorul ar fi suportat riscuri și cheltuieli suplimentare după
momentul primirii plății pentru împrumuturile documentare sau după expedierea și expedierea mărfii.
Desigur, vânzătorul va trebui să suporte toate costurile contractului de transport, indiferent dacă mărfurile
10
sunt plătite în avans, după expediere sau trebuie plătite la destinație (navră plătibilă destinatar în portul de
destinație); cu toate acestea, costurile suplimentare care pot apărea ca urmare a evenimentelor care au loc
după expediere și expediere vor fi în mod inevitabil responsabilitatea cumpărătorului.
Dacă vânzătorului i se cere să furnizeze un contract de transport care include plata taxelor, taxelor și altor
taxe, aceste costuri vor fi, desigur, suportate de vânzător în măsura în care îi sunt atribuibile acestuia
conform contractului. Acum, acest lucru este formulat clar în articolul Ab al tuturor termenilor „C”.
Dacă există de obicei mai multe contracte de transport care implică transbordarea mărfurilor în puncte
intermediare pentru a ajunge la destinația convenită, vânzătorul trebuie să plătească toate aceste costuri,
inclusiv orice costuri suportate în transbordarea mărfurilor de la un mijloc de transport la altul.
Transportatorul și-a exercitat drepturile conform contractului de transport, pentru a evita obstacolele
neprevăzute (de exemplu, gheață, ambuteiaje, greve, decrete guvernamentale, război sau ostilități), toate
costurile suplimentare rezultate din aceasta vor fi suportate de cumpărător, întrucât obligația vânzătorului
se limitează la asigurarea contractului normal de transport.
Adesea, părțile la un contract de cumpărare și vânzare doresc să definească în mod clar măsura în care
vânzătorul trebuie să prevadă contractul de transport, inclusiv costurile de descărcare, deoarece astfel de
costuri sunt de obicei acoperite de transport atunci când mărfurile sunt transportate de către transportul
obișnuit, contractul de cumpărare și vânzare prevede adesea că mărfurile transportate în acest mod sau cel
puțin în conformitate cu „condițiile pentru transportul mărfurilor pe nave regulate”. În alte cazuri, cuvintele
și inclusiv descărcarea sunt adăugate după termenii CFR și CIF. Cu toate acestea, se recomandă adăugarea
abrevierilor după termenii "C" numai în cazurile în care sensul abrevierilor este clar înțeles în industria
relevantă și este acceptată de părțile contractante sau este guvernată de legea aplicabilă sau de obiceiurile
comerciale.
În special, vânzătorul nu ar trebui și nu ar putea, fără a modifica însăși natura condițiilor „C”, să își asume
nicio obligație cu privire la sosirea mărfurilor la destinație, întrucât riscul oricărei întârzieri în timpul
transportului este suportat de cumpărător. Astfel, orice obligație cu privire la timp trebuie să se refere în
mod necesar la locul de expediere sau expediere, de exemplu „expedierea (expedierea) nu Contractul, de
exemplu, „CFR Hamburg nu mai târziu” este de fapt incorectă și astfel supusă unor interpretări diferite. Se
poate presupune că părțile intenționau fie ca mărfurile să ajungă la Hamburg într-o anumită zi, caz în care
contractul nu este un contract de expediere, ci un contract de sosire, fie, într-un alt caz, că vânzătorul ar
trebui să trimită mărfurile într-un astfel de moment încât mărfurile au sosit în Hamburg înainte de o
anumită dată, cu excepția cazului în care transportul este întârziat din cauza unor evenimente neprevăzute.
În comerț se întâmplă ca mărfurile să fie achiziționate în timp ce se află pe mare, iar în astfel de cazuri se
adaugă cuvântul „la plutire” după termenii schimbului, întrucât în astfel de cazuri în condițiile CFR și CIF
riscul de pierdere sau deteriorare a mărfurilor are deja transmis de la vânzător la cumpărător, pot apărea
dificultăți de interpretare. O posibilitate este de a reține sensul obișnuit al termenilor CFR și CIF în raport
11
cu distribuția riscului între vânzător și cumpărător, și anume că riscul trece după expediere: aceasta ar
însemna că cumpărătorul poate fi obligat să-și asume consecințele evenimentelor care au loc în momentul
intrării în vigoare a contractului de vânzare. O altă posibilitate de a clarifica momentul transferului riscului
este momentul încheierii contractului de vânzare. Prima posibilitate este mai realistă, deoarece de obicei
este imposibil să se determine starea mărfurilor în timpul transportului. Din acest motiv, articolul 68 din
Convenția Contractelor Națiunilor Unite pentru vânzarea internațională de mărfuri din 1980 prevede că
„cumpărătorul își asumă riscul mărfurilor din momentul în care mărfurile sunt predate cărăuşului care a
eliberat documentele care fac dovada contractului de transport.” Cu toate acestea, se face o excepție de la
această regulă dacă „vânzătorul știa sau ar fi trebuit să știe că bunurile au fost pierdute sau deteriorate și nu
a informat cumpărătorul despre aceasta”. Astfel, interpretarea termenilor CFR sau CIF cu adăugarea
cuvântului „la plutire” va depinde de legea aplicabilă contractului de vânzare. Părțile sunt sfătuite să
determine legea aplicabilă și orice decizie care ar putea urma. În caz de îndoială, părțile sunt sfătuite să
explice clar această problemă în contract.
În practică, părțile continuă să folosească expresia tradițională C&F (sau C și E, C+F). Totuși, în cele mai
multe cazuri, consideră că aceste expresii sunt echivalente cu CFR. Pentru a evita dificultățile în
interpretarea contractului lor, părțile ar trebui să utilizeze termenul corect, și anume termenii CFR, care este
singura abreviere standard acceptată internațional pentru termenul „Cost and Freight (...numele portului de
destinație”).
Condițiile CFR și CIF din articolul A8 din Incoterms 1990 impuneau vânzătorului să furnizeze o copie
a contractului de navlosire în toate cazurile în care documentul său de transport (de obicei un conosament)
conținea o trimitere la contractul de navlosire, de exemplu prin menționarea frecventă „toți ceilalți termeni
și condiții din contractul de navlosire”. Deși, desigur, partea contractantă ar trebui să fie întotdeauna în
măsură să stabilească cu precizie toți termenii contractului, de preferință în momentul încheierii
contractului, se pare că practica de a oferi unei părți contractante, așa cum s-a subliniat mai sus, creează
probleme, în special în legătură cu tranzacțiile de credit documentar. Obligația vânzătorului de a
reprezenta, în conformitate cu termenii CFR și CIF, o copie a contractului de navlosire împreună cu alte
documente de transport în Incoterms 2000 a fost publicată.
Deși articolele A8 (Modalități de transmitere a documentelor) din Incoterms sunt menite să asigure că
vânzătorul oferă cumpărătorului „dovada livrării”, trebuie subliniat că vânzătorul îndeplinește această
cerință prin furnizarea de dovezi „obișnuite”. În termenii CPT și STR va fi un „document de transport
obișnuit”, iar în termenii CFR CIF este un conosament sau scrisoare de transport maritim. Documentele de
transport trebuie să fie „curate”, adică nu trebuie să conțină rezerve sau indicații care să ateste starea
proastă a mărfurilor și/sau ambalajului. Dacă în document apar astfel de clauze sau indicații, acesta este
considerat „necurat și nu este acceptat de bancă în tranzacțiile de credit documentar. Totuși, trebuie
menționat că un document de transport, chiar și fără astfel de clauze sau indicații, de obicei nu oferă
12
cumpărătorului dovezi concludente împotriva transportatorului că mărfurile au fost expediate în
conformitate cu termenii contractului de cumpărare și vânzare. De obicei, transportatorul, în textul standard
de pe prima pagină a documentului de transport, își declină responsabilitatea pentru informațiile referitoare
la bunuri, care indică faptul că detaliile incluse în documentul de transport sunt doar declarații ale
expeditorului. Conform celor mai multe legi și principii aplicabile, transportatorul trebuie să utilizeze cel
puțin mijloace rezonabile de verificare a acurateții informațiilor, iar nerespectarea acestuia îl poate face
răspunzător destinatarului. Cu toate acestea, în comerțul cu containere, transportatorul are capacitatea de a
verifica ce conține containerul.
Există doar doi termeni asociați asigurării, și anume CIF și CIP. În aceste condiții, vânzatorul este
obligat sa ofere asigurare în favoarea cumpărătorului. În unele cazuri, părțile însele decid dacă și în ce
măsură doresc să se asigure. Deoarece vânzatorul asigură în beneficiul cumpărătorului, acesta nu cunoaște
cerințele exacte ale cumpărătorului. Conform termenilor și condițiilor Asociației Asiguratorilor de Marfă
din Londra, asigurarea este asigurată la „acoperire minimă” la C, la „acoperire medie” la B și la „cea mai
bună acoperire” la A. Deoarece în vânzarea mărfurilor în condiții CIF, cumpărătorul poate dori să vândă
mărfurile către un cumpărător ulterior, care, la rândul său, poate dori să revândă mărfurile, nu este posibil
să se determine suma de asigurare potrivită pentru astfel de cumpărători următori și, prin urmare,
asigurarea minimă CIF este aleasă în mod tradițional, care permite cumpărătorului să solicite asigurare
suplimentară de la vânzător. Asigurarea minimă, însă, nu este potrivită pentru vânzarea de bunuri
industriale, acolo unde riscul de furt, furt sau transportul sau depozitarea corectă a mărfurilor necesită mai
multă asigurare decât în condițiile C. Întrucât termenul CTP, spre deosebire de termenul CIF, nu este
utilizat de obicei pentru vânzarea de bunuri, este mai adecvat să se aplice cea mai largă acoperire de
asigurare în cadrul CIP decât asigurarea minimă în cadrul CIF. Cu toate acestea, modificarea obligației de
asigurare a vânzătorului în condițiile CIF și CIP poate provoca confuzie și, prin urmare, ambele condiții
reduc obligația de asigurare a vânzătorului la un nivel minim. Este deosebit de important ca un cumpărător
CIP să ia în considerare următoarele: dacă este necesară o asigurare suplimentară, el trebuie să convină cu
vânzătorul că acesta din urmă va oferi o asigurare suplimentară, în caz contrar trebuie să își încheie o
asigurare extinsă. Există, de asemenea, anumite cazuri în care un cumpărător poate dori mai multă protecție
decât este prevăzută în articolul A al Asociației, de exemplu, asigurări împotriva războiului, revoltelor,
tulburărilor civile, grevelor sau altor dispute de muncă. Dacă dorește ca vânzătorul să ofere o astfel de
asigurare, el trebuie să furnizeze instrucțiuni corespunzătoare, caz în care vânzătorul trebuie, dacă este
posibil, să ofere o astfel de asigurare.
Termenii „D” sunt diferiți în natură față de termenii „C”, deoarece, în conformitate cu termenii „D”,
vânzătorul este responsabil pentru sosirea mărfurilor la locul sau destinația convenită la graniță sau în țara
de import. Vânzătorul trebuie să suporte toate riscurile și costurile de livrare a mărfurilor în acea locație.
Astfel, termenii „D” înseamnă contracte de sosire, iar termenii „C” înseamnă contracte de expediere.
13
În condițiile „D”, altele decât DDP, vânzătorul nu este obligat să livreze mărfurile vămuite pentru import în
țara de destinație.
În mod tradițional, în condițiile DEQ, vânzătorului i se cere să vadă mărfurile pe măsură ce acestea urmau
să fie descărcate la dană și astfel intră în țara de import. Cu toate acestea, din cauza modificărilor în
procedurile de vămuire în majoritatea țărilor, acum este mai potrivit ca partea rezidentă în țara în cauză să
efectueze vămuirea și să plătească taxe și alte taxe. Astfel, modificarea termenilor DEQ a fost făcută din
același motiv ca și modificarea termenilor FAS discutată mai devreme. Ca și în cazul FAS, modificarea
condițiilor DEQ este evidențiată și cu majuscule la introducere.
Se pare că în multe țări termenii comerciali care nu sunt incluși în Incoterms sunt utilizați în principal
pentru transportul feroviar (frontiera liberă). Totuși, acest lucru nu implică de obicei că vânzatorul își
asumă riscul de pierdere sau deteriorare a mărfurilor în timpul transportului până la frontieră. În aceste
circumstanțe, este de preferat să se folosească termenul CPT care indică granița. Dacă, pe de altă parte,
părțile intenționează ca vânzătorul să suporte riscul în timpul transportului, trebuie folosit termenul DAF,
indicând limita indicând hotarul.
Termenul DDU a fost inclus în versiunea Incoterms din 1990. Acest termen îndeplinește o funcție
importantă în cazurile în care vânzătorul este dispus să livreze mărfurile în țara de destinație fără să
depășească importul și să plătească taxe în țările în care vămuirea poate fi dificilă și consumatoare de timp.
În astfel de situații, vânzatorul poate suporta riscul, dacă se angajează să livreze marfa dincolo de punctul
de vamuire. Deși articolele DDU B.5 și B.6 impun cumpărătorului să suporte riscurile și costurile
suplimentare care pot apărea dacă nu își îndeplinește obligațiile de a vămuiza mărfurile pentru import,
vânzatorul este sfătuit să nu folosească termenul DDU în țări unde vămuirea poate fi dificilă.

2.5 Declarație „fără obligatie”.

Conform Incoterms, termenul "fără obligație" este folosit atunci când una dintre părți nu are nicio obligație
față de cealaltă parte, așa cum rezultă din expresiile "vânzătorul este obligat" și "cumpărătorul este
obligat". Acest termen este inclus în toate situațiile în care una dintre părți nu are nicio obligație față de
cealaltă parte. De exemplu, dacă conform articolului A3 din termenul relevant, vânzătorul trebuie să
furnizeze și să plătească contractul de transport, atunci expresia "fără obligație" se aplică la rubrica
"contract de transport" din articolul B.3, sub a) care se referă la poziția cumpărătorului. Atunci când
niciuna dintre părți nu are obligații față de cealaltă, termenul "nicio obligație" se aplică ambelor părți, cum
ar fi în ceea ce privește asigurarea.
Este important de subliniat că, în ambele cazuri, chiar dacă una dintre părți nu are nicio obligație față de
cealaltă parte pentru a îndeplini o anumită sarcină, acest lucru nu înseamnă că nu este în interesul lor să
îndeplinească acea sarcină. De exemplu, chiar dacă cumpărătorul, conform termenului CFR, nu are

14
obligația de a încheia un contract de asigurare conform articolului B4, este în continuare în interesul său să
facă acest lucru, deoarece vânzătorul, conform articolului A4, nu are nicio obligație de asigurare.

2.6 Vămuirea mărfurilor

Termenul „vămuire” provoacă interpretări contradictorii. Astfel, ori de câte ori se face referire la obligația
vânzătorului sau cumpărătorului de a accepta obligațiile asociate trecerii mărfurilor prin vama țării de
export sau de import, acum se clarifică faptul că această obligație include nu numai plata taxelor și alte
taxe, dar și îndeplinirea și plata tuturor acțiunilor administrative legate de trecerea mărfurilor prin vamă și
informarea autorităților în acest sens. În plus, în unele părți, deși destul de inadecvat, se consideră
inadecvat folosirea termenilor referitoare la obligația de vămuire dacă, așa cum este cazul în comerțul intra-
UE sau alte zone de comerț liber, nu există obligația de a plăti taxe vamale și nu există restricții de import
sau export. Pentru a clarifica aceste situații, cuvintele „dacă este cazul” au fost adăugate la articolele A2 și
B2, Ab și B6 din Incoterms relevante, astfel încât termenii să fie utilizați fără orice ambiguitate în cazurile
în care procedurile vamale nu sunt necesare.
În general, este de dorit ca vămuirea să fie organizată de o parte rezidentă în țara în care urmează să aibă
loc vămuirea, sau cel puțin de cineva care acționează în numele acelei părți. Astfel, exportatorul efectuează
de obicei vămuirea la export, în timp ce importatorul trebuie să furnizeze un astfel de vămuire pentru
import.
Incoterms 1990 diferă de acest principiu în ceea ce privește EXW și FAS (datoria cumpărătorului de a
vămui) și DEQ (datoria vânzătorului de a vămui), dar Incoterms 2000 FAS și DEQ prevăd că datoria de
vămuire a mărfurilor pentru export revine vânzătorului și pentru import respectiv asupra cumparatorului, in
timp ce conditiile EXW, care reprezinta obligatiile minime ale vanzatorului, sunt lasate neschimbate
(responsabilitatea vamuirii la export revine vanzatorului).

2.7 Ambalare mărfurilor

În cele mai multe cazuri, părțile știu în prealabil care este ambalajul necesar pentru transportul în siguranță
al mărfurilor la locul de destinație. Cu toate acestea, întrucât obligația vânzătorului de a ambala mărfurile
poate varia considerabil în funcție de modul de transport preconizat, este necesar să se prevadă obligația
vânzătorului de a ambala mărfurile în mod corespunzător, dar numai în măsura în care acesta cunoștea
circumstanțele transportului înainte de încheierea contractului de vânzare (a se vedea punctele 35.1 și
35.2.6 din Convenția Națiunilor Unite din 1980 privind contractele de vânzare internațională de mărfuri, în
care mărfurile, inclusiv cumpărătorul, trebuie să fie ambalate în mod corespunzător). În momentul
încheierii contractului, cu excepția cazului în care din circumstanțe reiese că cumpărătorul nu s-a bazat sau
că nu era rezonabil să se bazeze pe competența și judecata vânzătorului.

15
2.8 Inspecția mărfurilor

În multe cazuri, cumpărătorul poate fi sfătuit să ia măsuri pentru inspectarea mărfurilor înainte sau în
momentul în care vânzătorul le predă pentru transport (așa-numita inspecție înainte de expediere ). Cu
excepția cazului în care contractul prevede altfel, cumpărătorul plătește costul unei astfel de inspecții, care
este efectuată în interesul său. Cu toate acestea, în cazul în care inspecția este efectuată pentru a permite
vânzătorului să îndeplinească orice norme obligatorii aplicabile la exportul mărfurilor în țara sa, acesta
trebuie să o plătească el însuși, cu excepția cazului în care se utilizează condiții EXW, în care cumpărătorul
suportă costul inspecției.

16
 Concluzii

INCOTERMS-2000 (International Commercial Terms) sunt reguli standard internaționale utilizate în

tranzacțiile comerciale internaționale pentru a defini responsabilitățile și obligațiile cumpărătorului și
vânzătorului în legătură cu livrarea mărfurilor. Iată câteva condiții de bază de livrare conform
INCOTERMS-2000:
EXW (Ex Works - La Urmare)
 Vânzătorul face mărfurile disponibile la locația specificată (de obicei, la propria sa locație).
 Cumpărătorul suportă toate costurile și riscurile de la punctul de preluare.
FOB (Free On Board - Liber la bord)
 Vânzătorul livrează mărfurile pe bordul navei la portul de încărcare specificat.
 Cumpărătorul suportă costurile și riscurile ulterioare de la momentul încărcării
CIF (Cost, Insurance, Freight - Cost, Asigurare, Fracht)
 Vânzătorul acoperă costurile, asigurarea și transportul mărfurilor până la portul de destinație.
 Cumpărătorul suportă riscurile ulterioare descărcării la destinație.
DDP (Delivered Duty Paid - Livrat cu Drepturi Vamale Plătite)
 Vânzătorul livrează mărfurile la destinație, inclusiv despăgubiri vamale plătite.
 Cumpărătorul preia mărfurile și suportă costurile și riscurile ulterioare.
CPT (Carriage Paid To - Transport Plătit Până La)
 Vânzătorul livrează mărfurile la transportator la locul convenit.
 Cumpărătorul suportă costurile și riscurile de la momentul predării către transportator.
Aceste condiții definesc clar responsabilitățile părților implicate în tranzacțiile comerciale internaționale,
precizând cine suportă costurile de transport, asigurare și vamale, precum și când se transferă riscurile
asupra mărfurilor. Alegerea unei anumite condiții INCOTERMS-2000 depinde de negocierile dintre părți și
de specificul tranzacției comerciale.

17
 Bibliografie

1. Jan Ramberg, "Ghidul ICC pentru Incoterms 2000: Înțelegere și utilizare practică", ICC Publishing
S.A., 1999, 192 de pagini.
2. Chambre de commerce internationale, "Incoterms 2000: Reguli oficiale ale CCI pentru interpretarea
termenilor comerciali", ICC Publishing S.A., 1999, 271 pagini.
3. Catherine J. Petersen, Brent Wm Primus, "U.S. Domestic Terms of Sale and INCOTERMS 2000",
Global Training Center, 2008, 131 pagini.
4. Miroslav Šubert, "Incoterms 2000", 2003, 90 de pagini.

18