CUPRINS

Partea I. Dispoziţii generale privitoare la regimurile matrimoniale

Capitolul I. Noţiuni introductive
Secţiunea 1. Noţiunea şi obiectul regimurilor matrimoniale
Secţiunea 2. Reglementarea regimurilor matrimoniale. Repere istorice.
Secţiunea 3. Fundamentul şi limitele temporale ale regimului matrimonial
Secţiunea 4. Natura juridică a regimului matrimonial
Secţiunea 5. Principiile regimurilor matrimoniale
5.1. Principiul egalităţii în drepturi dintre soţi
5.2. Principiul libertăţii alegerii şi modificării regimului matrimonial
5.2.1. Principiul libertăţii alegerii regimului matrimonial
5.2.2. Principiul mutabilităţii regimului matrimonial
5.3. Principiul subordonării regimului matrimonial scopului căsătoriei
5.4. Principiul accesorialităţii regimului matrimonial faţă de căsătorie
Secţiunea 6. Clasificarea regimurilor matrimoniale

Capitolul II. Convenţia matrimonială

Secţiunea 1. Noţiuni introductive
1. Noţiune şi delimitare conceptuală
2. Caracterele convenţiei matrimoniale
Secţiunea 2. Încheierea convenţiei matrimoniale
1. Condiţii de fond la încheierea convenţiei matrimoniale
1.1. Capacitatea
1.2. Consimţământul
1.3. Obiectul
1.4. Cauza
1.5. Data încheierii convenţiei
2. Condiţii de formă la încheierea convenţiei matrimoniale
Sectiunea 3.Formalităţi de publicitate
3.1 Formalităţi generale de publicitate
3.1.2. Menţiunea pe actul de stare civilă
3.2.2. Înscrierea în Registrul naţional notarial al regimurilor
matrimoniale (RNNRM)
3.2. Formalităţi speciale de publicitate
3.2.1. Înscrierea în Registrul comerţului
3.2.2. Înscrierea în Cartea funciară
Sectiunea 4. Sancţiunile aplicabile convenţiei matrimoniale
4.1. Nulitatea convenţiei matrimoniale
4.1.1. Nulitatea absolută a convenţiei matrimoniale

1
 4.1.2. Nulitatea relativă a convenţiei matrimoniale
4.1.3. Efectele nulităţii
4.2. Caducitatea convenţiei matrimoniale
4.3. Inopozabilitatea convenţiei matrimoniale
4.4. Simulaţia convenţiei matrimoniale
Sectiunea 5. Efectele convenţiei matrimoniale

Capitolul III. Regimul matrimonial primar

Secţiunea 1. Noţiune introductive
1. Noţiune
2. Caracterele juridice ale regimului matrimoniale primar
3. Reglementare
Secţiunea 2. Regimul matrimonial primar în situaţia de „pace conjugală”
§1. Interdependenţa soţilor în relaţiile conjugale
1. Locuința familiei
1.1. Noţiunea de locuinţă a familie
1.2. Natura juridică a locuinţei familiei
1.3. Regimul juridic al locuinţei familiei
1.4. Sancţiunea
2. Cheltuielile căsătoriei
2.1. Noţiune de cheltuieli ale căsătoriei
2.3. Munca în gospodărie
2.4. Dreptul la compensaţie
§2. Independența soților în relațiile conjugale
1. Independenţa manifestată în exercitarea profesiei şi
dispunerea de veniturile încasate
1. Independenţa soţilor la încheierea actelor juridice
2. Independenţa soţilor manifestată în materie bancară
Secţiunea 3. Regimul matrimonial primar în situaţia de „criză conjugală”
1. Extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soţi
1.1. Reprezentarea prin mandat judiciar. Noţiune
1.2. Cauzele reprezentării
1.3. Întinderea şi condiţiile reprezentării
1.4. Efectele reprezentării
2. Limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soţi
2.1. Actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familie
2.2. Condiţiile intervenţiei judecătoreşti
2.3. Efectele intervenţiei judecătoreşti

2
Partea a II-a. Dispoziţii speciale privitoare la regimurile matrimoniale
Capitolul I . Regimul matrimonial al comunităţii legale
Secţiunea 1. Aspecte generale privitoare la regimul comunităţii legale
1. Noţiune şi reglementare
2. Carectarele juridice ale regimul comunităţii legale
2.1. Un regim de comunitate parţială
2.2. Un regim legal
2.3. Un regim mutabil şi flexibil
2.4. Un regim imperativ limitat
2.5. Un regim supletiv
3. Principiile regimului comunităţii legale
3.1. Principiul egalităţii dintre soţi
3.2. Principiul subordonării relaţiilor patrimoniale faţă de relaţiile
personale dintre soţi
3.3. Principiul contribuţiei la dobândirea bunurilor comune prin munca
în gospodărie
Secţiunea 2. Constituirea comunităţii legale
1. Activul patrimonial
1.1. Bunurile comune ale soţilor
1.1. Bunurile proprii ale soţilor
1.2.1. Bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu
excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi
comune
1.2.2. Bunurile de uz personal
1.2.3. Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă
nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de
bunuri
1.2.4. Drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra
creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat
1.2.5. Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice,
proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri
1.2.6. Indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice
prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi
1.2.7. Bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un
bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora
1.2.8. Fructele bunurilor proprii
1.2. Dovada bunurilor
1. Pasivul patrimonial
2.1. Datoriile comune ale soţilor

3
 2.1.1. Obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea
sau dobândirea bunurilor comune [ art. 351 lit. a) NCC]
2.1.2. Obligaţiile pe care le-au contractat împreună [ art. 351 lit. b)
NCC]
2.1.3 Obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea
cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei [ art. 351 lit. c) NCC]
2.1.4. Repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul
dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta,
au sporit bunurile comune ale soţilor [ art. 351 lit. d) NCC]
2.2. Datoriile proprii ale soţilor
Secţiunea 3. Funcţionarea comunităţii de bunuri în cadrul regimului
comunităţii legale
1. Aspecte generale privitoare la funcţionarea comunităţii de bunuri
2. Gestionarea bunurilor comune
2.1. Sistemul gestiunii concurente (paralele)
2.2. Sistemul gestiunii comune (cogestiune)
2.3. Gestiunea exclusivă
3. Gestionarea bunurilor proprii
Secţiunea 4. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei
1. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea unuia
dintre soţi
2. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea creditorilor
unuia dintre soţi
3. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei pe cale incidental
Secţiunea 5. Bunurile şi datoriile soţilor în lumina societăţilor comerciale
Secţiunea 6. Încetarea regimului comunităţii legale
Secţiunea 7. Lichidarea regimului comunităţii legale
1. Modalităţi de lichidare
2. Lichidarea comunităţii - Partajul
3. Efectele lichidării comunităţii

Capitolul II. Regimuri matrimoniale convenţionale

Secţiunea 1. Regimul comunităţii convenţionale
1. Aspecte generale privitoare la comunitatea convenţională
2. Compunerea comunităţii convenţionale
2.1. Extinderea comunităţii la bunurile [art. 367 lit. a) Noul Cod Civil]
2.2. Restrângerea comunităţii la bunurile anume determinate în
convenţia matrimonială [art. 367 lit. b) Noul Cod Civil].
3. Gestionarea comunităţii convenţionale

4
 3.1. Obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea
anumitor acte de administrare [art. 367 lit. c) Noul Cod Civil].

4. Lichidarea comunităţii convenţionale

4.1. Clauza de preciput [art. 367 lit. d) Noul Cod Civil].
4.2. Modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale [art.
367 lit. e) NCC

Secţiunea 2. Regimul separaţiei de bunuri

1. Modalitatea de realizare a patrimoniilor
2. Gestionarea patrimoniilor în cadrul regimului separaţiei de bunuri
3. Încetarea regimului separaţiei de bunuri

Capitolul III. Modificarea regimului matrimonial

Secţiunea 1. Modificarea convenţională
1. Condiţii
2. Efecte
Secţiunea 2. Modificarea judiciară
1. Condiţii
2. Efecte

5
 PARTEA I

DISPOZIŢII GENERALE PRIVITOARE

LA REGIMURILE MATRIMONIALE

6
 Capitolul I. Noţiuni introductive

1. Noţiunea şi obiectul regimurilor matrimoniale

Regimurile matrimoniale reprezintă una dintre materiile cele mai

conturate ale dreptului patrimonial al familiei, alături de succesiuni şi
liberalităţi în majoritatea sistemelor de drept ce au dezvoltat deja o tradiţie în
acest sens.
Şi în ţara noastră noţiunea de regimuri matrimoniale a fost utilizată
de-a lungul istoriei dreptului, chiar dacă, în plan normativ dreptul familiei a
fost „sărac” în această materia, abia odată cu intrarea în vigoare a noului
Cod civil descoperind o reală reglementare a acestora.
Lato sensu, noţiunea de regim matrimonial ar putea fi redată prin
explicaţia conferită din punct de vedere etimologic astfel că noţiunea de
„regim” desemnează un ansamblu de norme juridice, în timp ce noţiunea de
„matrimonial” provine din latinescul matrimoniau-um şi desemnează
totalitatea raporturilor de căsătorie. Astfel, suntem îndreptăţiţi să considerăm
într-o accepţiune extinsă că sfera de noţiunii de regim matrimonial cuprinde
atât relaţiile patrimoniale dintre soţi, cât şi pe cele personale. 1
Stricto sensu, regimul matrimonial a fost definit ca reprezentând
„totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile dintre soţi,
precum şi raporturile dintre aceştia cu privire la bunurile şi datoriile
soţilor”.2
În acelaşi sens este şi definiţia atribuită noţiunii de regim matrimonial
în dicţionarele de drept civil: „totalitatea normelor juridice care guvernează
relaţiile patrimoniale dintre soţi, precum şi puterile de administrare pe care
le au asupra bunurilor lor”.3
În literatura de specialitate, noţiunea de regim matrimonial a fost
definită diferit, surprinzând în esenţă aceleaşi aspecte. Astfel, în doctrina mai
1
Marieta Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.167.
2
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2006, p. 57.
3
Mircea Mureşan, Dicţionar de drept civil, Editura CordialLex, Cluj-Napoca, 2009, p. 580; a se vedea în
acelaşi sens: Mircea Duţu, Dicţionar de drept privat, ed. aII-a, Ed. Mondan, Bucureşti, 2002, p. 656;
Mircea N. Costin, Mircea C. Costin, Dicţionar de drept civil, Editura LuminaLex, Bucureşti, 2004, p. 324.

7
veche4, regimul matrimonial a fost definit ca ansamblul de reguli care
cârmuiesc chestiunile de ordin pecuniar care se nasc din unirea soţilor prin
căsătorie.
În prezent, regimul matrimonial este cunoscut ca reprezentând
totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi cu privire
la bunurile lor şi pe cele dintre soţi şi terţi privind bunurile comune. 5
Observăm, cu toate acestea, că regimul matrimonial nu comportă în
conţinutul său decât drepturile şi obligaţiile patrimoniale dintre soţi ce se
fundamentează pe instituţia căsătoriei, excluzându-le pe cele din materie
succesorală, liberalităţi ori obligaţia de întreţinere.
În acelaşi sens este şi Raportul Parlamentului European din august
2013 referitor la propunerea de regulament a Consiliului privind competenţa,
legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în
materia regimurilor matrimoniale.
Astfel, în dorinţa de uniformizare a dreptului european în materia
regimurilor matrimoniale în amendamentul 19, considerentul 13 d) se arată:
Noțiunea de „regim matrimonial”, care determină domeniul de aplicare a
prezentului regulament, ar trebui să cuprindă toate dispozițiile de drept
patrimonial care se aplică între soți și în relațiile acestora cu terții, după
căsătorie și după încetarea acesteia. Printre acestea se numără nu doar
dispozițiile obligatorii ale legislației aplicabile, ci și eventualele dispoziții
facultative care pot fi convenite între soți în temeiul dreptului aplicabil.
În literatura juridică franceză, s-a apreciat că regimul matrimonial
constituie o reglementare pecuniară a statutului conjugal 6. Tot aici regăsim
analizat ca „obiect al regimurilor matrimoniale relaţiile pecuniare pe care
soţii le au între ei, dar şi cu terţe persoane.”7

2. Reglementarea regimurilor matrimoniale. Repere istorice.

Legea nr. 287/2009 ce a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011

şi denumită noul Cod civil reprezintă sediul materiei pentru Dreptul familiei
(regăsit în Titlul II) şi, în consecinţă, şi pentru regimurile matrimoniale ce
sunt reglementate în Capitolul VI al acestui titlu sub denumirea de
Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor în art. 312-372.
4
C. Hamangiu, I. Rosetti- Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.3, ed, All Beck,
Bucureşti, 1998, p. 2.
5
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, CC. Hageanu, Dreptul familiei în reglementarea NCC, ediţia a 7-a, Ed.
C.H. Beck, 2012 p. 50.
6
Gerard Cornu, Les régimes matrimoniaux, Ed. PUF, Paris 1997, p. 24.
7
Annie Lamboley, Marie-Hélène Laurens-Lamboley, Droit des régimes matrimoniaux, éd. 5eme, col.
LexisNexis, Litec, Paris, 2008, p. 1.

8
 În perioada de trecere la structurile juridice moderne, legiuirile
fanariote au reluat principiile dreptului roman, astfel Codul Calimah din
1817 definea căsătoria astfel: “două persoane arată cu chip legiuit a lor
voinţă şi hotărâre de a vieţui într-o legătură de însoţire …de a naşte prunci, a
se agiuta între ei după putinţă în toate întâmplările”. Pravilniceasca Condică
şi Legiuirea Caragea acordă o deosebită importanţă stabilirii raporturilor
patrimoniale dintre soţi la fel ca şi prevederile dreptului roman în ceea ce
priveşte căsătoria sine manu, astfel: “zestre se zice averea femeii, ce la
căsătorie dă bărbatului ei cu tocmeală, ca ea să fie stăpâna zestrei totdeauna,
iar ea să ia venituri totdeauna” 8. Rămân de referinţă, pentru această perioadă
istorică în ţara noastră, Codul Caragea pentru Ţara Românească şi Codul
Calimah pentru Moldova. Regulamentele organice reprezintă intrarea ţării
noastre într-o nouă etapă de dezvoltare, cu importante reforme în domeniul
dreptului.
Familia conjugală modernă a fost reglementată în mod deosebit în
codul napoleonian din 1804, dezvoltarea acestei instituţii făcându-se odată
cu dezvoltarea condiţiilor societăţilor industriale. Regulamentele organice
reprezintă intrarea ţării noastre într-o nouă etapă de dezvoltare, cu
importante reforme în domeniul dreptului.
Codul civil din 1864 a dezvoltat aceiaşi concepţie în privinţa
căsătoriei, pe care o considera ca pe o “asociaţiune conjugală” ( art. 1223
vechiul C.civ.) bazată pe un contract de căsătorie, contract matrimonial sau
convenţie matrimonială: “când prin acest contract se adoptă regimul dotal, el
se mai poate numi act dotal sau foaie de zestre” 9. Doctrina a stabilit drept
caracteristici ale convenţiei matrimoniale – solemnitatea şi publicitatea,
imuabilitatea, libertatea de încheiere a acestui act accesoriu contractului
principal – acela de căsătorie. Acelaşi act normativ a reglementat
obligativitatea oficierii casătoriei în faţa ofiţerului de stare civilă, sub
sancţiunea nulităţii, făcând trecerea de la căsătoria religioasă la cea laică.
Dispoziţiile Codului civil au rămas în mare parte, în vigoare, până la
1954, fiind abrogate odată cu adoptarea la 1 februarie 1954 a Codului
Familiei. Acesta din urmă reglementează regimul matrimonial al comunităţii
de bunuri ca regim legal, unic, imutabil şi obligatoriu. Aceste caracteristici
rezultate din textele de lege în vigoare la acel moment, au condus la
„dispariţia” din cadrul dezbaterilor juridice a noţiunii de regim matrimonial,
dat fiind faptul că prevederile legale dispuneau aplicarea imediată a

8
Legiuirea Caragea, cap. 16, 9.
9
I. Rosetti – Balanescu, O. Sachelarie, N.G. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Ed. de Stat
Bucureşti, l947, p. 82.

9
comunităţii de bunuri pentru orice persoană care încheia o căsătorie, fără a
exista nicio altă opţiune.
S-a arătat în literatura de specialitate 10 că, pe măsură ce statul
intervine cu scopul de a întări securitatea individului, asistăm la o disoluţie a
grupului familial, ceea ce nu este întrutotul adevărat, deoarece, în societăţile
moderne statele asigură o considerabilă libertate a individului în privinţa
relaţiei de familie, fapt relevat şi de jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, care a lăsat statelor membre o mai mare libertate în
reglementarea relaţiilor de familie.11
Prin intrarea sa în vigoare, noul Cod civil abrogă Codul familiei de la
1954 unificând dispoziţiile legislative din dreptul privat. Dacă în Codul
familiei era prevăzut ca regim matrimonial unic, legal, obligatoriu şi
imutabil regimul comunităţii de bunuri, noul Cod civil prevede posibilitatea
conferită soţilor de a opta între mai multe regimuri matrimoniale: regimul
comunităţii legale, regimul comunităţii convenţionale şi regimul separaţiei
de bunuri.
Considerăm că reglementările regăsite la nivelul noului Codului civil
îmbină elemente ale regimurilor matrimoniale prevăzute în Codul civil de la
1864, guvernate de principiul libertății convențiilor matrimoniale, și
elemente propuse de regimul matrimonial al comunității legale de bunuri pe
care îl regăseam în Codul familiei de la 1954.12
Reformarea regimului matrimonial din România constituie una dintre
cele mai importante modificări adusă prin noul Cod civil. Regulile
referitoare la singura posibilitate existentă anterior, în Codul familiei,
regimul comunităţii de bunuri, fără posibilitate de derogare, cu partajarea în
cote egale a bunurilor comune la data încetării comunităţii de bunuri, erau
reguli ce nu mai corespundeau unei societăţi în care trebuie încurajată
posibilitatea de acumulare a bunurilor propri şi în consecinţă dorinţa ambilor
soţi de a participa cât mai activ la acest demers.

3. Fundamentul şi limitele temporale ale regimului matrimonial

Regimurile matrimoniale îşi găsesc fundamentul în instituţia

căsătoriei, astfel că nu putem vorbi de existenţa acestora în alte tipuri de
uniuni în afara celei maritale. Fie că suntem în prezenţa unei relaţii de
concubunaj, fie că ne aflăm într-o relaţie premaritală de tipul logodnei
10
Alain Benabent, Droit Civil. La famille, Ed. Litec, Paris 2000, p. 3.
11
A se vedea Oana Ghiţă, Consideraţii istorice privind familia, Revista de Ştiinţe Juridice nr.4/2006, Ed.
Universul Juridic, București, 2006, pp. 194-197.
12
Oana Ghiţă, Roxana Albăstroiu, Interdependenţa şi independenţa soţilor potrivit noului Cod civil,
Pandectele Române, nr. 4/2012, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2012, pp. 104-117.

10
(aceasta din urmă şi reglementată la nivelul dispoziţiilor noului Cod civil), în
niciunul din aceste cazuri nu suntem în prezenţa posibilităţii de a adopta un
regim matrimonial. Cu toate acestea, la nivelul doctrinei regăsim o anumită
extensie a fundamentului regimului matrimonial, tocmai pentru a fi pliat pe
realităţile sociale şi vorbim despre noţiuni ca „cvasi-matrimonial” ori
„paramatrimonial” atunci când relaţiile dintre persoane sunt similare cu cele
din cadrul familiei, fără însă a exista raporturi maritale efective, şi avem în
vedere uniunile libere sub forma de raporturi de concubinaj, aşa numitele
raporturi de familie de facto ori parteneriatele atât de prezente în alte
legislaţii şi interzise din punct de vedere juridic în sistemul nostru de drept. 13
Art. 313 alin. (1) NCC dispune că „între soţi, regimul matrimonial
produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei”. Conturând momentul
încetării regimului matrimonial, art. 319 alin. (1) NCC prevede că „regimul
matrimonial încetează prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau
încetarea căsătoriei.
Din cele două texte de lege putem observa că legiuitorul pe lângă
faptul că prevede expres că regimul matrimonial îşi are fundamentul în
instituţia căsătoriei, mai mult decât atât, dispune şi asupra limitelor
temporale instituind momentul din care regimul matrimonial îşi produce
efecte, precum şi momentul în care acesta încetează.
Privitor la terţi, regimul matrimonial este opozabil acestora de la data
îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, exceptând cazul
în care aceştia au avut cunoştinţă pe altă cale. Astfel că, dacă terţii nu au
cunoscut, prin orice cale, existenţa unei convenţii matrimoniale încheiate de
soţi, aceştia vor fi consideraţi de terţii de bună credinţă ca fiind căsătoriţi sub
regimul comunităţii legale, până la momentul înscrierii convenţiei în
Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale.

4. Natura juridică a regimului matrimonial

Natura juridică a regimului matrimonial poate fi extrasă prin aducerea

la un numitor comun a tipurilor de regimuri reglementate în legislaţia
noastră.
Regimul matrimonial constituie o abstracţiune juridică, un concept
aplicabil indiferent de activul şi pasivul patrimonial al soţilor. Orice valoare
ar avea patrimoniul fiecăruia dintre soţi, aceştia nu sunt impiedicaţi ori
limitaţi la alegerea unuia sau altui regim matrimonial.

13
Paul Vasilescu, Regimuri matrimoniale, Partea generală, ed. a II-a revizuită, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, p. 215.

11
 Regimul matrimonial trebuie examinat în complexitatea problemelor
pe care le ridică, având în vedere faptul că această condiţie de persoană
căsătorită implică anumite modificări asupra patrimoniului său, unele dintre
ele prin aplicarea legilor dispozitive referitoare la încheierea convenţiei
matrimoniale ori alegerea unui regim matrimonial potrivit cuplului, dar şi
prin aplicarea acelor norme imperative prevăzute de regimul primar fără de
care nu se poate stabili fundamentul relaţiilor patrimoniale dintre soţi
precum şi faţă de terţi. Astfel, s-a considerat că regimul matrimonial
reprezintă, ca natură juridică, o modalitate a patrimoniului fiecăruia dintre
soţi, avându-se în vedere tocmai faptul că statutul de persoană căsătorită
implică a adaptare în mod corespunzător a structurii şi a funcţionalităţii
patrimoniului persoanei fizice.14

5. Principiile regimurilor matrimoniale

Regimurile matrimoniale sunt susţinute de un set de principii ce se

aplică indiferent de numărul sau tipul regimurilor reglementate.

5.1. Principiul egalităţii în drepturi dintre soţi

Potrivit art. 16 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art.
23 pct. 4 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
egalitatea în drepturi reprezintă un prinncipiu ce este susţinut în toate
raporturile dintre soţi. Aceeaşi egalitate în drepturi este susţinută şi la nivel
naţional încă de la nivelul Constituţiei în art. 48 alin. (1) şi se materializează
într-o serie de dispoziţii regăsite şi la nivelul Codului civil (art. 308 NCC)
prin care se prevede:
- egalitatea în drepturi şi obligaţii patrimoniale a soţilor în cadrul
căsătoriei;
- „puterea economică” şi „puterea juridică” a fiecăruia dintre soţi este
egală fie că este vorba de bunuri din patrimoniul propriu, fie că este vorba de
bunuri comune;
- natura juridică a bunurilor ori datoriile nu diferă în funcţie de cel
care le-a dobândit ori asumat după cum acesta este bărbat ori femeie. Cu
toate acestea, principiul egalităţii în drepturi nu presupune ca în materia
împărţelii să opereze de drept această egalitate în sensul atribuirii fiecărui soţ
a unei cote egale, ci din contră, regula este aceea a împărţirii potrivit
contribuţiei pe care fiecare soţ a avut-o la dobândirea şi conservarea
bunurilor comune.

14
Marieta Avram, op. cit., 2013, p. 170.

12
 5.2. Principiul libertăţii alegerii şi modificării regimului matrimonial
5.2.1. Principiul libertăţii alegerii regimului matrimonial
Principiul libertăţii alegerii regimului matrimonial are ca fundament
principiul autonomiei de voinţă ce stă la baza încheierii convenţiilor. Astfel,
legiutorul, preluând modelul liberal occidental, în care soţii pot opta fie în a-
şi constitui un regim matrimonial (Franţa, Italia, Quebec) potrivit situaţiei
patrimoniale din cuplu, fie în a alege un anumit regim dintr-o „paletă” deja
consacrată de în lege (Elveţia, Germani) reglementează în art. 312 alin. (1)
noul Cod civil posibilitatea soţilor de a opta între trei regimuri matrimoniale
prestabilite: regimul comunităţii legale, regimul comunităţii convenţionale şi
regimul separaţiei de bunuri.
Trebuie totuşi subliniat că această posibilitate conferită soţilor
prezintă limitări prevăzute expres, astfel că în art. 312 alin. (2) NCC se
prevede că indiferent de regimul matrimonial ales nu se poate deroga de la
setul de dispoziţii generale privitoare la regimurile matrimoniale. În acest
sens, doctrina a consacrat acest set de dispoziţii imperative sub numele de
regim matrimonial primar.

5.2.2. Principiul mutabilităţii regimului matrimonial

În numeroase ţări cu o vedere tradiţionalistă, era impus principiul
imutabilităţii regimului matrimonial. Astfel Codul civil francez de la 1804,
reglementa în art. 1395 "convenţiile matrimoniale nu pot fi modificate după
celebrarea căsătoriei". Acest principiu se fundamentează pe mai multe
considerente: de cele mai multe ori, convenţia matrimonială ori contractul de
căsătorie reprezenta un pact de familie care nu putea fi modificat după bunul
plac al soţilor; de asemenea, modificarea regimului matrimonial, ca finalitate
a modificării convenţiei era interzisă pentru a conferii protecţie terţilor, în
mod special creditorilor ce puteau fi uşor fraudaţi. 15 De la acea dată, până în
zilele noastre, o multitudine de reforme au fost aduse acestor reglementări,
astfel că, în prezent putem vorbi despre flexibilitatea convenţiilor
matrimoniale în adevăratul sens al cuvântului.
Convenţia de la Haga16 din 1978 a fost cea care a început lungul şir al
reformelor privind posibilitatea de modificare a convenţiilor şi, în această
manieră de schimbare a regimului matrimonial în timpul căsătoriei. În
articolul 6 al Convenţiei se reglementează dreptul soţilor ce au încheiat un
contract de căsătorie în care este prezent un element de extraneitate de a
schimba regimul matrimonial, dar cu o strictă supraveghere din partea
15
Colectiv, 101eme Congres des Notaires de France sans Frontieres, Les familles sans frontieres en Europe
– Mithe ou realite?, Nantes, Paris, 1-4 mai 2005, p. 97.
16
Convenţia pentru Legea aplicabilă regimurilor matrimoniale, Haga, 14 martie 1978.

13
autorităţilor competente. Astfel, principiul mutabilităţii limitate este cel care
ia locul principiului imutabilităţii. În virtutea acestui principiu, soţii pot
adapta situaţia lor matrimonială evoluţiei statutului profesional sau
patrimonial, nefiind limitaţi decât de respectarea intereselor familiei şi de
interdicţia de a frauda interesele terţilor, schimbarea fiind făcută în
exclusivitate pe cale judiciară.
În 2006, prin reforma regimurilor matrimoniale, articolul 1397 din
Codul civil francez este modificat prin legea privitoare la protecţia juridică a
majorului17 care prevede că, după doi ani de aplicare a unui regim
matrimonial, fie el legal sau convenţional, soţii au posibilitatea ca, printr-un
act notarial, în interesul familiei să modifice sau chiar să schimbe regimul
matrimonial, act supus omologării tribunalului.
Cele mai prezente sunt schimbările parţiale ori temporare ale
regimului matrimonial, judecătorii francezi încercând pe cât posibil
garantarea unei anumite stabilităţi situaţiei patrimoniale a soţilor, în vederea
protejării intereselor terţilor care trebuie să cunoască situaţia bunurilor cât şi
puterile pe care fiecare dintre soţi le deţine în administrarea acestora. 18
Acest principiu al mutabilităţii se impune în zilele noastre din ce în ce
mai pronunţat date fiind instabilitatea financiară a familiei şi chiar a
condiţiilor individuale a membrilor acesteia. Printre altele, relaţiile
patrimoniale ale soţilor trebuie organizate în exclusivitate în interesul
superior al familiei, dar fără a se impune regulile familiei tradiţionaliste care
nu mai sunt aplicabile într-o societate de tipul celei în care trăim. "Este o
libertate necesară acordată soţilor, care pot astfel să-şi adapteze regimul
matrimonial unei situaţii patrimoniale noi, apărute în decursul desfăşurării
căsniciei."19
Philippe Malaurie este cel care admite că „este superioară posibilitatea
alegerii unui regim dintre mai multe regimuri matrimoniale decât impunerea
unuia singur”20, chiar dacă, în acelaşi timp, consideră că regimul separaţiei
de bunuri nu este o modalitate de încurajare a uniunii maritale, excluzându-l
ca posibilitate.
Noul Cod civil reglementează regimurile matrimoniale convenţionale,
adoptând, de asemenea, şi acest principiu al mutabilităţii, prezent în
legislaţiile occidentale. Astfel, în art. 319 alin. (2) NCC se prevede că: "În
timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile legii.”
De asemenea, prin art. 369 alin. (1) NCC se dispune că "după cel puţin un an
17
Legea 2006/728 din data de 23/06/2006, intrată în vigoare la data de 01/01/2007, art. 44.
18
M. Goré, La determination du regim matrimonial, în M. Grimaldi (coord.), Droit patrimonial de la
famille, Dalloz, Paris, 1998, p. 83.
19
C. M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 16.
20
Ph. Malaurie, L. Aynés, Les régimes matrimoniaux, Ed. Defrénois, Paris, 2004, p. 221.

14
de la încheierea căsătoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască
regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice,
cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor
matrimoniale", în acelaşi articol regăsind condiţiile în care această
modificare a regimului matrimonial este permisă.
Prin conferirea posibilităţii de a modifica regimul matrimonial pe cale
convenţională, considerăm că legislatorul român a urmat îndeaproape
modelul Codului civil din Quebec, care, în art. 438 dispune că soţii pot
schimba regimul matrimonial, în timpul căsătoriei, prin modificarea
convenţiei matrimoniale ori a contractului de căsătorie.

5.3. Principiul subordonării regimului matrimonial scopului căsătoriei

Raporturile patrimoniale ale soţilor sunt subsumate relaţiilor personale
ale acestora în cadrul căsătoriei. Astfel, regimul matrimonial nu poate decât
să urmeze scopul pe care îl are căsătoria susţinând familia prin consacrarea
regulilor după care urmează să se desfăşoare relaţiile pecuniare în cadrul
acesteia.

5.4. Principiul accesorialităţii regimului matrimonial faţă de căsătorie

Regimul matrimonial reprezintă un accesoriu al căsătoriei în sensul că
este bine cunoscut adagiul potrivit căruia „nu există regim matrimonial fără
căsătorie şi nici căsătorie fără regim matrimonial” 21. Astfel, regimul
matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei şi încetează
prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.

6. Clasificarea regimurilor matrimoniale

Atât în doctrina străină cât şi în cea naţională s-a conturat o clasificare

a regimurilor matrimoniale în funcţie de mai multe criterii, evidenţiând în
acelaşi timp şi trăsăturile caracteristice ale acestora.

6.1. În funcţie de izvorul lor deosebim:

- regimuri matrimoniale legale – îşi au izvorul în lege aplicându-se ori
de câte ori soţii nu au încheiat o canvenţie matrimonială ori aceasta a
fost lovită de nulitate.
- regimuri matrimoniale convenţionale – îşi au izvorul în convenţia
încheiată de soţi.

21
M. Avram, op. cit., p. 168; N.C. Aniţei, Regimurile matrimoniale potrivit noului Cod civil, Ed.
Hamangiu, 2012, p. 28.

15
 6.2. După structura lor deosebim:
- regimuri matrimoniale de comunitate – se caracterizează prin
existenţa unei mase de bunuri comune cu un regim juridic specific.
Acestea pot fi regimuri matrimoniale de comunitate universală – în care
activul patrimonial din cadrul familiei este exclusiv comun; se regăseşte
destul de rar din cauza dificultăţii cu care este pus în practică, în ţări precum
Olanda; în Franţa este interzisă alegerea unui astfel de regim chiar dacă
opţiunea soţilor poate merge către extreme în alcătuirea unui regim
matrimonial – şi regimuri matrimoniale de comunitate parţială – în care
activul patrimonial este împărţit în trei categorii: activul propriu unuia dintre
soţi, activul propriu al celuilalt soţ şi activul comun. În această categorie pot
fi încadrate şi regimurile matrimoniale de comunitate (legală şi
convenţională) din sistemul nostru de drept, noul Cod civil neinstituind
imposibilitatea de a avea un regim de comunitate universală, însă prin
reglementarea expresă şi limitativă a categoriilor de bunuri proprii, în art.
340 NCC, considerăm că nu se poate tinde către un astfel de regim universal.
- regimuri matrimoniale de separaţie – acestea au în prim plan activul
propriu al fiecăruia dintre soţi, activul comun fiind redus la minimul
coeziunii şi a respectării regulilor impuse de regimul primar.
Acestea pot fi regimuri matrimoniale de separaţie totală – acest tip de
regim este regăsit extrem de rar, întru-cât îngreunează desfăşurarea relaţiilor
normale de familie, deoarece nu prevede existenţa bunurilor comune,
patrimoniile soţilor fiind strict diferenţiate; acest tip de regim este interzis în
Franţa deoarece este considerat mai mult „o lipsă de regim, decât un regim
matrimonial”22 – şi regimuri matrimoniale de separaţie parţială, cum este şi
cazul regimului de tip separatist reglementat de noul Cod civil în ţara
noastră.
- regimuri matrimoniale mixte sau eclectice – acest tip de regimuri
îmbină principiul separatist cu un principiu comunitar aplicabil în cazul
lichidării regimului matrimonial. Un astfel de regim este regimul participării
la achiziţii, regim frecvent întâlnit, unele sisteme de drept reglementându-l
ca fiind regimul legal, în ţări precum Germania, Franţa etc.

6.3.
În funcţie de posibilitatea de a le modifica sau nu pe
parcursul căsătoriei, deosebim:
- regimuri matrimoniale mutabile – ce pot fi modificate în timpul
căsătoriei;
- regimuri matrimoniale imutabile – ce nu pot fi modificate în timpul
căsătoriei.
22
Ph. Malaurie, op. cit......................................

16
 6.4. În funcţie de caracterul normelor care le reglementează
deosebim:
- regimuri matrimoniale imperative – este unic în fiecare sistem de
drept şi se aplică soţilor indiferent de opţiunea privitoare la regimul
matrimonial; în noul Cod civil aceste norme imperative şi de ordine publică
sunt prevăzute în secţiunea 1 a Capitolului VI denumită Dispoziţii comune.
- regimuri matrimoniale secundare – sunt cele prin care se completează
setul de norme imperative şi de cele mai multe ori reprezintă opţiunea soţilor
manifestată prin încheierea unei convenţii matrimoniale, ori în lipsa acesteia,
prin aplicarea de drept a regimului matrimonial al comunităţii legale.

Capitolul II. Convenţia matrimonială

Secţiunea 1. Noţiuni introductive

3. Noţiune şi delimitare conceptuală

17
 Convenţia matrimonială este reglementată la art. 329-338, dar şi art.
366-369 NCC.
În doctrina clasică română contractul de căsătorie, ce reprezenta din
punct de vedere terminologic un sinonim pentru noţiunea de convenţie
matrimonială, a fost definit în diverse feluri: „convenţia prin care viitorii soţi
reglementează regimul lor matrimonial, condiţia bunurilor lor prezente şi
viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie” 23 ori ca fiind „un
contract condiţional, solemn, şi irevocabil, prin care viitorii soţi organizează
capacitatea lor civilă şi determină, în privinţa bunurilor, consecinţele
asociaţiunii conjugale”24.
Şi în Dicţionarul de drept civil convenţia matrimonială apare definită
ca fiind „un contract prin care viitorii soţi îşi reglementează raporturile
patrimoniale esenţiale care se vor desfăşura între ei în timpul căsătoriei. Ea
generează un regim matrimonial concret aplicabil al cărui conţinut este lăsat
la aprecierea soţilor”.25
Din punct de vedere terminologic, există o diversitate de expresii
pentru a desemna noţiunea de convenţie matrimonială: contract matrimonial,
acord prenupţial, contract de căsătorie sau convenţie de căsătorie, însă nu
putem considera ca fiind sinonime noţiunea de convenţie matrimonială cu
cea de contract matrimonial.
Atât în doctrina franceză26, cât şi în doctrina românească recentă s-a
stabilit că noţiunea de contract de căsătorie este mult mai extinsă putând
conţine, pe lângă convenţiile matrimoniale şi o serie de alte prevederi cum ar
fi recunoaşterea unui copil ori donaţii făcute de o altă persoană coţilor sau
unuia dintre aceştia.
În conformitate cu prezenta reglementare, în lipsa unei definiţii legale,
noţiunea de convenţie matrimonială a fost definită de unii autori ca fiind
„actul juridic prin care părţile îşi reglementează raporturile patrimoniale
esenţiale, care se vor desfăşura între ei în cursul căsătoriei” 27 ori ca fiind
„actul juridic solemn prin care viitorii soţi sau soţii aleg sau modifică
regimul matrimonial aplicabil pe durata căsătoriei lor.” 28

4. Caracterele convenţiei matrimoniale

23
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol III, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1998, p. 4.
24
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. III, Partea I, Atelierele
Grafice Socec & Co, Bucureşti, 1916, p. 5.
25
Mircea Mureşan, Dicţionar de drept civil, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 2009, p. 204.
26
……………………………………
27
P. Vasilescu, op. cit., p. 184.
28
C.C. Hageanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 83.

18
 Convenţia matrimonială cunoaşte următoarele caractere:
- act bilateral – contract, aşa cum este de altfel şi cunoscut în doctrina
veche; caracterul este conferit de numărul părţilor care semnează convenţia,
în principiu, cei doi soţi (există totuşi posibilitatea ca la semnarea convenţiei
matrimoniale să fie prezente şi alte persoane – care pot prevedea în favoarea
unuia sau ambilor viitori soţi, spre exemplu o donaţie, în considerarea
încheierii căsătoriei – însă acest lucru nu schimbă caracterul bilateral al
convenţiei); potrivit art. 1167 NCC, regulile speciale care o reglementează
sunt completate ori de câte ori este nevoie cu reglementările generale din
materia contractelor;
- act solemn – convenţia matrimonială se încheie la notar public, prin
înscris autentificat;
- act personal – în principiu, convenţia matrimonială se încheie cu
consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal, impregnat cu un caracter
intuitu personae ce caracterizează actul căsătoriei, în acest caz fiind în
sensul încheierii în considerarea persoanei; cu toate acestea, există
posibilitatea de a încheia convenţia şi prin mandatar cu procură autentică,
special şi având conţinut predeterminat;
- act public – formalităţile de publicitate pe care legea le prevede sunt
necesare pentru opozabilitatea convenţiei faţă de terţi, în acest sens fiind
necesară înscrierea acesteia în Registrul Naţional Notarial al Regimurilor
Matrimoniale (RNNRM);
- act accesoriu – convenţia ca şi regimul matrimonial pe care îl prescrie
urmează soarta căsătoriei în cadrul căreia îşi produce efecte, fiind
subordonată scopului acesteia;
- act cauzal special – acest caracter are la bază cauza juridică specifică
affectatio conjugalis, fiind în slujba căsătoriei;
- act complex – convenţia matrimonială poate îngloba mai multe acte
juridice, fiecare dintre acestea păstrându-şi însă identitatea şi caracterele
juridice29; în acelaşi sens se regăseşte şi în doctrina franceză sub denumirea
de „cartă patrimonială”30;
- act patrimonial – acest caracter este conferit de faptul că o convenţie
are ca obiect alegerea unui regim matrimonial, iar acesta, aşa cum am
observat, reprezintă o modalitate a patrimoniului.

Secţiunea 2. Încheierea convenţiei matrimoniale

29
D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 138.
30
Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 89.

19
 1. Condiţii de fond la încheierea convenţiei matrimoniale

2.1. Capacitatea
Potrivit art. 337 alin. (1) NCC minorul care a împlinit vîrsta
matrimonială poate încheia sau modifica o convenţie matrimonială cu
încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
Din chiar textul de lege reiese că legiuitorul a înţeles ca privitor la
capacitatea civilă să dispună o regulă specială şi anume, vârsta minimă
pentru încheierea validă a convenţiei matrimoniale nu este cea a majoratului
civil, ci vârsta matrimonială. Astfel, regula generală aplicabilă în materia
contractelor nu îşi găseşte aplicabilitatea şi în cazul încheierii convenţiei
matrimoniale.
Observăm că şi în ceea ce priveşte capacitatea de a încheia convenţia
matrimonială este urmată regula ce se impune şi pentru încheierea validă a
căsătoriei. Vârsta matrimonială este expres prevăzută de legiuitor în textul
de lege al art. 272 alin. (1) NCC în care se instituie regula potrivit căreia o
căsătorie se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani.
Excepţional, în sistemul nostru de drept, în cazul în care există motive
temeinice, atât pentru bărbat cât şi pentru femeie, există posibilitatea de a
încheia căsătoria de la vârsta de 16 ani.
Trebuie menţionat că vârsta matrimonială trebuie să existe la data
încheierii convenţiei matrimoniale şi nu la data încheierii căsătoriei.
Considerăm, alături de alţi autori31 din doctrină, că minorul emancipat
poate încheia singur o convenţie matrimonială, fără a fi necesare
încuviinţările şi autorizările prevăzute de lege, dat fiind faptul că prin
emancipare, potrivit art. 40 NCC, dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu
şi încetează exercitarea autorităţii părinteşti.

2.2. Consimţământul
Existenţa consimţământului la încheierea convenţiei matrimoniale a
viitorilor soţi este o condiţie esenţială, de fond pentru valabilitatea acesteia.
Dat fiind că legiuitorul nu a prevăzut expres anumite condiţii pe care
consimţământul ar trebui să le îndeplinească pentru a fi considerat valid, ne
îndreptăm către dreptul comun în materia contractelor, având în vedere
particularităţile convenţiei matrimoniale.
Potrivit art. 330 NCC, încheierea convenţiei matrimoniale presupune
consimţământul tuturor părţilor, consimţământ ce trebuie să îndeplinească
condiţiile generale de valabilitate pentru încheierea actelor juridice. Este de
menţionat că, în sistemul nostru de drept, legiuitorul a înţeles se pare să
31
M. Avram, op. cit., p. 182.

20
confere noţiunii de convenţie matrimonială o sferă extinsă, deoarece, în
textul de lege mai sus menţionat observăm că vorbeşte despre
consimţământul „tuturor părţilor” şi nu doar al viitorilor soţi. Astfel,
înţelegem că la încheierea convenţiei matrimoniale pot fi prezente şi alte
persoane decât soţii, existând posibilitatea ca prin convenţie să se facă şi
donaţii pentru unul sau ambii soţi în vederea încheierii căsătoriei.
Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în
cunoştinţă de cauză (art. 1204 NCC). Şi privitor la viciile de consimţământ
considerăm că legiuitorul, în lipsa unor texte de lege speciale a înţeles a
dispune tot aplicarea dispoziţiilor dreptului comun, consimţământul putând
fi astfel viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin
violenţă. În acelaşi sens, în doctrina franceză 32, dolul a fost reţinut ca viciu
de consimţământ la încheierea convenţiei matrimoniale, chiar dacă acesta nu
putea vicia actul căsătoriei.
De asemenea, consimţământul poate fi viciat prin leziune dat fiind
faptul că art. 1221 alin. (1) NCC prevede că există leziune când una dintre
părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de
cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii
contractului, decât valoarea propriei prestaţii. Astfel, leziunea poate fi
invocată ca viciu de consimţământ şi în cazul majorilor, iar convenţia
matrimonială este un act sinalagmatic, cu conţinut patrimonial, astfel încât,
unul dintre soţi poate fi lezat prin încheierea acesteia, dacă s-a constatat că
se afla într-una din situaţile prevăzute de textul de lege mai sus prezentat, ce
reglementează condiţiile în care poate fi invocată leziunea. Alin. (2) al
aceluiaşi text de lege dispune că leziunea se apreciază şi în funcţie de
„natura şi scopul contractului”, în acest sens convenţia matrimonială prin
obiectul său pune în discuţie anumite avantaje ori dezavantaje pe care unul
dintre soţi le poate avea prin încheierea acesteia.
Evident că, în practică este puţin probabil ca acest viciu de
consimţământ să afecteze valabilitatea convenţiei date fiind condiţiile de
formă în care se încheie, însă la nivel de doctrină a incitat la discuţii 33.
În situaţia în care convenţia se încheie prin mandatar, este necesar ca
mandatarul să deţină o procură autentică, specială, iar conţinutul său să fie
predeterminat, în sensul de a prevedea expres şi detaliat ansamblul clauzelor
ce vor constitui convenţia matrimonială.
32
Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit, p. 84; M. Grimaldi, Droit patrimonial de la famille, Ed. Dalloz, Paris,
1998, p. 68.
33
În acest sens a se vedea M. Avram, op. cit., p. 183; pentru o opinie contrară a se vedea Cristina
Nicolescu, Regimurile matrimoniale convenţionale în sistemul noului Cod civil român, tomul 21, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 105-106.

21
 Minorul care are capacitatea de a se căsători îşi exprimă el însuşi
consimţământul, nefiind reprezentat, ci actul său este încuviinţat de ocrotitor
şi autorizat de instanţă şi figurează personal în convenţia matrimonială.

2.3. Obiectul
În art. 329 NCC se dispune că prin încheierea unei convenţii
matrimoniale are loc alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al
comunităţii legale. În acest sens putem observa că obiectul convenţiei
matrimoniale este unul special, reprezentat de opţiunea pe care soţii o fac
referitor la clauzele prin care se va deroga de la regimul comunităţii legale şi
se va constitui un nouset de reguli după care se va ghida viaţa patrimonială a
acestora. Cu alte cuvinte, obiectul convenţiei matrimoniale este chiar
regimul matrimonial ales de soţi, care poate merge către un tip de regim
comunitarist sau către un regim separatist (dintre cele expres prevăzute de
noul Cod civil).
Trebuie totuşi menţionat că, în alegerea setului de reguli în funcţie de
care se va contura viaţa patrimonială a cuplului, opţiunile nu sunt nelimitate.
Pe lângă faptul că soţii, prin clauzele pe care le dispun în convenţia
matrimonială, trebuie să se încadreze în unul din regimurile prevăzute
limitativ de legiuitor, trebuie de asemenea să aibă în vedere limitările aduse
libertăţii convenţionale de legislaţia în vigoare, astfel:
1. Potrivit art. 312 alin. (1) NCC viitorii soţi pot alege ca regim
matrimonial: comunitatea legală, comunitatea convenţională sau separaţia de
bunuri. Observăm astfel că legiuitorul prevede limitativ posibilitatea soţilor
de a opta, prin încheierea convenţiei matrimoniale, pentru unul dintre
regimurile matrimoniale reglementate. În cazul în care viitorii soţi nu vor
încheia o convenţie matrimonială se aplică de drept regimul comunităţii
legale. Aşadar, în cazul în care soţii doresc aplicarea acestui regim
matrimonial nu este necesară încheierea convenţiei matrimoniale, în acest
sens fiind şi dispoziţiile art. 329 NCC în care se prevede că alegerea unui alt
regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea
convenţiei matrimoniale.
2. De asemenea, odată ales un regim matrimonial, prin clauzele
stabilite în convenţia matrimonială nu se pot încălca normele imperative
stabilite de noul Cod civil privitoare la drepturile şi obligaţiile patrimoniale
ale soţilor, reguli cunoscute sub numele de regim primar imperativ tocmai
pentru că acestea sunt aplicabile indiferent de regimul pentru care optează
soţii. În art. 312 alin. (2) NCC se dispune că nu se poate deroga de la
dispoziţiile generale privitoare la regimurile matrimoniale.

22
 3. Clauzele alese de soţi nu trebuie să atribuie unuia dintre soţi puteri
de gestionare (în sens larg) excesive comparativ cu celălalt soţ, şi de
asemenea să nu îl împovăreze excesiv pe unul dintre ei. Astfel, nu este
posibilă alegerea de către soţi a regimului comunităţii universale de
bunuri şi nici a separaţiei totale, fiecare dintre aceste regimuri reprezentând
o formă a regimului comunităţii, respectiv separaţiei de bunuri, împinsă
către extrem. În aceste tipuri de regimuri fie soţii au optat ca toate bunurile
lor să fie comune, fără a dispune de vreun bun propriu (în cazul comunităţii
universale), fie au optat pentru o separaţie totală, fiind inexistentă masa de
bunuri comune. Alegerea unui astfel de regim matrimonial ar duce la
încălcarea regimului primar imperativ, la încălcarea textului de lege care
prevede expres regimurile pentru care pot opta soţii în sistemul nostru de
drept, la alterarea efectelor principiului egalităţii în drepturi a soţilor.
4. Art. 332 alin. (2) NCC dispune că prin convenţia matrimonială nu
se poate aduce atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau
devoluţiunii succesorale legale. Astfel, în convenţie nu se pot conferi
drepturi sau obligaţii exclusiv unuia dintre soţi, indiferent că avem în vedere
egalitatea soţilor privitoare la modul în care îşi „gestionează” patrimoniul,
ori egalitatea soţilor în ceea ce priveşte obligaţia patrimonială pe care o au
faţă de minori etc.
Din aceste texte de lege care limitează libertatea autonomiei de voinţă
a soţilor la formarea convenţiei matrimoniale deosebim o anumită grijă pe
care legiuitorul o are pentru instituţia familiei pe care tinde să o protejeze
printr-un set de norme imperative ce asigură coeziunea cuplului, dar şi
pentru garantarea independenţei fiecăruia dintre soţi în cadrul căsătoriei.

2.4. Cauza
Cauza sau scopul convenţiei matrimoniale este chiar intenţia viitorilor
soţi de a stabili clauzele potrivit cărora se va desfăşura întreaga viaţă
patrimonială a cuplului. Deoarece prin clauzele prevăzute în convenţia
matrimonială se realizează cadrul de dezvoltare al raporturilor pecuniare ale
familiei, aceasta a fost denumită în doctrină ca fiind „carta patrimonială a
familiei”34.

2.5. Data încheierii convenţiei

Potrivit art. 330 NCC convenţia matrimonială poate fi încheiată:
- înainte de căsătorie, însă va produce efecte numai după încheierea
căsătoriei (alin. 2);

34
P. Vasilescu, op. cit., p. 238.

23
 - în timpul căsătoriei, producând efecte de la data pevăzută de părţi ori,
în lipsă, de la data încheierii (alin. 3).
În cazul în care soţii vor opta pentru un alt regim matrimonial decât
regimul comunităţii legale, această opţiune nu poate fi făcută decât prin
încheierea unei convenţii matrimoniale înainte de încheierea căsătoriei. Alin.
(2) al art. 330 NCC ne spune că o astfel de convenţie produce efecte numai
de la momentul încheierii căsătoriei.
După încheierea căsătoriei soţii nu mai au posibilitatea de a alege un
regim matrimonial, ci doar de a modifica ori schimba regimul matrimonial
ales sau instiuit de drept la încheierea căsătoriei. Potrivit art. 369 NCC, soţii
pot, ori de câte ori doresc, să modifice sau să schimbe regimul matrimonial
existent cu un alt regim la cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, evident,
acest lucru având loc prin încheierea unei convenţii matrimoniale.
Este convenţia matrimonială un act afectat de modalităţi? Această
întrebare apare inevitabil ca urmare a accesorialităţii efectelor pe care le
produce încheierea convenţiei matrimoniale faţă de momentul încheierii
căsătoriei. În doctrină veche35, termenul ori condiţia au fost cunoscute ca
fiind elemente esenţiale la încheierea actului convenţiei, în timp ce pentru
încheierea altor acte juridice ele reprezintă simple modalităţi.
Potrivit dispoziţiilor textului art. 1407 NCC condiţia îndeplinită este
prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului,
dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu
rezultă contrariul. Acceptarea convenţiei matrimoniale ca act afectat de
modalităţi ar atrage după sine încălcarea principiului mutabilităţii, în cazul în
care soţii ar dori să îi confere acesteia caracter retroactiv. De altfel,
aplicându-se de la momentul încheierii sale, convenţia matrimonială ar putea
precede încheierea căsătoriei, acest lucru fiind imposibil. 36
Astfel, unii autori37 cărora ne alăturăm şi noi, încadrează data
încheierii convenţiei lângă celelalte condiţii de valabilitate ale convenţiei
matrimoniale, neconsiderând-o astfel a fi o modalitate. „În raport cu data şi
condiţia încheierii căsătoriei, se poate consedira că, dată fiind legătura
indisolubilă între căsătorie şi convenţia matrimonială, dreptul comun prin
care s-ar deroga de la regula potrivit căreia efectele ei se produc doar pe
durata căsătoriei sau prin care s-ar înfrânge prevederile regimului primar
imperativ.”38

35
D. Alexandresco, op. cit., p. 124 şi urm.
36
C.M. Crăciunescu, M. G. Berindei, Convenţia matrimonială. Consideraţii critice, în M. Uliescu (coord.),
Noul Cod civil. Comentarii, ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, 2011, pp. 348-384.
37
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 88 şi urm; C.M. Crăciunescu, M. G. Berindei, op. cit., p. 361.
38
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 89.

24
 Cu toate acestea, trebuie menţionat că, în cadrul sistemului nostru de
drept, regimurile matrimoniale fiind călăuzite de principiul mutabilităţii,
avem posibilitatea de a le schimba ori modifica indirect prin inserarea în
convenţia matrimonială a unei modalităţi (termen sau condiţie). De altfel,
nici în noul Cod civil nu sunt prevăzute interdicţii privitoare la posibilitatea
soţilor de a putea stipula în cadrul convenţiei modalităţile.

3. Condiţii de formă la încheierea convenţiei matrimoniale

După cum am observat în cadrul caracterelor juridice ale convenţiei

matrimoniale regăsim şi caracterul solemn. Această solemnitate este cerută
ad validitatem fiind consacrată de textul art. 330 alin. (1) NCC care prevede
că sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie prin
înscris autentificat de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor,
exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială şi având
conţinut predestinat.
Având ca moment de începere pentru a produce efecte data încheierii
căsătoriei, în cazul în care convenţia a fost încheiată anterior acestui
moment, ea va putea fi modificată, cu respectarea condiţiilor prevăzute de
lege, ori de câte ori părţile consideră necesar (art. 336 NCC).
Caracterul solemn al convenţiei matrimoniale este prevăzut şi în
dreptul francez fiind considerat ca o limitare a principiului
consensualismului.39 Cu toate acestea, obligativitatea de a încheia convenţia
la notarul public este menţinută avându-se în vedere complexitatea pe care o
implică regimurile matrimoniale şi necesitatea ca soţii ori viitorii soţi să fie
consiliaţi de acesta.

4. Formalităţi de publicitate

Utilitatea publicităţii convenţiei matrimoniale rezidă în determinarea

efectelor pe care aplicarea unui sau altui regim matrimonial le-ar putea avea
asupra terţului care contractează cu soţii sau cu unul dintre aceştia.
Întinderea drepturilor şi obligaţiilor pe care terţul creditor şi le asumă prin
semnarea unui contract cu soţii variază în funcţie de regimul matrimonial pe
care soţii l-au adoptat, ceea ce îl face direct interesat pe terţul contractant de
cunoaşterea acestui regim. Potrivit art. 313 alin. (2) NCC faţă de terţi
regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităţilor de
39
Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit, p. 92.

25
publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe
această cale.
Observăm din acest text de lege că legiuitorul a înţeles să prevadă
expres principiul cunoaşterii de fapt a regimului matrimonial de către terţi,
ceea ce înseamnă că, dacă aceştia au cunoscut prin orice mijloace existenţa
unei convenţii matrimoniale şi a regimului matrimonial ales de soţi, nu se
pot prevala de neefectuarea formalităţilor de publicitate.
Principiul securităţii circuitului civil îşi găseşte astfel aplicabilitate în
materia regimurilor matrimoniale prin introducerea sancţiunii
inopozabilităţii convenţiilor matrimoniale acolo unde formalităţile de
publicitate privitoare la convenţia matrimonială şi în speţă şi la regimul
matrimonial nu au fost respectate.
În acest sens, art. 313 alin. (3) NCC neîndeplinirea formalităţilor de
publicitate face ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună credinţă,
ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale.
După cum am observat din textele de lege mai sus citate, obiectul
publicităţii este reprezentat de chiar regimul matrimonial ales. Considerăm
că în ceea ce priveşte încheierea căsătoriei sub regimul matrimonial legal
îndeplinirea condiţiilor de publicitate nu implică interesul practic pe care îl
atrage alegerea unui regim convenţional.
Atât în doctrina franceză40 cât şi în doctrina naţională41 formalităţile de
publicitate au fost clasificate în două categorii:
- formalităţi generale, privitoare la regimul matrimonial ales;
- formalităţi speciale, ce au în vedere calitatea specială a unuia dintre
soţi sau a unor bunuri.

4.1. Formalităţi generale de publicitate

3.1.2. Menţiunea pe actul de stare civilă
În art. 334 alin. (2) NCC se precizează că după autentificarea
convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe
actul de căsătorie, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al
convenţiei la serviciul de stare civilă unde a avut loc celebrarea căsătoriei.
Trebuie menţionat că prin Legea nr. 60/201242 sintagma „serviciul de stare
civilă” utilizată în noul Cod civil a fost înlocuită cu sintagma „serviciul
public comunitar local de evidenţă a persoanelor”. Ofiţerul de stare civilă are
40
Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit, p. 94-95; Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les regimes matrimoniaux,
Ed. Dalloz, Paris, 1989, p. 173 şi urm.
41
M. Avram, op. cit., p. 192 şi urm.
42
Publicată în MO nr. 255/17.04. 2012, lege privind aprobarea OUG nr. 79/2011 pentru reglementarea unor
măsuri necesare intrării în vigoare a noului Cod civil.

26
obligaţia de a face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul
matrimonial ales şi să comunice la RNNRM, precum şi după caz, notarului
public care a autentificat convenţia matrimonială o copie de pe actul de
căsătorie (potrivit art. 291 NCC).

3.2.2. Înscrierea în Registrul naţional notarial al regimurilor

matrimoniale (RNNRM)
Necesitatea înscrierii în Registrul naţional notarial al regimurilor
matrimoniale este prevăzută în art. 334 alin. (1) NCC ca o condiţie
obligatorie pentru ca o convenţie matrimonială să poată fi opozabilă terţilor.
Această înscriere se face din oficiu de notarul public care a
autentificat convenţia matrimonială, astfel cum este prevăzut de art. 334 alin.
(2) NCC. De asemenea, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol NCC, ea poate
fi îndeplinită şi la solicitarea oricăruia dintre soţi.
În art. 3 din Normele metodologice privind organizarea şi
funcţionarea Registrului naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi
procedura de înscriere şi consultare a acestuia 43 se dispune că în R.N.N.R.M.
se înregistrează cel puţin următoarele menţiuni:
a) numărul şi data formularului de înscriere a actului juridic sau, după
caz, de interogare a R.N.N.R.M., alocate în mod automat de aplicaţia
informatică;
b) numele şi prenumele părţilor, anterioare şi ulterioare încheierii
căsătoriei, rezultate din actele de identitate ale părţilor şi, respectiv, din actul
de căsătorie comunicat R.N.N.R.M., în copie, de către autoritatea care a
încheiat căsătoria;
c) codul numeric personal al părţilor;
d) regimul matrimonial ales: comunitatea legală, separaţia de bunuri
sau comunitatea convenţională;
e) date privind actul de căsătorie pe baza căruia se face înscrierea
regimului comunităţii legale de bunuri;
f) date privind actul prin care se modifică, se revocă sau se anulează
convenţia matrimonială.
Atunci când convenţia matrimonială este încheiată înainte de
căsătorie, înscrierea în R.N.N.R.M. se face după oficierea acesteia şi
primirea unei copii de pe actul de căsătorie de la serviciul public comunitar
local de evidenţă a persoanelor unde căsătoria a fost încheiată. Dacă totuşi
convenţia a fost încheiată în timpul căsătoriei, notarul care a autentificat-o
43
Normele metodologice privind organizarea şi funcţionarea Registrului naţional notarial al regimurilor
matrimoniale şi procedura de înscriere şi consultare a acestuia aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr.
1786/2011, publicate în MO nr. 666/19 septembrie 2011.

27
va trimite câte un exemplar al acesteia atât la serviciul public comunitar
local de evidenţă a persoanelor unde căsătoria a fost încheiată pentru a se
face menţiunea pe actul de stare civilă, cât şi la R.N.N.R.M. pentru a se
opera înscriere.
În cazul în care nu există o opţiune a soţilor în privinţa unui regim
matrimonial convenţional, aplicarea de drept a regimului matrimonial legal
este consemnată în R.N.N.R.M. după ce o copie de pe actul de căsătorie este
comunicată de către ofiţerul de stare civilă.
Pe lângă înscrierea convenţiei matrimoniale, în R.N.N.R.M. se poate
înscrie orice act prin care aceasta se modifică, revocă sau anulează (potrivit
art. 2 şi art. 4 Normele metodologice privind organizarea şi funcţionarea
Registrului naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi procedura de
înscriere şi consultare a acestuia). În art. 7 din acelaşi act normativ este
prevăzută posibilitatea rectificării sau a anulării erorilor survenite la
înscrierea convenţiei matrimoniale şi, evident posibilitatea efectuării unei
noi înscrieri. În cadrul rubricii „Observaţii” se va face menţiunea existenţei
înscrieii anterioare, astfel că noul extras eliberat va cuprinde atât noua
înscriere cât şi menţiunea vechii înscrieri ori după caz menţiunea
rectificărilor efectuate. Rectificarea sau anularea unei înscrieri se face la
cererea notarului public, a camerei notarilor publici, a oricărei persoane
interesate sau din oficiu, pe baza dispoziţiei Comisiei de experţi în materie
notarială.
Potrivit art. 334 alin (5) NCC orice persoană, fără a fi ţinută să
justifice un interes, poate cerceta Registrul naţional notarial al regimurilor
matrimoniale şi poate solicita eliberarea de extrase certificate.

3.2. Formalităţi speciale de publicitate

Pe lângă publicitatea asigurată prin înscrierea pe actul de stare civilă
şi în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale sunt prevăzute în
acelaşi art. 334 NCC modalităţi speciale de publicitate având în vedere fie
calitatea pe care unul dintre soţi o are (aceea de comerciant), fie în funcţie de
felul bunurilor ce sunt prevăzute în convenţia matrimonială (bunuri imobile).
Primul tip de publicitate este asigurat prin înscrierea în Registrul comerţului,
iar cel de al doilea prin realizarea publicităţii imobiliare sub forma înscrierii
în cartea funciară.

3.2.1. Înscrierea în Registrul comerţului

Obligativitatea înscrierii în registrul comerţului a convenţiei
matrimoniale apare atât în alin. (4) al art. 334 NCC, potrivit căruia, în
funcţie de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor nota în cartea

28
funciară, se vor înscrie în registrul comerţului, precum şi în alte registre 44 de
publicitate prevăzute de lege, cât şi în legea specială nr. 26/1990 privitoare
la registrul comerţului. În art. 21 lit. d) din acest din urmă act normativ se
prevede că în registrul comerţului se vor înregistra menţiuni referitoare la
hotărârea de divorţ al comerciantului, precum şi cea de împărţire a bunurilor
comune pronunţate în cursul exercitării comerţului, pentru ca în următorul
articol să se dispună Comerciantul are obligaţia să solicite înregistrarea în
registrul comerţului a menţiunilor prevăzute la art. 21, în cel mult 15 zile de
la data actelor şi faptelor supuse obligaţiei de înregistrare. Înregistrarea
menţiunilor se poate face şi la cererea persoanelor interesate, în termen de
cel mult 30 de zile de la data când au cunoscut actul sau faptul supus
înregistrării.

3.2.1. Înscrierea în Cartea funciară

Aşa cum am văzut mai sus, art. 334 alin. (4) NCC prevede ca
modalitate specială de publicitate a convenţiei matrimoniale, înscrierea în
cartea funciară, în funcţie de natura bunurilor ce se regăsesc în cuprinsul
convenţiei. Evident acest text de lege este completat şi, în consecinţă va
trebui coroborat cu prevederile în materie de carte funciară.
În acest sens, potrivit art. 877 NCC drepturile reale imobiliare înscrise
în cartea funciară sunt drepturi tabulare. De asemenea, potrivit art. 885 alin.
(1) NCC drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se
dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în
cartea funciară pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.
Privitor la publicitatea acestor acte şi fapte ce justifică înscrierea, tot dreptul
comun este cel care prin art. 902 alin. (1) NCC prevede că acestea devin
opozabile terţelor persoane exclusiv prin notare, dacă nu se dovedeşte că au
fost cunoscute pe altă cale.

4. Sancţiunile aplicabile convenţiei matrimoniale

4.1. Nulitatea convenţiei matrimoniale

Sancţiunea care intervine pentru neîndeplinirea condiţiilor de

valabilitate în cadrul convenţiilor matrimoniale este nulitatea, sancţiune ce
este prevăzută în materia dreptului contractelor, în art. 1246 alin. (1) NCC

44
În dreptul francez, pe lângă notarea în registrul comerţului şi cartea funciară sunt prevăzute şi alte astfel
de registre în care, în funcţie de natura bunului ori de calitatea persoanelor care încheie convenţia, are loc
efectuarea demersurilor pentru asigurarea opozabilităţii faţă de terţi; în acest sens, a se vedea Fr. Terré, Ph.
Simler, op. cit., p. 175.

29
dispunându-se că orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de
lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii. Ca orice alt contract,
convenţia matrimonială poate fi sancţionată, în funcţie de cauzele care o
atrag, fie cu nulitatea absolută, fie cu nulitatea relativă.

4.1.1. Nulitatea absolută a convenţiei matrimoniale

Sancţiunea nulităţii absolute a convenţiei matrimoniale intervine în
momentul în care rezultă neîndoielnic din lege că prin neîndeplinirea
condiţiilor de validitate la încheierea sa, a fost adusă atingere unui interes
general. Aplicabilitatea sancţiunii nulităţii este expres prevăzută.
Din textele de lege de la nivelul noului Cod civil pot fi extrase ca fiind
cauze de nulitate absolută:
- lipsa consimţământului;
- prezenţa unor clauze ce aduc atingere dispoziţiilor legale privitoare la
regimul matrimonial ales;
- prezenţa unor clauze ce aduc atingere dispoziţiilor legale privitoare la
normele imperative în materia dreptului patrimonial al familiei
(regimul primar) ori la ordinea publică şi bunele moravuri;
- nerespectarea formei solemne în care se încheie convenţia
matrimonială.
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată,
oricând, atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie, precum şi din
oficiu de instanţă [potrivit art. 1247 alin. (2), (3) NCC]. În ceea ce priveşte
textul alin. (4) al aceluiaşi articol din NCC referitor la confirmarea nulităţii
absolute în cazurile expres prevăzute de lege, din analiza dispoziţiilor
privitoare la convenţia matrimonială, observăm că nu există o dispoziţie
expresă în acest sens, deci, considerăm că o astfel de confirmare a nulităţii
absolute nu este aplicabilă în această materie.
De asemnea, şi în doctrină45 s-a reţinut ca fiind imposibilă aplicarea
cauzelor speciale de acoperire a nulităţii absolute a căsătoriei în materia
convenţiei matrimoniale.

4.1.2. Nulitatea relativă a convenţiei matrimoniale

Art. 1252 NCC dispune că în cazurile în care natura nulităţii nu este
determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este
anulabil. Sunt considerate ca fiind cauze de nulitate relativă nesocotirea
dispoziţiilor legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, vicierea

45
D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 145; M. Avram, op. cit., p. 187.

30
consimţământului uneia dintre părţi, precum şi alte cazuri prevăzute de lege
(art. 1251 NCC).
Spre deosebire de nulitatea absolută, nulitatea relativă poate fi
invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală
încălcată, instanţa neputând invoca din oficiu [art. 1248 alin. (2), (3) NCC].
Prin excepţie, în cazul lipsei încuviinţării sau autorizării prevăzute de lege,
acţiunea poate fi introdusă de reprezentantul sau ocrotitorul legal al
minorului, precum şi de minor, dacă a împlinit vârsta matrimonială, dar nu
mai târziu de un an de la încheierea căsătoriei [potrivit art. 337 alin. (2) şi
alin. (3) NCC coroborate cu art. 46 alin. (1) NCC]. Acest termen de un an îl
considerăm ca fiind un termen de decădere, necesar pentru asigurarea
circuitului civil.
Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune, potrivit art.
1249 alin. (2) NCC, numai în termenul de prescripţie stabilite de lege. Chiar
dacă acest text de lege prevede ca, pe cale de excepţie, partea căreia i se cere
executarea convenţiei să poată opune oricând nulitatea relativă a convenţiei,
chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune în
anulare, considerăm că acest lucru este imposibil în cazul lipsei capacităţii şi
se aplică în materia viciilor de consimţământ, dată fiind existenţa termenului
de decădere de un an prevăzut în art. 337 alin. (3) NCC.
4.1.3. Efectele nulităţii
Potrivit art. 338 NCC în cazul în care convenţia matrimonilă este nulă
sau anulată, între soţi se aplică regimul comunităţii legale, fără a fi afectate
drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.
Trebuie subliniat că anularea sau constatarea nulităţii unei convenţii
matrimoniale nu atrage nulitatea căsătoriei, ci doar aplicarea de drept a
regimului comunităţii legale. Prin modificarea regimului matrimonial, vor fi
anulate acele acte ce au fost realizate în considerarea regimului matrimonial
şi având la bază existenţa convenţiei matrimoniale. Cu toate acestea,
anularea convenţiei matrimoniale nu atrage anularea acelor acte care au fost
valid încheiate şi în afara convenţiei matrimoniale.

4.2. Caducitatea convenţiei matrimoniale

Convenţia matrimonială fiind un accesoriu la căsătorie îşi produce

efecte doar de la momentul încheierii acesteia, dispunând asupra regimului
matrimonial ce va guverna relaţiile patrimoniale dintre soţi în cadrul acelei
căsătorii. În cazul în care căsătorie nu se mai încheie, nu se face aplicarea
regimului matrimonial, drept pentru care, nici convenţia matrimonială nu are
aplicabilitate, ea fiind caducă.

31
 Cu toate acestea, acele clauze din convenţie ce sunt stabilite în afara
configurării regimului matrimonial, subzistă şi vor fi aplicate ca atare.
Astfel, o clauză din convenţia matrimonială ce prevede realizarea unei
donaţii în vederea încheierii căsătoriei va fi caducă în cazul în care acea
căsătorie nu va fi încheiată, însă, o clauză din convenţia matrimonială prin
care se stabileşte filiaţia, nefiind prevăzută în considerarea aplicării
regimului matrimonial şi deci a căsătoriei, va rămâne validă.
Căsătoria lovită de o cauză de nulitate va fi considerată ca inexistentă,
dat fiind efectul retroactiv al nulităţii, iar convenţia matrimonială este
caducă, nefiind practic aplicată.

4.3. Inopozabilitatea convenţiei matrimoniale

Convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele

încheiate de aceştia cu unul dintre soţi, decât dacă au fost îndeplinite
formalităţile de publicitate, ori terţii au cunoscut-o pe altă cale [art. 335 alin.
(1) NCC].
Formalităţile de publicitate ce trebuie îndeplinite la încheierea
convenţiei matrimoniale, atât cele generale cât şi cele speciale, asigură
opozabilitatea convenţiei, în art. 334 alin. (1) dispunându-se expres că aceste
înscrieri în registre se fac cu scopul îndeplinirii formelor de opozabilitate.
Din textele de lege prezentate putem observa:
- în cazul lipsei formalităţilor de publicitate soţii pot fi conseideraţi de
terţi ca fiind căsătoriţi sub regulile regimului comunităţii legale;
- lipsa formalităţilor de publicitate poate fi invocată exclusiv de terţi, nu
şi de către unul dintre soţi faţă de celălalt ori de către soţi împotriva
terţilor;
- convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele
încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea
căsătoriei;
- chiar şi atunci când sunt îndeplinite formalităţile de publicitate,
convenţia matrimonială nu poate fi opusă creditorilor unuia dintre
soţi, cu privire la actele încheiate înainte de căsătorie; Astfel, gajul
general al creditorilor chirografari ai fiecăruia dintre soţi, pentru
creanţele născute înainte de căsătorie nu poate fi restrâns prin
convenţie matrimonială, ei fiind îndreptăţiţi să urmărească bunurile
soţului debitor, indiferent de natura pe care aceste bunuri o dobândesc
prin efectul convenţiei matrimoniale;46

46
M. Avram, L. Andrei, Instituţia familiei în NCC. Manual pentru SNG, Bucureşti, 2010, p. 149-150.

32
 - cu toate acestea, dacă terţii au cunoscut pe altă cale existenţa
convenţiei şi implicit a regimului matrimonial ales de soţi, nu se mai
pot prevala de necunoaşterea sa. Cu alte cuvinte, sancţiunea
inopozabilităţii convenţiei matrimoniale se aplică doar în favoarea
terţilor de bună credinţă.

4.4. Simulaţia convenţiei matrimoniale

În cazul în care printr-un act secret se alege un alt regim matrimonial
sau se modifică regimul matrimonial pentru care au fost îndeplinite
formalităţile de publicitate, fiind astfel cunoscut de terţi, acest act secret va
produce efecte exclusiv între soţi (potrivit art. 331 NCC). Ca şi în cazul
neîndeplinirii formalităţilor de publicitate, sancţiunea inopozabilităţii va fi
aplicată în favoarea terţilor de bună credinţă. Aşadar, dacă terţii au cunoscut
existenţa şi conţinutul actului secret, nu se pot prevala de efectele pe care
convenţia matrimonială astfel încheiată le-ar produce.
Această prevedere specială a simulaţiei în textul de lege al art. 331
NCC necesită a fi coroborat cu dispoziţiile generale în materie pe care le
regăsim în art. 1289-1292 NCC.

5. Efectele convenţiei matrimoniale

Efectele convenţiei matrimoniale cunosc două limite temporale ce

sunt extrem de bine conturate chiar din prevederile legale de la nivelul
noului Cod civil. Putem astfel vorbi despre un moment iniţial şi un moment
final:
- momentul de la care convenţia matrimonială începe să producă efecte
este fie data încheierii căsătoriei, în cazul în care convenţia a fost
semnată anterior, fie data stabilită de soţi ori data semnării convenţiei,
în cazul în care aceasta este încheiată pe parcursul căsătoriei [potrivit
art. 330, art. 313 alin. (1) NCC]; faţă de terţi convenţia matrimonială
va produce efecte de la momentul în care vor fi îndeplinite condiţiile
de publicitate cerute de lege [art. 313 alin. (2) NCC];
- momentul până la care convenţia matrimonială produce efecte este
strict legat de soarta regimului matrimonial pe care îl prescrie şi mai
mult decât atât, de însăşi soarta căsătoriei, faţă de care ambele au
repere temporare clar stabilite: astfel, dacă se constată nulitatea,
anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei, convenţia matrimonială
va înceta să producă efecte sau se va considera că nu a produs
niciodată, în funcţie de sancţiunea pe care căsătoria o suportă.

33
 Astfel, în cazul constatării nulităţii sau anulării căsătoriei, convenţia
matrimonială se va considera ca nefiind încheiată vreodată (efect ex tunc), în
timp ce odată cu desfacerea sau încetarea căsătoriei, când încetează şi
regimul matrimonial şi se pune problema lichidării acestuia efectele
convenţiei matrimoniale încetează (efect ex nunc).
Din cele enunţate mai sus putem observa că efectul specific al convenţiei
matrimoniale, ca negotium iuris, este chiar aplicarea regimului matrimonial
ales prin convenţie.
Ca instrumentum probationis, am observat efectul probator pe care
convenţia matrimonială îl are faţă de terţi privitor la regimul matrimonial
ales.

Capitolul III
Regimul matrimonial primar

Secţiunea 1. Noţiune introductive

1. Noţiune

Normele prevăzute la nivelul Noului Cod civil urmează sub anumite

aspecte soluțiile pe care le-a consacrat sistemul de drept francez, reafirmând
prin maniera de reglementare a regimurilor matrimoniale, principiile de care
acestea sunt guvernate în general, precum: egalitatea în drepturi între soți,
libertatea alegerii regimului matrimonial, principiul mutabilității regimului
matrimonial și principiul accesorialității regimului matrimonial în raport cu
căsătoria.
Regimurile matrimoniale reprezintă “harta patrimonială a oricărui
mariaj”47. Existenţa unei pluralități de regimuri matrimoniale impune, pentru
a asigura stabilitatea sistemului de drept național, reglementarea unui „statut
imperativ de bază”. Indiferent care ar fi regimul matrimonial concret
47
Philippe Malaurie, Laurent Aynés, op. cit., p. 1.

34
aplicabil soţilor şi indiferent de multitudinea de regimuri matrimoniale pe
care un anumit sistem de drept le poate constitui, există un set de reguli de
bază aplicabile în toate cazurile. Aceste reguli generale formează
„constituţia regimurilor matrimoniale”48, regimul matrimonial primar ce
reglementează, în cea mai mare parte a sa, drepturile și obligațiile soților de
la care nu se poate deroga, indiferent de regimul matrimonial ales de aceștia.
Acesta a mai fost denumit şi regimul primar imperativ, regim imperativ de
bază, regim primar.
Astfel, putem spune că regimul matrimonial primar reprezintă un
ansamblu de norme de aplicare imediată, esenţiale şi imperative ce
reglementează drepturile şi obligaţiile soţilor instituite indiferent de
regimul matrimonial aplicabil soţilor.
În doctrină, regimul matrimonial primar a mai fost definit ca „fiind
totalitatea normelor juridicecare reglementează raporturile stabilite între soţi
sau între unul sau ambii soţi, pe de o parte, şi terţe persoane, pe de altă parte,
raporturi ce au drept obiect bunuri existente în momentul încheierii
căsătoriei, dobândite pe parcursul acesteia, precum şi obligaţiile contractate
în legătură cu aceste bunuri sau în vederea îndeplinirii sarcinilor căsătoriei şi
care se aplică tuturor căsătoriilor indiferent de regimul matrimonial căruia îi
sunt supuşi soţii„49 ori ca “un corp de norme juridice aplicabile raporturilor
patrimoniale dintre soţi, precum şi raporturilor dintre soţi şi terţi, oricare ar fi
regimul matrimonial concret aplicabil în timpul căsătoriei” 50.
Trebuie să subliniem faptul că în acele sisteme de drept în care
relaţiile patrimoniale ale soţilor sunt reglementate printr-un regim
matrimonial unic – aşa cum a fost şi cazul sistemului nostrum de drept în
perioada în care relaţiile de familie erau reglementate prin Codul familiei de
la 1954 – acest regim care conţine norme imperative nu mai necesită
existenţa unui regim matrimonial primar, fiind el însuşi un regim de sine
stătător.

2. Caracterele juridice ale regimului matrimoniale primar

Din definiţiile de mai sus putem extrage caractere juridice ale

regimului matrimoniale primar, astfel:
- caracterul imperativ - normele juridice care-l reprezintă sunt
obligatorii şi de imediată aplicare, nelăsând loc modificării lor prin voinţa

48
André Colomer, Droit civil – Régimes matrimoniaux, 11e édition, Ed. Litec Juris Classeur, 2002, Paris, p.
34.
49
N.C. Aniţei, op.cit., p. 42.
50
M. Avram, L. Andrei, op. cit., p. 152;

35
soţilor. Orice derogare de natură convenţională de la regimul primar
imperativ este lovită de nulitatea absolută a clauzei;
- caracterul esenţial al normelor este redat prin obligativitatea
existenţei acestui tip de norme, indiferent de regimul ales de soţi, care nu va
face decât să completeze aceste reglementări de bază;
- aplicabilitatea imediată a normelor ce îl formează, încă de la
momentul încheierii căsătoriei, fără a mai fi necesară o altă formalitate ori
intervenţia soţilor.

3. Reglementare

Noul Cod civil introduce în sistemul nostru de drept pluralitatea

acestor regimuri și, implicit regimul matrimonial primar reglementat în
cadrul capitolului VI din titlul I al Cărţii a II-a „Despre familie”, capitol
deservit drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale soților (art. 312-338
NCC).
Necesitatea determinării reglementărilor ce formează acest regim este
dată de însăși dorința de cunoștere a regulilor ce stabilesc unde începe și
unde se termină interdependența soților în cadrul unui mariaj, și, de
asemenea, în ce situații fiecare dintre cei doi dispun de autonomie în
alegerile pe care le fac. Aceste drepturi şi obligaţii astfel încadrate pe două
paliere – interdependență și independență – nu fac decât să fundamenteze
scheletul pe care se dezvoltă întregul sistem al relaţiilor de familie.
Nu este ușor să găsești un punct de echilibru între constrângerile
inerente oricărei uniuni maritale și independența membrilor acesteia, mai
ales când raporturile trebuie normate cu respectarea principiilor libertății și
egalității. De aceea regimul matrimonial primar are în structura sa elemente
care atestă interdependenţa soţilor, concretizată în existenţa locuinţei de
familie (art. 321-324 NCC) şi a cheltuielilor căsătoriei (art. 325-328 NCC),
dar şi elemente de independenţă, redate de libertatea de a dispune în materie
bancară (art. 317 NCC) şi în materie mobiliară.
De asemenea, trebuie să luăm în considerare faptul că încheierea
căsătoriei dă naștere la două categorii de rapoturi juridice între soți, raporturi
de natură personală și raporturi de natură patrimonială. Faptul că soții
consimt liber la încheierea căsătoriei nu implică neapărat ca raporturile
juridice cărora le dă naștere actul încheiat să fie guvernate de același
principiu al libertății de voință. Statutul de presoană căsătorită implică
deopotrivă drepturi și obligații, cele mai multe prevăzute prin norme juridice
imperative. Libertatea de a consimți la încheierea căsătoriei trebuie înțeleasă
ca libertate deplină în ceea ce privește dobândirea acestui statut și nu ca

36
libertatea de a dispune cu pivire la conțintul și regimul juridic al raporturilor
care iau naștere prin încheierea căsătoriei. O interpretare atât de extinsă
poate fi periculoasă, afectând însăși stabilitatea și securitatea rapoturilor de
familie.51 Reflectarea interdependentei soţilor se regăseşte în reglementarea
dreptului fiecăruia dintre soţi la infornare cu privire la bunurile, veniturile şi
datoriile celuilalt precum şi a obligaţiei corelative 52 .

Secţiunea 2. Regimul matrimonial primar

în situaţia de „pace conjugală”

§1. Interdependenţa soţilor în relaţiile conjugale

Regimul matrimonial primar în situaţia de „pace conjugală” cuprinde

regulile ce reglementează raporturile patrimoniale de dreptul familiei în
situaţia în care relaţiile personale dintre soţi conferă posibilitatea dezvoltării
şi desfăşurării normale şi a relaţiilor patrimoniale, fără intervenţia unor
factori perturbatori: separaţie în fapt, etc.
Pentru ca mariajul să fie consolidat și drepturile și obligațiile celor doi
soți să fie echitabil repartizate, legea reglementează imperativ contribuția
soților la cheltuielile căsătoriei (art. 325-328 NCC), iar în scopul protejării
căminului familial, tot legea impune reguli stricte referitoare la locuința de
familie (art. 321-324 NCC).
Toate aceste dispoziţii prevăzute în cadrul regimului matrimonial
primar nu fac decât să asigure coeziunea soţilor în cadrul familiei, indiferent
dacă aceştia au optat pentru un regim matrimonial de comunitate ori de
separaţie.

51
M. Soreață, Particularități privind drepturile soților asupra bunurilor comune potrivit Proiectului de
Cod civil, Revista de Științe Juridice, nr. 1,2/2005, Ed. Universul Juridic, București, 2005, p. 73..
52
C. M. Crăciunescu, Dreptul de dispozitie al sotilor asupra bunurilor ce le aparţin, în diferite regimuri
matrimoniale , Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 102.

37
 Prin aceste dispoziţii legiuitorul a încercat să limiteze şi mai mult să
elimine posibilitatea soţilor de a opta pentru un regim matrimonial extremist,
fie el cel al comunităţii universale de bunuri ori cel al separaţiei totale de
bunuri.

2. Locuința familiei

2.1. Noţiunea de locuinţă a familie

Importanța locuinței pentru familie nu mai trebuie demonstrată. În

literatura franceză de specialitate se consideră că locuința este o prelungire a
ființei umane53.
Protecția locuinței familiei înseamnă de cele mai multe ori însăşi
protecția familiei, deoarece ceea ce uneşte familia este o viața comună,
privită ca un tot unitar, iar cel mai bun mod de a o proteja este acela de a
apăra ceea ce o uneşte54. În plus, locuința familiei este de cele mai multe ori
singurul bun din proprietatea membrilor acesteia, ceea ce înseamnă că
trebuie evitată posibilitatea, mult prea uşoară, ca aceasta să ajungă în posesia
creditorilor. Tocmai în acest scop, legiuitorul reglementează o suită de
articole în cadrul Noului Cod civil ce asigură protecție spațiului în care
familia își duce existența, conferind în această manieră, o deosebită
importanță căminului.
Astfel, noțiunea de locuinţă a familiei este definită în art. 321 alin. 1
NCC ca fiind „locuința comună a soților, sau, în lipsă, locuința soțului la
care se află copiii.”
Prin „locuinţa familiei” se înţelege imobilul în care familia îşi duce
existența în mod efectiv, adică reşedinţa principală 55. Această menţiune este
extrem de importantă pentru că există cazuri în care noţiunea de locuinţă a
familiei nu se suprapune cu cea de domiciliu al soţilor, soţii putând avea
domicilii separate, dar şi o locuinţă comună. Astfel, în acest caz interesează
imobilul unde soţii convieţuiesc efectiv, deoarece aceasta este locuinţa ce
cunoaşte un regim juridic special, fiind protejată tocmai pentru a ocroti
familia şi coeziunea acesteia. Putem observa că noţiunea este de fapt, şi nu
de drept cum este spre exemplu domiciliul.

2.2. Natura juridică a locuinţei familiei

53
André Colomer, op. cit., p. 38.
54
J. Carbonnier, Flexible droit, Ed. Thémis, Paris, 1991, p. 248.
8 C. M. Craciunescu, op. cit., p. 102.
55
R. Cabrillac, Droit civil, Les régimes matrimoniaux, 6eme édition, Ed. Montchrestien, 2007, Paris, p. 39.

38
 Potrivit art. 308 NCC, soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce
priveşte căsătoria. Instituirea principiului codeciziei soţilor şi plasarea
regulilor privitoare la locuinţa de familie în cadrul reglementărilor privitoare
la regimul primar, ne îndreptăţesc să considerăm că şi locuinţa familiei este
aleasă sau schimbată tot prin acordul soţilor regulile care formează regimul
juridic al acesteia prevalând faţă de regimul matrimonial ales de soţi.
Observând modalitatea în care locuinţa familiei este prezentată în
cadrul regimului primar trebuie să avem în vedere, pe de o parte, un element
obiectiv concretizat în imobilul de locuit, iar pe de altă parte, un element
subiectiv, voluntar, reprezentat de voinţa soţilor de a afecta acel imobil
ducerii în comun a vieţii de familie.
În ceea ce priveşte elementul obiectiv, adică imobilul afectat familiei,
nu interesează în stabilirea sa ca locuinţă a familiei care este natura dreptului
ce poartă asupra sa şi nici dacă acesta aparţine unuia sau ambilor soţi. De
asemenea, nu interesează regimul matrimonial aplicabil soţilor, întrucât
prevederile referitoare la locuinţa familiei fac parte din setul de norme ce
formează regimul matrimonial primar.
Cel de al doilea element se referă la voinţa soţilor. Aceasta este
determinantă în stabilirea locuinţei deoarece „vocaţia familială” 56 conferintă
prin acordul soţilor este cea care face diferenţa dintre imobilul deferit acestui
scop şi alte imobile ale soţilor. Trebuie menţionat că, locuinţa familiei poate
fi orice aşezământ pe care soţii înţeleg să îl afecteze „ducerii vieţii de familie
în acel loc”57. Astfel s-a considerat58 a fi locuinţă de familie şi rulota sau
modulul care este destinat convieţuirii soţilor şi pe care aceştia au înţeles să
îl considere în acest sens. De altfel, nici textul de lege [art. 321 alin. (1)
NCC] nu diferenţiază protecţia acordată locuinţei de familie în funcţie de
natura juridică a acesteia. Astfel, în temeiul principiului ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus locuinţa familiei poate rezulta dintr-
un drept de proprietate, abitaţie, drept de creanţă în baza unui contract de
închiriere etc.
În situația în care soții nu locuiesc împreună, fie că au locuințe
separate ori sunt separați în fapt, rolul de locuință a familiei este îndeplinit
de imobilul unde locuiește soțul la care se află copiii soților. În practică pot
apărea dificultăți în determinarea locuinței de familie în momentul în care:
nu există copii minori sau fiecare dintre cei doi soți are în îngrijire copii
56
E. Florian, Dreptul familiei în reglementarea NCC, ediţia a 4-a, Ed. CH Beck, 2011, Bucureşti, p. 90.
57
P. Vasilescu, op. cit. p. 39.
58
V.G. Champenois, La notion de logement familial: logement familial et communauté de vie, (coord. M-
Barré-Pépin, C. Coutant-Lapalus), Logement et familles: des droit en question, Dalloz, 2005, Paris, p. 164-
165.

39
minori în număr egal; în urma separației în fapt fiecare dintre soți își
schimbă locuința. În acest din urmă caz, există posibilitatea ca locuința
familiei să nu subziste situației date, întrucât se consideră că însăși rațiunea
protecției acesteia nu mai există. 59 Astfel, imobilul stabilit de comun acord
de către soți ca fiind locuință de familie poate pierde protecția juridică
specială conferită de lege aplicându-se normele generale stabilite în regimul
matrimonial ales de soți.
În cazul separaţiei de fapt a soţilor în familiile în care nu există copii
minori, se încearcă protejarea consortului abandonat, însă rămâne în sarcina
instanței să consilieze şi să obţină acordul între părţi.
În cazul locuinţei de serviciu devenită locuinţă de familie, soţul
proprietar nu trebuie să ceară consimţământul celuilalt soț în momentul
depunerii demisiei, chiar dacă acest fapt are ca finalitate pierderea acesteia.
Această concluzie se întemeiază pe art. 327 NCC potrivit căruia fiecare
dintre soţi are libertatea de a-şi exercita profesia, acest principiu fiind
consacrat tot în cadrul regulilor regimului matrimonial primar, deci prin
norme imperative.
În cazul locuinţei deţinută în temeiul unui contract de închiriere
articolul 323 alin. (1) NCC dispune că fiecare soţ are un drept locativ
propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului de
închiriere. Acest articol vizează numai clădirile folosite exclusiv ca locuinţe,
care nu se află în proprietatea unuia dintre soţi.
Drepturile locative proprii ale fiecăruia dintre membrii familiei 60 au
fost afirmate şi de doctrină în temeiul reglementărilor anterioare intrării în
vigoare a noului Cod civil. Astfel, în temeiul art. 15 din Legea nr. 5/1973 se
dispunea că locuinţa „se atribuie în folosinţa titularului contractului de
închiriere şi membrilor familiei sale, care vor fi prevăzuţi nominal în
contractul de închiriere” doctrina constatând că „prin efectul contractului
încheiat, membrii familiei dobândesc calitatea de locatari, având drepturi
locative proprii”61.
În prezent, observăm că textul art. 323 NCC stabileşte un drept locativ
propriu pentru fiecare dintre soţi, nu şi pentru ceilalţi membrii ai familiei.
Dat fiind că art. 496 NCC stabileşte că locuinţa copilului minor este la
părinţii săi, înţelegem că şi acestuia îi este atribuit un drept locativ derivat
59
F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole,
comentariu art. 321 realizat de C. Nicolescu, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 333.
60
Tribunalul Suprem, Decizia de îndrumare nr. 5/1975 completează sensul noţiunii de familie, determinat
de art. 15 din Legea nr. 5/1973 (soţii şi copiii lor, precum şi părinţii soţilor întreţinuţi de aceştia), ca
incluzând copiii minori şi pe cei majori, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie precum şi pe cei
încredinţaţi spre creştere şi educare potrivit normelor legale privind regimul ocrotirii unor categorii de
minori.
61
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 81.

40
din cel al titularului de contract. Nu putem extinde aceste efecte şi asupra
altor persoane care locuiesc cu soţii ori asupra copiilor majori care, nefiind
înscrişi în contractul de închiriere, nu beneficiază de niciun drept locativ,
deoarece contractul de închiriere este unul intuitu personae, iar efectele sale
se exercită fie în temeiul legii (producând efecte faţă de persoanele
contractante şi soţul chiriaşului), fie prin efectul voinţei exprese manifestate
de părţi în acest sens (înscrierea în contractul de închiriere a anumitor
persoane).
Caracterul excepţional al articolului 323 NCC constă în faptul că el
atribuie cotitularitate contractului de închiriere, referitor la domiciliul
conjugal, chiar când acesta a fost încheiat înaintea căsătoriei 62, sub condiţia
notificării încheierii către locator, pentru ca acesta să nu se opună înscrierii
în cartea funciară a destinaţiei de locuinţă a familiei pentru respectivul
imobil. În cazul în care contractul de închiriere este încheiat în timpul
căsătoriei, de ambii soţi, aceste probleme nu mai intervin.
Efectele pe care le produce existenţa dreptului locativ propriu al
fiecăruia dintre soţi rezidă în răspunderea ambilor (divizibilă sau indivizibilă
în funcţie de natura obligaţiei) pentru executarea obligaţiilor asumate prin
contract.
La desfacerea căsătoriei, acest drept poate fi atribuit în considerarea
intereselor sociale și familiale în cauză, de către instanţa sesizată, unuia
dintre soţi, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii şi ţinând
seama de interesul superior al copiilor minori şi de culpa în desfacerea
căsătoriei, sub rezerva drepturilor de recompensă sau indemnizării celuilalt
soţ.
Aceste reguli ne sunt fixate de către art. 324 alin. (1) NCC care
prevede o serie de posibilităţi privitoare la atribuirea beneficiului
contractului de închiriere, stabilind şi ordinea în care aceasta se realizează.
Astfel, legiuitorul prevede într-o primă teză atribuirea în natură a folosinţei
locuinţei pentru ambii soţi, în cazul în care acest lucru este posibil. În
imposibilitatea coabitării, beneficiul contractului poate fi atribuit unuia
dintre soţi cu respectarea în ordinea stabilită de legiuitor a principiului
interesului superior al copiilor minori, avându-se în vedere culpa în
desfacerea căsătoriei, dar şi posibilităţile locative ale fiecăruia dintre soţi.
Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este
dator să plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor
de instalare într-o altă locuinţă. De la această regulă instituită de art. 324
alin. (2) NCC, face excepţie cazul în care divorţul a fost pronunţat din culpa
exclusivă a celui din urmă. În cazul în care există bunuri comune,
62
C. M. Craciunescu, Regimuri matrimoniale, op. cit., p. 26.

41
indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soţului căruia i
s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.
Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea
locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârrea
judecătorească a rămas definitivă.
Creiteriile şi ordinea de atribuire, precum şi indemnizaţia de instalare
într-o nouă locuinţă se aplică şi în cazul în care bunul este proprietatea
comună a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând
efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, aşa cum de
altfel ne indică textul de lege al art. 324 alin. (4) NCC.
Notarea în cartea funciară a locuinței de familie nu reprezintă o
condiție de valabilitate în stabilirea locuinței, deoarece am văzut că simpla
afectațiune a imobilului în scopul conviețuirii soților este suficientă pentru a
determina regimul juridic special aplicabil. Cu toatea acestea, pentru
asigurarea opozabilității față de terți, art. 321 alin. (2) NCC reglementează
cerința notării în cartea funciară a unui imobil destinat vieții de familie.
Astfel, oricare dintre soți poate cere, în condițiile legi, notarea în cartea
funciară a unui imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul
acesteia. Importanța asigurării publicității afectațiunii pe care o are locuința
este dată de relativa indisponibilizare a acestui imobil, aspect pe care terții
trebuie să îl cunoască.

1.3. Regimul juridic al locuinţei familiei

Locuinţa de familie cunoaşte un regim juridic specific şi special redat

de unicitatea şi de exclusivitatea ce o caraterizează. Aceste două caractere
sunt conferite de posibilitatea soţilor de a avea o singură locuinţă de familie,
chiar dacă au mai multe imobile în posesie sau în proprietate. De asemenea,
dacă soţii au un domiciliu şi mai multe reşedinţe, locuinţa familiei va fi la
reşedinţa principală, adică acolo unde soţii şi respectiv copii acestora trăiesc
şi locuiesc efectiv. Cu toate acestea, nu înseamnă că soţii nu îşi pot schimba
locuinţa stabilită iniţial ca fiind a familiei.
Dispoziţiile art. 322 alin. (1) NCC limitează posibilitatea unuia dintre
soţi de a dispune de drepturile asupra locuinţei sau de a încheia acte prin
care să afecteze folosinţa acesteia, fără consimţământul celuilalt soţ, chiar
dacă este proprietar exclusiv. S-a considerat63 că prin aceste dispoziţii, în
ideea protejării locuinţei de familie, sunt afectate atât drepturi reale (drepturi
reale, uzufruct, de abitație) cât și cele personale (dreptul de creanță în baz
63
Annie Lamboley, Marie-Hélène Laurens-Lamboley, Droit des régimes matrimoniaux, 4eme édition, Ed.
Litec Juris Classeur, Paris, 2006, p. 25.

42
unui contract de închiriere) ale soțului proprietar, legea impunând o oarecare
congestionare a acestora. Ca o consecinţă a acestor dispoziţii legale
imperative, soţul proprietar al locuinţei ce constituie domiciliul conjugal
renunţă, prin simplul fapt al acestei afectări, la o parte din prerogativele sale,
el neputând înstrăina acest bun fără consimţământul consortului său, deşi, în
principiu, fiecare soţ este liber să dispună de bunurile personale. Sunt de
altfel interzise toate actele de dispoziţie, provenite din partea unuia dintre
soți și permise de regimul matrimonial ales de aceștia, ce riscă a obliga soţii
să părăsească imobilul ce constituie locuinţa de familie (vânzare, donaţie,
licitaţie, schimb, dar și ipotecă, renunţarea la un drept sau chiar rezilierea
contractului de asigurare pentru locuinţă).
Cu toate acestea, limitările nu sunt absolute, în sensul că locuința
familiei nu devine un bun scos din circuitul civil. Astfel, testamentul soțului
proprietar exclusiv privitor la locuința familiei este valabil încheiat, deoarece
considerăm alături de alți autori 64 din doctrină că o interpretare extensivă nu
este posibilă deoarece limitările ar putea aduce o restrângere nepermisă a
dreptului de proprietate. În cazul în care locuința este urmărită de creditorii
soțului proprietar, trebuie să distingem după cum aceștia sunt de bună-
credință sau nu. Un act încheiat de către soțul proprietar cu un terț de bună-
credință poate avea ca rezultat posibilitatea ca locuința familiei să fie
urmărută, dat fiind faptul că legea interzice dispoziția nu actele prin care
unul dintre soți se obligă.65
Această protecție instituită asupra locuinței familiei se prelungește și
asupra mobilelor din locuința de familie, fie că sunt bunuri ce mobilează ori
decorează locuința [potrivit art. 322 alin. (2) NCC]. În acest sens, niciunul
dintre soți nu poate deplasa din locuință și nu poate dispune de acestea fără
consimțământul scris al celuilalt soț. Textul de lege asigură protecţia acelor
bunuri mobile care se află în locuinţa familiei la momentul încheierii actului
juridic cu terţul, în acest sens fiind prevăzute expres de legiuitor cele două
posibilităţi pe care le are unul dintre soţi în realizarea unui astfel de act.
Astfel, sunt avute în vedere atât deplasarea cât şi actul de dispoziţie,
primul dintre aceste acte fiind făcut tocmai în realizarea celui dintâi, din
dorinţa unei eludări a imposibilităţii de a dispune de bunurile mobile din
locuinţa familiei.
Avem în vedere că regulile ce se stabilesc privitor la bunurile ce
mobilează şi decorează locuinţa familiei sunt de aceeaşi natură cu cele ce
protejează însăşi locuinţa, având prevalenţă faţă de măsurile instituite de
regimul matrimonial ales de soţi.
64
Cristina C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 66.
65
Idem, p. 66-67.

43
 Consimţământul soţilor cerut în reglementarea art. 322 alin. (1) şi (2)
NCC trebuie să îmbrace forma scrisă şi va îmbrăca forma cerută de lege
pentru fiacare tip de act încheiat. Astfel, în cazul în care locuinţa familiei
reprezintă proprietatea ambilor soţi, soţul coproprietar care nu participă la
încheierea actului de înstrăinare sau de grevare îşi va exprima
consimţământul cu privire la exercitarea unui drept propriu, acesta având
valoarea unui mandat convenţional între soţi. În cazul în care locuinţa
familiei este proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi, consimţământul
celuilalt soţ va avea valoarea unui acord, a unei lipse de opoziţii la
încheierea actului, fără a deveni parte în contract.
Privitor la forma de exprimare a consimţământului, legea ne indică
forma scrisă fie ad validitatem, fie ad probationem, în funcţie de tipul
bunului care face obiectul contractului la încheierea căruia se va da
consimţământul.66 Astfel, în caul unui imobil locuinţă a familiei, art. 1244
NCC prevede sub sancţiunea nulităţii absolute forma autentică a
convenţiilor care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi
înscrise în cartea funciară. În cazul încheierii unei convenţii ce are ca obiect
bunuri ce mobilează sau decorează locuinţa familiei, consimţământul trebuie
exprimat tot în formă scrisă, însă poate fi şi un act sub semnătură privată,
şegea instituind în acest caz numai condiţia ad probationem.
Potrivit art. 322 alin. (3) NCC în cazul în care acest consimțământ este
refuzat nejustificat de un motiv legitim, celălalt soț poate sesiza instanța de
tutelă pentru a autoriza încheierea actului. După cum putem observa, textul
de lege nu prevede expres criteriile pe care instanţa trebuie să le aibă în
vedere în momentul în care stabileşte dacă refuzul este legitim sau nu, dar
considerăm că se vor avea în vedere cu precădere principiile ce stau la baza
raporturilor de familie, principiul interesului familiei, principiul egalităţii
între soţi şi al interesului superior al copilului.

1.4. Sancţiunea

Potrivit art. 322 alin. (4) NCC, sancţiunea pentru nerespectarea

cerinţei privitoare la consimţământul soţilor la încheierea actelor de
dispoziţie ce au ca obiect locuinţa familiei sau obiectele ce o decorează sau o
mobilează este nulitatea relativă.
Anulabilitatea actului poate fi invocată numai de soţul al cărui
consimţământ nu a fost dat pentru actul juridic încheiat de celălalt. Termenul
este unul special, de un an şi curge de la data la care acesta a luat
66
C. M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Protecţia legală a locuinţei familiei şi a bunurilor care o mobilează sau
decorează, Pandectele Române nr. 1/2012, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2012, pp. 29-40.

44
cunoştinţă despre încheierea actului fără consimţământul său, dar nu mai
târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial. Doctrina juridică a
interpretat sintagma de „încetare a regimului matrimonial” ca „referindu-se
generic la încetarea aplicării tuturor regulilor regimurilor matrimoniale din
cauza desfacerii, a constatării nulităţii sau anulării ori a încetării
căsătoriei”67, excluzând ipoteza modificării regimului matrimonial. Printr-o
decizie din 2010, Curtea de Casaţie franceză a statuat că în situaţia în care la
data cererii în anulare imobilul ce face obiectul actului juridic atacat nu mai
serveşte ca locuinţă a familiei, demersul reclamantului este lipsit de interes. 68
Dat fiind faptul că sancţiunea este nulitatea relativă, în literatura
juridică69 s-a consacrat posibilitatea acoperirii prin confirmare expresă sau
tacită a actului de către soţul al cărui consimţământ a fost nesocotit.
Art. 322 alin. (5) NCC consacră sistemul cunoaşterii subiective,
dispunând că în lipsa notării locuinţei în cartea funciară, soţul care nu şi-a
dat consimţământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese
de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe
altă cale, calitatea de locuinţă a familiei.

3. Cheltuielile căsătoriei

2.1. Noţiune de cheltuieli ale căsătoriei

Cel de al doilea element, alături de locuinţa familiei, care contribuie la

asigurarea coeziunii şi a interdependenţei soţilor în desfăşurarea raporturilor
patrimoniale în cadrul familial este reprezentat de cheltuielile căsătoriei.
Articolul 325 Noul Cod civil reglementează obligația de sprijin
material reciproc. Astfel, stabilește că, dacă nu s-a prevăzut altfel prin
convenţie matrimonială, cheltuielile căsătoriei vor fi suportate de către soţi
în funcţie de posibilităţile fiecăruia, fiind sancționată cu nulitatea orice
convenţie prin care se atribuie suportarea integrală a cheltuielilor de unul
dintre soţi.
Aşa cum este normal cheltuielile căsătoriei privesc soţii, acestea
nefiind aplicabile cuplurilor ce trăiesc în concubinaj și nici în cazul

67
E. Florian, Protecţia locuinţei familiei pe durata căsătoriei în reglementarea noului Cod civil, Pandectele
Române nr. 7/2011, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2011, pp. 52-61.
68
Cass. 1er civile, 3 mars 2010, no. 08-13500, Idem, p. 61.
69
F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole,
op. cit., p. 339.

45
căsătoriei simulate70. Trebuie admis că aceste cheltuieli nu încetează nici în
cazul separaţiei în fapt71, deşi au existat autori care au militat pentru soluţia
contrară întrucât au considerat cheltuielile căsătoriei ca fiind legate de
convieţuirea soţilor72.
Pentru o mai bună imagine de ansamblu asupra obligațiilor, în genere,
din cadrul familiei, considerăm necesar a fi făcută diferența între cheltuielile
căsătoriei reglementate de art. 325 alin. (2) NCC și obligația de sprijin
material reciproc reglementată de art. 325 alin. (1) NCC (în dreptul francez,
obligații menajere). Aceasta din urmă cuprinde cheltuielile strict necesare
menajului, fără a le include pe cele necesare întreţinerii şi educaţiei copiilor,
în timp ce în categoria cheltuielilor căsătoriei pot fi introduse şi primele de
asigurare a locuinţei73, cheltuielile cu întreţinerea și amenajarea acesteia şi
chiar cheltuieli pentru întreţinerea unei reşedinţe secundare 74 cu condiţia ca
acestea să nu depăşească nivelul de trai al familiei, cu alte cuinte, să nu fie
exagerate în comparaţie cu posibilităţile reale de existenţă ale familiei în
cauză. Sunt excluse aşadar cheltuielile voluptorii. Observăm că această
categorie a cheltuielilor căsătoriei este cea mai complexă obligaţie
patrimonială între soţi.
Se impune a se face diferenţa şi între cheltuielile căsătoriei şi
obligaţia morală de întreţinere între soţi. Aceasta din urmă, reglementată de
art. 516 alin. (1) NCC, conferă soțului aflat în nevoie – neavând putința unui
câștig, din cauza incapacitãții de a munci – dreptul la întreținere din partea
celuilalt soț.

2.2. Conţinutul obligaţiei de contribuţie la cheltuielile căsătoriei

Cheltuielile sau sarcinile căsătoriei se apreciază în mod concret, de la

situaţie la situaţie, având drept criterii nivelul de viaţă al soţilor, posibilităţile
lor materiale concrete, nevoile specifice pe care fiecare cuplu le are etc.
Constatăm astfel că această obligaţie are un conţinut variabil, destul de
dificil de stabilit în multe situaţii. În doctrină s-a arătat că „o cheltuială este
considerată a fi comună şi în interesul menajului, indiferent dacă este
angajată doar de un singur soţ, dacă in concreto este utilă şi necesară ducerii
vieţii de cuplu a soţilor, după cum cheltuiala nu trebuie să fie excesivă în
70
Rémy Cabrillac, op. cit., p. 32.
71
Civ. 2, 22 janv. 1975, D. 1975, 590, note Y. Chartier; Versailles, 11 juin 1980, D. 1984, 517, note C.
Philippe.
72
Champenois, Les regimes matrimoniaux, 2e edition, Ed. Armand Colin, 2001, Paris, p. 214.
73
Civ. 1, 1er mars 1972, JCP 1973, II, 17311, note J.D.; D. 1973, 57, note A. Besson (assurance
responsabilite).
74
Civ. 1, 20 mai 1981, B. no 176 :acquisition d’une residence secondaire (ad. Approuvant cette solution :
G. Pignarre, La residence secondaire dans le droit de la famille, ASERJ, 1991, 24, no.5).

46
raport cu posibilităţile pecuniare obişnuite ale acestora” 75. De altfel şi în
jurisprudenţă s-au consacrat elemente componente ale acestei obligaţii „fac
parte din această categorie de obligaţii cheltuielile soţilor cu întreţinerea şi
repararea imobilului care constituie locuinţa conjugală, plata chiriei,
cheltuieli legate de plata alimentelor, achiziţionarea mobilierului şi a
ustensilelor casnice, cele efectuate în scopul pregătirii profesionale a unuia
dintre soţi”76.
Stabilirea cotelor de contribuţie la aceste cheltuieli se poate face în
convenţia matrimonială, legea lăsând la latitudinea părţilor stabilirea
proporţiilor, însă interzice categoric clauzele ce ar putea dispensa pe vreunul
din soţi de această obligaţie (art. 325 alin. 3 NCC). Aşadar, legea instituie
între soţi o solidaritate pasivă determinată de asumarea obligaţiilor rezultate
de viaţa în cadrul familial. Această solidaritate este angajată, indiferent de
regimul matrimonial ales de soţi, chiar dacă excepţional legiuitorul prevede
posibilitatea acestora de a stabili cotele de contribuţie. Este reglementată, aşa
cum am văzut, şi limita acestei excepţii, în sensul că obligaţia nu poate
reveni exclusiv în seama unui dintre soţi, dispoziţiile imperative ale
regimului primar fiind prezente şi de această dată. Solidaritatea subzistă şi în
cazul în care oricare dintre soţi contractează singur aceste obligaţii, însă cu
respectarea interesului familiei şi fără a depăşi nivelul obişnuit al vieţii de
familie în cazul concret.
În situaţia în care soţii nu se înţeleg în ceea ce priveşte cota de
contribuţie, judecătorul este cel care stabileşte aceste obligaţii, la cererea
unuia dintre soţi, avându-se în vedere realităţile zilnice și rata inflației. În
dreptul francez, jurisprudenţa77 a statuat că poate fi menţinută suma fixată
iniţial pentru soţul ce cu rea credinţă s-a pus în imposibilitatea de a achita
cheltuielile căsătoriei, tocmai în vederea limitării posibilităților de sustragere
a soților de la îndeplinirea obligațiilor ce le incumbă.
Modalităţile de contribuire ale fiecăruia dintre soţi sunt determinate de
felul în care îşi gestionează propriile resurse, fiecare dintre ei putând plătii
printr-o sumă de bani cota parte din remuneraţia lunară, capitalul acestora,
punerea la dispoziţie a unei locuinţe sau orice întreprindere a unuia dintre
soţi în vederea acoperirii nevoilor căsătoriei.
Dat fiind faptul că nu a fost definită noţiunea de „mijloace”, s-a
apreciat78 că trebuie avute în vedere toate mijloacele materiale ale oricăruia
dintre soţi, fiind incluse câştigul din muncă, fructele bunurilor proprii,
75
P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale, op. cit., p. 41.
76
Dec. civ. nr. 2297/26 sept. 2002, CA Timişoara, în D. Tiţian, A. Constantin, M. Cîrstea, Codul familiei
adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 40.
77
Civ. 1, 12 dec. 1978, B. no 383; Civ. 1, 19 nov. 1996, JCP 1997, I, 4047, obs. G.Wiederkehr, Dr. fam.
1997, no. 55, obs. H. Lecuyer.

47
veniturile obţinute din alte surse precum dividende, drepturi de proprietate
intelectuală etc.

2.3. Munca în gospodărie

Potrivit art. 326 NCC – ca de altfel și vechile reglementări regăsite la

nivelul Codului familiei – dispune că munca oricăruia dintre soţi în
gospodărie și pentru creşterea copiilor, reprezintă, în acest sens, o contribuţie
la cheltuielile căsătoriei. Observăm că, pentru o mai bună aplicare a
principiului egalității în drepturi, legiutorul a modificat sintagma “munca
femeii în gospodărie” cu “munca oricăruia dintre soți în gospodărie”. Astfel,
oricare dintre soţi poate exercita liber o profesie contribuind astfel la
cheltuielile căsătoriei, la fel cum oricare dintre ei poate contribui la aceste
cheltuieli prin munca efectuată în gospodărie.
Prin reglementarea acestor dispoziţii în cadrul regimului primar, prin
norme imperative, de ordine publică, ne este redată imposibilitatea de a
exclude această contribuţie, indiferent de regimul matrimonial ales de soţi.
De altfel, şi în reglementarea Codului familiei, munca în gospodărie a unuia
dintre soţi şi pentru creşterea copiilor era considerată ca fiind o modalitate
de contribuţie indirectă la sporirea bunurilor comune 79, dată fiind prevederea
unică a regimului comunităţii de bunuri.

2.4. Dreptul la compensaţie

Noul Cod civil reglementează cu titlul de noutate în materia

raporturilor patrimoniale de familie dreptul la compensaţie, instituţie
preluată din dreptul francez şi care a produs efecte nebănuite în restabilirea
situaţiei patrimoniale a soţilor, atunci când ajutorul oferit în timpul căsătoriei
de către unul dintre soţi în vederea desfăşurării activităţii profesionale a
celuilalt soţ, a devenit un excedent faţă de normala contribuţie la cheltuielile
căsătoriei ori la obligaţia de sprijin material reciproc.
Astfel, art. 328 NCC dispune că participarea efectivă a unuia dintre
soți la activitatea profesională a celuilalt soţ, în măsura îmbogăţirii acestuia
din urmă, îi conferă primului dreptul de a obţine o compensaţie, dacă
participarea sa a depăşit limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei
de a contribui la cheltuielile căsătoriei.

78
F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole,
op. cit., p. 346.
79
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, op. cit., p. 59.

48
 Jurisprudența franceză80 s-a dovedit unitară în acest sens, de-a lungul
timpului. Astfel, stăruința instanțelor în această materie se regăsește și în
bine cunoscuta hotărâre luată în cazul Yvonnei Printemps ce avea ca obiect
plata indemnizației pe care aceasta trebuia să o primească după rolul deținut
în piesele lui Sacha Guitry, în care nu a fost remunerată ci doar susţinea
activitatea profesională a soţului său, şi care i-au adus acestuia din urmă o
îmbogăţire.
Putem observa că dreptul la compensaţie reprezintă o aplicaţie a
principiului îmbogăţirii fără justă cauză, precum şi a principiului egalităţii
dintre sexe în exercitarea profesiei şi în dispunerea liberă a veniturilor din
profesie.
Din textul de lege ce reglementează acest drept putem observa
condiţiile în care acesta se realizează 81, dar şi anumite ipostaze care nu
îndreptăţesc la prestaţie compensatorie, cum ar fi:
- dacă activitatea întreprinsă de unul dintre soţi reprezintă doar
îndeplinirea obligaţiei de sprijin material reciproc şi de contribuire la
cheltuielile căsătoriei;
- dacă unul dintre soţi nu exercită aceste activităţi prin contribuţia la
activitatea profesională a celuilalt;
- dacă această contribuţie nu conduce la îmbogăţirea celuilalt soţ;
- dacă între soţi s-a încheiat un contract de muncă, ce îi conferă soţului
drept la remuneraţie.

2.5. Efectele obligaţiei de contribuţie la cheltuielile căsătoriei

Executarea obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei are un

caracter succesiv şi permanent.82 Ea are caracter subsidiar căsătoriei,
reprezentând un efect al acesteia şi aplicându-se pe toată durata ei, implicit
în cazul în care soţii sunt despărţiţi în fapt sau sunt „inclusiv în timpul
procesului de divorţ”83, până la hotărârea definitivă.
În ceea ce priveşte nerespectarea obligaţiilor de sprijin material sau
de contribuţie la cheltuielile căsătoriei, noul Cod civil nu reglementează o
anume sancţiune în cazul neîndeplinirii acestora. Cu toate acestea, în
condiţiile legii, sustragerea de la îndeplinirea acestor obligaţii poate constitui

80
Prima decizie în acest sens: Rouen, 16 iulie 1936, DH 1936, p. 580; S. 1937, vol. 2, p. 169 ; RTD Civ.
1937, p. 95, obs. G. Lagarde (colaborarea femeii în comerț alături de soțul său). Trib. Civ de la Seine, 27
mai 1937, RTD Civ. 1937, p. 824, obs. G. Lagarde.
81
A se vedea în acest sens, M. Avram, op. cit., p. 214.
82
C. M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Regimul primar în reglementarea noului Cod civil român, Pandectele
Române nr. 5/2011, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2011, pp. 64-81.
83
M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 147.

49
motiv de divorţ. Mai mult decât atât, pot apărea implicaţii şi în materie
penală, constituind infracţiunea de abandon de familie reglementată în art.
305 C. pen.
În dreptul francez, art. 214 alin. (2) C.civ.fr. dispune că „ dacă unul
dintre soţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile, poate fi constrâns în forma
prevăzută de Codul de Procedura Civilă”: Legea din 2 ianuarie 1973
referitoare la plata pensiei alimentare este aplicabilă și în acest caz, fiind
permisă astfel soţului petent obţinerea plăţii direct de la debitorul
consortului, de îndată ce decizia dată în instanţă devine executorie, şi fără a
mai fi nevoie de o somaţie84.

§2. Independența soților în relațiile conjugale

Elementele care redau independenţa soţilor, alături de cele care

determină raporturile de interdependenţă între aceştia în cadrul căsătoriei
reprezintă în mare parte regulile ce alcătuiesc regimul matrimonial primar.
Acest lucru ne arată că atât primele, cât şi cele din urmă sunt
reglementate prin norme imperative, de ordine publică, ce nu pot face
obiectul convenţiei matrimoniale încheiate de soţi şi nici nu pot fi limitate
sau modificate de regulile regimului matrimonial ales de aceştia. Observăm
că regimul primar este conceput prin îmbinarea regulilor caracteristice
regimurilor de comunitate cu cele de separaţie de bunuri.
Aceste reguli se limitează reciproc pentru ca, prin voinţa liberă a
soţilor, să nu se poată ajunge la extreme, nici în sensul unei coeziuni
împovărătoare pentru soţi, care să nu le ofere posibilitatea unei oarecare
independenţe, dar nici către o autonomie ce ar putea leza caracterele de
unitate şi interdependenţă ce asigură buna desfăşurare a relaţiilor în cadrul
familial.
Această autonomie a soților poate fi văzută ca o finalitate a unor
dorinţe sociale, manifestate pe o lungă perioadă de timp, devenite din ce în
ce mai puternice, până la momentul în care legea a trebuit să se conformeze
acestor realități sociale: dorința femeilor de a avea drepturi egale cu bărbatul
în cadrul căsătoriei, dispariția ierarhiei existente la nivel de cuplu, aspirația
noilor generații către alte tipuri de uniune în afara căsătoriei, ceea ce a
condus la o oarecare relaxare a reglementărilor privitoare la modalităţile în
care voinţele soţilor se manifestă la formarea şi desfăşurarea raporturilor
patrimoniale în cadrul familiei.
84
Annie Lamboley, Marie-Hélène Laurens-Lamboley, op. cit, p. 28.

50
 Întrucât independență înseamnă în primul rând autonomie financiară,
legea proclamă libertatea profesională a soților şi posibilitatea de a dispune
de veniturile încasate, cu anumite limite prevăzute de lege; de asemenea,
această libertate a soţilor în plan economic şi social este redată prin
posibilitatea de a manifesta autonomie în materie bancară, dar şi o anumită
independenţă patrimonială, cu reglementarea expresă a dreptului celuilalt soţ
la informare privitor la aceste raporturi.

3. Independenţa manifestată în exercitarea profesiei şi

dispunerea de veniturile încasate

Autonomia profesională a soţilor, prevăzută de articolul 342 NCC

prezintă un dublu aspect, şi anume, dreptul de a exercita o profesie pe care
fiecare o poate alege în mod liber, fără a avea nevoie de consimţământul
celuilalt şi libertatea de a dispune de câştigurile şi remuneraţia obţinute în
cadrul exercitării profesiei.
Independenţa soţilor în materie profesională este dispusă şi prin art.
310 NCC în care se arată că un soţ nu are dreptul să cenzureze (...) alegerea
profesiei celuilalt soţ. Acestă libertate manifestată în cadrul raporturilor
personale dintre soţi, am văzut într-o secţiune anterioară, prezintă anumite
limitări, nefiind lăsată întru-totul la aprecierea soţilor, dat fiind faptul că
alegerea şi exercitarea profesiei de către unul dintre ei are implicaţii
deosebite privitor la relaţiile manifestate în cadrul vieţii de familie.
Astfel, în planul relaţiilor personale, s-a admis că dreptul fiecăruia
dintre soţi de a-şi alege profesia trebuie coroborat cu principiul codeciziei în
tot ceea ce priveşte căsătoria, pentru o mai bună desfăşurare a relaţiilor
intrafamiliale, fără însă a acorda celuilalt soţ „un drept de veto” privitor la
acest drept85.
În dreptul francez o propunere de lege dispunea ca şi alegerea
profesiei să nu fie întru-totul liberă, existând posibilitatea unor limitări aduse
de instanţă (juge aux affaires familiales), tot în ideea unei mai bune protecţii
a familiei; astfel, părinţii nu trebuiau să exercite meserii degradante, ilicite
sau ce ar leza ordinea şi morala publică.
De altfel, era indicat ca părinţii să fie cât mai mult timp alături de
copii, astfel că nu era permisă exercitarea unei meserii ce impune distanţa
faţă de aceştia o perioadă îndelungată de timp. Instanţa ar fi putut dispune
măsuri temporare concretizate prin interzicerea exercitări profesiei pe o
perioadă de cel mult trei ani. Proiectul nu a trecut pentru că s-a considerat a
limita excesiv dreptul la viaţă privată. Cu toate acestea, există legislaţii ce
85
E. Florian, Dreptul familiei în reglementarea NCC, op. cit., p. 78.

51
permit ingerinţa instanţelor în cadrul raporturilor personale dintre soţi, în
vederea restabilirii relaţiilor cordiale dintre aceştia privitor la alegerea şi
exercitarea profesiei (art. 216 C. civ. belgian).
Libertatea fiecăruia dintre soţi de a exercita o profesie reprezintă
corolarul egalităţii în drepturi a soţilor, fără ca femeia să mai fie subordonată
bărbatului în ceea ce priveşte alegerea, exercitarea sau schimbarea profesiei
şi fără a mai fi limitată la numite profesii. De asemenea, principiul
codeciziei între soţi privitor la acest drept intervine ca un beneficiu al
respectării coeziunii în familie şi nu ca o încuviinţare a unui faţă de celălalt,
neintervenind un raport de subordonare şi nici elemente care ar putea fi
discriminatorii pe criteriul sexului.
Fiind reglementat în cadrul regimului primar, acest drept se aplică
indiferent de regimul matrimonial ales de soţi, limitarea sau îngrădirea sa
neputând fi realizată prin convenţie matrimonială. Acest lucru este evident
chiar în cadrul regimului primar, concretizarea sa având loc prin posibilitatea
acordată unuia dintre soţi de a demisiona, fără încuviinţarea celuilalt soţ,
chiar dacă această acţiune ar avea drept consecinţă pierderea imobilului
oferit de locul de muncă şi care ar constitui locuinţa familiei.
Privitor la veniturile încasate la care face referire textul art. 327 NCC,
s-a considerat că acestea reprezintă „toate acele venituri profesionale ale
unui soţ, oricare ar fi originea şi natura; nu doar salariul stricto sensu, ci şi
ansamblul accesoriilor acestuia – indemnizaţii, prime etc. – precum şi
sumele de bani încasate cu titlul de substitut al salariului (compensaţia
acordată în cazul desfacerii contractului individual de muncă, pensiile) şi
veniturile profesionale rezultate din desfăşurarea unei activităţi care nu are
caracter salarial (onorarii, drepturi de autor etc.)”86.
Având în vedere că textul art. 327 NCC reprezintă o transpunere
fidelă a art. 223 C. civ. fr. dorim a sublinia faptul că şi în doctrina franceză
înţelesul noţiunii de venit din profesie este unul extins. Astfel, sintagma
„câştiguri şi salarii” poate fi definită ca reprezentând veniturile de orice
natură prin care este remunerată activitatea profesională a unuia dintre soţi 87.
Această regulă privitoare la veniturile încasate este reglementată prin
norme imperative ca şi exercitarea profesiei, soţii neputând stabili altfel prin
convenţie matrimonială. Cu toate acestea, trebuie subliniat că dreptul de a
beneficia liber de aceste venituri nu este unul discreţionar, lăsat la libera
voinţă a soţilor, ci chiar în cadrul aceluiaşi text de lege sunt prezentate şi
limitările. Astfel, fiecare soţ este liber să dispună de veniturile încasate, cu
86
C. Nicolescu, Independenţa economică şi socială a soţilor conturată de dispoziţiile regimului
matrimonial primar (III), Curierul Judiciar nr. 9/2008, Bucureşti, 2008, pp. 90-100.
87
Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, ediţia a 2-a, Ed. Dalloz, Paris, 1994, p. 86.

52
respectarea obligaţiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei. Aplicarea
acestor dispoziţii se face indiferent de regimul matrimonial ales de soţi.
Cu toate acestea, art. 341 NCC, califică veniturile din muncă şi cele
asimilate acestora ca fiind bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor,
însă numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în
timpul comunităţii. Astfel, dacă în cadrul regimurilor separatiste salariul şi
celelalte venituri asimilate acetuia sunt bunuri proprietate exclusivă ale
fiecăruia dintre soţi, în cadrul regimului de comunitate, toate aceste venituri
au natura juridică de bun comun sau de bun propriu, în funcţie de momentul
la care devine scadentă creanţa privind încasarea lor.
Astfel, în practică, ne întrebăm dacă, în cadrul regimului comunităţii
de bunuri, după ce s-a achitat obligaţia de a contribui la cheltuielile
căsătoriei, un soţ ar putea dispune liber de veniturile sale. Dată fiind
reglementarea imperativă a art. 327 NCC şi a faptului că regulile prevăzute
în regimul primar imperativ sunt de ordine publică şi de imediată aplicare,
considerăm că prevalează faţă de reglementarea art. 341 NCC.
În acelaşi sens a reţinut şi Curtea de Casaţie franceză care, printr-o
decizie din 198488 a considerat că nu este afectat de nulitate actul juridic
inter vivos prin care un soţ dispune de câştigul său din muncă, în favoarea
femeii cu care avea o relaţie extraconjugală. Doctrina franceză a întărit
reţinerile jurisprudenţiale considerând că textul de lege privitor la libera
dispoziţie a veniturilor salariale ale fiecăruia dintre soţi prevalează asupra
regulii cogestiunii din materia regimurilor matrimoniale de comunitate. 89
Din analiza textelor de lege, precum şi din observarea jurisprudenţei
desprindem aplicabilitatea principiului libertăţii de gestionare a câştigurilor
proprii, acest principiu fiind limitat de interesul familiei. 90

3. Independenţa soţilor la încheierea actelor juridice

Textul de lege al art. 317 alin. (1) NCC dispune pe de o parte

posibiltatea soţilor de a încheia orice acte între ei şi pe de altă parte
posibilitatea fiecăruia dintre aceştia de a încheia orice acte cu terţii. Noutatea
acestei reglementări rezidă în special în posibilitatea soţilor de a încheia acte
juridice între ei. Observăm că interdicţia de a încheia contracte de vânzare-
cumpărare înntre soţi nu mai este reglementată în noul Cod civil. De altfel,
88
Curtea de casaţie franceză, civ. 1, Decizia din 29.02.1984, în M. Grimaldi (coord.), Droit patrimonial de
la famille, articol B. Vareille, Le regime primaire, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 48.
89
B. Vareille, Le regime primaire, op. cit., p. 49 şi urm.
90
R. Albăstroiu, I. Lazăr, Schimbările aduse de Noul Cod Civil în dreptul familiei – regimul matrimonial
primar, Sesiunea de comunicări Ştiinţifice Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”din
cadrul Academiei Române, Bucureşti, aprilie 2010, Ed. Universul Juridic, pp. 102-110.

53
am văzut şi într-o secţiune anterioară, ei pot încheia între ei un contract de
muncă, pot avea un fond de comerţ împreună etc.
Şi în relaţiile cu terţii textul acestui articol acordă libertatea de a
încheia orice acte juridice, însă această libertate patrimonială este limitată de
regulile instituite de regimul matrimonial primar privitor la locuinţa familiei
şi la bunurile mobile ce o mobilează şi o decorează. De altfel, acest text de
lege nu poate aduce atingere nici regulilor speciale de cogestiune
caracteristice regimurilor de comunitate.
Independenţa patrimonială atinge apogeul manifestării sale în cazul
bunurilor proprietate exclusivă sau a bunurilor proprii fiecăruia dintre soţi.

4. Independenţa soţilor manifestată în materie bancară

Textul de lege al art. 317 alin. (2) NCC reglementează posibilitatea

fiecăruia dintre soţi de a face depozite bancare fără consimţământul celuilalt
soţ. Această prevedere apare ca o aplicare a posibilităţii soţilor de a încheia
acte juridice cu terţii.
În dreptul francez, articolul 221 C. civ. sunt prevăzute expres anumite
tipuri de conturi, pe lângă cele personale, fiind posibilă deschiderea unui
cont, sau crearea unui depozit ce are mai mulţi titulari însă unul dintre
aceştia trebuie să fie unul dintre soţi.
Dat fiind faptul că în noul Cod civil nu se specifică tipul de operațiune
în materie bancară, vom admite că legiuitorul a considerat că sunt permise
orice operaţiuni bancare sau bursiere de depunere și gestionare, privitoare
însă doar la raporturile curente. Potrivit art. 317 alin. (3) NCC, în raport cu
societatea bancară, soţul titular al contului are, chiar și după desfacerea sau
încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin
hotărârea judecătorească executorie nu s-a decis altfel.
În ceea ce priveşte relaţiile cu depozitarii aceștia nu au dreptul de a
cere explicaţii soţului deponent în legătură cu sursa sumelor depozitului,
regimul matrimonial existent între soţi, relaţiile de fapt existente între
aceştia, existenţa sau nu a copiilor minori etc.
Poate fi depozitar orice agent autorizat în acest sens: bănci, instituţii
de credit, Casa de Economii și Consemnaţiuni, etc. Potrivit art. 7 alin. (1)
pct. 10 lit a) din OUG nr. 99/200691 bancă ori „instituţie de credit înseamnă o
entitate a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri
rambursabile de la public şi în acordarea de credite în cont propriu”. În acest
sens, textul de lege al art. 317 NCC nu poate avea aplicabilitate în cazul în
91
OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, adoptată cu modificări şi
completări în Legea nr. 227/ 2007, M. Of. Nr. 480/18 iulie 2007.

54
care depozitar este o altă instituţie sau un neprofesionist ce nu pot fi
încadraţi în definiţia enunţată de lege pentru instituţia de credit.
Este avut în vedere că regula independenţei „se aplică în raporturile
curente ale unui soţ cu banca, respectiv deschiderea unui cont şi dispunerea
de fonduri depuse, nefiind avute în vedere în acest context, contractele
bancare personalizate, cum este contractul de credit, care implică asumarea
unui risc din partea instituţiei de credit”92.
De altfel, în relaţia cu instituţia de credit operează prezumţia potrivit
căreia soţul titular al contului deţine libera dispoziţie asupra fondurilor
depuse. Instituţia de credit nu poate întrerupe sau anula acte juridice
încheiate cu soţul deponent la simpla solicitare a celuilalt soţ, ce se pretinde
a fi păgubit. Acest lucru este posibil exclusiv printr-o hotărâre
judecătorească în acest sens.93
Făcând parte din reglementările regimului matrimonial primar aceste
texte de lege îşi au aplicabilitate indiferent care este regimul matrimonial
ales de soţi. De altfel, cerinţa consimţământului ambilor soţi în cadrul
operaţiunilor bancare, oricare ar fi importanţa acestora ar îngreuna excesiv
dinamica circuitului civil, în contextul unei societăţi a cărei viaţă economică
este atât de accelerată. Independenţa fiecăruia dintre soţi reprezintă, „pe de o
parte, expresia capacităţii sale de folosinţă care nu poate fi limitată de
statutul de persoană căsătorită, iar pe de altă parte, reprezintă expresia
principiului neamestecului instituţiei de credit în afacerile clienţilor săi” 94.
De altfel, din textul de lege al art. 317 alin. (2) şi (3) NCC nu sunt
redate decât raporturile ce se stabilesc între unul dintre soţi şi instituţia de
credit, nu şi relaţiile dintre soţi, neavând astfel aplicabilitate între aceştia.
Aşadar, între soţi se vor aplica regulile regimului matrimonial ales.
Dacă acest text nu este aplicabil raporturilor dintre soţi, cu atât mai
puţin el poate viza relaţiile cu terţii.
Independenţa patrimonială a soţilor în cadrul raporturilor patrimoniale
în materie bancară este cunoaşte drept limite reglementările articolului 318
NCC care determină dreptul instanței de a-l obliga pe unul dintre soți, la
cererea celuilalt, sau pe orice terț, să furnizeze informații cu privire la
bunurile, veniturile și datoriile sale. Evident, terţii pot refuza furnizarea
informaţiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de
păstrarea secretului profesional [potrivit art. 318 alin. (3) NCC].

92
F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole,
op. cit., p. 328.
93
M. Avram, Independenţa reciprocă a soţilor în materia depozitelor bancare, Pandectele Române,
Supliment nr. 2/2006, in honorem Corneliu Bîrsan, Liviu Pop, Bucureşti, 2006, pp. 18-28.
94
M. Avram, Drept civil. Familia, op. cit., p. 216.

55
 În cazul în care informaţiile cerute de un soţ nu pot fi obţinute decât la
solicitarea celuilalt soţ, iar acesta refuză nejustificat, se instituie prezumţia
relativă potrivit căreia susţinerile soţului reclamant sunt reale [art. 318 alin.
(4) NCC]. În literatura de specialitate s-a reţinut opinia potrivit căreia
acţiunea unuia dintre soţi întemeiatăpe aceste prevederi, poate fi admisă
numai dacă soţul reclamant justifică un interes legitim şi nu acţionează doar
din dorinţa de a şicana, manipula ori şantaja.95

Secţiunea 3. Regimul matrimonial primar

în situaţia de „criză conjugală”

Faţă de situaţiile de „pace conjugală” în care soţii se află în înţelegere,

funcţionând regulile enunţate în secţiunea anterioară, există adesea în cadrul
cuplului momente tensionate cauzate de factori interni ori externi, ce dau
naştere unor situaţii care necesită reglementări speciale pentru ca viaţa de
cuplu să îşi continue desfăşurarea relaţiilor în parametrii normali.
Aceste reglementări desemnează, în fapt, adaptarea regimului
matrimonial la situaţia de „criză conjugală” şi pot fi concretizate fie prin
extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soţi, fie prin limitarea acestora.
În acest sens sunt prezente art. 315 NCC referitor la mandatul judiciar
şi art. 316 NCC referitor la măsurile urgente ce trebuie luate în cazul actelor
de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei.

1. Extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soţi

1.2. Reprezentarea prin mandat judiciar. Noţiune

Potrivit art. 315 alin. (1) NCC, atunci când unul dintre soţi se află în
imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa, celălalt soţ poate cere instanţei de
tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care
le are potrivit regimului matrimonial.
Din textul de lege reiese competenţa instanţei de tutelă de a acorda
soţului solicitant posibilitatea reprezentării pentru soţul aflat în
imposibilitate. Astfel, nu putem confunda mandatul judiciar cu mandatul
95
M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, op. cit., p. 160.

56
convenţional în care chiar soţii îşi recunosc unul altuia această posibilitate
de reprezentare prin manifestarea expresă a voinţei în acest sens.
Cu toate acestea, aşa cum şi denumirea marginală a textului de lege
ne indică, suntem în prezenţa unui mandat, natura juridică a puterilor soţilor
rezultând din regulile aplicabile la mandat, numai că, aşa cum şi norma ne
arată, condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate sunt stabilite prin
hotărârea instanţei de tutelă.
Instanţa competentă în acest sens este judecătoria în a cărei rază
teritorială se află ultimul domiciului al soţilor/soţului care a formulat
cererea.
Tot din textul de lege observăm că posibilitatea de reprezentare este
acordată de instanţă doar în situaţia în care se constată imposibilitatea
soţului de a-şi manifesta consimţământul, nu şi situaţia în care ar exista un
refuz în acest sens. Legiuitorul român are astfel în vedere o extindere a
puterilor soţilor mult limitată faţă de reglementările existente în materie, în
sistemul de drept al altor state. Există sisteme de drept care păstrează totuşi
aceleaşi soluţii adoptate de legiuitorul român, fie că sunt expres prevăzute
în lege sau lăsate în competenţa judecătorului.
În dreptul francez, problema reprezentării este tratată de articolele
217 şi 219 Cod Civil, făcându-se distincţie între autorizarea 96 dată de
instanţă unuia dintre soţi pentru încheierea unor acte la care în mod normal
era nevoie de consimţământul ambilor, şi reprezentarea 97 unuia dintre soţi
de către consortul său în cazul în care acesta se află în imposibilitatea de a-
şi da consimţământul, sau refuză în mod nejustificat. Spre deosebire de art.
217, în baza căruia unul dintre soţi poate obţine, în condiţiile arătate,
autorizarea de a încheia singur anumite acte juridice, în baza art. 219 din
Codul Civil francez, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitatea de a-şi
manifesta voinţa, celălalt poate fi abilitat în justiţie spre a-l reprezenta, în
mod general sau numai pentru acte particulare, în exercitarea puterilor
rezultând din regimul matrimonial, condiţiile şi întinderea acestor puteri
fiind vizate de judecător98.
Astfel, se dă naştere la o polemică în cadrul doctrinei 99 fiind avansate
două teze în ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a art. 219; într-una din
teze se susţine că acest articol trebuie rezervat cazului în care soţul petent
se referă la un act ce priveşte numai bunurile proprii sau personale ale
96
Rémy Cabrillac, Droit civil, Les régimes matrimoniaux, 6e éd., Ed. Montchrestien, 2007, Paris, p. 76.
97
Francois Boulanger, Droit civile de la famille, tome I, Ed. Economica, 1994, Paris, p. 489.
98
Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Les régimes matrimoniaux, op. cit, p. 75.
99
Annie Lamboley, Marie-Hélène Laurens-Lamboley, Droit des régimes matrimoniaux, 4e édition, Ed.
Litec Juris Classeur, Paris, 2006, p. 68.

57
consortului, în timp ce, cea de a doua teză susţine aplicarea acestui articol
întocmai ca şi în situaţiile prevăzute de articolul 217. În această materie
jurisprudenţa nu a avut încă ocazia să se pronunţe şi să statueze o linie
directorie deoarece toate litigiile au prevăzut cazuri comune celor două
articole.
În dreptul elveţian, art. 166 alin. (2) C. civ. este cel care prevede că
pe lângă reprezentarea pe care o poate exercita fiecare dintre soţi, în numele
uniunii conjugale, pentru nevoile curente ale vieţii de familie, nu mai poate
exista o altă reprezentare.
Excepţie fac situaţia în care un soţ a fost autorizat de celălalt în acest
sens sau de către judecător, precum şi dacă operaţiunea nu suportă nicio
întârziere şi celălalt soţ se află în imposibilitatea de a-şi exprima
consimţământul din cauză de boală, absenţă sau alte astfel de cazuri. 100
Observăm că situaţia excepţională prezintă două condiţii ce trebuie
îndeplinite cumulativ. De asemenea, sunt enumerate exemplificativ cazurile
în care unul dintre soţi s-ar afla în imposibilitatea de a-şi exprima
consimţământul, fără a se reglementa posibilitatea instanţei de a acorda
drept de reprezentare în cazul refuzului abuziv, aşa cum am văzut în cazul
legislaţiei franceze.
În dreptul portughez, în cazul în care unul dintre soţi se află în
imposibilitatea de a-şi manifesta consimţământul, legea acordă puteri de
administrare exclusive unuia dintre soţi.101

1.2. Cauzele reprezentării

Textul de lege al art. 315 NCC utilizează sintagma „imposibilitate de

a manifesta voinţa” fără să aducă precizări privitoare la aspectele pe care le
vizează. Astfel, suntem îndreptăţiţi să considerăm că imposibilitatea poate
fi provocată de:
- cauze de natură fizică (materială) – situaţia în care voinţa nu se
poate forma în mod valabil din cauza unei afecţiuni sau insuficienţe
de tipul alienaţie şi debilitate mintală, stare comiţială etc.
- cauze de natură socială – situaţia în care voinţa nu poate fi cunoscută
efectiv din cauza lipsei îndelungate, dispariţiei etc.

100
C. Nicolescu, Adaptarea regimului matrimonial la situaţia de criză familială (IV), Curierul Judiciar nr.
10/2008, Bucureşti, 2008, p. 25-28.
101
Comisia Europeană, Carta verde privind reglementarea conflictelor de legi în materia regimului
matrimonial, tratând în special problema referitoare la competenţa judiciară şi recunoaşterea reciprocă,
17 iulie 2006, http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/doc/sec_2006_952_fr.pdf;
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc/regimes/report_regimes_030703_fr.pdf.

58
 Pentru soluţionarea speţelor ce au un astfel de obiect vor fi utilizate
atât regulile din materia mandatului judiciar cât şi cele ce reglementează
incapacitatea (tutelă, curatelă).
Privitor la întinderea stării de imposibilitate în doctrină s-au format
opinii contrare. Ne alăturăm opiniei102 potrivit căreia nu este necesar ca
aceste cauze ce legitimează acordarea mandatului judiciar să fie absolute.
Are relevanţă constatarea acestui impediment la momentul la care se cere a
fi exprimat consimţământul soţului în cauză.
De altfel, şi faptul că legiuitorul prevede în art. 315 alin. (2) NCC că
mandatul încetează în momentul în care soţul reprezentat nu se mai află în
starea ce a determinat emiterea mandatului, ne reliefează tot caracterul
relativ al stării şi nu un caracter absolut. De asemenea, instanţa are
posibilitatea ca în cazul în care constată existenţa unor interese contrare
între soţi, poate respinge cererea de încuviinţare a mandatului judiciar şi
poate numi un curator pentru reprezentarea intereselor soţului aflat în
imposibilitate.103
În literatura juridică s-a exprimat şi opinia104 potrivit căreia, textul de
lege în discuţie se referă la la situaţiile în care un soţ se află în
imposibilitatea absolută şi obiectivă de a-şi exprima voinţa cum ar fi
punerea sub interdicţie, boală gravă, dispariţia. S-a considerat că dacă
pentru unul dintre soţi s-a instituit tutela sau curatela, tutorele sau curatorul
poate să încheie acte de administrare pentru persoana pusă sub protecţie şi
să se opună la încheierea actelor pe care celălalt soţ intenţionează să le facă.

1.3. Întinderea şi condiţiile reprezentării

În ceea ce priveşte obiectul acestui mandat judiciar, art. 315 NCC nu

reglementează strict întinderea şi limitele reprezentării acestea fiind lăsate
în seama judecătorului, legea vorbind doar de posibilitatea de reprezentare
în „exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial”.
Dat fiind că textul de lege se regăseşte în cadrul normelor ce
alcătuiesc regimul primar imperativ, se va aplica indiferent de regimul
matrimonial ales de soţi.
De asemenea, textul de lege nu precizează care sunt „puterile” ce pot
fi conferite prin mandat judiciar soţului reprezentant, ci doar precizează că

102
M. Avram, Drept civil. Familia, op. cit., p. 224.
103
C.M. Crăciunescu, Dreptul de dispoziţie al soţilor asupra bunurilor ce le aparţin, în diferite regimuri
matrimoniale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 296.
104
Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, Dreptul familiei în reglementarea NCC, op. cit., p. 59.

59
instanţa de tutelă va încuviinţa reprezentarea pentru „exercitarea drepturilor
pe care le are potrivit regimului matrimonial”. Înţelegem astfel că mandatul
vizează toate puterile de ordin patrimonial şi toate bunurile soţilor,
indiferent că sunt proprietate comună, exclusivă sau bunuri proprii.
Reprezentarea poate fi atât generală, cât şi specială.
Art. 315 alin. (3) NCC invocă necesitatea consimţământului ambilor
soţi pentru actele ce vizează bunurile comune, încheierea unui astfel de act
în momentul în care soţul se află în imposibilitatea de a manifesta voinţa şi
fără a avea mandat judiciar atrage sancţiunea nulităţii relative, conform art.
347 NCC.
Limitele în care operează dreptul de reprezentare conferit prin
mandatul judiciar sunt prevăzute chiar în hotărârea ce stă la baza
încuviinţării acestuia.
Întinderea, conţinutul şi perioada de valabilitate sunt stabilite de
judecător, de la caz la caz, ţinând seama de condiţiile concrete ale speţei.
Reprezentarea are un caracter provizoriu, conferit de existenţa stării de
imposibilitate de manifestare a voinţei din partea unuia dintre soţi la
încheierea de acte juridice. Menţinerea ei în afara existenţei acestei
imposibilităţi nu se justifică [art. 315 alin. (2) NCC].

3.4. Efectele reprezentării

Efectele reprezentării prin mandat judiciar constau în însăşi

posibilitatea soţului reprezentant de a manifesta voinţa în numele soţului
aflat în imposibilitatea la încheierea actelor şi asupra bunurilor pentru care
mandatul a fost încuviinţat.
Chiar dacă art. 315 NCC nu menţionează, soţul reprezentat este
obligat personal prin actele încheiate de celălalt soţ, urmând regulile
generale din materia mandatului. În acelaşi timp, soţul reprezentant nu se
obligă, el fiind numai ţinut să răspundă de aceste acte la „expirarea
delegării de putere”.
Alin. (2) al art. 315 din noul Cod civil dispune că mandatul încetează
atunci când soţul reprezentat nu se mai află în situaţia prevazută la alin. 1
sau când este numit un tutore sau, după caz, un curator. Observăm că
reprezentarea prin mandat judiciar este concepută ca „un substitut al tutelei
sau după caz, al curatelei,”105 având un caracter temporar, până la instituirea
acestor măsuri.
Alături de modalitatea de încetare expres prevăzută de textul de lege
se adaugă şi modurile de încetare a mandatului din dreptul comun (art.
105
M. Avram, Drept civil. Familia, op. cit., p. 225.

60
2030 NCC): a) revocarea sa de către mandant; b) renunţarea mandatarului;
c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului.
Trebuie subliniat că, dacă mandatul are ca obiect încheierea unor acte
succesive în cadrul unei activităţi cu caracater de continuitate, mandatul nu
va înceta pe parcursul desfăşurării acestei activităţi.

2. Limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soţi

2.1. Actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei

În cadrul acestui articol, legiuitorul a prevăzut alte măsuri de

protecţie a soţilor împotriva unei gestiuni dăunătoare intereselor familiei. În
acest sens, legea dispune că dacă unul dintre soţi îşi încalcă în mod grav
îndatoririle, punând în pericol interesele familiei, judecătorul poate lua
măsurile urgente care se impun. Astfel, el poate interzice acestui soţ a
încheia, fără consimţământul celuilalt soţ, acte de dispoziţie asupra
bunurilor exclusive sau asupra celor comune, mobile sau imobile, cu
excepţia bunurilor personale ale soţilor.
Conform art. 316 alin. (1) NCC, în mod excepţional, dacă unul dintre
soţi încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei,
celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă ca, pentru o durată determinată,
dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu
consimţământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără
însă a se depăşi în total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se
comunică în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară sau
mobiliară, după caz.
Din textul de lege enunţat rezultă caracterele pe care această măsură
le prezintă:
- excepţională – caracter ce reiese explicit din textul de lege şi care
subliniază condiţiile extreme în care această măsură este luată;
- temporară – dat fiind că maximul duratei pe care poate fi dispusă
este în textul articolului anterior enunţat;
- provizorie – măsura putând fi modificată sau ridicată imediat ce
condiţiile în care a fost adoptată se modifică ori dispar.
Prin dispoziţiile art. 316 NCC „se instituie o veritabilă limită cu
caracter judiciar a dreptului unuia dintre soţi de a dispune singur de anumite
bunuri, chiar şi în situaţia în care regimul concret aplicabil i-ar conferi acest
drept”106.
106
C. Nicolescu, Adaptarea regimului matrimonial în situaţia de criză familială, op.cit., p. 27.

61
 Avem în vedere că aceste dispoziţii făcând parte din ansamblul
regulilor ce formează regimul primar imperativ, sunt aplicabile indiferent
care ar fi regimul matrimonial ales de soţi.
Astfel, în cazul regimurilor comunitare va avea loc o extindere a
aplicabilităţii regulii cogestiunii.
În cazul regimului de separaţie este instituită de asemenea o oarecare
aplicabilitate a regulii cogestiunii, dat fiind faptul că soţul proprietar
exclusiv al bunurilor nu va putea dispune singur şi discreţionar de bunurile
prevăzute în hotărâre de instanţă, fiindu-i necesar în acest sens
consimţământul celuilalt soţ. Observăm că această regulă este extinsă şi
asupra unor bunuri care, în mod normal, nu sunt supuse aplicabilităţii sale.
Precizăm că măsura are un caracter special, neputând fi luată decât
asupra unor bunuri determinate, textul de lege dispunând expres „dreptul de
a dispune de anumite bunuri”.

2.2. Condiţiile intervenţiei judecătoreşti

Pentru a avea loc limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soţi,

legea enunţă expres condiţiile pentru ca intervenţia judecătorească să fie
legitimă:
- încheierea de către unul dintre soţi a unor acte juridice;
- actele juridice astfel încheiate să producă un pericol grav;
- pericolul grav să se manifeste asupra intereselor familiei.
Din aceste condiţii considerăm necesar a fi explicate câteva noţiuni şi
expresii utilizate, pentru o mai bună înţelegere şi aplicare a textului
normativ. Astfel, prin acte juridice înţelegem orice acte de dispoziţie, aşa
cum chiar din titlul dat textului de lege este prevăzut, acte care au ca obiect
bunurile comune, proprietate pe cote-părţi, proprii ale sale sau ale celuilalt
soţ.
Prin pericol grav se consideră „107orice împrejurare de fapt care se
stabileşte de instanţa de judecată, având în vedere condiţiile materialeşi de
viaţă ale soţilor, împrejurările concrete în care s-au încheiat actele
păgubitoare ori care conduc la concluzia că se vor încheia în viitor”. Nu
este necesar ca efectul pericolului grav să se produce, ci este suficient ca el
să fie iminet, deoarece scopul acestei reglementări este tocmai acela de a
evita producerea unei stări de pericol.

107
Gabriela Cristina Frenţiu, Comentarii pe articole în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi
jurisprudenţă, (lucrare colectivă) vol. I, art. 316, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 427.

62
 Privitor la cea de a treia condiţie, prin interesele familiei considerăm
a se înţelege atât interesele patrimoniale ale familiei, fără însă a le exclude
pe cele de natură morală.108
Atât stabilirea gravităţii pericolului cât şi a posibilităţii ca acesta să
producă efecte negative asupra intereselor familiei este lăsată la aprecierea
instanţei.
În dreptul francez109, art. 220-1 C. civ. fr. prevede această procedură
ca fiind una contencioasă, cel ce ia aceste măsuri fiind „juge des affaires
familiaux”, în. soluţionând litigiului printr-o „ordonance de refere” şi
numai excepţional printr-o „ordonance sur requete”. Acest lucru înseamnă
că judecătorul ia „toate măsurile urgente”110 ce sunt necesare.

2.3. Efectele intervenţiei judecătoreşti

Principalul efect al intervenţiei judecătoreşti prin limitarea puterilor

unuia dintre soţi privitor la actele de dispoziţie este reprezentat de
extinderea aplicabilităţii principiului cogestiunii atât în cadrul regimurilor
de comunitate, asupra bunurilor exclusive ale soţului ce încheie aceste
acte, cât şi asupra regimului de separaţie.
Măsurile dispuse de judecător în aceste condiţii nu pot sta la baza
unei reorganizări durabile a raporturilor dintre soţi, ele fiind caracterizate
de precaritate111 şi fiind de asemenea provizorii, aşa cum deja am văzut.
Aceste măsuri se iau pe o durată determinată, ce nu poate depaşi, nici cu
eventuale prelungiri, 2 ani. Hotărârea prin care se iau astfel de măsuri este
supusă publicităţii, fiind obligatorie publicarea acesteia.
Actele încheiate cu încălcarea unor astfel de măsuri sunt anulabile la
cererea soţului reclamant, dacă sunt încheiate cu un terţ de rea-credinţă sau
după publicarea hotărârii [potrivit art. 316 alin. (1) NCC]. În acelaşi timp,
terţul dobânditor care a depus diligenţele necesare pentru a afla natura
juridică a bunului este protejat de această sancţiune. Astfel, devin
aplicabile dispoziţiile art. 345 alin. (4) NCC potrivit cărora soţul care nu a
participat la încheierea actului de către celălalt soţ (la care încheiere au
fost încălcate dispoziţiile instanţei) nu poate pretinde decât daune-interese
de la acesta din urmă, fără a fi afectate drepturile terţilor de bună-credinţă.

108
M. Avram, L.M. Andrei, Instituţia familiei în noul cod civil. Manual pentru uzul formatorilor SNG, op.
cit., p. 190.
109
Annie Lamboley, Marie-Hélène Laurens-Lamboley, Droit des régimes matrimoniaux, op. cit., p. 73.
110
Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Les régimes matrimoniaux, op. cit., p. 76.
111
măsurile îşi pierd raţiunea în momentul în care pericolul ce subminează interesul familiei este înlăturat.

63
 PARTEA A II-A

DISPOZIŢII SPECIALE PRIVITOARE

LA REGIMURILE MATRIMONIALE

64
 Capitolul I
Regimul matrimonial al comunităţii legale

Secţiunea 1. Aspecte generale privitoare la regimul comunităţii legale

4. Noţiune şi reglementare

Regimul matrimonial al comunităţii legale îl regăsim reglementat în

dispoziţiile art. 339-359 NCC.
Noţiunea de regim matrimonial legal desemnează ansamblul
dispoziţiilor aplicabile raporturilor patrimoniale stabilite între soţi precum şi
între aceştia şi terţi, în timpul căsătoriei, fără întocmirea unei convenţii
matrimoniale112.
Având ca sursă legea, regimul legal nu trebuie totuşi confundat cu
regimul primar despre care am văzut că reprezinta numitorul comun al
tuturor regimurilor matrimoniale dintr-un anumit sistem de drept, fie ele
legale ori convenţionale.
În acest sens, trebuie reţinut că regimul legal reprezintă o varietate a
regimurilor matrimoniale şi nu trebuie confundat cu regimul matrimonial
primar; astfel este redat şi în art. 312, alin. (1) NCC: "viitorii soţi pot alege
ca regim matrimoniale: comunitatea legală, separaţia de bunuri ori
comunitatea convenţională."
Observăm din textul de lege al articolului citat că în sistemul nostru de
drept regimul legal este constituit de comunitatea de bunuri, acest fapt fiind
explicat prin dorinţa legiuitorului de a rămâne fidel şi a nu bulversa sistemul
normelor de dreptul familiei, dată fiind tradiţia legată de comunitatea de
bunuri aplicată obligatoriu în toată perioada în care raporturile de dreptul
familiei au fost reglementate prin Codul familiei de la 1954. S-a reţinut
despre regimul comunităţii de bunuri că reprezintă „cea mai puternică punte
de legătură şi de continuitate între reglementarea din Codul familiei şi
reglementarea regimurilor matrimoniale din Codul civil” 113. Astfel, o parte
din preceptele doctrinare şo jurisprudenţiale îşi păstrează aplicabilitatea şi
nota de actualitate şi în prezent.
Cu toate acestea, vom putea observa din analiza realizată acestui
regim o oarecare liberalizare a raporturilor patrimoniale în cadrul familiei
112
A. Lamboley, M. H. Laurens-Lamboley, op. cit., p. 101.
113
M. Avram, op. cit., p. 229.

65
concretizată prin flexibilitate şi supleţe comparativ cu reglementările
anterioare şi care permit o mai bună adaptare a acestui regim la dinamica
vieţii cotidiene.
Diferenţa dintre regimul matrimonial legal şi regimul primar este încă
odată subliniată prin specificul normelor din care sunt alcătuite fiecare dintre
aceste regimuri; primul, compus din norme imperative şi norme dispozitive,
permite soţilor să stabilească modalitatea în care relaţiile lor patrimoniale se
vor desfăşura, fără însă a le conferi o libertate neîngrădită căci orice
convenţie contrară dispoziţiilor secţiunii privitoare la acest regim va fi
sancţionată cu nulitatea absolută în cazul în care nu este compatibilă cu
regimul comunităţii convenţionale, aşa cum ne arată textul de lege al art. 359
NCC.
Aceleaşi probleme de ordin terminologic trebuie lămurite şi în ceea ce
priveşte opoziţia relativă între expresia „regim legal” şi „regimuri
convenţionale”. Astfel, termenul de „legal” nu trebuie să ne inducă în eroare
şi să învestim acest regim cu o anumită preeminenţă faţă de regimurile
matrimoniale convenţionale, deoarece, aşa cum am văzut deja, regimul
matrimonial legal este cel care se aplică în subsidiar, dacă soţii nu derogă de
la el prin încheierea unei convenţii matrimoniale. Aşadar, fiecare sistem
juridic trebuie să reglementeze un singur regim legal, care se va aplica
întotdeauna în cazul tăcerii soţilor, având dispoziţii supletive pe care soţii să
le poată modifica prin convenţie matrimonială.114
În sistemul nostru de drept, regimul comunităţii legale se va aplica în
următoarele cazuri:
- când soţii nu au optat pentru un regim matrimonial convenţional
neîncheind în acest sens o convenţie matrimonială;
- când soţii au optat pentru un regim matrimonial convenţional, dar
convenţia matrimonială a fost sancţionată cu nulitatea;
- când soţii chiar dacă au încheiat o convenţie matrimonială prin
clauzele instituite nu au înţeles să recurgă la un regim convenţional,
alegând să li se aplice regimul comunităţii legale;
- când convenţia matrimonială prin care soţii au ales un regim
convenţional nu este supusă formelor de publicitate cerute de lege, în
raporturile cu terţii de bună-credinţă acestora din urmă li se vor aplica
regulile instituite de regimul comunităţii legale.
Dat fiind că noul Cod civil reglementează ca regim legal regimul
comunităţii de bunuri, putem aprecia că diferenţele faţă de vechea
reglementare din Codul familiei nu sunt majore. Cu toate acestea, sunt de
remarcat caracterele acestui regim, care, sunt inovatoare, fiind în
114
P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale, Partea generală, op. cit., p. 87.

66
concordanţă cu tot ceea ce reprezintă element de noutate în materia relaţiilor
de familie, prin noile reforme.

5. Carectarele juridice ale regimul comunităţii legale

Potrivit caracterelor juridice pe care le are regimul comunităţii legale

este:

2.1. Un regim de comunitate parţială

Din punct de vedere al structurii regimul comunităţii legale este un
regim de comunitate parţială, în acest sens având în vedere atât activul cât şi
pasivul patrimonial. Art. 339 NCC reglementează expres existenţa bunurilor
comune, chiar din titlul preliminar al textului de lege rezultând acest lucru.
Art. 340 NCC prevede expres categoriile de bunuri priprii din cadrul acestui
regim matrimonial. Din coroborarea acestor două dispoziţii normative
înţelegem că are loc instituirea regulii potrivit căreia bunurile dobândite de
soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, numai anumite categorii
prevăzute expres şi limitativ de lege fiind excluse din această comunitate.
Sunt păstrate aceleaşi reguli din Codul familiei potrivit cărora asupra
bunurilor comune soţii au un drept de proprietate în devălmăşie care se
caracterizează prin inexistenţa unei divizări atât la nivelul dreptului cât şi la
nivelul bunului în materialitatea sa.
Privitor la obligaţiile soţilor regăsim aceleaşi două categorii de datorii
comune (art. 351 şi 352 NCC) şi datorii proprii (art. 353 NCC) ca şi în
vechea reglementare. Principiul instituit este invers decât acela aplicabil în
cazul bunurilor şi anume datoriile fiecărui soţ sunt proprii, iar datorii
comune sunt numai cele instituite expres de lege. Răspunderea soţilor pentru
aceste categorii de datorii este de asemenea reglementată expres.

2.2. Un regim legal

Din punct de vedere al principalului izvor din care decurg drepturile şi
obligaţiile soţilor, regimul matrimonial al comunităţii de lege este un regim
legal aşa cum de altfel şi numele său indică. Aşa cum am văzut din cazurile
în care intervine aplicarea regimului matrimonial, acesta poate reprezenta
atât opţiunea soţilor, dar şi o consecinţă legală a încheierii căsătoriei în lipsa
unei convenţii matrimoniale. Rezultatul opţiunii soţilor privitor la alegerea
acestui regim de comunitate legală este extrem de bine conturat în cazul în
care, chiar dacă este încheiată o convenţie matrimonială, clauzele acesteia nu
îl transformă într-un regim convenţional115.
115
Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op. cit., p. 90.

67
 Pe de altă parte, trebuie admis faptul că aplicarea regimului
matrimonial legal nu reprezintă, din punct de vedere juridic, un efect al
opţiunii soţilor, ci o consecinţă legală a căsătoriei, în cazul în care nu s-a
reunit acordul soţilor în vederea încheierii unei convenţii matrimoniale. Este
evident acest lucru în momentul în care, în afara manifestării de voinţa a
soţilor, se aplică regimul comunităţii legale, fie că nu a fost încheiată o
convenţie matrimonială, fie că aceasta a fost încheiată şi sancţionată cu
nulitatea ori a fost încheiată cu nesocotirea condiţiilor de publicitate
îndreptăţindu-i pe terţii de bună-credinţă în aplicarea comunităţii legale
indiferent de regimul ales.
Considerăm că opţiunea legiuitorului în a reglementa ca regim
matrimonial legal regimul comunităţii determină o veritabilă continuitate şi
un plus de stabilitate raporturilor patrimoniale de dreptul familiei, mai ales
în contextul în care schimbările survenite în această materie sunt extrem de
ample, iar conştiinţa colectivă este destul de temeinic amprentată de
existenţa caracterelor acestui regim în vechea reglementare: legal, unic,
obligatoriu şi imutabil. De altfel, concepţia tradiţională franceză a lui
Dumoulin admite aplicarea de drept a regimului matrimonial al comunităţii
legale în lipsa exprimării autonomiei de voinţă manifestată prin acordul
soţilor de a încheia o convenţie pentru alegerea unui regim matrimonial. 116

5.3. Un regim mutabil şi flexibil

Din strictele reglementări prezente în Codul familiei, referitoare la
imposibilitatea schimbării, respectiv modificării, regimului legal al
comunităţii de bunuri reieşea caracterul imutabil al acestuia, legea
nepermiţând existenţa unor convenţii contrare [art. 30 alin. (2) C. fam.],
neadmiţând un alt regim juridic decât acela pe care îl consacra 117, ceea ce
denotă că era şi obligatoriu.
În prezent, noul Cod civil reglementează posibilitatea alegerii
regimului matrimonial potrivit fiecărui cuplu, şi, mai mult de atât, prevede
posibilitatea schimbării ori modificării acestuia în timpul căsătoriei, atât pe
cale convenţională cât şi pe cale judiciară, de unde putem desprinde,
caracterele de mutabilitate şi flexibilitate ale regimului comunităţii legale.
Astfel din coroborarea art. 312 alin. (1) NCC cu art. 329 NCC
desprindem caracterul de flexibilitate al regimurilor matrimoniale, soţii
putând opta, prin încheierea unei convenţii matrimoniale, pentru unul din
regimurile matrimoniale reglementate în noul Cod civil, în timp ce caracterul
de mutabilitate este redat de textul art. 369 alin. (1) NCC potrivit căruia soţii
116
J. Revel, Les régimes matrimoniaux, 3e édition, Ed. Dalloz, 2006, Paris, p. 286.
117
I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 119.

68
pot să înlocuiască sau să modifice regimul matrimonial existent, ori de câte
ori doresc, după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei.

5.4. Un regim imperativ limitat

Potrivit art. 332 NCC prin convenţie matrimonială nu se poate deroga
de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales, în timp ce art. 312
NCC reglementează cele trei regimuri matrimoniale faţă de care se poate
manifesta opţiunea soţilor: regimul comunităţii legale, regimul comunităţii
convenţionale şi regimul separaţiei de bunuri. Din aceste texte de lege
rezultă în mod clar că o convenţie matrimonială prin care s-ar opta pentru un
alt regim decât cele prevăzute ar fi sancţionată cu nulitatea.
De altfel, şi în cadrul dispoziţiilor regimului matrimonial legal
regăsim atât norme imperative cât şi norme dispozitive asupra cărora soţii
pot să îşi manifeste autonomia de voinţă. Astfel, art. 359 NCC consacră de
asemenea caracterul imperativ limitat al comunităţii legale stabilind că orice
convenţie contrară prezentei secţiuni este lovită de nulitate absolută, în
măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale.

2.5. Un regim supletiv

Din coroborarea textelor art. 359 NCC şi art. 368 NCC deducem
posibilitatea soţilor de a deroga de la dispoziţiile regimului comunităţii
legale în anumite condiţii şi în anumite limite. Astfel, încheind o convenţie
matrimonială soţii pot extinde sau restrânge comunitatea de bunuri, dând
naştere unei comunităţi convenţionale ce se supune regulilor regimului
comunităţii convenţionale, fără însă a renunţa la regulile de aplicabilitate
generală ale regimului comunităţii legale.
De altfel, sunt chiar lovite de nulitate orice clauze incompatibile
regimului comunităţii convenţionale, aşa cum prevede şi art. 367 NCC.
În acelaşi sens, ori de câte ori convenţia matrimonială este încheiată
de soţi cu nesocotirea condiţiilor de valabilitate, fiind astfel sancţionată cu
nulitatea, regimul matrimonial aplicabil va fi regimul comunităţii legale,
indiferent că prin convenţie soţii alegeau un regim separatist sau unul de
comunitate.

6. Principiile regimului comunităţii legale

Regimul comunităţii legale este fundamentat pe următoarele principii
generale:

69
 3.1. Principiul egalităţii dintre soţi reprezintă principiul care stă la baza
tuturor regulilor de dreptul familiei şi implicit şi a regulilor care constituie
regimul comunităţii legale. Fiind un principiu constituţional al cărui text îl
regăsim prevăzut în art. 48 alin. (1) din Legea fundamentală, egalitatea
dintre soţi a călăuzit atât vechea reglementare de la nivelul Codului familiei,
fiind prezent în art. 1 alin. (4) şi art. 25 C. fam, cât şi noile prevederi din
NCC, regăsindu-se în art. 258 alin. (1) şi art. 308 NCC.
Din acest principiu rezultă o serie de reguli ce stau la baza regimului
comunităţii legale: în constituirea comunităţii nu se deosebeşte după cum
bunurile au fost dobândite de către bărbat sau de către femeie; în cadrul
comunităţii bărbatul şi femeia au puteri egale în ceea ce priveşte
administrarea, folosinţa şi dispoziţia; desfacerea căsătoriei, lichidarea
regimului şi partajul bunurilor se face având ca fundament egalitatea între
bărbat şi femeie.

3.2. Principiul subordonării relaţiilor patrimoniale faţă de relaţiile

personale dintre soţi.
Raporturile patrimoniale în cadrul relaţiilor de familie, ce în prezent sunt
determinate în cadrul doctrinei sub denumirea de regimuri matrimoniale,
sunt subordonate relaţiilor personale dintre soţi, unicul scop pentru care are
loc închierea căsătoriei rămânând acela de a întemeia relaţii de familie, care
să aibă ca finalitate îndeplinirea funcţiilor pe care aceasta le are.

3.3. Principiul contribuţiei la dobândirea bunurilor comune prin munca

în gospodărie. În textul art. 326 NCC este reglementată dispoziţia potrivit
căreia munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor
constituie o contribuţie la dobândirea bunurilor comune şi nu munca femeii,
aşa cum era prevăzut anterior în reglementarea din Codul familiei, declarată
de altfel neconstituţională.

Secţiunea 2. Constituirea comunităţii legale

70
 Din punct de vedere al constituirii, comunitatea legală se
caracterizează prin dubla distincţie pe care legiuitorul o face pe de o parte,
între activul comun şi propriu, şi pe de altă parte, între pasivul comun şi
pasivul propriu.

2. Activul patrimonial

Putem observa că noile reglementări sunt destul de asemănătoare cu

cele din Codul familiei, categoriile de bunuri ale soţilor respectând aceleaşi
clasificări: masa de bunuri comune; masa bunurilor proprii ale soţului şi
masa bunurilor proprii ale soţiei.
Reglementarea regimului matrimonial legal în noul Cod civil începe
prin distincţia făcută între bunurile comune şi bunurile proprii (art. 339-340
NCC), în primul dintre aceste articole fiind normată prezumţia de
comunitate, iar în cel de-al doilea sunt enumerate limitativ categoriile de
bunuri proprii ale soţilor.
De altfel, această distincţie a fost făcută şi în vechea reglementare, în
art. 30- 31 C. fam. Diferenţa între art. 339 NCC şi art. 30 C. fam. priveşte
calificarea expresă făcută de noua reglementare referitor la proprietatea
comună a soţilor despre care se dispune că "sunt bunuri comune în
devălmăşie", în timp ce în Codul familiei se reglementa astfel: "bunurile
dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data
dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor"; Jurisprudenţa este cea care a
statuat pentru comunitatea în devălmăşie dispunând că: "bunurile dobândite
în condiţiile art. 30 Codul familiei constituie proprietatea codevălmaşă a
soţilor. Codevălmaşii, neavând de la început dreptul asupra unor anumite
bunuri, sau asupra unei anumite cote din aceste bunuri, numai cu ocazia
partajului se stabileşte cota fiecărui soţ, în ansamblu, pentru totalitatea
bunurilor comune, iar nu pentru fiecare bun în parte"118.
Au existat în doctrină opinii119 potrivit cărora devălmăşia ar atrage, din
punct de vedere subiectiv, o limitare a capacităţii de folosinţă a soţilor, dat
fiind că, pe parcursul căsătoriei ei nu pot să dobândească decât bunuri
comune şi doar cu titlu de excepţie bunuri proprii. Opinia majoritară 120 a
infirmat această părere arătând că în manieră justă legiuitorul a urmărit nu să
modifice condiţia personală a soţilor, ci să stabilească un regim al bunurilor

118
CSJ, secţ. civ., dec. nr. 907/1993, în C. Nicolescu, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, F. A. Baias,
E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 362.
119
Gh. Fekete, Unele aspecte ale raporturilor patrimoniale între soţi în lumina Codului familiei, L.P. nr.
6/1955, p. 612.
120
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op. cit., p. 91.

71
dobândite în timpul căsătoriei, care să ofere o sferă de posibilităţi de
acţionare uneori mai largă alteori mai restrânsă soţilor.
Între proprietatea comună în devălmăşie, carcateristică regimului de
comunitate legală şi proprietatea comună pe cote-părţi există numeroase
deosebiri:
- în cadrul proprietăţii în devălmăşie cotele fiecărei părţi nu sunt
determinate acestea rămânând a se stabili numai cu ocazia
eventualului partaj, în timp ce în cadrul comuniotăţii pe cote părţi,
fiecare copărtaş cunoaşte abstract cota ce îi revine;
- niciunul dintre soţi nu poate dispune de bunurile din comunitatea de
bunuri în timpul căsătoriei, tocmai pentru că aceasta nu este
determinată;
- proprietatea în devălmăşie izvorăşte din lege sau din actul juridic al
căsătoriei valabil încheiat, în timp ce proprietatea pe cote-părţi are
izvoare multiple: legea, succesiunea, convenţia părţilor; 121
- proprietatea devălmaşă a soţilor este legată exclusiv de persoana lor;
- exercitarea acţiunilor posesorii şi în revendicare are loc în mod diferit
în funcţie de tipul de proprietate devălmaşă ori pe cote-părţi.

1.3. Bunurile comune ale soţilor

În noul Cod civil, legislatorul atribuie proprietăţii comune în

devălmăşie o întreagă secţiune122, din care fac parte art. 667-668 NCC.
Conform art. 667 NCC, „Există proprietate în devălmăşie atunci când,
prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate
aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să
fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul de proprietate asupra
bunului sau bunurilor comune.” Astfel, comunitatea devălmaşă a soţilor se
fundamentează pe lege, iar regimul matrimonial legal ca efect al încheierii
căsătoriei, în afara semnării unei convenţii, îşi găseşte sursa tot în lege. Din
art. 668 NCC deducem că proprietatea devălmaşă a soţilor este supusă
regulilor caracteristice regimului matrimonial al comunităţii de bunuri.
Putem desprinde că art. 339 NCC defineşte noţiunea de bunuri
comune ca fiind acele bunuri „dobândite” în timpul regimului comunităţii
legale (nu în timpul căsătoriei)123 de oricare dintre soţi.
121
Idem, p. 91-92.
122
Secţiunea a 4-a, Capitolul IV, Titlul II, Cartea a III-a – Despre bunuri, Noul Cod civil.
123
Această afirmaţie este susţinută de principiul mutabilităţii regimului matrimonial. Există posibilitatea ca
soţii să modifice regimul matrimonial în timpul căsătoriei şi să opteze pentru un regim convenţional, după
cum, ei pot alege să se căsătorească sub imperiul unui regim convenţional pe care să îl schimbe în timpul

72
 Din analiza acestui text desprindem limitele temporale faţă de care
calificăm un bun ca fiind comun. Astfel, bunurile dobândite înainte de
instalarea regimului comunităţii legale, fie că acesta reprezintă chiar
momentul încheierii căsătoriei ori momentul schimbării regimului
matrimonial, sunt, în principiu proprii soţului care le-a dobândit nefiind
exclusă posibilitatea dobândirii în timpul concubinajului a unor bunuri
proprietate comună pe cote-părţi ori devălmaşe.
Dacă soţii nu încheie o convenţie matrimonială regimul comunităţii
legale se va aplica de la data încheierii căsătoriei până la desfacerea
căsătoriei prin divorţ, încetarea prin decesul unuia dintre soţi sau desfiinţarea
în caz de nulitate absolută sau relativă. De asemenea, regimul comunităţii
legale încetează în cazul în care soţii încheie, în timpul căsătoriei, o
convenţie matrimonială prin care aleg alt regim.
Dacă soţii au încheiat înainte de căsătorie o convenţie matrimonială
prin care au ales regimul comunităţii legale, regimul va produce efecte între
soţi de la încheierea căsătoriei, iar faţă de terţi de la momentul realizării
formalităţilor de publicitate.
În sensul textului de lege analizat, noţiunea de a dobândi înseamnă a
deveni titularul unui drept real sau de creanţă prin intermediul unor acte sau
fapte juridice, ori în puterea legii124.
Bunurile devin comune, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu
excepţia bunurilor dobândite prin acte cu titlu gratuit care devin comune
numai dacă dispunătorul – nu este cazul în succesiunea legală – a prevăzut în
mod expres sau tacit, însă neîndoielnic, că vor fi comune (art. 340, lit. a
NCC).
De asemenea, bunul devine comun fără a deosebi dacă în actul de
achiziţie au fost trecuţi ambii soţi sau numai unul dintre ei, dacă a fost
dobândit prin munca ambilor soţi sau numai prin munca unuia dintre aceştia.
În cazul în care în actul de dobândire al unui imobil, încheiat în timpul
căsătoriei, figurează ambii soţi, iar actul ar fi transcris în cartea funciară cu
indicarea părţii cuvenite fiecăruia din soţi, respectivul imobil este bun
comun, şi nu coproprietate pe cote-parţi. Bunul devine comun şi în cazul în
care actul de dobândire este transcris sau înscris în cartea funciară numai pe
numele unui soţ dacă dobândirea a avut loc în timpul căsătoriei.
Trebuie subliniat că legislatorul tranşează în noua legislaţie şi
problema fructelor şi productelor, ce a dat naştere la numeroase contradicţii
în vechea reglementare. Astfel, în litera f), a articolului 340 sunt
reglementate ca fiind bunuri proprii, fructele bunurilor proprii, ori per a
căsătoriei cu regimul comunităţii legale.
124
I. P. Filipescu, op. cit, p. 59.

73
contrario, fructele provenite de la bunurile comune sunt ele însele bunuri
comune ale soţilor, şi productele urmând acelaşi regim juridic ca bunurile de
la care provin.
În ceea ce priveşte bunurile dobândite de soţi în timpul separaţiei lor
în fapt, se menţine soluţia consacrată în doctrină şi în jurisprudenţă, în sensul
că acestea sunt bunuri comune, pentru următoarele argumente125:
"a) separaţia în fapt nu atrage după sine încetarea sau desfacerea
căsătoriei, deci bunurile trebuie considerate ca fiind dobândite în timpul
căsătoriei;
b) legea nu conţine nici o derogare în privinţa acestor bunuri;
c) dacă nu s-ar da o asemenea soluţie, ar însemna că soţii ar avea
posibilitatea să schimbe regimul matrimonial, separânduse în fapt înainte de
dobândirea anumitor bunuri şi determinând, pe această cale, un alt regim
juridic al acelor bunuri decât cel prevăzut de lege.
Cu toate acestea, separaţia în fapt a soţilor prezintă interes în ceea ce
priveşte contribuţia fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune."

1.4. Bunurile proprii ale soţilor

Categoria bunurilor proprii reprezintă o excepţie de la comunitatea de

bunuri, în sensul că deşi sunt dobândite în timpul regimului comunităţii
legale ele sunt considerate proprii unuia dintre soţi în funcţie de legătura pe
care acesta o are cu dispunătorul, afectaţiunea bunului etc.
Din textul de lege al art. 340 NCC vom putea observa că
reglementarea noului Cod civil privitoare la bunurile proprii nu este cu mult
diferită de vechea reglementare din art. 31 C. fam. Astfel, sunt bunuri proprii
ale fiecăruia dintre soţi:
a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu
excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi
comune;
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu
sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de
bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor
sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele
ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi
alte asemenea bunuri;
125
M. Avram, C. Nicolescu, Instituţia familiei în Noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 198.

74
 f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu
material sau moral adus unuia dintre soţi;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun
propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii."
Înainte de a analiza fiecare dintre aceste categorii de bunuri enumerate
de noul Cod civil, trebuie să remarcăm faptul că în cadrul art. 340 nu mai
sunt prevăzute bunurile dobândite înaintea căsătoriei, aşa cum se întâmpla în
art. 31 C. fam. Legislatorul a considerat că natura juridică a acestor bunuri
este evidentă din aplicarea procedeului logică-juridic, interpretând per a
contrario articolul prin care sunt definite bunurile comune. Sunt bunuri
proprii, bunurile dobândite anterior instalării regimului comunităţii de bunuri
(acest reper temporar este luat în considerarea principiului mutabilităţii
regimurilor matrimoniale).126

1.2.1. Bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie,

cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele
vor fi comune
Prin provenienţa lor aceste bunuri sunt proprii. Sunt considerate astfel
deoarece ele reprezintă obiectul fie al unor acte juridice intuitu personae –
cum sunt legatul ori donaţia – fie al devoluţiunii succesorale legale care se
fundamentează pe legătura de rudenie dintre defunct şi moştenitorii săi.
Textul de lege vizează moştenirea legală în cadrul căreia devoluţiunea
are în vedere clasele de moştenitori care vor culege moştenirea în ordinea şi
în cotele prevăzute de lege.
Privitor la legat, bunurile dobândite în acest fel sunt proprii deoarece
numai aşa se poate respecta voinţa testatorului. Tocmai în acest sens litera a)
din articolul 340 NCC instituie condiţia ca dispunătorul să fi prevăzut „în
mod expres” că bunurile vor fi comune. Această modificare impune ca
voinţa dispunătorului să fie una explicită, şi nu una care poate rezulta în
manieră neechivocă din anumite împrejurări de fapt. Textul de lege are în
vedere toate tipurile de legat: universal, cu titlu universal ori cu titlu
particular.
Astfel, practica a statuat, iar doctrina a reţinut că legatul făcut unuia
dintre soţi rămâne bun propriu chiar dacă transmiţătorul a urmărit să i se
asigure întreţinerea şi înmormântarea, sarcini la care au participat ambii soţi.
În cazul în care se va considera că celălalt soţ a avut o contribuţie la aceste
cheltuieli, acest fapt va da naştere la reconsiderarea cotelor de contribuţie a
126
C.M. Crăciunescu, Dreptul de dispoziţie al soţilor asupra bunurilor ce le aparţin, în diferite regimuri
matrimoniale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 172.

75
soţilor pentru dobândirea bunurilor, dar nu va schimba natura juridică a
bunului ce a făcut obiectul legatului, acesta rămânând bun propriu.127
Privitor la donaţie, textul de lege vizează donaţiile directe, indirecte,
deghizate sau dar manual, fie că este vorba despre un act între soţi sau o
liberalitate provenită de la un terţ. În acest sens, „în cazul donaţiilor făcute
unui soţ sub condiţie potestativă sau cu sarcină, obligaţia poate fi în interesul
celui gratificat, caz în care bunul va fi în întregime bun propriu al celui
gratificat, sau poate fi în interesul unui terţ sau al dspunătorului, caz în care,
de asemenea, bunul este propriu soţului gratificat deoarece nu s-ar putea ca
obligaţia să fie proprie celui gratificat, iar bunul primit să fie bun comun” 128.
De asemenea, „în cazul înstrăinării făcute de ascendent descendentului,
prezumate a fi o liberalitate, potrivit art. 845 C. civ., cu rezerva dreptului de
uzufruct, bunul astfel dobândit este un bun propriu şi nu comun” 129.
Dispoziţia este preluată şi în art. 1091 NCC care consacră caracterul relativ
al prezumţiei şi o extinde la situaţia înstrăinărilor făcute cu rezerva uzului,
abitaţiei, întreţinerii pe viaţă ori a rentei viagere, fapt care ne convinge că
soluţiile jurisprudenţiale se menţin.
În ceea ce priveşte natura juridică a darurilor de nuntă în doctrină s-a
statuat că acestea vor fi bunuri comune dacă ele sunt destinate susţinerii
formării noii familii şi a comunităţii de bunuri a soţilor, având în acest sens
ca temei respectarea obiceiurilor sociale. Astfel, caracterul de bun comun
este dat de destinaţia bunului şi de intenţia dispunătorului de a ajuta la
formarea patrimoniului noii familii, prin momentul pe care îl alege pentru a
gratifica.
Cu toate acestea, dacă darul este reprezentat de sume foarte mari sau
obiecte de valoare donate de părinţii unuia dintre soţi, acestea vor fi
propriiale acelui soţ, cu excepţia cazului în care se dispunătorul prevede
expres că sunt bunuri ce intră în comunitate.
Având în vedere legăturile dintre părţi şi momentul în care actul este
realizat, darul de nuntă va îmbrăca de cele mai multe ori forma darului
manual, fiind suficient acordul de voinţă al părţilor şi tradiţiunea bunului,
forma autentică ad validitatem nefiind îndeplinită. Totuşi, trebuie avut în
vedere, de fiecare dată textul articolului 1011 NCC care prevede că obiectul
darului manual poate fi constituit din bunuri mobile corporale ce nu
depăşesc valoarea de 25.000 lei.
127
Trib. Jud. Bihor, Decizia civilă nr. 1156 din 7 decembrie 1979, în R.R.D. nr. 5/1980, apud. Al. Bacaci,
V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op. cit., p. 97, nota 1.
128
Trib. Jud. Arad, decizia civilă nr. 851 din 9 octombrie 1981, în R.R.D nr. 121/1982, p. 70, apud. M.
Avram, op. cit, p. 244-245, nota 2.
129
Trib. Argeş, secţia civilă, decizia nr. 163 din 17 decembrie 2008; Jud Iaşi, sentinţa civilă nr. 4472 din
18 martie 2009, apud. Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op. cit., p. 97, nota 2.

76
 1.2.2. Bunurile de uz personal
Această categorie de bunuri îşi are temeiul în chiar destinaţia bunului.
Chiar dacă nu regăsim exemple în lege, doctrina juridică130 a instituit
anumite condiţii prin care putem determina un bun al soţilor ca făcând parte
din această categorie să devină în consecinţă bun propriu.
Aceste condiţii au în vedere ca:
- bunul să fie dobândit de unul dintre soţi în scopul folosirii pentru uz
personal, indiferent de provenienţa banilor cu care acesta a fost
achiziţionat;
În cazul în care se dovedeşte că sumele cu care a fost achiziţionat bunul
de uz personal sunt comune, soţul care a participat la achiziţionarea acelui
bun va avea un drept de creanţă împotriva soţului proprietar. Ne aflăm în
cadrul acestei categorii de bunuri, ori de câte ori bunul respectiv nu se
încadrează într-o altă categorie. Spre exemplu, dacă bunul a fost dobândit
prin donaţie, va fi bun propriu în temeiul art. 340 lit. a NCC. De asemenea,
dacă bunul a fost dobândit de unul dintre soţi, dar este utilizat de celălalt soţ
proprietar al bunului este cel dintâi, în această ipoteză fiind vorba despre un
împrumut de folosinţă.
- bunul să fie afectat uzului exclusiv şi personal al unuia dintre soţi.
Pentru a se încadra în dispoiţiile art. 340 lit. b NCC, bunul trebuie să fie
şi folosit efectiv de către unul dintre soţi. O problemă controversată a
reprezentat-o determinarea naturii juridice a bunurilor de lux. Astfel,
bijuteriile primite de unul dintre soţi, cu ocazia nunţii, au reprezentat din
acest punct de vedere obiectul disputei fiind considerate, într-o opinie 131 ca
fiind bunuri comune ale soţilor, iar într-o altă opinie132, pe care o împărtăşim
ca fiind bunuri proprii ale soţului gratificat şi care are şi uzul acestor bunuri.
Trebuie să menţionăm în susţinerea acestei din urmă opinii că, aceste
bunuri dobândite de unul dintre soţi nu reprezintă bunuri care să ajute la
formarea patrimoniului familiei nou formate, fiind evident gratificat doar
acel soţ căruia îi sunt oferite, voinţa dispunătorului fiind evidentă; de
asemenea, nici ordinea socială nu prevede astfel de daruri la organizarea
nunţii, ele fiind evaluate şi existând sau nu în funcţie de dorinţa
dispunătorului, de situaţia materială a soţilor, respectiv a celui care face
donaţia. Această discuţie poate fi considerată ca o completare la existenţa

130
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op. cit., p. 98-99; M. Avram, op. cit., p. 247.
131
L. Pârvu, Regimul juridic al bunurilor de o valoare deosebită dobândite în timpul căsătoriei (I), în
Dreptul nr. 10/1992, p. 45-49.
132
C.C. Hageanu, op. cit., p. 103 ; M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 113.

77
donaţiei în cazul art. 340 lit. a NCC, fiind mai degrabă încadrat ca un bun
propriu în temeiul acestei dispoziţii legislative.

1.2.3. Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă

nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea
de bunuri
Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi sunt bunuri
proprii ale celui care exercită profesia respectivă. În cazul în care acestea au
fost achiziţionate din bani comuni, celălalt soţ va avea un drept de creanţă
pentru banii cu care a contribuit la achiziţionarea bunurilor respective.
Bunurile îşi vor păstra caracterul de bunuri proprii chiar dacă soţul
căruia îi aparţin nu mai practică acea meserie, fie fiindcă s-a pensionat, fie
fiindcă a schimbat profesia ori are mai multe profesii. În cazul în care
bunurile astfel afectate au o valoare considerabilă reprezentând o invenstiţie
a soţilor în acest sens, iar soţul căruia îi aparţin îşi schimbă profesia extrem
de des sau nu mai are nicio legătură cu acele bunuri, analizând în fiecare
speţă în parte, putem considera că acele bunuri deja fac parte din
comunitatea de bunuri a soţilor.
Litera c) a aceluiaşi articol 340 NCC prevede excepţia bunurile
comune care sunt elemente ale unui fond de comerţ, din cadrul bunurilor
destinate exercitării unei profesii. Din acest fapt deducem că sunt tot bunuri
comune, elementele unui fond de comerţ care sunt dobândite în timpul
căsătoriei din bunuri comune, chiar dacă acele elemente sunt destinate
exercitării profesiei unuia dintre soţi. "În ceea ce priveşte gestiunea acestor
bunuri comune, dată fiind destinaţia lor specială, considerăm că se poate
pune în discuţie aplicarea sistemului gestiunii exclusive, cu excepţia actelor
de o anumită gravitate, prevăzute de lege ca fiind supuse gestiunii comune
(de exemplu, actele de dispoziţie asupra imobilelor).
Soluţia gestiunii exclusive este firească, având în vedere necesitatea
asigurării independenţei profesionale a soţilor (art. 327), astfel încât, practic,
ar trebui să se admită că numai soţul care exercită profesia respectivă poate
să facă actele de gestiune curentă. Dacă s-ar aplica sistemul gestiunii
paralele, ar însemna că aceste acte ar putea fi îndeplinite de oricare dintre
soţi singur, deci chiar de către soţul care nu exercită profesia respectivă, ceea
ce ar însemna o imixtiune în exerciţiul profesiei, contrară destinaţiei pe care
soţii au dat-o bunului respectiv."133
Dat fiind faptul că noul Cod civil nu prevede expres această soluţie,
considerăm că este posibilă şi interpretarea contrară, conform căreia,

133
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 207.

78
elementul de comerţ ce are regimul juridic al unui bun comun, este gestionat
potrivit regulilor expres prevăzute pentru bunurile commune.

1.2.4. Drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra

creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat
Controversele create de vechea reglementare au determinat
identificarea distinctă a dreptului de proprietate intelectuală şi a veniturilor
rezultate din valorificarea operelor proprietate intelectuală. Astfel, noul Cod
civil prevede că drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra
creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat sunt
bunuri proprii ale acestuia, întreaga categorie fiind plasată în sfera bunurilor
proprii din chiar activitatea creatoare prin care ia naştere.
Cu toate acestea, veniturile obţinute din valorificarea drepturilor de
proprietate intelectuală reprezintă bunuri comune, indiferent de data
dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor
devine scadentă în timpul comunităţii, aşa cum de altfel rezultă din textul
art. 341 NCC.
Litera d) a articolului 340 NCC prevede expres că sunt bunuri proprii
şi drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi
asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat. Este de subliniat că
legislatorul a avut în vedere reglementarea unor bunuri distincte faţă de
bunurile prevăzute la lit. e), ori în art. 341, dispunându-se aici asupra
drepturilor patrimoniale de autor, aşa cum sunt prevăzute de art. 12-13 din
Legea nr. 8/1996134 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu
modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, deşi aceste drepturi patrimoniale sunt bunuri proprii,
veniturile încasate din exploatarea operei sunt bunuri comune, urmând
regimul juridic asemănător salariului, prevăzut în art. 341 NCC. Legiuitorul
a analiat doctrina formată şi a reglementat ca veniturile încasate în temeiul
dreptului de proprietate intelectuală să fie asimilat salariului şi considerat
bun comun soluţia fiind echitabilă în special pentru familiile în care un soţ
este angajat cu contract de muncă, iar celălalt obţine venituri din drepturi de
proprietate intelectuală.

1.2.5. Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,

manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice,
proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri

134
Publicată în Monitorul Oficial nr. 60/26 martie 1996.

79
 Fiind acordate în temeiul unei munci intelectuale cu rezultate
deosebite şi recunoscute bunurile din această categorie sunt recunoscute ca
fiind proprii prin natura lor.
Din această categorie nu fac parte primele sau recompensele din
cadrul sistemului de premii salariale care au acelaşi regim juridic cu salariul,
ci numai cele care se acordă în manieră excepţională pentru rezultate
deosebite.135

1.2.6. Indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice

prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi
Trebuie menţionat de la început că această categorie de bunuri nu se
referă la asigurările de bunuri a căror sume încasate vor urma natura juridică
a bunurilor pentru care a fost făcută asigurarea.
Textul de lege aduce în discuţie două categorii de drepturi ce se nasc
diferit. Astfel, în privinţa indemnizaţiei de asigurare pentru o asigurare
încheiată pe numele unei persoane, indiferent de cine plăteşte sau din ce bani
plăteşte primele de asigurare, aceasta va constitui bun propriu al soţului
beneficiar. Dacă primele de asigurare sunt plătite din banii celuilalt soţ sau
din bani comuni, acesta din urmă va avea doar un drept de creanţă împotriva
soţului beneficiar al asigurării.
Privitor la despăgubirile cuvenite soţului care a fost victima unui
delict moral sau material136, acestea vor fi bunuri proprii ale soţului
prejudiciat.

1.2.7. Bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un

bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora
Textul de lege prevăzut de lit. g a art. 340 NCC nu aduce noutăţi faţă
de vechea reglementare. Regulă astfel instituită reprezintă o aplicaţie a
subrogaţiei reale cu titlu particular prin care legiuitorul încearcă să protejeze
interesele terţilor împiedicându-i pe soţi să schimbe natura juridică a
bunurilor din proprii în comune ori invers.

1.2.8. Fructele bunurilor proprii

Litera h) a articolului 340 NCC dispune că sunt bunuri proprii fructele
bunurilor proprii, lucru consacrat deja în doctrină137 şi jurisprudenţă138, însă
fără a fi prevăzut expres în textul de lege.
135
Trib. Suprem, decizia civ. nr. 698/1955, în L.P. nr. 5/1955, p. 550, apud. C.C. Hageanu, op. cit., p. 106,
nota 1.
136
C.C. Hageanu, op. cit., p. 106.
137
I. Albu, op. cit., p. 144-145; Al. Bacaci, op. cit., p. 59; I. P. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 121.
138
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 777/1984, apud Al. Bacaci, op. cit., p. 59.

80
 O altă problemă controversată în timpul vechii reglementări şi care a
dat naştere la dispute doctrinare este reprezentată de calificarea naturii
juridice a venitului din muncă. Noul Cod civil, în art. 341 dispune asupra
acestui aspect: "Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de
pensie în cadrul asigurărilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile
cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri
comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanţa
privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii.” Utilizarea
expresiei "venit din muncă" înglobează toate sumele de bani ce au această
provenienţă, considerându-le comune.
Cu toate acestea, trebuie luat în considerare elementul temporal
prevăzut de această reglementare. Astfel, dacă data scadentă se situează
înainte de instalarea regimului comunităţii de bunuri, suma de bani încasată,
chiar în timpul comunităţii, este bun propriu. Dar, în cazul în care scadenţa
are loc în timpul comunităţii, suma de bani este bun comun, chiar dacă a fost
încasată după încetarea acestui regim.

1.5. Dovada bunurilor

Privitor la dovada bunurilor comune, noul Cod civil păstrează

substanţa vechilor prevederi dispunând: „Calitatea de bun comun nu trebuie
să fie dovedită.”139 Lipsa obligativităţii probei pentru cel ce invocă un bun ca
fiind comun, face ca sarcina acesteia să cadă în responsabilitatea părţii
adverse.140
Noul Cod civil introduce o nouă modalitate de probare a caracterului
juridic al bunurilor şi, în funcţie de momentul dobândirii bunurilor, art. 343,
alin. (3) prevede: „Pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei,
înainte de încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de către notarul
public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel.
În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile
sunt comune.” Această soluţie pentru facilitarea departajării între bunurile
comune şi bunurile proprii este "împrumutată" din regimul matrimonial al
separaţiei de bunuri, unde, vom vedea, că în materie de probaţiune,
constituie regula. În genere, noua reglementare păstrează modalitatea de
probă.
Conform art. 343 alin. (2) NCC, dovada că un bun este propriu se
poate face între soţi prin orice mijloc de probă. S-a considerat, atât în

139
Art. 343 alin. (1) NCC.
140
I. Dogaru, P. Draghici, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, 2002, Bucureşti, p. 129.

81
doctrină141 cât şi în practica judecătorească, 142 faptul că, în cazurile în care
calitatea de bun propriu rezultă dintr-un act juridic încheiat de către un soţ cu
un terţ, dacă soţul dobânditor trebuie să facă dovada calităţii de bun propriu
a bunului astfel dobândit în raporturile sale cu celălalt soţ, întrucât se poate
folosi de orice mijloc de probă, înseamnă că se derogă de la dreptul comun
în ceea ce priveşte forma cerută de lege ad probationem. Această derogare
nu se face totuşi în cazul în care este vorba de acte solemne, art. 343 alin. (2)
completând că, "în cazul prevăzut la art. 340 lit. a) 143, dovada se face în
condiţiile legii". Astfel, se consacră expres soluţia în sensul că derogarea de
la dreptul comun nu priveşte şi forma cerută de lege ad validitatem. 144
Proba calităţii de bun propriu prinde acest contur întrucât acestea
reprezintă excepţia de la regula comunităţii de bunuri. În anumite situaţii,
chiar dacă bunul a fost dobândit în timpul comunităţii de bunuri, dar este
folosit de către unul dintre soţi pentru uzul personal sau pentru exercitarea
unei profesii, acesta devine bun propriu. Categoria bunurilor proprii este
prevăzută limitativ în art. 340 NCC, menţinând în esenţă aceleaşi dispoziţii
ca şi vechea reglementare, dar, cu oarecare nuanţări în cadrul fiecărei grupe
de bunuri proprii.
După ce am încercat analiza activului soţilor – atât cel comun cât şi cel
propriu – considerăm necesar abordarea detaliată a pasivului soţilor, în
vederea sublinierii diferenţelor de reglementare cu vechea legislaţie.

3. Pasivul patrimonial

În cadrul reglementărilor de la nivelul noului Cod civil datoriile soţilor

sunt prevăzute atât prin dispoziţii cu caracter general şi obligatoriu, fiind
consacrate ca efecte ale căsătoriei indiferent de regimul matrimonial ales, cât
şi prin dispoziţii aplicabile fiecărui regim în parte.

141
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 206; I. P. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 77-85; Al. Bacaci, op.
cit., p. 136.
142
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1355/1958; Trib Suprem, dec. civ. Nr. 31/1960; Trib. Suprem, dec. Civ. nr.
1031/18 septembrie 1959 (apud I. P. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 80, nota 2, 3, 6);
143
Art. 340, lit a) NCC dispune: "Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecarui sot: a) bunurile
dobandite prin mostenire legala, legat sau donatie, cu exceptia cazului in care dispunatorul a prevazut, in
mod expres, ca ele vor fi comune;"
144
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 207.

82
 Prima categorie vizează datorii pe care soţii le au în cadrul căsătoriei,
dar care nu sunt contractate de ei, ci le revin în temeiul legii. Acestea sunt
prevăzute în art. 325-326 NCC şi vor subzista într-o mai mică sau mai mare
măsură pe parcursul oricărui regim matrimonial ales de soţi. Cea de a doua
categorie este alcătuită din datorii ce rezultă din normele reglementate
pentru regimul matrimonial concret ales de soţi şi, evident din acordul de
voinţă al acestora manifestat prin încheierea convenţiei matrimoniale în care
aceştia pot să îşi asume sau să se sustragă de la anumite datorii, dar numai în
condiţiile legii şi cu respectarea dispoziţiilor imperative regăsite în regimul
matrimonial primar.
Ca şi activul, pasivul este împărţit în obligaţii comune şi obligaţii
proprii ale soţilor, această clasificare fiind dată atât de relaţiile pe care soţii
le au între ei în ceea ce priveşte suportarea cheltuielilor determinate de
căsătorie, dar şi de relaţiile dintre soţi şi creditorii acestora, care pot fii
comuni sau proprii.
În dreptul francez145, găsim aceeaşi diferenţiere, pe de o parte în art.
1411 C. civ. fr. fiind reglementate obligaţiile soţilor faţă de terţi şi bunurile
ce pot fi urmărite de aceştia („pasiv provizoriu”) sub denumirea de obligaţii,
iar pe de altă parte art. 1410 C. civ. fr. vorbeşte despre „pasivul definitiv” ca
fiind bunurile afectate relaţiilor obligaţionale dintre soţi (contribuţii) –
datoriile contractate de aceştia pentru întreţinerea gospodăriei şi creşterea
copiilor. Cu privire la contribuţia fiecăruia dintre soţi la suportarea pasivului
comunităţii, s-a admis regula potrivit căreia comunitatea are vocaţia de a
culege activul, ceea ce conduce la concluzia că ea trebuie să şi suporte, în
contrapartidă, pasivul ce revine soţilor în timpul căsătoriei.146
În sistemul de drept român, spre deosebire de bunurile soţilor,
guvernate de prezumţia comunităţii, bunurile proprii reprezentând excepţia
în materie, în ceea ce priveşte pasivul, regula este ca datoriile soţilor să fie
prezumate a fi personale, iar, prin excepţie, sunt datorii comune cele
prevăzute de lege expres şi limitativ.

2.1. Datoriile comune ale soţilor

Noul Cod civil prevede aceste datorii comune ale soţilor în art. 351 în
al cărui text se dispune că soţii răspund cu bunurile comune pentru:
a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau
dobândirea bunurilor comune;
145
A. Lamboley, M. H. Laurens-Lamboley, op. cit, p. 130.
146
C.M. Crăsiunescu, Dreptul de dispoziţie al soţilor în diferite regimuri matrimoniale, Ed. Universul
Juridic, bucureşti, 2010, p. 199 şi urm.

83
 b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună;
c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea
cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre
soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au
sporit bunurile comune ale soţilor.

2.1.1. Obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea

sau dobândirea bunurilor comune [ art. 351 lit. a) NCC]
Din dorinţa de a garanta un echilibru între activul şi pasivul soţilor,
orice obligaţie ce are în vedere conservarea, administrarea ori dobândirea
unui bun comun este considerată ca fiind datorie comună, legislatorul
lărgind astfel sfera acestei categorii de obligaţii. În acest sens, comparativ cu
reglementarea pe care o regăseam în textul art. 32 lit. a) C. fam şi în care se
aveau în vedere doar cheltuielile făcute cu adminsitrarea oricăruia dintre
bunurile comune ale soţilor, în art. 351 lit. a) NCC se au în vedere orice
cheltuieli făcute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea
unui bun comun. Pentru ca datoria să fie comună trebuie să fie îndeplinite
anumite condiţii, care sunt extrase din chiar textul de lege:
a) obligaţia să fie asumată de unul dintre soţi – deoarece există
prezumţia de mandat tacit, soţul care exercită un drept asupra bunurilor
comune se prezumă că are şi consimţământul celuilalt soţ, ceea ce înseamnă
că, din punct de vedere juridic, şi obligaţia este contractată de ambii soţi,
chiar dacă în cazul acestui text de lege numai unul dintre soţi figurează în
act, dar având o dublă calitate: atât în nume propriu cât şi ca reprezentant al
celuilalt soţ.147
b) obligaţia să fie în legătură cu conservarea, administrarea sau
dobândirea unui bun comun – această obligaţie putând fi redată prin una din
următoarele acţiuni:
- conservarea bunului: înscrierea unei ipoteci, întreruperea
prescripţiei;
- administrarea bunului: plata taxelor şi impozitelor, efectuarea de
reparaţii pentru întreţinerea şi valorificarea bunului;
- dobândirea bunului
c) cheltuiala să fie în legătură cu un bun comun – această condiţie
presupune ca datoria să fie reală, iar suma să fie cheltuită efectiv în scopul
prevăzut de lege. Datoria nu va fi comună dacă soţul neparticipant la act s-a
147
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op. cit., p. 114; a se vedea în acelaşi sens M. Eliescu,
Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul RSR, Ed Academiei, 1966, p.288 şi urm.; I.P. Filipescu,
A. I. Filpescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 178.

84
opus încheierii acestuia, fie el act de conservare, administrare sau dobândire,
iar terţul să fii cunoscut această opoziţie.

2.1.2. Obligaţiile pe care le-au contractat împreună [ art. 351 lit. b)

NCC]
Obligaţiile prevăzute în cadrul acestui text de lege sunt comune
indiferent de scopul pentru care au fost contractate, deoarece acest caracter
de comunitate este conferit chiar de participarea ambilor soţi la încheierea
actului.148
Obligaţia soţilor poate fi asumată de aceştia prin act unilateral sau
bilateral, prin acelaşi act juridic sau prin acte juridice diferite, încheiate
simultan sau succesiv.149

2.1.3 Obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea

cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei [ art. 351 lit. c) NCC]
Pentru ca o datorie să fie comună, în sensul textului art. 351 lit. c)
NCC trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie vorba despre o obligaţie asumată de cel puţin unul dintre soţi –
oricare dintre soţi se prezumă că are consimţământul celuilalt pentru a-şi
asuma obligaţiile în legătură cu cheltuielile căsătoriei. Această prezumţie
vine din caracterul pe care acest gen de cheltuieli îl incumbă: necesare,
obligatorii, cu un anumit grad de urgenţă. Aceste caractere au şi determinat
legiuitorul să le reglementeze în cadrul regimului primar imperativ prin
norme de la care soţii nu pot deroga.
Cu toate acestea, prin convenţie matrimonială soţii pot stabili
proporţia contribuţiei lor la cheltuielile căsătoriei, însă în niciun caz unul
dintre soţi nu se poate sustrage de la a susţine aceste cheltuieli. Proporţia
până la care se poate ajunge nu este stabilită de lege, de altfel nefiind impuse
soţilor cote de participare la acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei.
În acest sens considerăm că această contribuţie poate fi asigurată în orice
modalitate, chiar şi prin munca în gospodărie sau pentru creşterea copiilor.
De altfel, în art. 325 alin. (2) se dispune că ei sunt obligaţi să
contribuie la acoperierea acestor cheltuieli cu orice mijloace. Numai dacă
prin convenţie s-ar prevedea expres o contribuţie materială atunci fiecare
dintre soţi ar trebui să îşi respecte obligaţiile astfel asumate. Cu toate
acestea, trebuie să subliniem că, în cadrul aceluiaşi text legislativ, în alin. (3)
se prevede că este considerată nescrisă convenţia prin care acoperirea
cheltuielilor căsătoriei se stabilesc exclusiv în grija unuia dintre soţi.
148
M. Banciu, Dreptul familiei, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998, p. 93.
149
M. Avram, op. cit., p. 263; C.C. Hageanu, op. cit., p. 119.

85
 - cauza obligaţiei să rezide în acoperirea cheltuielior căsătoriei;
Această condiţie implică delimitarea noţiunii de cheltuieli ale căsătoriei,
noţiune care nu este extrem de vine conturată tocmai din faptul că este
inevitabil legată de modul şi de condiţiile de viaţă ale fiecărei familii în
parte. Tocmai din acest punct de vedere, în analiza acestei noţiuni vor fi
avute în discuţie elementele caracteristice ale fiecărei speţe în parte.

2.1.4. Repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul

dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin
aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor [ art. 351 lit. d) NCC]

Litera d) a articolului 351 NCC "a clarificat conţinutul acestei

categorii de datorii comune, în sensul că are în vedere prejudiciul cauzat
unui terţ, prin însuşirea unui bun, indiferent de forma de proprietate, fiind
astfel însuşite propunerile formulate în literatura juridică, pornind de la
premisa că în această materie nu se justifică instituirea unui tratament diferit
pentru cele două forme de proprietate (publică şi privată)".150
Pentru ca datoria să fie comună trebuie să îndeplinească anumite
condiţii:
- unul dintre soţi să însuşească bunul altei persoane – în doctrină,
textul a fost interpretat extensiv, vizând toate elementele patrimoniului,
respectiv şi atingerile aduse unui drept de folosinţă sau unui drept real. 151
Noţiunea de „însuşire” a fost înţeleasă ca vizând atât fapta penală cât şi
delictul civil.152
- fapta să fie săvârşită de unul dintre soţi – în cazul în care fapta este
săvârşită de ambii soţi, obligaţia va fi comună, dar nu în temeiul acestui text
de lege, ci rezultând din simplul fapt al participării active la însuşirea
bunului unui terţ.
- fapta să fie săvârşită în timpul căsătoriei – în cazul în care fapta a
fost săvârşită înainte de încheierea căsătoriei, obligaţia de reparare a
prejudiciului este personală şi reb’vine soţului care a săvârşit fapta.
- să existe un prejudiciu cert care să dea naştere obligaţiei la reparare.
- să fie constată o sporire a bunurilor soţilor – noţiunea de spor
cunoscând o interpretare extinsă care poate viza pe de o parte achiziţionarea
de noi bunuri sau sporirea valorii celor existente, dar şi, pe de altă parte,
împiedicarea scăderii valorii bunurilor comune existente deja în patrimoniu.

150
F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole,
op. cit., p. 374.
151
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 166.
152
M. Avram, op.cit., p. 264.

86
 - să existe o legătură de cauzalitate între însuşirea bunului de la un terţ
şi sporirea patrimoniului soţilor. Legătura nu este prezumată ci trebuie
dovedită, proba putând fi făcută prin orice mijloc.153

Privitor la regimul juridic al datoriilor comune, noul Cod civil

instituie principiul răspunderii solidare a soţilor pentru datoriile comune,
precum şi un drept de retenţie (art. 2495-2499 NCC), ca o garanţie în
beneficiul soţului care a plătit integral datoria comună. Astfel, potrivit art.
352 alin. (1) NCC "în măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite
prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu bunurile proprii.
În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile
creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din
comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plăţii datoriei." Astfel, creditorii
comuni ai soţilor trebuie să urmărească cu prioritate bunurile comune ale
acestora, iar dacă sunt insuficiente, vor putea fi urmărite şi bunurile proprii
ale soţilor. Această din urmă variantă este una subsidiară, ordinea de
urmărire a bunurilor soţilor având un caracter imperativ, nepăutându-se
astfel deroga de la ea.
În alin. (2) al aceluiaşi articol 352 se dispune că "Soţul care a plătit
datoria comună are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la
acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează."
Cu toate acestea, în art. 354 NCC este restrâns gajul general al
creditorilor comuni ai soţilor prin reglementarea imposibilităţii acestora din
urmă de a urmării veniturile din muncă şi cele asimilate lor pentru datoriile
comune asumate de celălalt soţ, cu o excepţie, desigur, aceea a obligaţiilor
asumate pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei. Observăm
astfel că, deşi în art. 351 NCC veniturile din muncă şi cele asimilate acestora
sunt calificate ca fiind bunuri comune ale soţilor, prin reglementarea din 354
NCC se garantează soţilor o mai mare libertate, independenţa soţilor fiind
astfel garantată fără a leza totuşi coeziunea familială.
2.2. Datoriile proprii ale soţilor

În ceea ce priveşte regimul juridic al datoriilor personale, art. 353

NCC prevede imposibilitatea creditorilor personali de a urmări bunurile
comune, ci numai bunurile proprii ale soţului debitor.
Dacă bunurile proprii ale soţului debitor nu sunt suficiente pentru
acoperirea creanţelor creditorilor personali, aceştia pot cere împărţirea
bunurilor comune, prin hotărâre judecătorească, însă numai în măsura
necesară acoperirii creanţei.
153
Trib. Suprem, dec. nr. 504/1969, R.R.D nr. 8/1969, p. 183.

87
 Acţiunea creditorilor personali pentru împărţirea bunurilor comune are
caracter subsidiar. Acţiunea în justiţie se introduce împotriva ambilor soţi,
astfel încât hotărârea să le fie opozabilă. Împărţirea priveşte numai bunurile
comune prezente ale soţilor şi nu cele viitoare154. Bunurile atribuite prin
împărţire fiecărui soţ devin bunuri proprii.
S-a considerat155 că întrucât textul interzice doar urmărirea bunurilor
commune, nu şi indisponibilizarea lor, pentru a-şi garanta acoperirea
creanţei, pentru măsuri temeinice, creditorii personali pot cere luarea unor
măsuri asigurătorii asupra bunurilor comune.

Secţiunea 3. Funcţionarea comunităţii de bunuri în cadrul regimului

comunităţii legale

4. Aspecte generale privitoare la funcţionarea comunităţii de bunuri

Regimurile de comunitate au constituit dintotdeauna o problemă

extrem de importantă pentru legislator, dată fiind complexitatea raporturilor
ce iau naştere în momentul în care soţii îşi gestionează patrimoniul, fie că
este comun ori porpriu.
Comunitatea legală îşi are fundamentul pe o serie de reguli bine
stabilite, iar mecanismele de funcţionare au suferit modificări de-a lungul
timpului pentru a răspunde cerinţelor unei societăţi în continuă evoluţie.
De-a lungul timpului, în doctrină156 s-au configurat trei modalităţi de
gestionare a bunurilor comune:
- cogestiunea sau gestiunea comună, reprezintă sistemul în cadrul căruia
este necesar consimţământul ambilor soţi pentru toate actele asupra
bunurilor comune, toate deciziile fiind luate de cei doi, împreună; chiar dacă
s-a considerat că acest sistem asigură coeziunea patrimonială a soţilor, în
practică s-a dovedit a fi unul destul de greoi.
Pentru ca acest sistem să poată funcţiona, s-a recurs la ficţiunea
numită mandat tacit reciproc între soţi, prin care deşi actul este încheiat doar
de unul dintre soţi, acesta acţionează în numele amândurora, fiind presupus
şi consimţământul soţului nesemnatar. "Pentru a înlesni efectuarea diferitelor
acte ce sunt necesare a fi îndeplinite in timpul căsătoriei de către soţi şi
pentru a da certitudine circuitului civil, în interesul terţilor de bună credinţă

154
A. Colomer, op. cit., p. 434.
155
M. Avram, op. cit., p. 265.
156
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 225-230.

88
ce ar contracta cu soţii, legea prevede existenţa unui mandat tacit
reciproc".157
- gestiunea concurentă sau paralelă, presupune că fiecare soţ poate
săvârşi acte asupra bunurilor comune în virtutea propriei sale puteri conferite
de lege, iar nu şi în calitate de reprezentant al celuilalt soţ.
- gestiunea exclusivă, reprezintă o excepţie de la gestiunea concurentă şi
de la gestiunea paralelă şi intervine ori de câte ori actul prezintă un caracter
personal.

5. Gestionarea bunurilor comune

Prin reglementările sale Noul Cod civil consacră un sistem mixt de

gestionare a bunurilor comune ale soţilor:

5.1. Sistemul gestiunii concurente (paralele) - regula în materie.

Adoptarea acestei soluţii de către legislator implică efecte extrem de
importante, necesare în societatea actuală, şi anume, renunţarea la prezumţia
mandatului tacit reciproc a cărui raţiune nu mai este compatibilă cu noile
deziderate ale individului. Pentru a identifica domeniul de aplicare a acestui
sistem de gestionare sunt relevante articolele 345 şi 346 NCC.
Astfel, art. 345 NCC dispune că fiecare soţ are dreptul de a folosi
bunul comun fără consimţământul expres al celuilalt soţ, schimbarea
destinaţiei bunului comun putându-se face doar prin acordul soţilor. De
asemenea, fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de
administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de
dobândire a bunurilor comune.
Soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât
daune interese de la celălalt soţ în cazul în care i-au fost prejudiciate
interesele, fără a fi afectate însă drepturile dobândite de terţii de bună-
credinţă.
În susţinerea aceluiaşi principiu al gestiunii concurente textul art. 346
NCC prevede că actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având
ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi.
Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de
bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii,
anumitor formalităţi de publicitate. O altă excepţie este redată de darurile
obişnuite.

157
I. P. Filipescu, op. cit., p. 139.

89
 Din coroborarea celor două texte juridice putem extrage categoriile de
acte ce sunt încheiate de soţi cu respectarea regulii gestiunii paralele: actele
de conservare; actele de folosinţă; actele de administrare; actele de dispoziţie
cu titlu oneros asupra bunurilor mobile care, potrivit legii, nu sunt supuse
unor formalităţi de publicitate, precum şi darurile obişnuite.
Chiar dacă textul de lege face referire doar la „acte”, intră în sfera de
aplicare a acestei reguli şi acţiunile în justiţie corespunzătoare, formulate de
oricare dintre soţi sau introduse împotriva oricăruia dintre soţi. Aşadar,
fiecare soţ deţine calitate procesuală activă putând sta singur în proces,
formulând acţiuni mobiliare sau imobiliare, posesorii sau petitorii, după cum
fiecare soţ deţine calitate procesuală pasivă având posibilitatea de a sta
singur în proces şi de a proteja comunitatea de bunuri.158
Afirmaţiile sunt susţinute atât de jurisprudenţa159 Curţii Europene a
Drepturilor Omului cât şi, în legislaţia internă, de art. 643 NCC care prevede
posibilitatea de a sta în justiţie pentru fiecare coproprietar şi în cazul acţiunii
în revendicarea bunurilor comune.
Alin. (4) din art. 345 NCC instituie principiul responsabilităţii între
soţi pentru gestiunea bunurilor comune, acest principiu fiind de asemenea
corelat sistemului gestiunii paralele. Dată fiind complexitatea acestui text de
lege, s-a apreciat în literatura de specialitate că răspunderea trebuie să
intervină doar în cazul unei culpe care prezintă o anumită gravitate, această
dispoziţie constituind o aplicaţie a principiului răspunderii civile
delictuale.160 "În cazul actelor încheiate de un singur soţ după data
introducerii cererii de divorţ, sub condiţia dovedirii fraudei, soţul care a
suferit un prejudiciu va putea cere anularea acestor acte potrivit art. 386
NCC".161
În cadrul reglementărilor de la nivelul Noului Cod civil observăm din
ce în ce mai conturat că se renunță la prezumția mandatului tacit reciproc,
recunoscându-se fiecărui soț dreptul de a folosi un bun comun, de a face acte
de conservare, de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune,
precum și de a încheia acte de dobândire de astfel de bunuri, fără
consimțământul expres al celuilalt soț.
Limitările aduse în acest sens și reglementate în art. 345 NCC privesc,
pe de o parte, actele de folosință care implică schimbarea destinației bunului
comun, acte pentru care este necesar consimțământul ambilor soți și, pe de
158
M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, op. cit., p. 254.
159
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărâre din 14/12/2006, Cauza Lupaş şi alţii
împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 464 din 10/07/2007.
160
M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, op. cit., p. 256.
161
C. Nicolescu, op. cit., p. 368.

90
altă parte, după cum deja am văzut într-o secțiune anterioară, bunurile
mobile din locuinţa de familie şi evident, bunurile mobile aparţinând
celuilalt soţ. Întâlnim reglementat expres dreptul unui soț de a încheia singur
acte de dobândire de bunuri comune, acte cu privire la care în prezent există
în doctrină cotroverse privind valabilitatea lor. Astfel, oricare dintre soţi
poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror
înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate.
În noua reglementare legiuitorul manifestă o preocupare deosebită
pentru a proteja interesele terților cu care se încheie astfel de acte, care nu
necesită consimțământul ambilor soți. Pentru că soluția propusă nu impune
nici măcar la nivel de prezumție existența consimțământului ambilor soți,
soțul care nu a participat la încheierea unor astfel de acte, în măsura în care
este prejudiciat în interesele sale, va putea pretinde daune interese de la
celălalt soț, fără a fi afectate în vreun fel drepturile dobândite de terți ( art.
345, alin. 3 NCC).
Beneficiul acestei prezumţii este subordonat bunei credinţe a terţului.
Pe cale de interpretare, dacă terțul a cunoscut că prin actul încheiat este
prejudiciat interesul celuilalt soț, va putea cere desființarea actului,
contestând chiar dreptul dobândit de terți. Problema este destul de delicată
întrucât, practic, este destul de dificil de dovedit că terțul contractant a
cunoscut că prin actul încheiat afectează interesele celuilalt soț, culpa sa
fiind tot mai greu de rețiunt în condițiile în care prin lege pentru actul în
cauză nici nu este necesar consimțământul soțului prejudiciat 162.
Totuși, dacă reaua credinţă a terţului este dovedită, soţul necontractant
beneficiază de toate acţiunile dreptului comun: acţiunea în anularea actului,
acţiunea în revendicarea bunului al cărui unic proprietar este, sau a bunului
comun, acţiunea în responsabilitatea terţului dacă i s-a cauzat un prejudiciu.
Între soţi validitatea actului încheiat în aceste condiţii este supusă
regulilor regimului matrimonial adoptat.
Referitor la condiţiile obiective ale acestui articol, doctrina 163 franceză
a cunoscut mai multe polemici în încercarea de a disocia sau nu între
bunurile mobile corporale şi cele incorporale. De altfel, şi în ceea ce prieşte
felul actelor încheiate au existat două teze generate de jurisprudenţă
neunitară în această materie: în cazul actelor cu titlu oneros nu a existat nicio
divergenţa de opinie, fiind incluse toate aceste acte, însă în cazul celor cu
titlu gratuit s-au desprins două păreri: o primă teză restrictivă 164 exclude

162
M. M. Soreață, Particularități privind...,op. cit., p. 6.
163
G. Cornu, comm.: JCP G 1968, I, No. 15.
164
Philyppe Remy, Des presomtions legales dans les regimes matrimoniaux, Poitiers, 1971, p. 64; JCP N
1977, I, 103, No. 22-28, V. Bremond.

91
aceste acte cu titlu gratuit din cadrul actelor permise, deoarece se consideră
că donaţiile sunt mult prea îndepărtate ca specie de gestiunea curentă,
neavându-şi, în concluzie, locul nici în gestiunea soţilor, iar în cea de-a doua
teză, extensivă165, se consideră că nu trebuie disociat între aceste acte
întrucât nici legiuitorul nu a făcut-o în textul de lege.
În dreptul nostru, Noul Cod civil, extinde interdicția instituită prin
vechiul Cod al familiei privind încheierea de acte juridice civile în temeiul
mandatului tacit reciproc, la toate actele de dispoziție privind bunurile
comune, fără a mai face deosebire după cum acestea sunt mobile sau
imobile, pentru toate actele de dispoziție privind bunurile comune fiind
necesar acordul ambilor soți. Cu toate acestea se instituie și aici o derogare,
prin care este permis unui soț să dispună singur de bunuri mobile comune,
dar numai în următoarele condiții : actul de dispoziție să privească un bun
comun mobil; să fie un act de dispoziție cu titlu oneros; bunurile în cauză să
nu fie supuse unei formalități de publicitate prevăzute de lege.
În cazul în care printr-un astfel de act, sunt prejudiciate interesele
celuilalt soț, acesta nu va putea pretinde decât daune interese de la celalat
soț, fără a prejudicia interesele terțului dobânditor. Aparent această derogare
este menită să faciliteze derularea raporturilor juridice privind bunurile
comune ale soților, iar faptul că ea se limitează numai la bunuri mobile care
nu sunt supuse vreunei formalități de publicitate, precum și faptul că pot fi
încheiate numai acte de dispoziție cu titlu oneros, conferă deplină securitate
drepturilor soților asupra bunurilor comune.166

2.2. Sistemul gestiunii comune (cogestiune) - excepţia de la sistemul

gestiunii paralele
Chiar dacă majoritatea actelor ce privesc gestionarea bunurilor
comune ale soţilor sunt supuse regulii gestiunii paralele, în materia actelor
de dispoziţie asupra imobilelor şi mobilelor a căror înstrăinare este supusă
anumitor formalităţi de publicitate, precum şi a actelor cu titlu gratuit între
vii, sistemul cogestiunii reprezintă regula. Astfel, în art. 346 NCC sunt
enumerate categoriile de acte ce prezintă o deosebită importanţă în
stabilitatea şi protecţia patrimoniului soţilor, acte la a căror încheiere este
necesar consimţământul ambilor soţi. Observă, astfel, că legislatorul rămâne
fidel vechilor reglementări, normând consimţământul expres al ambilor soţi
în cazul actelor de dispoziţie asupra imobilelor.

165
CA Paris, 2 mai 2001: JCP G 2002, I, 103, No. 7 obs. G. Wiederkher, appliquant l’art. 222 a un don
manuel de biens communs; CA Bordeaux, 14 nov. 2002, Dr. Famille 2003, comm. 149, note B. Beignier.
166
M. M. Soreață, Particularități privind...,op. cit., p. 8.

92
 Sub aceeaşi regulă a cogestiunii sunt încadrate şi prevederile art. 345,
alin. (1) NCC, astfel că "actele ce presupun schimbarea destinaţiei unui bun
comun pot fi săvârşite doar cu acordul ambilor soţi".
Alin. (2) al art. 346 NCC dispune necesitatea acordului ambilor soţi în
cazul actelor de dispoziţie cu titlu oneros având ca obiect bunuri mobile
supuse formelor de publicitate, precum şi în cazul actelor cu titlu gratuit
între vii asupra bunurilor mobile, alin. (3) al aceluiaşi articol exceptând
darurile obişnuite. Acest acord se realizează fie prin încheierea actului în
prezenţa ambilor soţi, fie prin încheierea actului de către unul dintre soţi, dar
şi în numele celuilalt soţ, pe baza unui mandat expres şi special.
Potrivit art. 347 alin. (1) NCC, sancţiunea prevăzută pentru un act
încheiat fără consimţământul ambilor soţi (atunci când se cere astfel de lege)
este nulitatea relativă. În vederea protejării terţului care a depus toate
diligenţele necesare pentru a se informa referitor la natura bunului, art. 347
alin. (2) NCC dispune rămânerea validă a actului, caz în care, soţul
prejudiciat poate pretinde doar daune-interese de la celălalt soţ.
Art. 349 alin. (1) NCC instituie regula cogestiunii, atât pentru actele
prin care un soţ dispune aducerea unui bun comun ca aport la o societate, cât
şi pentru actele de dobândire de părţi sociale sau de acţiuni cu bunuri
comune.167

2.3. Gestiunea exclusivă - o excepţie a sistemului de gestiune

paralelă, fără a se deroga de la consimţământul conjunct al soţilor în cazul
actelor de o deosebită importanţă. Acest sistem este prezent în cadrul noului
Cod civil în articolele în care sunt prevăzute acte cu caracter personal. Este
cazul dispoziţiilor art. 317 alin. (2) NCC care configurează independenţa
patrimonială a soţilor în materie bancară şi mobiliară. De altfel, aceeaşi
regulă a gestiunii exclusive o regăsim şi în art. 340 lit. c) NCC privitor la
independenţa profesională a soţilor, precum şi în cazul art. 349 alin. (2) NCC
referitor la "titlurile de valoare care, deşi sunt bunuri comune, soţul care este
asociat exercită singur toate drepturile ce decurg din această calitate". 168
Sistemul gestiunii exclusive este regăsit şi la nivelul art. 350 NCC
care dispune că "fiecare soţ poate dispune prin legat de partea ce i s-ar
cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri". Explicaţia se
regăseşte, pe de o parte, în caracterul pe care testamenul îl implică, şi anume
acela de a fi un act personal, şi, pe de altă parte, în faptul că fiind un act
mortis cauza produce efecte după decesul dispunătorului, atunci când şi
comunitatea de bunuri a încetat.
167
Idem, p. 372.
168
M. Avram, L. Andrei, Instituţia familiei în noul Cod civil, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 233.

93
 6. Gestionarea bunurilor proprii

Art. 342 NCC dispune că "fiecare soţ poate folosi, administra şi

dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii". Din acest text de
lege desprindem că fiecare soţ exercită în mod exclusiv, asupra bunurilor
proprii, dreptul de administrare, folosinţă şi dispoziţie. Având folosinţa
asupra bunurilor proprii, fructele acestor bunuri, se cuvin soţului proprietar,
ca bunuri de asemenea proprii169.
Cu toate acestea, trebuie avute în vedere limitele ce sunt impuse de
regimul primar. Astfel că, în cazul în care un imobil, proprietate personală a
unuia dintre soţi, constituie locuinţă de familie, se va aplica acestui imobil,
regimul special de protecţie al locuinţei de familie [art. 322 alin. (1) NCC].
În absenţa unor dispoziţii speciale din care să reiasă modalitatea de
gestionare a bunurilor proprii, se vor aplica mecanismele din dreptul comun.
În sistemul de drept francez găsim reglementarea limitelor suferite de
art. 225 C. civ. Fr. (privitor la gestionarea bunurilor proprii), limite impuse
de art. 1429 C. civ. Fr. în care se face referire la posibilitatea de transfer
judiciar de gestiune în cazul abuzurilor realizate de unul dintre soţi. Astfel,
se precizează că fiecare dintre soţi este ţinut de obligaţia de a se folosi de
bunurile proprii fără a leza interesul familiei. În caz de abuz 170 al unuia
dintre soţi, articolul mai sus menţionat dispune posibilitatea transferului
judiciar al prerogativelor de administrare şi folosire a bunurilor proprii către
celalalt soţ, în interesul suprem al familiei, până la restabilirea calmului
familial.
În acelaşi sens, regăsim şi în legislaţia noastră reglementate în art. 316
NCC actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei, text de
lege în care se prevede posibilitatea de limitare a actelor de dispoziţie ale
soţului „risiăitor” de către instanţa de tutelă, la solicitarea celuilalt soţ, în
condiţiile prevăzute de lege.
Pe de altă parte, voinţa soţilor poate merge şi în sens invers, adică
oricare dintre ei poate da celuilalt mandat general pentru administrarea
bunurilor proprii sau chiar mandat special pentru înstrăinarea anumitor
bunuri proprii.

Secţiunea 4. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei

169
Art. 340, lit. h) noul Cod civil.
170
Termen utilizat în Codul civil francez şi explicat ca fiind: „inaptitudinea de a gestiona sau încercarea de
fraudare ce pun în pericol interesele şi căminul familial”.

94
 Instituit ca o noutate în reglementarea Codului civil, partajul bunurilor
comune în timpul căsătoriei nu era permis decât în situaţii excepţionale în
reglementarea Codului familiei deoarece ar fi reprezentat disoluţia
comunităţii devălmaşe, şi, în consecinţă, ar fi fost incompatibil regimului
matrimonial al comunităţii legale. Resimţim astfel şi pe acest teren prezenţa
liberalizării raporturilor de dreptul familiei şi a instituirii din ce în ce mai
pregnante a principiului libertaţii de voinţa a soţilor.

4. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea

unuia dintre soţi

Partajul amiabil este permis soţilor, potrivit art. 358 NCC, în tot sau în
parte, fie pe cale notarială, fie pe cale judecătorească, fără însă a mai fi
necesare motive temeinice.
Este consacrate astfel în această materie principiul prevăzut în art. 669
NCC potrivit căruia încetarea coproprietăţii poate fi cerută oricând, afară de
cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre
judecătorească, modalităţile de realizare a partajului fiind cele prevăzute de
art. 670 NCC, adică prin bună învoială sau hotărâre judecătorească.171
Obiectul partajului este reprezentat de bunurile comune dobândite de
soţi în timpul căsătoriei. Împărţirea bunurilor se face având în vedere
valoarea reală a bunurilor la momentul partajului172, stabilită prin expertiză.
Procedura prin care se realizează partajul este reglementată în art.
979-995 NCPC. Până la proba contrară există prezumţia că soţii au avut o
contribuţie egală. În cadrul împărţirii bunurilor comune se va determina
iniţial cota-parte ce revine fiecăruia dintre soţi, având în vedere contribuţia
efectivă a acestora la dobândirea bunurilor şi achitarea obligaţiilor.
Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi.
Bunurile care nu au fost împărţite (în cazul în care disutăm despre un partaj
parţial) îşi păstrează caracterul de bunuri comune. Bunurile care vor fi
dobândite de soţi după partaj – fie parţial, fie total – vor avea natura juridică
de bunuri comune, dat fiind faptul că regimul comunităţii legale nu încetează
odată cu partajul, rămânând în fiinţă cât durează căsătoria sau până când
soţii vor hotărî schimbarea acestuia prin întocmirea unei convenţii
matrimoniale.

171
M. Avram, op. cit., p. 296.
172
C.A. Timişoara, decizia nr. 331 din 1 aprilie 2009, www.portal.just.ro.

95
 5. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea
creditorilor unuia dintre soţi

Art. 353 NCC reglementează regula în materia partajului bunurilor la

cererea creditorilor unuia dintre soţi dispunând că nu pot fi urmărite bunurile
comune ale soţilor de către creditorii personali ai unuia dintre ei. Acelaşi text
de lege prevede şi excepţia potrivit căreia după urmărirea bunurilor proprii
ale soţului debitor şi în cazul în care acestea se dovedesc neîndestulătoare,
creditorul poate să solicite partajul bunurilor comune, dar numai în măsura
acoperirii creanţei sale.
Din acest text de lege putem extrage următoarele condiţii ce trebuie
îndeplinite pentru ca o acţiune de partaj a bunurilor comune la cererea
creditorilor unuia dintre soţi să fie admisă:
- creditorii personali ai unuia dintre soţi să fi urmărit iniţial bunurile
proprii ale soţului debitor;
- bunurile soţului debitor să fi fost neîndestulătoare pentru acoperirea
creanţei;
- obiectul partajului să îl facă bunurile comune ale soţilor în măsura
acoperirii creanţei.
Acelaşi text de lege al art. 353 alin. (3) NCC de data aceasta, dispune
că bunurile comune astfel partajate devin proprii fiecăruia dintre soţi.
Regimul comunităţii de bunuri subzistă pentru viitor, bunurile achiziţionate
după partaj supunându-se regulilor sale şi căpătând natura juridică de bun
comun, respectiv bun propriu.

6. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei pe cale incidentală

În cazul în care un creditor personal al unuia dintre soţi va porni

executarea silită asupra bunurilor comune ale soţilor, fără a-şi încerca
acoperirea creanţei din bunurile proprii ale soţului debitor, celălalt soţ poate
invoca beneficiul de disuţiune. În cazul în care aceasta nu este o variantă
convenabilă pentru el, poate formula contestaţie la executare în temeiul art.
711 alin. (4) NCPC173.

Secţiunea 5. Bunurile şi datoriile soţilor în lumina societăţilor

comerciale

173
A se vedea în acest sens M. Avram, op. cit., p. 298.

96
 Sediul acestor reglementări este constituit de art. 348-349 NCC. În art.
348 NCC se consacră posibilitatea constituirii unei societăţi comerciale între
soţi, textul de lege având chiar o reglementare extensivă, vizând o sferă mai
largă şi incluzând, pe lângă societăţile comerciale 174, orice societate, chiar şi
societatea civilă175, dar şi asociaţiile şi fundaţiile176.
În vechea reglementare a Codului familiei situaţia aporturilor de
bunuri era controversată dat fiind că soţii nu aveau posibilitatea de a
determina cotele din bunul aportat de către soţul asociat ori acţionar. Astfel,
în cazul în care celălalt soţ nu îşi exprima consimţământul la aportarea
bunului comun şi implicit la constituirea societăţii sau asociaţiei, el avea
posibilitatea anulării actului constitutiv, determinând o reală insecuritate a
circuitului civil. Având în vedere aceste aspecte, doctrina 177 şi
jurisprudenţa178 au statuat că soţii pot fi asociaţi sau acţionari în orice zip de
societate comercială chiar dacă bunurile comune nu au fost în prealabil
împărţite.
1. Continuând regulile instituite în doctrină şi practica judiciară,
legiuitorul prevede în art. 348 alin. (1) NCC că bunurile comune pot fi
aduse ca aport la constituirea unei societăţi sau a unei asociaţii ori
fundaţii.
2. Indiferent de natura juridică a bunului comun aportat – bun mobil
sau imobil – şi indiferent dacă se aportă chiar dreptul de proprietate ori un
alt drept, art. 349 alin. (1) instituie regula cogestiunii, astfel încât prin
coroborarea cu art. 347 NCC legiuitorul a înţeles să asimileze, din punct de
vedere al importanţei lor, aportul cu un act de înstrăinare a bunului comun.
Din acest motiv se impune condiţia consimţământului expres al ambilor
soţi.
Observăm astfel că, dacă în vechea reglementare se permitea unui
singur soţ să facă toate aceste acte în temeiul mandatului tacit reciproc între
soţi, fiind exceptate doar bunurile imobile, în prezent regula cogestiunii
guvernează atât faza constituirii societăţii, cât şi faza ulterioară constituirii
acesteia, materializată în actele de dobândire de părţi sociale sau de acţiuni
cu bunuri comune.

174
Dispoziţiile din NCC se vor completa cu dispoziţiile speciale ale Legii nr.31/1990 privitoare la
societăţile comerciale, republicată, M.Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările
ulterioare.
175
Contractul de societate civilă este reglemntat în art. 1881-1954 NCC.
176
Dispoziţiile din NCC se vor completa cu dispoziţiile speciale ale OG nr. 26/2000 cu privire la asociaţii
şi fundaţii, M.Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000.
177
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 192 şi urm.
178
CSJ, dec. nr. 178/1992, apud. V. Bogdănescu, ş.a., Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de
Justiţie (1990-1992), Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, pp. 484-486.

97
 Din aceste considerente putem admite că regulile instituite de aceste
texte de lege reprezintă o excepţie de la regulile generale de funcţionare ale
regimului comunităţii legale. Potrivit acestuia din urmă, având în vedere
mecanismul gestiunii paralele, în cazul bunurilor mobile, aportul ar putea fi
realizat doar de unul dintre soţi [potrivit art. 346 alin. (2) NCC], cu excepţia
acelor bunuri ce sunt supuse formalităţilor de publicitate, iar în
cazulbunurilor imobile, unde este aplicabilă regula cogestiunii privitor la
actele de dispoziţie ar fi fost necesar acordul ambilor soţi.
3. Recunoaşterea calităţii de asociat pentru soţul care a aportat
bunul comun este reglementată în art. 349 alin. (2) NCC. Astfel, în cazul în
care soţii au în intenţie ca numai unul dintre ei să fie asociat,
consimţământul expres al celuilalt este necesar numai pentru a realiza
valabil actul de dispoziţie a bunurilor comune aduse ca aport.
În practica179 juridică s-a reţinut că atât timp cât societatea comercială
la care unul dintre soţi are calitatea de asociat unic a fost înfiinţată în timpul
căsătoriei, cu aport din bunuri comune, părţile sociale reprezintă bunuri
mobile comune. În acest sens, dividendele astfel obţinute vor fi bunuri
comune chiar dacă celălalt soţ nu a avut calitatea de asociat şi indiferent de
momentul în care au fost dobândite – chiar şi în timpul separaţiei în fapt a
soţilor.
Cu toate acestea, tot în practică 180 s-a enunţat soluţia potrivit căreia în
cazul în care unul dintre soţi a adus aport la o societate cu răspundere
limitată o sumă de bani ce constituie bun comun, în schimbul căreia a primit
părţi sociale, aceste părţi sociale nu pot face obiectul partajului între foştii
soţi. Aşadar, soţul neasociat nu are vocaţie la părţile sociale, ci numai la
beneficiile realizate de societate, corespunzător acelor părţi sociale, în
considerarea caracterului de bun comun devălmaş a sumelor de bani
aportate.
4. Calitatea de asociat poate fi recunoscută fiecăruia dintre soţi în
cazul în care şi-au exprimat voinţa în acest sens [art. 349 alin. (3) NCC]. În
ipoteza acestui text de lege s-a admis că operează un „partaj ad-hoc”181 al
bunurilor comune aduse ca aport, astfel încât fiecare dintre soţi devine
asociat pentru cota sa parte. Considerăm în acest caz aplicabil textul de lege
al art. 357 alin. (2) NCC potrivit căruia până la proba contrară soţii au
jumătate din valoarea bunului.

179
Curtea de Apel Bucureşti, dec. nr. 210/2007, apud. A.R. Tănase, Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre
familie. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 414.
180
Trib. Bucureşti, dec. nr. 412/2005, apud. A.R. Tănase, op. cit., p. 413.
181
M. Avram, op. cit., p. 299-309.

98
 Dat fiind faptul că în reglementarea Noului Cod civil partajul voluntar
este permis fără a mai fi cerute motive temeinice, considerăm că dispoziţiile
textului de lege analizat respectă atât regulile regimului matrimonial al
comunităţii legale cât şi pe cele speciale în materia societăţilor comerciale.
Potrivit art. 347 NCC sancţiunea aplicată actului în cazul în care
lipseşte acordul unuia dintre soţi este nulitatea relativă. Excepţie face actul
care are ca obiect dobândirea de acţiuni tranzacţionate pe o piaţă
reglementată, când în condiţiile art. 345 alin. (4) NCC, soţul care nu şi-a dat
consimţământul la încheierea aactului poate cere doar daune-interese.

Datoriile soţilor ce au calitatea de asociaţi sau acţionari 182 sunt

garantate, în principal, cu patrimoniul social, asociaţii răspunzând nelimitat
şi solidar doar subsidiar.
Dacă un singur soţ este asociat, obligaţia de a răspunde pentru
datoriile societăţii este proprie, chiar dacă aport a fost adus un bun comun,
deoarece răspunderea este instituită în considerarea calităţii de asociat,
independent de natura juridică a bunului aportat.
Dacă soţii au constituit împreună o societate în nume colectiv,
obligaţia de a răspunde pentru datoriile societăţii este comună.

Secţiunea 6. Încetarea regimului comunităţii legale

Încetarea regimului comunităţii legale are loc – dat fiind caracterul

său de accesorialitate faţă de căsătorie – în momentul în care căsătoria este
desfăcută, desfiinţată ori încetează. Spre deosebire de vechea reglementare,
noul Cod civil prevede expres cazurile de încetare a regimului matrimonial,
departajându-le de cazurile de lichidare a regimului, pentru a nu mai exista
confuzii în materie.
Mai mult decât atât, trebuie subliniat faptul că dispoziţiile privitoare la
încetarea regimului matrimonial sunt prevăzute prin norme imperative,
legiuitorul dorind astfel să le excludă din perimetrul autonomiei de voinţă a
soţilor. Astfel, art. 319 alin. (1) NCC prevede: "Regimul matrimonial

182
Ibidem.

99
încetează prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea
căsătoriei."
Din textul de lege enunţat putem observa că indiferent că vorbim
despre regimul matrimonial al comunităţii legale, ori de un regim
convenţional ales de soţi, fie el de separaţie de bunuri ori de comunitate, 183
acesta încetează în una din următoarele situaţii:
a) Constatarea nulităţii sau pronunţarea anulării căsătoriei –
atrage desfiinţarea retroactivă a căsătoriei, aceasta fiind considerată ca
nefiind încheiată; Regimul matrimonial urmează aceeaşi soartă ca şi
căsătoria.
Aceasta este soluţia aplicată şi în cazul căsătoriei putative pentru soţul
de rea-credinţă. În situaţia în care, ambii soţi au fost de rea-credinţă la
încheierea căsătoriei lovite de nulitate ori anulabilă, atunci efectele se produc
retroactiv, considerându-se că nu a existat niciodată căsătoria şi, în
consecinţă, nici regim matrimonial. În acest caz, nu se pune problema
lichidării comunităţii de bunuri.
Principiul lichidării retroactive a comunităţii de bunuri în cazul
desfiinţării căsătoriei este prezent şi în dreptul francez, în materia căsătoriei
putative.184
b) Divorţul soţilor – în ceea ce priveşte regimul matrimonial al
comunităţii de bunuri, dispoziţiile art. 356 NCC prevăd că foştii soţi rămân
coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei
ce revine fiecăruia dintre ei.
Potrivit art. 304 alin. (2) NCC susţinut şi de opiniile formate în
doctrină,185 textul articolului 356 NCC vizează şi cazul desfiinţării căsătoriei
putative, când se aplică prin asemănare dispoziţiile de la divorţ. Astfel, când
cel puţin unul dintre soţi a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei,
aceasta produce efecte juridice, inclusiv în ceea ce priveşte regimul
matrimonial, până în momentul constatării nulităţii, respectiv anulării
căsătoriei prin hotărâre judecătorească.
Data la care are loc încetarea regimului matrimonial este de regulă
momentul introducerii cererii de divorţ [Art. 385, alin. (1) NCC] ori, în mod
excepţional, prin acordul soţilor, se poate constata încetarea regimnului
matrimonial în momentul separaţiei în fapt [conform art. 385, alin. (2)
NCC].
183
Acest lucru reiese din topografia textului de lege, acesta fiind dispus în cadrul secţiunii 1, denumită
Dispoziţii commune, în capitolul VI – Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor, Titlul II, Cartea II;
Această secţiune este destinată după cum bine ştim dispoziţiilor imperative ale regimului matrimonial
primar.
184
A. Benabent, op. cit., p. 78.
185
M. Avram, L. Andrei, , op. cit., p. 249.

100
 Pentru terţi, momentul la care are loc încetarea regimului matrimonial
este cel în care au fost realizate formele de publicitate cerute de lege prin art.
291, art. 334 şi art. 335 NCC.
c) Decesul unuia sau al ambilor soţi – în această situaţie
căsătoria încetează, atrăgând după sine şi încetarea regimului matrimonial.
Astfel, lichidarea se va face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului
decedat, urmându-se procedura comună.
d) Schimbarea regimului matrimonial, în timpul căsătoriei -
regimul comunităţii de bunuri poate înceta şi în momentul în care soţii au
convenit să opteze pentru un regim matrimonial convenţional, încheind în
acest sens o convenţie matrimonială. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că
regimul matrimonial, poate fi schimbat în timpul căsătoriei, în condiţiile
legii, astfel că soţii căsătoriţi sub regimul comunităţii de bunuri pot trece la
regimul separaţiei de bunuri prin încheierea unei convenţii matrimoniale, ori
prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti pentru instituirea regimului
separaţiei. Observăm astfel că există situaţii în care, căsătoria subzistă
încetării regimului matrimonial.
Din cele afirmate mai sus reiese că, în cazul în care soţii nu au
procedat la împărţirea bunurilor comune, odată cu încetarea regimului
matrimonial, comunitatea de bunuri supravieţuieşte – indiferent de cauza de
încetare a regimului – natura juridică a bunurilor din comunitate fiind aceea
de proprietate în devălmăşie. În acest caz, regulile privind gestiunea
bunurilor comune sunt cele ale comunităţii de bunuri, aceleaşi cu cele
aplicabile în timpul căsătoriei.
Diferenţa dintre încetarea regimului matrimonial al comunităţii şi
lichidarea comunităţii este subliniată încă o dată de art. 355 alin. (2) NCC
care dispune, „Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în
privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor”.
Desprindem astfel că încetarea regimului comunităţii de bunuri
produce următoarele efecte:
- ex nunc – încetează cu efecte pentru viitor;
- conduce la lichidarea comunităţii legale.

Secţiunea 7. Lichidarea regimului comunităţii legale

Noţiunea de lichidare a regimului matrimonial este una nouă,

introdusă de reglementările prezente la nivelul noului Cod civil.

101
 Din punct de vedere temporal, lichidarea este o etapă ce urmează
încetării regimului matrimonial, sau aşa cum am văzut, schimbării acestuia,
prezentând astfel un caracter facultativ.
Lichidarea comunităţii de bunuri presupune scindarea legăturilor
patrimoniale ce au luat naştere între soţi, în perioada în care căsătoria
acestora a fost guvernată, din punct de vedere pecuniar, de regimul
comunităţii de bunuri. Această scindare priveşte atât activul, adică partajul
bunurilor comune, cât şi lichidarea pasivului comunitaţii.

3. Modalităţi de lichidare

Dispoziţiile generale în materia lichidării comunităţii se regăsesc în

art. 320 NCC care prevede ca modalităţi de lichidare actul notarial, încheiat
în urma unui acord între soţi sau, hotărârea judecătorească, în cazul în care
soţii nu au ajuns la un consens. În acelaşi sens dispune şi art. 355 alin. (1)
NCC, păstrând aceleaşi mecanisme ca şi în vechea reglemenatre a Codului
familiei, inovaţia fiind în forma cerută încheierii actului, în momentul
acordului dintre soţi.
În literatura de specialitate186 s-a considerat această condiţie ca fiind
una excesivă, dată fiind prevederea art. 670 NCC ce dispune că actul poate fi
făcut prin buna înţelegere, fără a impune o formă solemnă, iar prin excepţie,
art. 680 alin. (2) NCC, cerând forma autentică numai în cazul imobilelor.
Alături de aceste dispoziţii generale, aplicabile tuturor regimurilor
matrimoniale, în capitolul destinat reglementării regimului matrimonial
legal, revenim la art. 355 alin. (1) NCC care prevede că: „La încetarea
comunităţii, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act
autentic notarial”. Înţelegem din analiza acestui text de lege că în momentul
încetării regimului matrimonial având drept cauză de încetare nulitatea,
anularea ori desfacerea căsătoriei, lichidarea are loc între soţi.
Această afirmaţie este susţinută de alin. (3) al aceluiaşi articol, care
particularizează situaţia decesului unuia dintre soţi: „Când comunitatea
încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul
supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului
decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din
moştenire.” Aşadar, părţile prezente la lichidarea comunităţii, ca urmare a
încetării regimului matrimonial, diferă în funcţie de cauza încetării acestuia,
astfel că, în cazul încetării căsătoriei, lichidarea se face între soţul
supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat, respectând cotele prevăzute de
lege.
186
M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, op. cit., p. 261.

102
 2. Lichidarea comunităţii - Partajul

Mecanismele lichidării comunităţii de bunuri sunt configurate de art.

357 NCC, text de lege ce se completează cu dispoziţiile generale în materie
de partaj prevăzute în noul Cod civil art. 669-686. În acest sens, după ce sunt
determinate bunurile proprii ale fiecăruia dintre soţi, se trece la împărţirea
bunurilor comune.
În cazul în care părţile nu se învoiesc, instanţa este cea care stabileşte
bunurile ce formează obiectul partajului, calitatea de proprietar devălmaş, şi,
în principal se porneşte de la prezumţia că soţii au avut o contribuţie egală la
achiziţionarea bunurilor aflate în comunitate. Instanţa stabileşte, pe baza
susţinerilor părţilor şi a probelor administrate în cauză, cotele-părţi conform
cărora va dispune împărţirea bunurilor comune.
Jurisprudenţa187 şi doctrina188 au determinat anumite criterii care pot fi
avute în vedere la stabilirea cotelor de contribuţie a soţilor la dobândirea
bunurilor comune:
- cotele de contribuţie se stabilesc raportat la totalitatea bunurilor
comune, ca o masă patrimonială, şi nu pentru bunuri privite izolat,
individual determinate;
- valoarea bunurilor proprii ale unui soţ nu are influenţă în privinţa
determinării cotei sale de contribuţie la dobândirea bunurilor comune;
- din egalitatea soţilor, prevăzută de lege (art. 357 alin. (2) NCC), se
poate deduce o prezumţie legală simplă privind egalitatea contribuţiei lor la
dobândirea bunurilor comune;
- din probele administrate în cauză, pot să rezulte, însă, în mod
concret, cote diferite de contribuţie ale soţilor la dobândirea bunurilor
comune, diferenţa putând să meargă până la o cotă de 100 % pentru un soţ şi
de 0% pentru celălalt.
Date fiind realităţile sociale, jurisprudenţa reţine tot mai des soluţii
prin care se stabilesc cote inegale. Acestea au în vedere stări de fapt cum
urmează: separaţia în fapt a soţilor şi contribuţia singulară a unuia dintre ei,
pe perioada separaţiei, la dobândirea bunurilor comune; veniturile fiecăruia

187
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 1 din 25 ianuarie 1964, în J.N., nr. 3, p. 114; Trib.
Suprem, dec. civ. nr. 95 din 25 ianuarie 1965, în J.N., nr. 1, p. 168 (apud I. P. Filipescu,
A. Filipescu, op. cit., p. 244, nota 4).
188
M. Avram, L. Andrei, op. cit., pp. 245-247; Gh. Nedelschi, Cu privire la împărţirea
bunurilor comune ale soţilor, în L.P., nr. 3, 1955, p. 228.

103
dintre soţi; munca efectivă a fiecărui soţ în gospodărie şi pentru creşterea
copiilor;
- sumele plătite de unul dintre soţi, în timpul căsătoriei, cu titlu de
obligaţie personală (cum ar fi întreţinerea unui copil din altă căsătorie) vor fi
avute în vedere la stabilirea cotelor de contribuţie.
Relevantă în acest sens este Decizia 189 nr. 303 din 09 martie 2004 prin
care Curtea de apel Galaţi a stabilit cota de contribuţie a părţilor la
dobândirea bunurilor comune. "S-a constatat că pârâtul are o contribuţie de
70% la dobândirea apartamentului bun comun al foştilor soţi. La stabilirea
cotei de participare la achiziţionarea imobilului instanţa a avut în vedere
printre altele şi veniturile pe care le-au realizat părţile în timpul convieţuirii
lor. A fost înlăturată susţinerea pârâtului prin care solicită să se constate că a
avut o contribuţie de 93% la dobândirea apartamentului, invocând veniturile
substanţiale pe care le-a realizat în perioada cât a lucrat în străinătate. A
motivat instanţa că la stabilirea cotei fiecărei părţi nu se face calcul
matematic vizând doar veniturile realizate de părţi ci se are în vedere şi
contribuţia efectivă a fiecărei părţi la întreţinerea familiei. În speţa de faţă s-
a arătat că deşi reclamanta a realizat venituri mai mici faţă de pârât, aceasta
s-a ocupat de întreţinerea gospodăriei şi creşterea şi educarea copilului
minor, criteriu care trebuie avut în vedere de instanţă la stabilirea cotelor de
participare a părţilor la dobândirea bunurilor comune."
În caz de învoială a soţilor aceasta poate avea ca obiect fie numai
stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor comune,
fie determinarea în natură a lucrurilor pe care urmează să le primească
fiecare. În prima situaţie, împărţirea în fapt a bunurilor se va face potrivit
cotelor stabilite prin învoială, iar în caz de neînţelegere prin instanţa
judecătorească, potrivit aceloraşi cote.
Ca o excepţie la acest principiu, art. 358 NCC ne vorbeşte despre
posibilitatea soţilor de a împărţii bunurile comune, în întregime sau în parte,
în timpul căsătoriei, în cazul în care există neînţelegeri. Legiuitorul a
modificat reglementarea din Codul familiei care prevedea această
posibilitate în caz de motive temeinice.
Dat fiind că nu se aducea nicio precizare asupra acestei expresii,
Tribunalul Suprem a statuat, cu valoare de principiu, că prin motive
temeinice trebuie înţelese acele împrejurări care „impun cu necesitate
încetarea comunităţii, totale sau parţiale, a bunurilor comune”. 190 În acest
sens, înţelegem şi termenul de "neînţelegeri".
189
Decizia civilă nr. 303/A din 9 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia
civilă. http://portal.just.ro/JurisprudentaVizualizare.aspx?id_speta=659&idInstitutie=44
190
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 656/1959, în L.P. nr. 12/1959, p. 100.

104
 De asemenea, creditorii personali ai unuia dintre soţi, în măsura în
care nu-şi pot satisface creanţele prin urmărirea bunurilor proprii ale soţului
debitor, pot cere împărţirea bunurilor comune, pentru ca o parte, devenind
bunuri proprii ale soţului debitor, să poată fi urmărite până la satisfacerea în
întregime a creanţei.191
În dreptul francez, la principiul dizolvării comunităţii de bunuri în
urma rămânerii definitive a hotărârii de divorţ, enunţat de art. 262-1 alin. 2
C. Civ., există de asemenea 2 excepţii 192, însă acestea sunt limitativ enunţate
de art. 262-1 alin. 4 şi art. 230-232, de această dată ne mai fiind în prezenţa
expresiei „motive temeinice” care prezintă o oarecare ambiguitate şi lasă la
latitudinea instanţei ce stabileşte in concreto necesitatea lichidării
comunităţii de bunuri.
Urmând modelul francez, Noul Cod civil, elimină această expresie, în
conţinutul art. 358 fiind reglementată expres posibilitatea partajării bunurilor
comune în timpul regimului comunităţii, însă nici caracterul excepţional al
acestui fapt nu mai este redat. Ori statuarea acestei posibilităţi de împărţire a
bunurilor comune în timpul căsătoriei, ca excepţie, este determinată tocmai
de preocuparea legiuitorului de a ocroti comunitatea matrimonială şi în
general stabilitatea relaţiilor dintre soţi. Totuşi, în alin. (4) al aceluiaşi
articol din noul Cod civil este dispus ca „ regimul comunităţii nu încetează
decât în condiţiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost împărţite
potrivit acestui articol”.

3. Efectele lichidării comunităţii

Indiferent că partajul este realizat prin învoiala soţilor ori pe cale

judecătorească, bunurile ce compuneau comunitatea devin bunuri proprii ale
fiecăruia dintre soţi, fie că sunt împărţite în natură ori prin atribuire (art. 680
NCC). Aceste două tipuri de împărţeală sunt prevăzute de art. 676 NCC care
în alin. (2) dispune că partajul se face în unul din următoarele moduri:
a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia
ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora;
b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de
neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile legii, şi distribuirea preţului
către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.

191
Fr. Deak, Contracte speciale, editia a 3a, Ed. Universul Juridic, 2001, Bucureşti, p. 107.
192
J. Revel, Les régimes matrimoniaux, 3e édition, Ed. Dalloz, 2006, Paris, p. 286.

105
 În concepţia noului Cod civil partajul bunurilor aflate în coproprietate
produce efect constitutiv, adică numai pentru viitor, ţinând totodată cont de
efectul constitutiv al cărţii funciare.

Capitolul II. Regimuri matrimoniale convenţionale

Alături de regimul matrimonial legal al comunităţii de bunuri, Noul

Cod civil reglementează două regimuri convenţionale: regimul comunităţii
convenţionale şi regimul separaţiei de bunuri. Reprezentând o aplicaţie a
principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale, modificările convenţionale
ce sunt susceptibile a fi aduse de soţi regimului comunităţii legale prezintă o
mare diversitate prin simpla combinare a aspectelor ce pot reprezenta cluaze
în aceste convenţii.
Cu toate acestea, legislatorul limitează această libertate, dispunând că
prin convenţie matrimonială nu se poate deroga de la dispoziţiile regimului
matrimoniale ales, decât în cazurile anume prevăzute de lege (art. 332 alin.

106
(1) NCC). Alături de această încadrare, soţii nu pot, prin convenţie
matrimonială să aducă atingere egalităţii dintre ei, autorităţii părinteşti sau
devoluţiunii succesorale legale (art. 332 alin. (2) NCC).
Chiar dacă nu sunt prevăzute expres, considerăm limite ale convenţiei
matrimoniale ordinea publică, bunele moravuri şi evident dispoziţiile
imperative ale regimului primar. În acest sens, legislatorul francez a limitat
în manieră explicită libertatea convenţiilor matrimoniale prin textul
articolului 1497 alin. (3) C. civ. fr., prezentând aceste reguli.
......................................................................................................

Secţiunea 1. Regimul comunităţii convenţionale

1. Aspecte generale privitoare la comunitatea convenţională

În legislaţia română, comunitatea convenţională îşi regăseşte sediul

materiei se regăseşte în art. 366-368 NCC.
Domeniul de aplicare al regimului comunităţii convenţionale este
stabilit de art. 366 NCC: „Regimul comunităţii convenţionale se aplică
atunci când, în condiţiile şi limitele prevăzute în prezenta secţiune, se
derogă, prin convenţie matrimonială, de la dispoziţiile privind regimul
comunităţii legale.”

107
 Sub aspectul domeniului de aplicare este singurul regim convenţional
de comunitate reglementat de Noul Cod civil. Regimul comunităţii
convenţionale se aplică atunci când, în condiţiile şi în limitele permise, se
derogă, prin convenţie matrimonială, de la dispoziţiile privind regimul
comunităţii legale. Rezultă că regimul comunităţii convenţionale reprezintă
o soluţie alternativă pentru familiile care optează să adopte un regim de
comunitate, dar doresc să opereze modificări faţă de reglementările
regimului comunităţii legale193.
Doctrina franceză a subliniat faptul că regimul comunităţii
convenţionale este cel mai potrivit spiritului uniunii conjugale, lăsând
totodată soţilor libertatea de a stabili modul de funcţionare a comunităţii.
Bazându-se pe proprietatea comună, soţii au posibilitatea în cadrul acestui
regim matrimonial să o construiască şi să o partajeze.
Sub denumirea de „comunitate convenţionala” doctrina194 franceză
grupează ansamblul clauzelor din convenţia ce modifică regimul legal,
convenţie pe care părţile o încheie fie în momentul întocmirii contractului de
căsătorie, fie cu ocazia modifiăcrii ori schimbării regimului matrimonial deja
existent. Fiind considerate ca o varietate a comunităţii legale, aceste clauze
se întemeiază, în principiu, pe regulile regimului legal, acesta din urmă
reprezentând fundamentul a tot ceea ce nu face obiectul acordului dintre
părţi exprimat sub forma convenţiei matrimoniale195.
Articolul 367 NCC prevede obiectul convenţiei matrimoniale,
enumerând limitativ aspectele ce pot constitui clauze în cadrul convenţiei
prin voinţa soţilor.
În acest articol sunt prezente dispoziţii referitoare la compunerea
comunităţii (lit. a şi lit. b), la modalitatea de gestionare a acesteia (lit. c),
precum şi la lichidarea comunităţii convenţionale (lit. d şi lit. e).
Limitând principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale, legislatorul
prevede expres aspectele asupra cărora soţii pot interveni, fără a se deroga de
la dispoziţiile generale ale regimului comunităţii legale (potrivit art. 366
NCC), dar permiţând soţilor ca obiectul convenţiei lor să fie reprezentat de
unul sau mai multe aspecte din cele prevăzute de lege; aşadar, soţii pot
încheia convenţia matrimonială optând pentru orice combinaţie de clauze ce
ar determina în manieră corectă modalitatea de compunere, gestionare şi
lichidare a comunităţii de bunuri potrivită felului de viaţă al cuplului
respectiv. Ca urmare a caracterului imperativ al acestei dispoziţii, orice alte
193
C.M. Nicolescu, Regimurile matrimonial conventionale reglementate de noul cod civil. In R.R.D.P., nr.
4/2009, p.112-179.
194
A. Lamboley, M. H. Laurens-Lamboley, op. cit., p. 186.
195
R. Cabrillac, Droit civil, Les régimes matrimoniaux, op. cit., p. 194.

108
clauze prin care s-ar deroga de la regimul comunităţii legale vor fi lovite de
nulitate absolută.
Potrivit dispoziţiilor art. 368 Noul Cod Civil, în măsura în care prin
convenţie matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunităţii
convenţionale se completează cu dispoziţiile legale privind regimul
comunităţii legale.
Sub sancțiunea nulității absolute, convențiile matrimoniale se vor
încheia înainte de căsătorie prin act autentic notarial, cu consimțământul
personal al viitorilor soți. Prin convenția matrimonială se stabilește regimul
matrimonial ales, fiind interzisa sub sancțiunea nulității absolute orice clauză
prin care s-ar deroga de la prevederile legale ale regimului matrimonial
pentru care s-a optat. Sunt de asemenea interzise clauzele prin care s-ar
aduce atingere egalității dintre soți, responsabilității părintești sau
devoluțiunii succesorale legale.
Extinderea dincolo de limite
Restrângerea excesivă
.......................................................................................................

4. Compunerea comunităţii convenţionale

1. Prima clauză vizează includerea în comunitate a unor bunuri

proprii dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei [art. 367 lit. a)
Noul Cod Civil]
Obiectul material al clauzei îl constituie bunurile proprii dobândite
înainte sau după încheierea căsătoriei. În ambele ipoteze reglementate de
text, soţii au posibilitatea de a schimba calitatea bunurilor lor proprii, pentru
a le include în masa bunurilor comune.
Prima ipoteză vizează situaţia viitorilor soţi şi priveşte bunurile
proprii pe care aceştia le deţin la data încheierii căsătoriei.

109
 A doua ipoteză vizează situaţia soţilor care adoptă regimul comunităţii
convenţionate în timpul căsătoriei, schimbând un regim matrimonial
anterior. În acestă ipoteză, clauza vizează bunurile proprii pe care soţii le-au
dobândit în timpul căsătoriei potrivit regimului matrimonial avut anterior.
Textul se referă la includerea în comunitate a unor bunuri proprii, dar
convenţia matrimonială poate avea ca obiect toate bunurile proprii sau
numai unele bunuri proprii, precis determinate prin convenţie. Ca efect al
clauzei, soţii îşi asumă obligaţia de a răspunde în comun pentru sarcina care
grevează bunul/bunurile aduse în comunitate.
Raportat la regimul legal, convenţiile ce aduc modificări comunităţii
pot merge într-un sens extensiv, sau din contră, pot restrânge masa
comunităţii de bunuri. Această afirmaţie îşi regăseşte fundamentul juridic în
art. 367 al noului Cod civil, în cadrul căruia lit. a) şi b) dispun asupra
modalităţii de compunere a comunităţii convenţionale. Potrivit art. 367 lit.
a), convenţia matrimonială poate viza „includerea în comunitate, în tot ori în
parte, a bunurilor dobândite ori a datoriilor proprii născute înainte sau după
încheierea căsătoriei, cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) şi c)”.
În funcţie de interesele patrimoniale concrete soţii pot opta pentru
acest tip de comunitate extinsă, în cadrul căreia, alături de bunurile comune
devălmaşe, se regăsesc bunuri proprii dobândite înainte ori după instalarea
acestui regim matrimonial, dar cărora, prin convenţie, soţii doresc să le
confere natura juridică de bunuri comune.
Observăm în textul de lege că această extindere a comunităţii de
bunuri prezintă şi o limitare, fiind exceptate de la comunitate, bunurile de uz
personal şi bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu
sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de
bunuri. În literatura de specialitate s-a considerat ca reprezentând o limitare
şi cazul bunurilor dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu
excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi
comune. "În cazul liberalităţilor, nu vor putea face parte din activul
comunitar, (independent de cele stipulate în cuprinsul convenţiei
matrimoniale), acele bunuri cu privire la care donatorul ori testatorul a
prevăzut expres că vor fi proprietatea exclusivă a soţului gratificat." 196
Considerăm această interpretare ca fiind una extrem de restrictivă,
îngrădind dreptul celui gratificat de a dispune după bunul plac de
liberalitatea dobândită. Chiar dacă, bunul are natura juridică de bun propriu,
prin faptul că dispunătorul nu a prevăzut liberalitatea în mod expres ca fiind
comună, nu considerăm necesară limitarea dreptului gratificatului de a aduce
în comunitate, prin convenţie matrimonială a acestui bun.
196
M. Avram, L. Andrei, op. cit., p. 256.

110
 De asemenea, în doctrină197 se consideră că "nimic nu împiedică soţii
să extindă comunitatea legală până la o comunitate universală". Pentru a
înţelege pe deplin această consideraţie şi pentru a ne susţine o opinie
contrară propunem definirea comunităţii universale. Din punct de vedere al
activului patrimonial, comunitatea universală este compusă, în afara
stipulaţiei contrare a soţilor, din toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi
viitoare, dobândite cu titlu oneros ori gratuit.198
Din analiza definiţiei consacrate în doctrina franceză şi din formularea
pe care legislatorul a conferit-o articolului 367 lit. a) NCC analizat în spiritul
legii şi în integralitatea acesteia, considerăm că soţii nu pot extinde
comunitatea până la o comunitate universală. În acest sens, aducem ca
argument excepţiile prevăzute de acest text de lege şi reglementarea de către
legislator a numai două dintre regimurile matrimoniale convenţionale: cel al
comunităţii convenţionale şi cel al separaţiei de bunuri, precum şi
imposibilitatea de a deroga de la regimul matrimonial ales, aşa cum se
dispune în art. 332 alin. (1) NCC.
În sensul conferirii soţilor a posibilităţii de a opta pentru comunitatea
universală, legislatorul francez a prevăzut expres acest regim în Codul
general al impozitelor, art. 796-0 bis. Întra-adevăr acest tip de comunitate
universală este considerată în sistemul francez ca fiind una ideală, iar
regimul legal al comunităţii de bunuri este adesea comparat cu aceasta,
încearcându-se cât mai mult extinderea comunităţii şi apropierea de ideal.
Cu toate acestea, idealismul199 vine din atribuirea acestui regim matrimonial
unei anumite categorii de destinatari, şi anume, aceea a soţilor vârstnici şi
fără copii, care doresc să includă în comunitate toate bunurile prezente şi
viitoare, pentru ca soţul supravieţuitor să deţină o atribuire integrală a
acestora.
Adoptarea acestei clauze presupune încrederea în buna-credinţă a
celuilalt soţ, câtă vreme datoriile proprii ale celuilalt vor fi suportate de
ambii soţi din bunurile comune. Pe de altă parte, preluarea de către
comunitate a pasivului este consecinţa corelativă a preluării în masa
bunurilor comune a bunului/bunurilor proprii.

2. Restrângerea comunităţii la bunurile anume determinate în

convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite înainte sau în
timpul căsătoriei [art. 367 lit. b) Noul Cod Civil].
Obiectul material al clauzei îl constituie anumite bunuri comune,
197
Ibidem.
198
R. Cabrillac, op. cit., p. 196.
199
Ibidem.

111
individual determinate în cuprinsul convenţiei.
Scopul clauzei este acela de a permite soţilor să stabilească o
comunitate restrânsă, care să cuprindă numai bunurile comune enumerate în
convenţie.
Art. 367 lit. b) NCC permite soţilor stipularea unor clauze
convenţionale vizând „restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile
anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt
dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepţia
obligaţiilor prevăzute la art. 351 lit. c)”.
Prin această stipulare observăm că legiuitorul limitează posibilitatea
soţilor de a converti acest regim de comunitate într-unul de separaţie totală
de patrimonii. Astfel, pentru a sublinia importanţa normelor prin care se
reglementează raporturile patrimoniale ce garantează coeziunea familiei,
legiuitorul aduce ca limită voinţei soţilor obligaţia de a contribui la
cheltuielile căsătoriei.
Dacă în ceea ce priveşte vechea reglementare, art. 30 Codul familiei
prevedea expres sancţiunea nulităţii absolute pentru orice convenţie ce ar fi
adus atingere comunităţii de bunuri, observăm că textul de lege mai sus citat
permite restrângerea comunităţii, după cum soţii consideră potrivit
mariajului lor, singura limitare adusă fiind cea referitoare la obligaţiile
asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale
căsătoriei. Fiind considerată de esenţa desfăşurării normale a căsătoriei,
această obligaţie nu poate fi exclusă din comunitate, reprezentând o obligaţie
solidară a soţilor, indiferent că aceasta a fost asumată de ambii soţi, ori de
unul dintre ei.
O astfel de convenţie de "extragere" din comunitate a bunurilor, face
ca acest regim să aibă caracterul mai degrabă a unui regim separatist decât al
unuia de comunitate. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm faptul că, ori de
câte ori clauzele convenţiei matrimoniale dintre soţi nu stipulează într-un
anumit sens, sunt aplicabile dispoziţiile regimului comunităţii legale.
Prima ipoteză vizată de text se referă la includerea în masa bunurilor
comune a unor bunuri prezente, anume determinate, dintre bunurile
dobândite de fiecare dintre viitorii soţi anterior căsătoriei.
A doua ipoteză vizată de text permite soţilor să restrângă masa
bunurilor comune numai la anumite bunuri dobândite în timpul căsătoriei.
Această restrângere va putea fi efectuată printr-o convenţie matrimonială
încheiată de soţi în timpul căsătoriei, prin care se schimbă un regim
matrimonial anterior de vreme ce textul se referă la bunuri determinate
dobândite în timpul căsătoriei.
A treia ipoteză permisă de text constituie o combinaţie între cele două

112
variante anterioare, prin care soţii restrâng masa bunurilor comune numai la
anumite bunuri, individual determinate, dintre bunurile dobândite înainte şi
în timpul căsătoriei. Textul menţionează expres că restrângerea poate privi
bunuri anume determinate, fără a face deosebire după cum bunurile au fost
dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei.
Convenţia matrimonială va fi încheiată în timpul căsătoriei, de vreme
ce între bunurile determinate vizate de clauza de restrângere sunt cuprinse şi
bunuri dobândite în timpul căsătoriei.

3. Gestionarea comunităţii convenţionale

1. Obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea

anumitor acte de administrare [art. 367 lit. c) Noul Cod Civil].

Existenţa a trei mase de bunuri, specifice regimului de comunitate,

implică o divizare a regulilor de gestiune a bunurilor, după cum ne referim la
bunurile comune sau la cele proprii ale fiecăruia dintre soţi. Evident că
specific regimului matrimonial de comunitate este setul de reguli care face
posibilă gestionarea masei comune, bunurilor proprii aplicându-li-se dreptul
comun cu corectivul impus de regimul legal al comunităţii de bunuri.
Astfel, pentru bunurile proprii, soţii vor păstra independenţa
patrimonială, având posibilitatea să exercite orice act de folosinţă sau
dispoziţie, potrivit intereselor personale200. În sistemul de drept francez, prin
reforma legislativă din 1985, legiuitorul francez a interzis clauzele prin care
soţii îşi pot administra împreună bunurile proprii (art. 1505-1510 CCF),
principiul libertăţii de administrare şi dispoziţie fiind ridicat la gradul de
principiu de ordine publică201. Este, astfel, interzisă clauza de unitate
administrativă prin care se conferă unuia dintre soţi puterea de a gestiona
bunurile proprii ale celuilalt soţ (art. 30 L. 1985).
Şi în dreptul nostru, legislatorul a dorit să limiteze acele clauze prin
care să poată fi posibilă administrarea conjunctă a bunurilor proprii ale unuia
dintre soţi. În acest sens, art. 342 NCC dispune că „fiecare soţ poate folosi,
administra şi dispune liber de bunurile sale proprii”, regulă ce fiind de ordine
publică, nu admite derogări pe cale convenţională.
În ceea ce priveşte administrarea bunurilor comune, punctul c) teza I,
a art. 367 NCC impune existenţa acordului ambilor soţi în cazul anumitor

200
A. Benabent, Droit civile – La famille, op. cit., p. 106.
201
R. Cabrillac, op. cit., 202.

113
acte de administrare: "obligativitatea acordului ambilor soţi pentru
încheierea anumitor acte de administrare;"
În ceea ce priveşte acest text de lege, considerăm necesară o remarcă
privind terminologia utilizată. Astfel, termenul de "administrare" vizează în
fapt înţelesul in extenso, întrucât dacă este necesar acordul ambilor soţi în
cazul încheierii anumitor acte de administrare, a fortiori, acest acord este
cerut în cazul actelor cu o gravitate ridicată, având în vedere, în acest sens,
actele de dispoziţie.
Clauza are ca obiect modificarea puterilor soţilor. Observăm că textul
se referă la “anumite acte de administrare”, fără a distinge cu privire la
calitatea sau cantitatea bunurilor asupra cărora soţii convin să încheie actele
de administrare cu consimţământ conjunct.
Astfel, textul nu face deosebire cu privire la calitatea de bun comun
sau bun propriu a bunului ce constituie obiectul material al actelor de
administrare. În ce priveşte bunurile comune, adoptarea clauzei privind
necesitatea consimţământului ambilor soţi va avea ca efect înlăturarea,
pentru exercitarea acelor acte de administrare stabilite prin convenţia
matrimonială, a prezumţiei mandatului tacit reciproc reglementate în regimul
comunităţii legale. În ce priveşte bunurile proprii, instituirea obligaţiei
soţului proprietar de a obţine acordul expres al celuilalt soţ pentru a efectua
acte de administrare asupra bunurilor proprietatea sa exclusivă, ar constitui o
imixtiune gravă în regimul juridic al bunurilor proprii. În consecinţă,
considerăm că dispoziţiile art. 367 lit. c) Noul Cod Civil au în vedere numai
actele de administrare efectuate asupra bunurilor comune ale soţilor.
Textul nu distinge nici dacă actele de administrare cu consimţământ
conjunct pot avea ca obiect material numai unul sau mai multe bunuri
determinate sau întreaga masă a bunurilor comune. Considerăm că o
asemenea clauză ar trebui să aibă ca obiect toate bunurile comune, fiind greu
de stabilit ca anumite acte de administrare cu privire la unele dintre bunurile
comune să fie efectuate cu consimţământ conjunct, iar alte acte de
administrare cu privire la alte bunuri comune să poată fi îndeplinite în
temeiul mandatului tacit reciproc.
Textul art. 367 lit. c) Noul Cod Civil precizează în continuare că în
cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa
sau se opune în mod abuziv la adoptarea unei asemenea clauze, celălalt soţ
poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a
instanţei.
În condiţiile adoptării prin convenţia matrimonială a clauzei care
impune necesitatea obţinerii acordului celuilalt soţ pentru îndeplinirea
anumitor acte de administrare, soţul diligent poate fi împiedicat să efecteze

114
actul de către celălalt soţ, care nu poate sau refuză abuziv să-şi dea acordul.
În aceste situaţii, soţul diligent se va putea adresa instanţei de judecată,
cerând să i se acorde dreptul de reprezentare al celuilalt soţ sau, după caz,
dreptul de a exercita acte de administrare fără consimţământul celuilalt soţ.
Măsura va fi luată de instanţa de tutelă numai cu privire la acele acte de
administrare vizate de convenţia matrimonială.
Admitem astfel că textul reglementat de lit. c) a articolului 367 NCC
prevede excepţi cazului în care unul din soţi se află în imposibilitatea de a-şi
exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, în acest caz fiind de competenţa
instanţei să ofere celuilalt soţ încuviinţarea prealabilă pentru ca acesta să
poată încheia singur actul202. Potrivit art. 315 alin. (2) NCC, mandatul
judiciar ce se acordă în cazuri similare, permite soţului solicitant
reprezentarea soţului aflat în imposibilitate, în vederea exercitării drepturilor
pe care le are conform regimului matrimonial.
Dată fiind atribuţia de reprezentare pe care unul dintre soţi o are, cele
două reglementări se deosebesc, deoarece în cazul art. 367 lit c), soţul
solicitant încheie singur actul, cu încuviinţarea instanţei. În acest din urmă
caz, considerăm încuviinţarea ca vizând doar actul pus în discuţie, în timp
ce, mandatul prevăzut de art. 315 NCC încetează atunci când soţul
reprezentat nu se mai află în imposibilitatea de a-si manifesta voinţa sau
când, acesta din urmă, nu mai are un comportament abuziv. Sunt libere
actele de conservare între soţi urmând reglementările generale în materie, şi
anume cele prevăzute în cadrul regimului legal de comunitate, întrucât noul
Cod civil nu face precizări stricte referitoare la aceste acte în secţiunea
atribuită regimului convenţional.
În raporturile cu terţii, soţii răspund în funcţie de felul în care şi-au
exprimat sau nu consimţământul în cazul unui act 203. Sancţiunea prevăzută
de noul Cod civil pentru încheierea unui act fără consimţământul expres al
celuilalt soţ este nulitatea relativă [art. 347, alin. (1) NCC].

4. Lichidarea comunităţii convenţionale

4.1. Includerea clauzei de preciput [art. 367 lit. d) Noul Cod Civil].

4.1.1 Noţiune:
202
Conform art. 315 alin. (1) NCC " În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea
drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărarea pronunţată se stabilesc condiţiile,
limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat."
203
M. Avram, op. cit., p. 326 .

115
 Art. 367 lit. d) NCC reglementează pentru prima dată în legislaţia
noastră posibilitatea soţilor de a beneficia de o clauză de preciput, aceasta
făcând parte din obiectul convenţiei matrimoniale pe care soţii o pot încheia
înainte sau chiar în timpul căsătoriei, cu respectarea condiţiilor prevăzute de
lege.
Constituind ea însăşi un element de noutate, clauza de preciput
reprezintă un act juridic încheiat de soţi sau de viitorii soţi, regăsit în
cuprinsul unei convenţii matrimoniale, şi care, în ipoteza decesului unuia
dintre ei, dispune privitor la posibilitatea celuilalt de a prelua unul sau mai
multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate,
înainte de partajul moştenirii şi fără obligaţia de a plăti echivalentul
acestora.204
Noul Cod Civil reglementează clauza de preciput în art. 333 în
paragraful intitulat "Alegerea regimului matrimonial" alături de dispoziţiile
care privesc convenţia matrimonială. Plasarea clauzei de preciput în acest
paragraf se explică prin faptul că acestă clauză are aplicare atât în regimul
comunităţii convenţionale cât şi în regimul separaţiei de bunuri, adică în
ambele regimuri matrimoniale convenţionale reglementate de Noul Cod
Civil.
Potrivit dispoziţiilor art. 333 alin. 1 Noul Cod Civil, “prin convenţie
matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată,
înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune,
deţinute în devălmăşie sau în coproprietate”.
Putem observa că definiţia oferită de doctrină urmează îndeaproape
textul de lege al art. 367 lit. d) coroborat cu art. 333 NCC în care se
reglementează posibilitatea conferită prin convenţie matrimonială soţului
supravieţuitor, de a prelua fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau
mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie ori în
coproprietate.
Textul de lege este de inspiraţie franceză întemeindu-se pe
reglementarea avantajelor matrimoniale în art. 1515-1529 C.civ.fr. Art. 1527
alin. (1) C. civ. fr. Dispune că „avantajele pe care oricare dintre soţi le poate
obţine din clauzele unei comunităţi matrimoniale, precum şi acelea care pot
rezulta din confuzia mobilelor sau a datoriilor.”205 Şi în doctrina franceză
preciputul este definit ca reprezentând „dreptul de preleva anumite bunuri

204
B.D. Moloman, Dicţionar de dreptul familiei cu termenii şi expresiile juridice traduse în franceză,
italiană şi spaiolă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 90.
205
C.M. Nicolescu, Clauza de preciput în reglementarea noului Cod civil. Abordare comparativă, Revista
Română de Drept Privat nr. 6/2011, p. 137-163.

116
sau o sumă făcând parte din comunitate, fără contrapartidă, înainte de
partaj”206.

4.1.2 Caracterele juridice ale clauzei de preciput:

Din coroborarea art. 333 şi a art. 367 NCC putem extrage caracterele
juridice ale clauzei de preciput:
- reprezintă o clauză accesorie convenţiei matrimoniale;
Caracterul de accesoriu al convenţiei matrimoniale este dat de
dispoziţiile exprese ale textului art. 333 alin. (1) NCC potrivit cărora prin
convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia [...].
De asemenea, art. 367 NCC plasează clauza de preciput în cadrul
obiectului convenţiei matrimoniale. Trebuie să menţionăm că această clauză
poate exista atât în cadrul convenţiei prin care soţii aleg un regim
matrimonial, fiind încheiată înainte de celebrarea căsătoriei, dar şi în cadrul
convenţiei prin care soţii doresc să modifice ori să schimbe regimul
matrimonial iniţial ales. În oricare din aceste situaţii, momentul la care
clauza îşi produce efecte este acelaşi: decesul unuia dintre soţi.
Urmând principiul accesorium sequitur principale, clauza de preciput va
suporta acelaşi regim juridic ca şi convenţia pe care o însoţeşte. Astfel,
constatarea nulităţii convenţiei matrimoniale va atrage nulitatea clauzei de
preciput.
- reprezintă un act convenţional;
Caracterul de convenţionalitate rezidă în faptul că preciputul priveşte
acordul soţilor de a constitui o astfel de clauză în cadrul convenţiei
matrimoniale. Chiar şi atunci când este stipulată în beneficiul exclusiv al
unuia dintre soţi, nu se poate vorbi despre caracterul unilateral al acesteia,
deoarece ea se constituie prin voinţa ambilor soţi în momentul încheierii
convenţiei matrimoniale.
- este act juridic mortis cauza;
Acest caracter a fost stabilit având în vedere momentul la care clauza
începe să îşi producă efecte: decesul soţului care a constituit clauza. Astfel,
înainte de partajul moştenirii soţul supravieţuitor în favoarea caruia a fost
stipulată clauza, poate beneficia de efectele sale.
- nu constituie o liberalitate.
Astfel cum rezultă din definirea preciputului chiar în textele de lege,
soţul supravieţuitor este beneficiarul unor avantaje patrimoniale fără a datora
în schimb un echivalent, acest lucru îndreptăţindu-ne să asemănăm această
clauză cu o donaţie, un legat sau o clauză de partaj inegal. De aici rezultă

206
Ph. Malaurie, L. Aynes, Les regimes matrimoniaux, Defrenois, Paris, 2010, p. 308 şi urm.

117
necesitatea analizei acestor asemănări, în încercarea de a determina natura
juridică a clauzei de preciput.
Donaţia presupune transferul bunului/bunurilor, fără echivalent, din
patrimoniul donatorului în cel al donatarului, determinând micşorarea celui
dintâi patrimoniu şi sporirea celui din urmă şi având ca fundament dorinţa de
gratificare a donatorului.207
Condiţiile menţionate nu se regăsesc în cazul clauzei de preciput, dat
fiind faptul că aceasta are ca obiect bunurile aflate în devălmăşie sau în
coproprietatea soţilor, neexistând un transfer interpatrimonial, mai ales că
efectele clauzei se produc după decesul soţului care a stipulat. Astfel vorbim
despre micsorarea masei succesorale şi nu despre micşorarea patrimoniului
gratificatorului, cum se întâmplă în cazul donaţiei.208 În acelaşi sens reţinem
că donaţia îşi produce efecte inter vivos în timp ce clauza de preciput
produce efecte mortis cauza.
De altfel, nici nu se poate reţine în cazul preciputului o intenţie
liberală, motivul adoptării clauzei fiind acela de a institui o modalitate de
lichidare parţială a regimului matrimonial, principalul efect al clauzei fiind
acela de „întregire”209 a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce
formează obiectul clauzei.
Aparenţa unei liberalităţi este creată de raporturile în care soţul
supravieţuitor intră faţă de ceilalţi succesori. Doar când acesta vine în
concurs cu moştenitorii a căror rezervă ar putea fi încălcată prin efectele pe
care le produce clauza de preciput suntem în prezenţa unei reprezentări a
gratuităţii actului. Cu toate acestea, vom putea observa că efectele
preciputului vizează aspecte legate de căsătorie şi de modalitatea de
lichidare a regimului matrimonial.
Preciputul nu trebuie asimilat nici unui legat, dat fiind faptul că acesta
din urmă presupune, potrivit art 986 NCC, intenţia testatorului de a-l
gratifica pe legatar cu întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta, ori un
bun determinat. Aceste condiţii nu le regăsim în cazul clauzei supuse
analizei, obiectul său fiind reprezentat de bunurile comune ale soţilor.
Şi nu în ultimul rând, nu suntem nici în prezenţa unei clauze de partaj
inegal, având în vedere că preciputul se poate constitui pentru oricare dintre
soţi, la momentul constituirii necunoscându-se efectiv beneficiarul
(presupune elementul aleatoriu al intervenirii decesului unuia dintre soţi), iar
efectele se produc pentru fiecare dintre cele două clauze la momente diferite.
207
A se vedea L. Stănciulescu, Drept civil. Partea specială. Contracte şi succesiuni, ed. a 2-a, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2004, p. 63.
208
C. M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Reglementarea clauzei de preciput în noul Cod civil român, astfel cum
a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, Pandectele Române nr. 8/2011, p. 41.
209
M. Avram, op. cit., p. 329.

118
 4.1.3 Beneficiarul clauzei de preciput
Actuala reglementare a clauzei de preciput în art. 333210 NCC urmează
în mare parte dispoziţiile franceze în materie determinând mult mai clar
beneficiarul clauzei. În art. 1515 C. civ. fr. clauza conferă posibilitatea
soţilor de a stabili prin convenţia de căsătorie ca acela care va supravieţui
celuilalt soţ să poată prelua înainte de partaj, din masa bunurilor comune o
sumă de bani, un obiect sau o cantitate de bunuri, oricare dintre acestea
trebuind să fie determinate.
Observăm că acest text de lege reglementează atât posibilitatea de a
beneficia de o clauză de preciput reciprocă, dar şi posibilitatea de a stabili o
astfel de clauză unilateral, posibilitate prevăzută în acest moment de
legislaţia românească: „clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul
fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei”, potrivit art. 333
alin. (1), teza a II-a NCC.
Astfel, clauza va produce efecte, dacă sunt îndeplinite condiţiile de
valabilitate, şi în cazul în care fiecare dintre soţi a prevăzut-o în beneficiul
celuilalt, dar şi în cazul în care doar unul dintre soţi a considerat-o în
favoarea celuilalt, iar cel din urmă îi va supravieţui.

4.1.4 Obiectul clauzei de preciput

Acelaşi articol 333 alin. (1) teza I dispune că obiectul clauzei de
preciput poate fi constituit din „unul sau mai multe dintre bunurile comune,
deţinute în devălmăşie sau în coproprietate”. Din textul de lege rezultă că
soţii sau viitori soţi pot stipula o clauză de preciput indiferent de regimul
matrimonial ales. Astfel, în cazul în care aleg unul din regimurile de
comunitate clauza va viza fie bunuri din masa de bunuri aflată în comunitate
devălmaşă, fie bunuri aflate în coproprietatea soţilor deoarece au fost
dobândite din venituri/bunuri proprii ale acestora (în temeiul subrogaţiei
reale)211. În acelaşi mod, în cazul în care vor opta pentru un regim de
separaţie clauza de preciput se poate constitui având ca obiect bunuri
deţinute în coproprietate.
Acest fapt este posibil deoarece legislaţia din ţara noastră prevede
expres că obiectul clauzei de preciput poate fi reprezentat de un bun aflat în
coproprietate, spre deosebire de dreptul francez în care s-a considerat că o
clauză de preciput poate fi instituită exclusiv în cazul regimurilor

210
Astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 11 din Legea nr. 71/2011.
211
A se vedea D. Lupaşcu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 110-111.

119
matrimoniale de comunitate deoarece obiectul acesteia vizează numai bunuri
aflate în comunitatea devălmaşă a soţilor.212
În ceea ce priveşte categoriile de bunuri ce pot face obiectul acestei
clauze, doctrina213 din ţara noastră, având ca repere legislaţia naţională în
vigoare şi literatura franceză, a statuat:
- bunuri determinate, în natură;
- o cantitate determinată de bunuri de gen;
- echivalentul unor anumite bunuri, reprezentat de o sumă de bani
determinată sau determinabilă;
- anumite bunuri în proprietate sau numai uzufructul lor.

Scopul clauzei este de a autoriza pe soţul supravieţuitor sa preia, in

natură, înainte de partajul moştenirii, un bun determinat sau anumite bunuri
determinate, dintre bunurile comune. Cu toate acestea legiuitorul limitează
obiectul clauzei în sensul că acesta poate fi constituit numai din bunuri
prevăzute cu titlu particular. Astfel, convenţia matrimonială va trebui sa
precizeze bunul sau bunurile care formează obiectul material al clauzei de
preciput.
Aşadar, este evident că bunurile ce fac obiectul clauzei de preciput
trebuie să fie bunuri privite ut singuli, sau cel puţin de încercarea de
determinare a acestor bunuri prin precizarea criteriilor generale care să
permită identificarea lor. De cele mai multe ori, aceste bunuri reprezintă
bunuri mobile sau imobile ce au o valoare sentimentală deosebită pentru
soţi. Trebuie apreciat faptul că, atunci când poartă asupra locuinţei, clauza
de preciput oferă soţului supravieţuitor un grad sporit de protecţie, raportat
la beneficiile conferite de exercitarea dreptului de abitaţie prevăzut de art.
973 NCC.

4.1.4 Ineficacitatea clauzei de preciput

Fiind călăuzită de principiul accesorium sequitur principalae clauza
de preciput este interdependentă de validitatea actului din care face parte:
convenţia matrimonială. Astfel, ori de câte ori convenţia matrimonială va fi
încheiată cu încălcarea condiţiilor de validitate şi se va constata nulitatea sa,
acest fapt va atrage şi nulitatea clauzei de preciput, deci ineficacitatea sa.
De asemenea, ori de câte ori convenţia matrimonială valid încheiată
nu va produce efecte deoarece căsătoria în scopul căreia s-a contractat nu se

212
G. Cornu, Les regimes matrimoniaux, PUF, Paris, 1997, 583-584; Fr. Terre, Le couple et son patrimoine,
Ed. Jurisclasseur, Paris, 2002, p. 227.
213
C. M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Reglementarea clauzei de preciput în noul Cod civil român, astfel cum
a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, op. cit., p. 44.

120
mai celebrează, clauza de preciput va fi şi ea lovită de ineficacitate, ambele
fiind caduce.
În sensul ineficacităţii clauzei de preciput sunt şi cazurile în care
căsătoria este anulată, declarată nulă sau este desfăcută prin divorţ, în acest
sens art. 333 alin. (4) NCC dispunând printre altele că o clauză de preciput
devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor.
Această comunitate poate înceta fie prin încetarea regimului matrimonial ca
urmare a desfacerii căsătoriei, fie prin modificarea regimului matrimonial
prin convenţie matrimonială, caz în care în noua convenţie soţii vor trebui să
prevadă clauza de preciput. În acest caz, obiectul clauzei de preciput nu mai
există deoarece bunurile aflate în comunitate sunt împărţite devenind bunuri
proprii fiecăruia dintre soţi.
Un alt caz în care noul Cod civil prevede expres caducitatea clauzei de
preciput este situaţia comorienţilor sau codecedaţilor (soţii decedează
simultan). În această situaţie nu mai există beneficiarul clauzei de preciput
aceasta nemaiavând subiectul faţă de care să îşi producă efectele scontate.
O altă situaţie de caducitate a clauzei de preciput prevăzută de art.
333 alin. (4) NCC este cea în care bunurile care au făcut obiectul ei au fost
vândute la cererea creditorilor comuni. Cu toate acestea, alin. (5) al
aceluiaşi articol permite executarea clauzei prin echivalent ceea ce poate
conduce la eficientizarea acestei clauze, dacă în activul comunităţii poate fi
regăsit acest echivalent.
În doctrină s-a reţinut că situaţiile de caducitate prevăzute de art. 333
alin. (4) NCC sunt prezentate cu titlu de exemplu şi nu limitativ, în realitate
putând fi constituite mult mai multe cauze de caducitate, fie prin voinţa
părţilor, fie prin cauze exterioare acesteia.214
4.1.5 Efectele clauzei de preciput
Trebuie subliniat încă de la început că această clauză va produce
efecte numai în cazul în care nu se află într-una din situaţiile de ineficacitate
mai sus menţionate. Cu alte cuvinte, clauza de preciput va putea fi executată
numai în cazul în care căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea
judecătorească a morţii unuia dintre soţi – dacă a fost stipulată o clauză
reciprocă – ori a soţului stipulant – în cazul clauzei unilaterale.
Cum legiuitorul nu a prevăzut un termen special pentru exercitarea
acestui drept, considerăm că pentru executarea clauzei de preciput se aplică
termenul general de prescripţie de trei ani prevăzut în art. 2517 NCC.
Potrivit dispoziţiilor art. 367 lit. d) noul Cod Civil, “executarea clauzei
de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin
214
Pentru dezvoltări a se vedea Cristina Mihaela Crăciunescu, Clauza de preciput în reglementarea noului
Cod civil. Abordare comparativă, Revista Română de Drept Privat, nr. 6/2011, p.152-153.

121
echivalent, din valoarea activului net al comunităţii”. Textul reia dispoziţiile
de ordin general ale art. 333 alin. (5) noul Cod Civil, care prevede că
“executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este
posibil, prin echivalent”.
Înţelegem astfel că în aplicarea clauzei de preciput o primă etapă în
cadrul lichidării regimului matrimonial o va constitui preluarea de către soţul
supravieţuitor a bunului/bunurilor care fac obiectul acestei clauze.
Operaţiunea de preluare a bunului va fi făcută prima, iar după ce soţul
supravieţuitor a efectuat preluarea, masa ramasă a bunurilor comune va
forma obiectul partajului succesoral între soţul supravieţuitor şi moştenitorii
soţului decedat. Din acest punct de vedere s-a considerat că prin aplicarea
clauzei de preciput se urmăreşte garantarea pentru soţul supravieţuitor a
proprietăţii în natură asupra unui bun, comun anterior, "rupând echilibrul
emolumentului succesoral dintre soţul supravieţuitor şi ceilalţi moştenitori ai
defunctului."215
Trebuie subliniat faptul că preciputul, prin obiectul său, vizează numai
activul patrimonial comun, astfel că, pentru ca această clauză să nu fie lovită
de caducitate după ce creditorii comuni şi-ar satisface creanţa prin
dobândirea bunului prevăzut de clauză, o parte a doctrinei216 la a cărei opinie
aderăm a considerat necesar ca în cadrul convenţiei matrimoniale să fie
prevăzută posibilitatea de a executa clauza şi prin echivalent, posibilitate
reglementată de altfel de lege.
Din acest punct de vedere s-a considerat că suntem în prezenţa „nu
doar a unei inegalităţi care se realizează în natură, ci chiar de o inegalitate
valorică a părţilor din comunitate care vor reveni fiecăruia dintre soţi într-o
astfel de situaţie”217.
Aşadar, clauza de preciput determină un oarecare avantaj matrimonial
soţului supravieţuitor, conferindu-i o anumită protecţie împotriva
rezultatelor inechitabile ce ar putea rezulta din efectul aleatoriu al partajului.
Cu toate acestea, pentru ca interesele moştenitorilor rezervatari să nu fie
lezate, legislatorul limitează mecanismele prin care clauza să fie pusă în
aplicare, dispunând că aceasta se supune reducţiunii şi nu raportului
donaţiilor [art. 333 alin. (2) NCC]. Astfel, atunci când soţul supravieţuitor
vine în concurs cu moştenitori rezervatari, aceştia nu vor putea fi deposedaţi
de bunurile moştenire ce reprezintă rezerva succesorală, ci se va diminua sau
poate chiar dispărea cota disponibilă a moştenirii.
215
E. Florian, Dreptul familiei în reglementarea noului Cod civil, op. cit., p. 84.
216
M. Avram, L. Andrei, op. cit., p. 263; Cristina Mihaela Crăciunescu, Clauza de preciput în
reglementarea noului Cod civil. Abordare comparativă, op. cit., p.152-153.
217
C. M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Reglementarea clauzei de preciput în noul Cod civil român, astfel cum
a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, op. cit., p. 45.

122
 De asemenea, reprezintă un avantaj pe care soţul supravieţuitor îl
poate avea împotriva moştenitorilor soţului defunct cu privire la un bun
determinat, care constituie o valoare sentimentală şi faţă de care aceştia sunt
ataşaţi. Prin aplicarea clauzei, soţul supravieţuitor va putea beneficia de
bunul respectiv, scoţândul din masa succesorală, chiar înainte de partaj.
Atunci când bunul astfel preluat este un bun imobil, pentru a fi
îndeplinită condiţia de publicitate şi pentru a fi opozabil terţilor acesta
trebuie înscris în Cartea funciară în temeiul clauzei de preciput prevăzută în
convenţia matrimonială, prin care bunul devine bun propriu al soţului
beneficiar al clauzei.218 În acest fel, soţul supravieţuitor nu face decât să îşi
consolideze dreptul său de proprietate, „opunându-se” în acest fel chiar
moştenitorilor soţului defunct care, în acest caz, nu vor putea decât să invoce
reducţiunea în calitate de rezervatar, în cazul în care bunul depăşeşte
cotitatea disponibilă şi le încalcă rezerva succesorală.

4.2. Modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale

[art. 367 lit. e) NCC]

Lichidarea comunităţii de bunuri poate avea loc în subsidiar faţă de

încetarea regimului comunităţii convenţionale ori în acelaşi timp. În cazul în
care soţii nu prevăd în convenţia matrimonială modul în care se va face
lichidarea comunităţii, se va recurge la regulile instituite de regimul
comunităţii legale astfel cum se instituie prin art. 366 NCC.
De asemenea, dacă lichidarea regimului matrimonial nu se poate face
prin învoiala soţilor, aceasta se va face pe cale judiciară, urmând anumite
etape:
- sunt determinate bunurile proprii, în cazul în care acestea nu sunt bine
individualizate cu privire la apartenenţa exclusivă a acestora la patrimoniul
unuia dintre soţi;
- sunt împărţite bunurile comune, starea de indiviziune fiind
transformată într-un drept deplin şi exclusiv pentru fiecare soţ;
- are loc plata reciprocă a datoriilor proprii contractate între soţi în
cursul căsătoriei,
- este realizată plata creditorilor comuni soţilor, pentru datoriile
contractate sub titlul de sarcini ale căsătoriei sau ale celor impuse de
comunitatea de bunuri.

218
Pentru completări a se vedea M. Avram, Drept civil. Familia, op. cit., p. 332.

123
 Privitor la modalităţile în care soţii pot lichida regimul comunităţii
convenţionale există opţiunile sunt multiple de care aceştia pot uza prin
inserarea lor în convenţia matrimonială în temeiul art. 267 li. (e) NCC 219:
- bunurile comune pot fi partajate în cote egale, neluându-se în calcul
contribuţia fiecărui soţ la dobândirea acestora şi la îndeplinirea obligaţiilor
comune;
- bunurile comune pot fi partajate în cote inegale avându-se în vedere
contribuţia efectivă a fiecăruia dintre soţi, potrivit art. 357 alin. (2) NCC;
- unul dintre soţi să primească nuda proprietate, iar celălalt soţ uzufructul;
- clauza de prelevare prin care se conferă soţului supravieţuitor un drept de
preferinţă asupra unui bun care va intra la masa de partaj succesoral, iar
soţul care îl va prelua, dacă este cazul, va datora celorlalţi moştenitori sultă;
având în vedere aceste aspecte, clauza de prelevare se distinge de clauza de
preciput care instituie un oarecare dezechilibru în favoarea soţului
supravieţuitor.
Posibilitatea acordată soţilor de a institui în convenţia matrimonială o
clauză în care să fie prevăzută modalitatea de lichidare a regimului
matrimonial nu poate reprezenta decât o reală aplicaţie a principiului
autonomiei de voinţă a soţilor. Din acest punct de vedere observăm că
textele ce alcătuiesc aceste dispoziţii legale nu sunt unele imperative,
legiuitorul neconferind acestora un caracter de ordine publică, amplificând
astfel caracterul liberal al reglementărilor în materie.
Importanţa acestor dispoziţii este evidentă în realitate procesele de
partaj fiind extrem de costisitoare şi implicând o complexitate şi o durată
împovărătoare pentru părţi.
Secţiunea 2. Regimul separaţiei de bunuri

1. Noţiuni introductive

Regimul separaţiei de bunuri reprezintă, din punct de vedere

structural, opusul oricărui regim de comunitate, fiind caracterizat ca
individualist, lucru concretizat printr-o independenţă sporită a soţilor din
punct de vedere patrimonial, tinzând chiar către disocierea intereselor
acestora.
În doctrina clasică franceză, regimul separaţiei de bunuri a constituit
mai mult "o absenţă a regimului decât un regim matrimonial" 220, dată fiind
acordarea unei independenţe sporite soţilor, lucru ce tinde a leza nucleul
vieţii de familie.
219
M. Avram, Drept civil. Familia, op. cit., p. 332.
220
R. Savatier, La separation de biens, Ed. Dalloz-Defrenois, Paris, 1973, p. 67.

124
 Aceste păreri nu au determinat însă legislatorul să renunţe la normarea
regimului matrimonial al separaţiei de bunuri, ţinând cont că, voinţa
separatistă a soţilor este limitată de regimul matrimonial primar ce
reglementează imperativ protecţia locuinţei de familie, solidaritatea
menajeră, cheltuielile căsătoriei etc, aceste elemente fiind menite a asigura
coeziunea cuplului. Tendinţele de simplificare şi individualism ce
caracterizează în genere acest regim matrimonial, redate în special de lipsa
comunităţii de bunuri a soţilor nu conduce către lipsa oricărei comuniuni,
astfel că nu trebuie să confundăm instituirea acestui regim matrimonial într-
un cuplu cu existenţa unei uniuni liberale de tip concubinaj.
Doctrina franceză contemporană221 consideră regimul separaţiei de
bunuri un veritabil regim matrimonial, dată fiind uşurinţa cu care se
constituie, se gestionează şi se lichidează, dat fiind faptul că în lipsa unei
mase comune de bunuri, nu se impune partaj. De asemenea, s-a considerat că
acest regim matrimonial constituie un mijloc de protecţie pentru cuplurile în
care unul dintre soţi este comerciant şi ar putea pune în pericol bunurile
consortului său prin angajarea unui pasiv exorbitant. Separaţia de bunuri este
regimul matrimonial al soţilor în cazul separaţiei de corpuri (art. 302 C. civ.
fr.), sau care poate fi cerut în cazul în care unul dintre soţi, prin gestionarea
abuzivă sau prin comportamentul iraţional pe care îl are în administrarea
bunurilor comune, pune în pericol grav interesele familiei (art. 1443
C.civ.fr.).
De altfel, trebuie să subliniem că regimul matrimonial legal în
sistemul de drept francez este constituit de un regim separatist şi nu de unul
de comunitate, cum este cazul sistemului de drept român.
Regimul separaţiei de bunuri a reprezentat regimul matrimonial legal
în cadrul prevederilor Codului civil de la 1864 din ţara noastră, astfel că
orice persoană căsătorită care nu încheia o convenţie matrimonială îşi
gestiona patrimoniul după regulile acestui regim separatist. Aşadar, fiecare
dintre soţi putea conserva proprietatea, folosinţa şi administrarea tuturor
bunurilor sale, cu obligaţia de a contribui la cheltuielile gospodăriei şi cu
restricţiile impuse de incapacitatea femeii căsătorite. 222 Chiar şi în cazul
existenţei unei convenţii matrimoniale, regimul matrimonial convenţional
era reprezentat de regimul dotal, iar principiul inegalităţii dintre bărbat şi
femeie nu îi conferea acesteia decât dreptul de nud proprietar, administrarea
fiind lăsată în seama bărbaţilor din familie, tatăl, iar după căsătorie, soţul.
Prin Legea din 20 aprilie 1932 se modifica textul articolului 194 alin.
(2) din vechiul Cod civil, astfel că, soţii aveau drepturi şi obligaţii egale, în
221
J. Revel, op. cit., p. 295.
222
C. M. Crăciunescu, op. cit., p. 37.

125
acest sens, regimul separaţiei de bunuri, fiind reglementat similar cu alte
astfel de regimuri din vestul Europei. Această situaţie se modifică în
momentul intrării în vigoare a Codului familiei în 1954, când regimurile
convenţionale au fost abrogate, locul lor fiind luat de regimul matrimonial
legal al comunităţii de bunuri, legal, obligatoriu, imutabil şi unic.
În prezent, noul Cod civil reglementează regim matrimonial al
separaţiei de bunuri ca fiind unul convenţional, putând fi ales de soţi în
momentul încheierii căsătoriei ori, ulterior, printr-o convenţie de modificare
a regimului existent.
De asemenea, poate fi constituit prin hotărâre judecătorească, potrivit
art. 370 alin. (1) NCC, la cererea unuia dintre soţi, când instanţa constantă
încheierea de către celălalt soţ a unor acte ce pun în pericol interesele
patrimoniale ale familiei.
Oricare ar fi sursa (convenţională sau judiciară) pe care se
fundamentează regimul separaţiei de bunuri, noul Cod civil reglementează
modalitatea de realizare, gestionare şi lichidare a acestuia în art. 360-365,
fiind completat ori limitat de prevederile regimului matrimonial primar şi de
partea generală a reglementărilor în materie.

2. Modalitatea de realizare a patrimoniilor în cadrul regimului de

separaţie a bunurilor

În cadrul regimului separaţiei de bunuri fiecare dintre soţi păstrează

proprietatea exclusivă asupra bunurilor sale şi le gestionează independent,
putând dispune discreţionar de acestea. Această afirmaţie îşi regăseşte
temeiul juridic în textul art. 360 NCC, „Fiecare dintre soţi este proprietar
exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei,
precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată”.
Cu toate acestea, chiar dacă regimul separatist nu conduce la formarea
niciunei mase de bunuri comune, raporturile patrimoniale dintre soţii
căsătoriţi sub imperiul unui astfel de regim, nu sunt lipsite de existenţa
intereselor comune. "Inevitabil, comunitatea de viaţă generează o anume
comunitate de interese şi chiar o confuziune parţială a acestora." 223
Considerăm că, aşa cum nu este posibilă angajarea de către soţi,
printr-o convenţie matrimonială, a comunităţii universale de bunuri, nu se
poate opta nici pentru regimul separaţiei totale de patrimonii, întrucât o

223
M. Avram, L. Andrei, op. cit., p. 266.

126
astfel de alegere ar determina încălcarea dispoziţiilor imperative ale
regimului primar şi ar avea ca finalitate lezarea coeziunii familiale.
Reprezentând colorarul independenţei şi simplităţii în cadrul
raporturilor patrimoniale dintre soţi, regimul separaţiei de bunuri nu este
lipsit de controverse.
De altfel, pe lângă avantajul de a fi un regim matrimonial caracterizat
de simplitate, regimul separaţiei de bunuri prezintă şi dezavantajul de a nu
conferi protecţie soţului care nu desfăşoară activitate profesională,
ocupându-se de manaj şi de creşterea şi educaţia copiilor. Această situaţie
defavorizată este oarecum redusă prin reglementarea expresă a muncii în
gospodărie şi a contribuţiei la cheltuielile căsătoriei. Din acest punct de
vedere putem observa din nou amprenta regimului matrimonial primar care
limitează orice tendinţă excesiv de separatistă. 224
Chiar dacă art. 362 alin. (1) NCC dispune că „Bunurile dobândite
împreună de soţi aparţin acestora în proprietate comună pe cote-părţi, în
condiţiile legii”, în practică, apar diverse probleme legate de bunurile
dobândite fie cu titlu oneros ori gratuit.
Ce se întâmplă dacă unul dintre soţi dobândeşte un bun cu fonduri
provenite de la celalalt soţ fără a avea acordul acestuia din urmă? Care este
natura juridică a bunului dobândit în asemenea condiţii? Cu certitudine
bunul intră în patrimoniul dobânditorului, situaţia putând fi asimilată cu
aceea a unui împrumut încheiat între soţi, iar cum împrumutătorului – chiar
neplătit, nu i se poate recunoaşte niciun drept real principal asupra bunului
dobândit de către împrumutatul său, nu există nici o raţiune pentru care o
asemenea calitate să fie atribuită soţului-împrumutător 225.
Temeiul juridic al acestor afirmaţii se regăseşte în textul art. 363 alin.
(2) NCC, potrivit căruia "în proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul
său, soţul proprietar al bunurilor/fondurilor utilizate poate alege între a
reclama pentru sine proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune-
interese de la soţul dobânditor."
Pentru a conferi stabilitate circuitului civil, teza a 2a a aceluiaşi articol
prevede că „proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul
dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepţia cazului în care terţul
dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziţionat de către soţul vânzător
prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ.”

224
R. Albăstroiu, La liberalisation du droit de la famille, Conferinţa internaţională Istorie, Cultură,
Cetăţenie în Uniunea Europeană, 13-14 mai 2013, Universitatea din Piteşti, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi
Administrative, Publishing House of University of Piteşti, p. 224-232.
225
P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Partea generală, op. cit., p. 78.

127
 Observăm că, ori de câte ori relaţiile patrimoniale dintre soţii aflaţi
sub regimul separaţiei de bunuri nu sunt prevăzute strict în convenţia
matrimonială, devin aplicabile în principiu dispoziţiile dreptului comun
(regulile privitoare la accesiune, mandat, îmbogăţirea fără justă cauză etc.).
De asemenea, situaţiile atât de clar determinate teoretic pot suferi adesea
„mutaţii” când le transpunem în practică, posibilitatea de a stabili
„contabilitatea” clară a activului şi pasivului fiecăruia dintre soţi fiind o
operaţie destul de complicată şi indezirabilă în cadrul familial.
În acelaşi sens este analizată problema şi în dreptul francez: chiar dacă
un bun achiziţionat pe numele unuia dintre soţi a fost dobândit din fondurile
celuilalt soţ, acesta va rămâne bun personal al celui dintâi, iar plata se
consideră făcută cu titlu de împrumut, soţul proprietar rămânând debitor al
soţului ce a efectuat plata226. Urmând acelaşi principiu, o construcţie
realizată pe terenul proprietate personală a unuia dintre soţi, în temeiul
dreptului de accesiune devine un bun personal227, soţul care a suportat întru
totul sau în parte cheltuielile pentru ridicarea imobilului pe terenul celuilalt,
devenind creanţier în baza art. 1543 C.civ.fr. şi având posibilitatea, printre
altele să fie despăgubit.228 Cât despre construcţia edificată pe două terenuri
proprietate personală a fiecăruia dintre soţi, regula accesiunii trebuie să joace
în favoarea terenului pe care se află cea mai mare parte a construcţiei, iar
soţul proprietar al acesteia este dator la despăgubiri către celălalt. 229
Modalitatea de probă a bunurilor dobândite în cadrul separaţiei de
bunuri este expres prevăzută de legislator în art. 361 NCC. Necesitatea
probării intervine în primul rând în raporturile dintre soţi, iar pe de altă parte,
faţă de creditorii fiecăruia dintre soţi. În ceea ce priveşte dovada bunurilor
imobile, acest lucru nu este dificil de realizat dată fiind forma în care sunt
încheiate. Problemele apar, însă în momentul dovedirii caracterului personal
al bunurilor mobile, această dificultate fiind sporită şi de natura vieţii de
familie care implică o oarecare confuziune a patrimoniilor soţilor. Pentru a
estompa aceste neclarităţi, legislatorul prevede soluţia realizării de către
notarul public a unui inventar al bunurilor mobile indiferent de modalitatea
lor de dobândire [art. 361 alin. (1) NCC].
Conform art. 361 alin. (3) NCC inventarul va fi anexat convenţiei
matrimoniale, fiind supus aceloraşi formalităţi de publicitate ca şi convenţia,
reprezentând o condiţie ad probationem. În cazul în care întocmirea unui
226
Civ. 1, 17 decembrie 1991, D. 1993, p. 580, nota Courtine; JCP N 1992, vol II, p. 213, nr. 219, obs. M.
Storck.
227
Civ. 1, 25 februarie 1986, JCP 1986, vol. II, p. 213, nota P. Simler.
228
Cf. Bordeaux, 24 mai 1993, JCP 1994, vol. I, 3785, nota M. Storck.
229
Civ. 1, 17 decembrie 2002, RTD Civ. 2003, p. 342, obs. B. Vareille.

128
astfel de inventar este omisă alin. (4) al art. 361 NCC, dispune că "până la
proba contrară se prezumă că dreptul de proprietate exclusivă aparţine
soţului posesor." Analizând cele expuse anterior, considerăm că din textul
articolului 361 NCC reiese o ordine a modalităţilor în care se poate face
dovada bunurilor mobile atât între soţi cât şi faţă de terţi, dezirabilă fiind
proba prin înscrisuri, deoarece respectă toate formalităţile cerute de lege; în
cazul în care aceasta nu poate fi realizată se doreşte probarea bunurilor
mobile prin inventar, iar în ultim caz, când inventarul nu a fost întocmit, îşi
face aplicabilitatea posesiei sau oricărui alt mijloc de probă.
De asemenea, în cazul în care unui bun mobil nu-i poate fi dovedită
proprietatea, considerăm că acesta aparţine soţilor în coproprietate, dată fiind
posesia comună şi se împarte după regula instaurată de art. 634 alin. (2).
Legislaţia franceză prevede expres prezumţia legală de indiviziune potrivit
căreia bunurile asupra cărora niciunul dintre soţi nu poate justifica o
proprietate exclusivă sunt considerate că aparţin ambilor în indiviziune,
fiecare pentru jumătate [art. 1538 alin. (3) C. civ. fr.].
În ceea ce priveşte pasivul soţilor, se aplică acelaşi principiu al
datoriilor personale. Astfel, art. 364 NCC instituie răspunderea soţilor pentru
obligaţiile personale, dispunând în acest sens că „Niciunul dintre soţi nu
poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ.”
Indiferent de natura pe care datoriile o comportă (contractuală ori
delictuală), şi indiferent de momentul în care acestea au fost contractate
(înainte sau în timpul căsătoriei) ele rămân datorii personale fiind guvernate
de dispoziţiile dreptului comun al obligaţiilor. 230
De la acest principiu, noul Cod civil instituie o excepţie, în vederea
protecţiei cadrului familial şi pentru a asigura respectarea regimului primar
care dispune regula solidarităţii în ceea ce priveşte cheltuielile căsătoriei.
Aşadar, alin. (2) al art. 364 NCC prevede că „soţii răspund solidar pentru
obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor
obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.”
Reţinem din acest text de lege că obligaţiile menajere ori pentru creşterea şi
educarea copiilor pot fi angajate de unul sau de ambii soţi, aceştia
răspunzând, indiferent de caz, în solidar. Excepţie face contractarea de către
unul dintre soţi a unor cheltuieli voluptorii. Acestea nu implică răspunderea
solidară a soţilor.

3. Gestionarea patrimoniilor în cadrul regimului

separaţiei de bunuri

230
M. Avram, Drept civil. Familia, op. cit., p. 336.

129
 Independenţa soţilor în gestionarea bunurilor proprii ţine de însăşi
esenţa231 regimului de separaţie. În acest sens dispune chiar art. 360 alin. (1)
NCC care prevede că „fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv in privinţa
bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe
care le dobândeşte in nume propriu după aceasta dată”.
Cu toate acestea, identificăm trei categorii de excepţii care limitează
acest principiu:
- acestea se pot fundamenta pe regimul matrimonial primar.
Astfel, desprindem cu titlu de exemplu dispoziţiile generale referitoare la
locuinţa familiei în care se dispune că "niciunul dintre soţi, chiar dacă este
proprietar exclusiv, nu poate dispune fără consimţământul scris al celuilalt
soţ de drepturile asupra locuinţei familiei” (art. 322 NCC); art. 316 alin. (1)
NCC reglementează interdicţia la care poate fi supus un soţ fiind pus în
imposibilitatea de a dispune singur de bunurile proprii: „În mod excepţional,
dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin care pune în pericol grav
interesele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei tutelare ca, pentru o
durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi
exercitat numai cu consimţământul său expres”.
Şi în dreptul francez aceste excepţii sunt prezente în cadrul regimului
primar, şi în plus apare excepţia mandatului prezumat între soţi referitor la
actele de administrare necesare în domeniul agricol (art. L 321-1C.rur.) şi în
comerţ (art. L 121-6 C.Com.).232
- o a doua categorie de excepţii rezultă din regulile legate de indiviziune.
Acordul ambilor soţi este cerut în cazul tuturor actelor de dispoziţie ce
privesc bunurile în indiviziune (art. 362 NCC), singurele nesupuse acestei
reguli fiind actele de conservare ce pot fi făcute independent de soţi.
- în sfârşit, o ultimă categorie, vizează excepţiile ce decurg din intervenţia
soţilor în gestionarea bunurilor personale ale celuilalt.
Astfel, primul caz priveşte mandatul expres dat de un soţ celuilalt.
Articolul 314 NCC reglementează că: „un soţ poate să dea mandat celuilalt
soţ să-l reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit
regimului matrimonial”. Fără clauză contrară, soţul mandatar este dispensat
de a răspunde referitor la fructele obişnuite.
Articolul 363, alin. (1) NCC aduce în discuţie existenta unui mandat tacit
între soţi, în cazul căruia soţul mandatar este răspunzător pentru fructele
existente, având obligaţia de a le restitui: „ soţul care se foloseşte de bunurile
celuilalt soţ fără împotrivirea acestuia din urma are obligaţiile unui
uzufructuar, cu excepţia celor prevăzute la art. 723, 726 şi 727. El este dator
231
A. Lamboley, M. H. Laurens-Lamboley, op. cit., p. 200.
232
A. Colomer, Droit civil – Régimes Matrimoniaux, op. cit., p. 652.

130
să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celalalt soţ
sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.”
În alin. (2) al aceluiaşi articol din noul Cod civil este reglementată
"imixtiunea unuia dintre soţi în gestionarea bunurilor celuilalt",233 fără
acordul acestuia din urma. În acest caz este angajată responsabilitatea soţului
gestionar asupra tuturor bunurilor chiar şi asupra acelora ce au fost neglijate
sau consumate fraudulos: „Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin
care dobândeşte un bun folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând
celuilalt soţ, acesta din urmă poate alege, în proporţia bunurilor proprii
folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului
achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor; proprietatea
nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de
bunul dobândit”.

4. Încetarea şi lichidarea regimului

separaţiei de bunuri

Încetarea regimului separaţiei de bunuri poate intervenii in cazul

decesului unuia dintre soţi, în cazul divorţului ori în cazul modificării
regimului matrimonial în timpul căsătoriei. Teoretic, regimul separaţiei de
bunuri nu implică lichidarea deoarece nu există o masă comună de bunuri:
fiecare dintre soţi îşi păstrează bunurile proprietate personală, iar în cazul
bunurilor aflate în indiviziune se recurge la partaj, urmând regulile dreptului
comun în materie.
În dreptul francez, exceptă de la această regulă atribuirea preferenţială
(l’attribution préférentielle)234 care poate fi pronunţată indiferent dacă
indiviziunea este anterioară dizolvării căsătoriei sau se face în timpul
acesteia, iar în cazul divorţului şi a separaţiei de corpuri nu are loc niciodată
de drept, putându-se decide ca întreaga sultă să se plătească în natură.
În realitate, situaţia este mult mai complexă, mai multe puncte
abătându-se de la acest principiu şi fiind necesar a fi dezbătute, cu atât mai
mult cu cât noţiuni noi se regăsesc în cadrul art. 360 alin. (2) NCC, fără a fi
concret determinate sau fără a se face trimitere către texte de lege pentru a le
completa.
În ceea ce priveşte creanţa de participare aceasta reprezintă potrivit
textului mai sus citat „jumătate din diferenţa valorică dintre cele două mase
de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de achiziţii nete
este mai mare putând fi plătită în bani sau în natură”. Această dispoziţie
233
R. Cabrillac, op. cit., p. 313.
234
Idem, p. 315.

131
legală tinde la egalizarea loturilor rezultate în urma partajului, indiferent de
contribuţia şi venitul soţilor. Acest lucru nu poate duce decât la descurajarea
instituirii regimului matrimonial al separaţiei de bunuri, ori îi îndreptăţeşte
pe soţi sau viitorii soţi să îşi determine ei înşişi în convenţia matrimonială
cotele ce se cuvin fiecăruia dintre soţi235.
Pe de altă parte, prin masa de achiziţii netă trebuie să înţelegem masa
de bunuri dobândită de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei sub regimul
matrimonial al separaţiei de bunuri, din care se deduce pasivul.
Art. 365 NCC reglementează dreptul de retenţie, în acest caz, la
încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi poate reţine
bunurile celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul
faţă de celălalt. Astfel acest drept ia naştereîn momentul în care căsătoria
încetează, se desface, ori regimul matrimonial este schimbat, iar obiectul său
este reprezentat de bunurile proprii ale celuilalt soţ şi asupra bunurilor cote-
părţi care revin acestuia din bunurile deţinute în coproprietate. Ori de câte
ori textul de lege al articolului 365 necesită dezvoltări, dreptul de retenţie îşi
găseşte sediul materiei în art. 2495-2499 NCC.

Capitolul III

Modificarea regimului matrimonial

Secţiunea 1. Aspecte generale privitoare la

modificarea regimului matrimonial

Noul Cod civil reglementează regimurile matrimoniale convenţionale,

adoptând, de asemenea, şi acest principiu al mutabilităţii, prezent în
legislaţiile occidentale.
Trebuie să subliniem că şi în occident iniţial regimurile matrimoniale
erau caracterizate de imutabilitate, soţii neputând modifica sau schimba
regimul matrimonial în timpul căsătoriei.
Principiul imutabilităţii, aşa cum este cunoscută imposibilitatea de a
modifica, respectiv schimba regimul matrimonial, cunoaşte de-a lungul
timpului trei etape ce îi prezintă forţa din ce în ce mai scăzută pe care o are
în sistemele de drept europene şi nu numai:
- prima etapă este reprezentată de determinarea acestui principiu ca fiind
caracteristic regimurilor matrimoniale încă din dreptul francez cutumiar;
în a doua jumătate a secolului al XVI-lea instanţele din Paris consacră în
235
C.C. Hageanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, op. cit., p. 134.

132
 numeroase hotărâri principiul imutabilităţii, fiind şi primele indicaţii
juridice ale existenţei acestui princpiu 236. Codul civil napoleonian va
consacra în textele sale principiul cutumiar al imutabilităţii.
- cea de a doua etapă vizează scăderea rigidităţii acestui principiu, fiind
deja de o semimutabilitate (mutabilitate controlată), în sensul că era
posibilă modificarea convenţiei matrimoniale – şi prin prisma acesteia şi
a regimului ce se va aplica soţilor – numai înainte de încheierea
căsătoriei;
- cea de a treia etapă este caracterizată de naşterea principiului
mutabilităţii – soţii putând modifica sau chiar schimba regimul
matrimonial şi pe parcursul căsătoriei, imutabilitatea nemaifiind
justificată de niciuna din realităţile sociale.
În dreptul românesc principiul imutabilităţii va fi preluat din vechiul
articol 1395 al Codului civil francez şi va fi transpus în art. 1228 din Codul
civil de la 1864 prin care se dispuna că orice convenţie matrimonială
încheiată după celebrarea căsătoriei va fi nulă. 237 În acelaşi sens, art. 1236
statua că nu se poate constitui o dotă în timpul căsătoriei: „convenţiile
matrimoniale nu pot fi schimbate în timpul căsătoriei, însă părţile pot face
convenţii posterioare relative la modul de plată al dotei, destul este cva
printrînsele să nu se violeze principiul imutabilităţii convenţiilor
matrimoniale”238. Odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei în 1954,
reglementarea unui singur regim matrimonial - al comunităţii legale de
bunuri – sunt determinate şi caracterele acestuia printre care şi
imutabilitatea, încheierea oricărei convenţii matrimoniale fiind sancţionate
cu nulitatea absolută.
În prezent, în sistemul de drept român principiul mutabilităţii ia locul
imutabilităţii, iar pluralitatea regimurilor matrimoniale înlocuieşte regimul
matrimonial legal şi obligatoriu.
Astfel, în art. 319 alin. 2 NCC se prevede că: "În timpul căsătoriei,
regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile legii.” De asemenea,
art. 369, alin. (1), NCC dispune că "după cel puţin un an de la încheierea
căsătoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul
matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor
matrimoniale."
236
C.M. Nicolscu, Modificarea regimului matrimonial în reglementarea noului Cod civil roman. Abordare
istorică şi comparativă, Revista română de Drept Privat nr. 4/2010, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010,
p. 181.
237
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil roman, vol VIII, partea I, Ed.
Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1916, p. 126.
238
Idem, p. 127.

133
 Această schimbare sau modificare a regimului matrimonial este una
convenţională, fiind posibilă şi modificarea judiciară (art. 370 NCC), la
cererea unuia dintre soţi, pronunţându-se separaţia de bunuri, atunci când
celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale
familiei. În cadrul acestei secţiuni din noul Cod civil destinate modificării
regimului matrimonial,239 legislatorul dispune şi măsurile pentru garantarea
protecţiei intereselor terţilor în astfel de situaţii.
Prin conferirea posibilităţii de a modifica regimul matrimonial pe cale
convenţională, considerăm că legislatorul român a urmat îndeaproape
modelul Codului civil din Quebec, care, în art. 438 dispune că soţii pot
schimba regimul matrimonial, în timpul căsătoriei, prin modificarea
convenţiei matrimoniale ori a contractului de căsătorie.
Prin aceste dispoziţii legislatorul reuşeşte să ridice interdicţiile şi să
deschidă un model anterior, închis, rigid, fără a renunţa la limitarea libertăţii
contractuale a cuplului240. Aceasta se bazează pe autoritatea judiciară
responsabilă de punere în aplicare a protecţiei ordinii publice prin asigurarea
respectării intereselor ce trebuie protejate. Spre această finalitate, judecătorul
găseşte echilibrul între libertate şi imperativitate.

Secţiunea 2. Modificarea convenţională a regimului matrimonial

1. Noţiuni introductive

Modificarea convenţională a regimului matrimonial îşi găseşte sediul

materiei în art. 369 NCC. Din coroborarea acestui text de lege cu cel al art.
319 NCC rezultă flexibilitatea conferită de legiuitor regimurilor
matrimoniale, existând posibilitatea ca soţii să modifice şi chiar să schimbe
regimul matrimonial pe parcursul căsătoriei.
Astfel, regimul matrimonial instituit la încheierea căsătoriei prin
convenţie matrimonială sau chiar în temeiul legii - în cazul în care soţii nu
încheie o convenţie – poate fi modificat prin simplul acord de voinţă al
soţilor atunci când pe parcursul căsătoriei aceştia consideră că regimul ales
nu se mai suprapune realităţilor patrimoniale pe care le trăiesc.
Pentru a determina libertatea conferită soţilor privitor la modificarea
regimului matrimonial şi dacă aceasta suferă anumite limitări considerăm
239
Secţiunea a 5-a, Capitolul VI, Titlul II, Cartea a II-a Despre familie, noul Cod civil.
240
R. Albăstroiu, Noul Cod civil – lucrare juridică adaptată “peisajului” juridic european, Pandectele
Române, nr. 1/2013, Ed. Wolters Kluver, pp. 29-48.

134
necesar a fi analizate condiţiile în care se poate realiza modificarea
convenţională a regimului matrimoniale.

2. Condiţii pentru modificarea convenţională a regimului matrimonial

2.1. Condiţii de fond

Chiar dacă vorbim despre modificarea regimului matrimonial ori
despre schimbarea acestuia, ambele operaţiuni juridice au loc prin încheierea
unei convenţii matrimoniale între soţi. Convenţia matrimonială are natura
unui act juridic de formaţie bilaterală 241 – dat fiind faptul că cel mai des
pentru modificarea/schimbarea regimului matrimonial sunt prezenţi ca părţi
exclusiv soţii. Din acest considerent ea va trebui să îndeplinească aceleaşi
condiţii generale de fond pe care le respectă orice contract.
Este de subliniat că, dată fiind posibilitatea minorului de a dobândi
capacitate deplină de exerciţiu în urma încheierii căsătoriei, anumite aspecte
privitoare la capacitate şi consimţământ vor trebui particularizate pentru
aceste situaţii speciale.
Din coroborarea art. 1179 alin. (1) pct. 1, art. 1180 şi art. 38 NCC
regula este capacitatea de a contracta, astfel încât orice persoană care are
capacitate deplină de exerciţiu poate contracta valid, dacă nu se află într-una
din situaţiile de incapacitate expres prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, la
momentul încheierii convenţiei matrimoniale fiecare dintre soţi trebuie să
aibă capacitatea de a contracta.
In ceea ce priveşte încheierea convenţiei matrimoniale de către minor,
art. 337 alin. (1) NCC dispune că minorul care a împlinit vârsta
matrimonială poate încheia sau modifica convenţia matrimonială numai cu
încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Cu
toate acestea, potrivit art. 39 alin. (1) NCC minorul care s-a căsătorit
dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu, ceea ce îi conferă şi aptitudinea
de a exercita singur drepturile şi a-şi asuma obligaţiile, inclusiv prin
încheierea unei convenţii matrimoniale de modificare a regimului legal sau
convenţional instituit iniţial, la încheierea căsătoriei.
Privitor la consimţământ, acesta trebuie să fie liber exprimat de
fiecare dintre soţi şi să nu fie viciat, mai ales că în materia relaţiilor de
familie dolul poate fi întâlnit extrem de des. Acesta se poate manifesta în
special prin captaţie, date fiind legăturile de afecţiune ce există între
membrii unei familii.
Chiar dacă posibilitatea de modificare a regimului matrimonial prin
încheierea unei noi convenţii în timpul căsătoriei reprezintă o aplicaţie a
241
C.M. Nicolscu, Modificarea regimului matrimonial ..., op. cit., p. 188.

135
liberalizării relaţiilor patrimoniale din cadrul familiei, demonstrând
flexibilitatea acestora, trebuie să avem în vedere faptul că legiuitorul român
nu permite o relaxare completă a acestor relaţii, limitele între care se poate
dezvolta voinţa soţilor fiind destul de rigide.
In acest sens putem observa că soţii nu pot modifica regimul
matrimonial decât în limitele impuse chiar de regulile regimului ales. Astfel,
potrivit art. 332 alin. (1) NCC dispune că prin convenţie matrimonială nu se
poate deroga de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales.
De asemenea, soţii pot schimba regimul matrimonial deja ales cu unul
din cele trei reglementate de noul Cod civil – regimul matrimonial legal,
regimul comunităţii convenţionale sau regimul separaţiei de bunuri – având
astfel două opţiuni faţă de ceea ce deja au instituit. Soţii nu pot face nicio
combinaţie de reguli de la un regim la altul, orice astfel de alegere fiind
sancţionată cu nulitatea absolută.
Ca o condiţie de fond specială legiuitorul a prevăzut ca modificarea
regimului matrimonial să poată fi făcută numai după 1 an de la încheierea
căsătoriei, apoi modificarea putând fi făcută ori de câte ori soţii consideră că
este necesar pentru ca regulile ce le guvernează relaţiile patrimoniale să fie
adaptate noilor realitaţi.
Termenul de minim un an de la încheierea căsătoriei pe care soţii
trebuie să îl respecte pentru a putea încheia valid o convenţie matrimonială
este prevăzut de legiuitor pentru a proteja stabilitatea de care orice familie
nou formată are nevoie pentru a putea dezvolta relaţii solide şi pentru a
înţelege care sunt avantajele şi dezavantajele pe care regimul matrimonial
ales iniţial le conferă. După împlinirea acestui termen soţii pot alege fără a fi
limitaţi la un anumit număr de opţiuni sau de vreo anumită perioadă de timp.
Considerăm că această libertate excesivă, de această dată, acordată
soţilor, poate avea numeroase implicaţii în destabilizarea circuitului civil şi
în încercarea de a transforma această oportunitate de a schimba necontenit
regimul matrimonial într-o modalitate de fraudare a terţilor. Pe de altă parte,
modificările repetate ale convenţiei matrimoniale atrag după sine costuri
destul de ridicate care ar trebui să mai tempereze aceste tendinţe, mai ales în
momentul în care unul dintre efectele acestor modificări este reprezentat de
intrarea sau ieşirea unor bunuri imobile dintr-un patrimoniu într-altul.
In sistemul de drept francez art. 1397 C. civ. fr. reglementează
posibilitatea modificării sau schimbării regimului matrimonial după ce au
trecut doi ani de la ultima modificare, respectiv schimbare survenită. De
asemenea, în acelaşi text de lege regăsim şi o a doua limitare a flexibilitţii
regimurilor matrimoniale reprezentată de necesitatea modificării ori
schimbării regimului matrimonial exclusiv în conformitate cu „interesul

136
familiei”.242 Chiar dacă legiuitorul nu trasează şi conturul acestei sintagme,
această sarcină a rămas în „atribuţiile” doctrinei. In acest sens, ne alăturăm
acelei părţi din literatura de specialitate 243 din ţara noastră a cărei opinie
susţine ideea felului în care a fost conceput noul Cod civil, în sensul că
preluarea acestei condiţii din dreptul francez, respectiv al sintagmei, nu ar fi
făcut decât să atragă numeroase dificultăţi prin conţinutul variabil pe care
aceasta îl redă.

2.1.1. Condiţii de formă

Potrivit art. 330 NCC convenţia matrimonială se încheie prin înscris
autentificat de notarul public. Această condiţie este cerută ad validitatem,
nerespectarea sa atrăgâng, conform aceluiaşi text de lege nulitatea absolută.
Reprezintă de altfel şi singura condiţie de formă cerută pentru încheierea
validă a convenţiei matrimoniale, publicitatea ce este făcută ulterior, fie în
RNNRM, fie în registre speciale – Cartea funciară, Registrul comerţului etc
– reprezentând exclusiv o condiţie pentru asigurarea opozabilităţii faţă de
terţi.
Art. 369 alin. (2) NCC prevede pentru convenţia de modificare ori
schimbare a regimului matrimoniale aplicabilitatea tuturor condiţiilor de
publicitate prevăzute pentru convenţia matrimonială.

3. Efectele modificării convenţionale a regimului

matrimonial

Convenţia matrimonială de modificare/schimbare a regimului

matrimonial produce efecte faţă de părţi de la o dată prevăzută de soţi în
cadrul ei ori de la data la care este încheiată [art. 330 alin. (3) NCC].
Privitor la terţi, convenţia va produce efecte de la data la care aceasta
a fost publicată sau din momentul în care ace ştia au luat cunoştiţă de
încheierea convenţiei pe altă cale. Din acest punct de vedere este şi foarte
importantă îndeplinirea formalităţilor de publicitate, indiferent că este vorba
despre cele generale ori de cele speciale.
Principalul efect pe care îl are schimbarea regimului matrimonial este
reprezentat de încetarea vechilui regim şi aplicarea regulilor ce sunt
consacrate de noul regim matrimonial. In ceea ce priveşte modificarea
regimului matrimonial, clauzele noi prevăzute vor produce efecte asupra
acelor bunuri asupra cărora s-a înţeles a se realiza acordul de voinţe al
242
………………………………
243
C.M. Nicolscu, Modificarea regimului matrimonial ..., op. cit., p. 190 ; F.A Baias, E. Chelaru, ..., op.
cit., p. 393.

137
soţilor. In acest caz nu vorbim despre schimarea regimului matrimonial cu
un altul, ci doar de modificarea regulilor aplicabile sub actualul regim. 244
Orice astfel de modificare a regimului matrimonial sau schimbare a
acestuia nu trebuie să prejudicieze terţii. Ori de câte ori creditorii comuni sau
personali ai soţilor sunt lezaţi de aceste operaţiuni juridice, pot introduce o
acţiune revocatorie în temeiul art. 369 alin. (3) NCC. Aceasta poate fi
introdusă în termen de 1 an de la data la care terţii au cunoscut sau trebuiau
să cunoască schimbarea regimului matrimonial. De asemenea, creditorilor
prejudiciaţi li se recunoaşte oricând posibilitatea de a invoca excepţia de
inopozabilitate a convenţiei matrimoniale prin care le-au fost fraudate
interesele.

Secţiunea 3. Modificarea judiciară a regimului matrimonial

1. Noţiuni introductive

Modificarea judiciară aregimului matrimonial este reglementată în

sistemul nostru de drept în art. 370-372 NCC. Practic acest tip de modificare
a regimului matrimonial poate fi privit pe de o parte ca o sanţiune – din
prisma soţului care aduce atingere intereselor patrimoniale ale familiei – sau,
pe de altă parte, ca o modalitate de protecţie a soţului ce atrage atenţia
asupra acţiunilor „soţului risipitor” şi solicită această modificare.
Modificarea judiciară reprezintă alături de convenţia matrimonială o
sursă de instituire a regimului matrimonial al separaţiei de bunuri. Astfel,
temeiul regimului separatist în dreptul nostru este reprezentat atât de
convenţie cât şi de hotărârea judecătorească de modificare a regimului
matrimonial.
Acest instrument nu poate realiza decât trecerea de la un regim de
comunitate la un regim separatist, tocmai prin condiţiile pe care le presupune
pentru a putea fi aplicat, dar şi prin efectele pe care le produce.

2. Condiţii pentru modificarea judiciară a regimului matrimonial

Potrivit art. 370 alin. (1) NCC dacă regimul matrimonial al soţilor este
cel al comunităţii legale sau convenţionale, instanţa, la cererea unuia dintre
244
A se vedea in acest sens M. Avram, op, cit., p…………….

138
soţi, poate pronunţa separaţia de bunuri, atunci când celălalt soţ încheie acte
care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.
Din textul de lege putem extrage chiar condiţiile în care unul dintre
soţi poate solicita instanţei modificarea judiciară a regimului matrimonial.
Astfel, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- Soţii se află sub regimul comunităţii legale de bunuri sau sub

regimul comunităţii convenţionale.
Numai în cazul în care soţii se află sub un regim de comunitate
interesele unuia dintre soţi pot fi lezate prin acţiunile iresponsabile ale
celuilalt acţiuni redate prin încheierea de acte juridice ce aduc un prejudiciu
comunităţii (sunt înstrăintate cu titlu oneros sau gratuit bunuri din cadrul
comunităţii, numai unul dintre soţi participă efectiv la cheltuielile căsătoriei
celălalt constituind depozite în nume propriu din banii ce ar trebui să
acopere aceste obligaţii etc.).
- Unul dintre soţi încheie acte juridice care au ca obiect bunuri
comune
Acest mecanism priveşte exclusiv protejarea intereselor patrimoniale
ale familiei, mai precis bunurile ce se află în comunitate şi pe care soţul
prejudiciat le poate proteja cu foarte mare greutate atât timp cât operează un
regim comunitar.
Pentru protejarea (şi a) bunurilor proprii ale celuilalt soţ de acţiunile
iresponsabile ale acestuia legiuitorul a prevăzut textul art. 316 NCC.

- Actele juridice astfel încheiate pun în pericol interesele patrimoniale

ale familiei
Legiuitorul nu a trasat nici măcar un contur firav al sintagmei de
„interese patrimoniale ale familiei” drept pentru care rămane ca judecătorul
să stabilească în funcţie de elementele fiecărei speţe. Considerăm că este
destul de dificil acest lucru dat fiind faptul că trebuie analizate nu numai
elementele efective, certe ale unei cauze ci şi cele mai abile tendiţe de
sustragere a bunurilor din comunitate, cum ar fi spre exemplu mutarea
repetată, în diverse scopuri a bunurilor mobile ce decorează locuinţa de
familie, pentru ca apoi să poată avea ca finalitate înstrăinarea acestora, fără a
se putea aplica regimul special al locuinţei de familiea extins asupra
bunurilor ce o mobilează şi o decorează. In acest sens, trebuie stabilită o
legătură de cauzalitate între acţiunile întreprinse şi efectele pe care acestea le
produc.

139
 Art. 370 alin. (2) face trimitere la textul de lege al art. 357 care
dispune că regimul separaţiei de bunuri este instituit după ce are loc
lichidarea comunităţii.
Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede obligativitatea întocmirii ad
probationem a formalitatilor de publicitate atât cele generale cât şi cele
speciale privitoare la convenţia matrimonială şi alegerea regimului
matrimonial, dar şi întocmirea unui inventar al bunurilor mobile,
caracteristic instituirii regimului separaţiei de bunuri.

3. Efectele modificării judiciare a regimului matrimonial

Potrivit art. 371 alin. (1) NCC separaţia de bunuri pronunţată de către
instanţă face ca regimul matrimonial anterior să înceteze, iar soţilor li se
aplică regimul matrimonial prevăzut la art. 360-365, adică regimul separaţiei
de bunuri.

Efectele separaţiei se produc între soţi retroactiv, de la data formulării

cererii, cu excepţia cazului în care instanţa, la cererea oricăruia dintre ei,
dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data despărţirii în fapt.
De asemenea, hotărârea judecătorească pronunţată nu prevede un
anumit termen sau o aplicabilitate până când condiţiile de fapt ce au
determinat solicitarea modificării judiciare a regimului vor înceta.
Legiuitorul nu prevede posibilitatea ca soţii să revină la regimul avut
anterior, hotărârea nefiind delimitată temporal. Pentru alegerea unui alt
regim matrimonial, altul decât cel separatist instityit prin hotărârea instaneţi,
soţii pot îincheia oricând o convenţie matrimonială, neexistând niciun
impediment în acest sens [art. 369 alin. (1) NCC].
Subliniem că prin efectele pe care le produc separarea judiciară este
diferită de modificarea judiciară a regimului matrimonial. Prima vizează
partajului bunurilor comune ale soţilor la un moment dat. Fără a aduce
atingere regimului matrimonial, fiind aplicabile şi pentru viitor aceleai reguli
ca şi înainte de separarea bunurilor. In ceea ce priveşte modificarea judiciară
a regimului matrimonial, pe lângă seperarea bunurilor va interveni şi
aplicarea regulilor regimului separaţiei de bunuri, astfel că tot ceea ce se va
achiziţona de oricare dintre soţi va fi bun propriu, iar bunurile dobândite
împreună de soţi vor fi bunuri comune pe cote-părţi şi nu în devălmăşie.
Privitor la efectele pe care modificarea judiciară a regimului
matrimonial le produce asupra terţilor sunt aplicabile dispoziţiile art. 372
NCC. Astfel, observăm că terţii nu pot solicita modificarea judiciară a

140
regimului matrimonial, fiind o acţiune pesonală a soţilor, însă pot interveni
în cauză pentru a-şi acoperi creanţa.

141