Profesor Angela Ciortuz

Curs: Obstetrică, Ginecologie și nursing specific

1. Fiziologia aparatului genital feminin

1.1. Mecanismele neurohormonale de reglare a activității aparatului genital feminin
1.2. Noțiuni de ontogeneză.
1.3. Anexele fetale

1. Fiziologia aparatului genital feminin

1.1. Mecanismele neurohormonale de reglare a activității aparatului genital
Funcțiile sexuale și de reproducere feminine pot fi împărțite în două etape majore:
• De pregătire a organismului pentru concepție;
• Perioada de gestație;
Anii fertili ai femeii sunt caracterizați prin modificări ritmice lunare ale ratei secreției hormonilor
feminini, însoțite de schimbări corespunzătoare ale organelor sexuale. Acest model ritmic este
numit ciclul sexual feminin.
Sistemul hormonal feminin este alcătuit din trei niveluiri ierarhice hormonale:
I.Un hormon de eliberare hipotalamic: hormonul de eliberare al gonadotropinei (GnRH);
II.Hormonii hipofizei anterioare: Hormonul foliculostimulant (FSH) și hormonul luteiniznt (LH),
ambele secretate ca răspuns la hormonul de eliberare hipotalamic;
III.Hormonii ovarieni: estrogenii și progesteronul, care sunt secretați de ovare ca răspuns la cei
doi hormoni adenohipofizari.
Fenomenul reproductiv, element specific femeii mature, este în mod indisolubil legat de
aparatul genital și presupune funcția menstruală, funcția sexuală și funcția de reproducere efectivă.
Integrarea, coordonarea și reglarea funcției de reproducere este asigurată de un aparat complex –
gonadostatul format din structuri nervoase și endocrine: hipotalamus, hipofiză și ovar. Fiecare
componentă are un rol bine stabilit.
Gonadostatul definește totalitatea formațiunilor diferențiate care intervin în controlul,
integrarea, reglarea și adaptarea aparatului genital feminin.
Hipotalamusul este un traductor neuroendocrin de tip I, la nivelul căruia informația de tip nervos
codificată sub forma potențialelor de acțiune, este transformată în informație de tip endocrin,
codificată prin intermediul neurohormonilor și neuromodulatorilor sintetizați și eliberați de către
centrii neuronali hipotalamici.
Hipotalamusul controlează activitatea hipofizară prin intermediul a două tipuri de hormoni:
liberinele (releasing hormone) și inhibinele (inhibiting hormone). Aceștia sunt: gonadoliberina
(gonadotropin-realising hormone, GnRH), corticoliberina (corticotropin-releasing, CRH),
somatocrinina (growth hormon -releasing hormone, GHRH), somatostatina (SMS), tireoliberina
(thyreotropin-releasing hormone, TRH), care sunt eliberați din eminența mediană în sistemul
vascular port. Alți neurohormoni hipotalamici sunt dopamina și GAP (gonadoliberine associated
peptide).
Cu toate că fiziologia reproducerii este reglată în principal prin secrețiile pulsatile de GnRH,
ceilalți compuși metabolici hipotalamici influențează, de asemenea reușita reproducerii. GnRH
controlează eliberarea pulsatilă de hormon foliculostimulat- FSH (follicle-stimulating hormone) și
hormon luteinizant (luteinizing hormone, LH) de la nivelul glandei hipofize anterioare. Creșterea
amplitudinii impulsurilor de GnRH inițiază pubertatea.
În fiziologia ciclului menstrual, secreția pulsatorie de GnRH este reglată prin mecanisme de
feedback centrale și periferice:
• Modularea centrală prin norepinefrine, dopamine și opioide endogene;
• Feedback-ul glandei hipofize prin nivelurile de FSH și LH;
• Modularea ovariană prin hormonii steroizi, activine și inhibine;
 • Autoreglarea receptorilor pentru GnRH.
În reglarea ciclului menstrual GnRH este important și poate fi folosit pentru a stimula activitatea
gonadotrofă hipofizară doar dacă este administrat pulsatil. Astfel se va stimula eliberarea pulsatilă
ultradiană de FSH și LH, restabilind activitaea axului hipofizico-gonadic, metodă utilă în
tratamentul patogenic al amenoreii hipotalamice.
La nivelul sistemului nervos central, hipofiza ocupă în fiziologia reproducerii al doilea loc ca
importanță, după hipotalamus. Hipofiza este situată la baza creierului, în fosa pituitară(șaua turcă)
a osului sfenoid, suspendată prin tija hipofizară de hipotalamus. Circulația sanguină hipofizară este
asigurată de sistemul vascular port. Hipofiza este formată din două componente distincte din punct
de vedere funcțional și anatomic: hipofiza anterioară (lobul anterior, adenohipofiza) și hipofiza
posterioară (lobul posterior, neurohipofiza), atașată de hipotalamus prin tractul
supraopticohipofizar. Secreția de hormoni hipofizari este controlată de neurohormonii
hipotalamici hipofiziotropi.
Hipofiza anterioară răspunde la liberinele hipotalamice prin secreție de hormon foliculostimulant
(follicle-stimulating hormone, FSH), hormon luteinizant (luteinizing hormone,LH) și prolactina
(prolactin, PRL), aceștia având strânse legături cu fiziologia reproducerii. De asemenea, secretă
hormonul de creștere (growth hormone, GR), hormonul adrenocorticotrop (adrenocorticotropic
hormone, ACTH), hormonul melanocitostimulator (melanocyte-stimulating hormone, MSH) și
hormonul tireotrop (thyrotropic hormone, TSH). Lobul posterior al hipofizei sintetizează
vasopresină și oxitocină din prohormoni.
Hormonii gonadotropi hipofizari sunt reprezentați de foliculostimulant, FSH și hormonul
luteinizant, LH, care sunt glicoproteine similare, formate din aminoacizi. La femei FSH stimulează
dezvoltarea foliculară și crește producția de estrogeni. La bărbați dezvoltă tubii seminiferi și
determină la nivelul celulelor Sertoli, dezvoltarea spermatogoniilor până în stadiul de spermatidă.
LH induce sinteza de androgeni și estrogeni, determină maturarea ovocitelor, terminarea diviziunii
meiotice ovocitare, ovulația, producția de progesteron și formarea corpului galben. La bărbați LH
stimulează secreția de testosteron la nivelul celulelor Leydig.
Secreția de hormoni gonadotropi hipofizari se realizează prin:
• Mecanism neurogen, prin descărcarea hipotalamică de GnRH;
• Mecanism de feedback sub acțiunea steroizilor ovarieni, precum și a altor factori ovarieni;
• Bioritm lunar și un bioritm ultradian (la cca 90 min).
Hormonii gonadotropi hipofizari joacă un rol major în reglarea ciclului menstrual. Modificarea
secreției de FSH și LH antrenează tulburări de ciclu menstrual, până la anovulație, amenoree și
sterilitate. Cauzele pot fi centrale (secreția modificată de GnRH) sau periferice (la nivelul
ovarului).
Ovarele prezintă o funcție ereditar ciclică rezultată din evoluția foliculilor. Foliculul ovarian în
evoluție, prin secreția de hormoni steroizi (estrogen și progesteron), cu caracter ciclic, acționează
ca un ceasornic, care prin mecanisme de feedback imprimă ritmul de activitate a gonadostatului,
modelând secreția de hormoni gonadotropi (FSH, LH) și prin aceasta întreaga funcție gonadică.
Unitatea morfofuncțională a ovarelor o reprezintă foliculul ovarian, care conține ovulul (funcția
gametogenetică) și sintetizează hormonii ovarieni (funcția endocrină).
Între cele 3 segmente ale gonadostatului se stabilesc circuite cibernetice de reglare prin retrocontrol
(feedback), ce permit adaptarea aparatului genital la factorii de mediu interni și externi, respectând
fenomenele de automatism celular și de interferențe intercelulare și interorganice.

Fig. 1 Schema reglării hormonale ale gonadostatului

Ciclul sexual feminin

Este un ansamblu de fenomene fiziologice care pregătește organismul feminin pentru o eventuală
fecundare. În mod normal durează 28 de zile,dar poate fi mai lung sau mai scurt, chiar neregulat,
ritmul fiind influențat de emoții puternice și călătorii.
 Prima menstruație, care este considerată drept semn al maturității sexuale, se numește
menarhă și apare de obicei între 11-14 ani. În timpul maturității sexuale menstruația revine regulat
în medie la 28 de zile și durează 3-5 zile, în care timp se pierde o cantitate de sânge variind între
50-200g. Sunt cazuri în care menstruația se repetă la 30-35 de zile sau la 21-23 de zile. Aspectul
pierderilor menstruale este mucos și amestecat cu sânge și detritusuri celulare la început, devine
roșu-negricios și la urmă roșu-deschis. Sângele menstrual nu se coagulează fiind lipsit de
fibrinogen. Conține o substanță numită menotoxină. Menstruația încetează la sfârșitul maturității
sexuale, la menopauză când funcția ovariană încetează și ea.
Menstruația, manifestarea vizibilă a ciclului este perioada pierderii sangvine. Parcurgând etapele
ciclului mucoasa uterină se pregătește pentru a primi oul uman. În același timp se produce un
ciclu ovarian în timpul căruia un ovocit matur este pregătit în vederea fecundării. Creșterea
endometrului care începe din a 5-a zi parcurge etapele ciclului astfel: de la 0,5 mm la sfârșitul
menstruației, trece la 3mm în ovulație pentru a ajunge la 5 mm în a 28 zi a ciclului.
Ciclul menstrual este controlat de hormoni. Schematic se disting două faze: faza foliculară care
corespunde dezvoltării foliculului matur- ovocitului până la ovulație și faza luteală care se
situează după ovulație cu apariția corpului galben.
Faza foliculară comportă o fază de descuamare din prima în apatra zi (pornind din această zonă
reziduală, endometru va regenera) și o fază de regenerare din a cincea până în a opta zi. Secreția
principalilor hormoni feminini stimulează creșterea endometrului.
Faza proliferativă din a noua în a 14-a zi a ciclului. Mucoasa endometrului continuă să crească.
La femeia cu ciclul sexual normal de 28 de zile, ovulația are loc la 14 zile de la debutul
menstruației. Cu puțin timp înainte de ovulație, peretele folicular ce proemină în afară, începe să
se umfle și o mică zonă din centrul capsulei, numită stigma, protruzionează. După o jumătate de
oră, lichidul începe să se scurgă din folicul prin stigma, care se rupe și ocupă porțiunea centrală a
foliculului. Lichidul vîscos antrenează cu sine ovulul înconjurat de celule granuloase numite
coroana radiată.
Hormonul luteinizant este necesar pentru creșterea foliculară finală și ovulație. Fără cest hormon
foliculul nu va progresa până la etapa ovulației. Cu 2 zile înainte de ovulație secreția de LH
crește, atingând un vârf cu 16 ore înainte de ovulație
Faza luteală comportă și ea două faze: faza de transformare glandulară din a 15-a până în a 21 zi.
Sub acțiunea combinată a estrogenilor și progesteronului care apare după ovulație, glandele
prezente în mucoasa uterină devin importante. Faza de secreție glandulară din a 22-a zi până în a
28-a , glandele și arterele mici se dezvoltă în mucoasă.
După ovulație celulele secretorii ale foliculului se transformă în corp galben, care secretă
cantități mari de progesteron. Dacă se realizează procesul de fecundație, el se transformă în corp
galben de sarcină. Dacă ovulul nu este fecundat corpul galben degenerează în alte două
săptămâni, drept care progesteronul și estrogenii scad foarte mult și începe menstruația. Urmează
un nou ciclu sexual.
Fig.2 Ciclul menstrual

Ciclul ovarian
Ovarul are două funcții: gametogenetică (ovogenetică) prin care se produce un ovul matur,
apt pentru a fi fecundat și funcția hormonală, secretorie de hormoni steroizi (androgeni, estrogeni,
progesteron) și hormoni nesteroizi (inhibina, factori de creștere) care pregătesc receptorii genitali
(uter, trompe) pentru fecundație și nidație pe de o parte, iar pe de altă parte modelează activitatea
sistemului hipotalamo-hipofizar prin mecanisme de retrocontrol (feedback).
Cele două funcții se realizează în cadrul procesului de foliculogeneză prin care, în mod ciclic, din
stocul de foliculi primordiali cu care se naște femeia, se recrutează un anumit număr, care vor
crește și se vor dezvolta. Din acești foliculi numai unul se va selecta pentru maturare, ovulație și
formarea de corp galben, iar restul se vor opri în diverse faze de evoluție și se vor involua.
Foliculogeneza
 Capitalul folicular (rezerva ovarină de foliculi) se formează înainte de naștere, începând cu
săptămâna 3-a de sarcină, când din mezenchinul extraembrionar (sacul Yolk) se diferențiază 1000-
2000 celule sexuale primordiale (gonocitele primordiale). Acestea vor coloniza până în săptămâna
a 5-a creasta genitală primară (care va deveni ovar), după care se vor multiplica prin diviziune
(mitoză) și se vor transforma în ovogonii în luna a 5-a de sarcină. Astfel în ovarul fetal se află
aproximativ 7 milioane de foliculi primordiali și promari, în ambele ovare, care prin involuție
încep să dispară începând intrauterin și continuă și după naștere până la 50 de ani, când se vor
epuiza. La pubertate ajung să fie în fiecare ovar un număr de 250.000-500.000 foliculi primordiali
și primari, care vor intra în procesul de foliculogeneză. Numai unul la fiecare ciclu va deveni
folicul ovulator.
Desfășurată pe durata a 3 cicluri menstruale, foliculogeneza cuprinde două perioade: de creștere
foliculară, independentă hormonal și perioada de maturare , realizată sub efectul stimulării
hormonilor gonadotropi.
Creșterea foliculară este inițiată genetic, continuu ( se desfășoară de la pubertate la menopauză),
la intervale de 85 de zile când din rezerva ovariană 400-500 de foliculi lipsiți de receptori
hormonali încep să crească și să se dezvolte. După aproape 70 de zile ajung în faza luteală al celui
de-al 3-lea ciclu menstrual un număr de 15 -20 de foliculi cavitari (foliculi secundari, care prin
prezența receptorilor pentru hormonii gonadotropi, devin apți pentru maturarea finală.
Maturarea foliculilor începe în momentul în care unul din foliculi va ajunge la ovulație. Foliculul
dominant preovulator (de Graaf) atinge mărimea de 20-25 mm și plutește în lichidul folicular,
cumulusul proliger (disc proliger), format din ovocitul înconjurat de celule granuloase dispuse
radiar, coroana radiată.

Fig. 3 Foliculul matur de Gaaf, ovulația cu eliminarea foliculuilui secundar și corpul galben
 Ovulația are loc la 36 de ore după descărcarea masivă de LH stimulată de un nivel crescut
de estrogeni, produși prin creștere foliculară. Pick-ul de LH reia procesul de gametogeneză cu
terminarea diviziunii meiotice a ovocitului de ordinul I și formarea a 2 celule inegale cu 23 de
cromozomi, ovocitul de ordinul II, care ăncepe și a 2-a diviziune ce se va desăvârși în momentul
fecundației. Concomitent cu pick-ul de LH are loc și o descărcare mai slabă de FSH, necesar
inducerii de receptori de LH, la nivelul corpului galben ce urmează să se formeze.
Din momentul formării corpului galben alături de estrogeni se sintetizează și cantități
importante de progesteron. Durata de viață a corpului galben este programată pe o perioadă de 14
zile, după care în lipsa sarcinii, regresează și se transformă în corp albicans. Nivelele scăzute de
estrogen vor fi suficiente pentru exercitarea unui feedback pozitiv cu creșterea secreției de FSH
necesar inducerii unui nou ciclu de foliculogeneză.
Reglarea foliculogenezei este asigurată de sinteza unor factori de creștere locali și prin
steroidogeneza ovarină. Ovarul sintatizează și eliberează în circulație hormoni steroizi diferențiați
după numărul de carboni în estrogeni (C18), progsteron (C21) și androgeni (C19), produși la
nivelul foliculilor în cursul procesului de foliculogeneza. Steoidogeneza se inițiază la nivelul
foliculilor cavitari, odată cu apariția receptorilor de FSH, LH și se realizează mai ales în foliculul
dominant și corpul galben.
În cursul foliculogenezei, hormonii steroizi induc prin mecanisme de feedback o activitate ciclică
hipotalamo-hipofizară cu o secreție variabilă de hormoni gonadotropi, care comandă faza
terminală a ei (formarea foliculului preovulator, ovulația, formarea corpului galben). Tot prin
secreția de hormoni steroizi se vor realiza modificările ciclului menstrual, prin care se pregătește
aparatul genital feminin pentru instalarea unei sarcini sau în lipsa ei apariția menstruației.

Fig. 4 Dezvoltarea unui folicul

Fig .5 Controlul GnRH în ciclul ovarian și endometrial
Ciclul ovarian-endometrial este structural în 28 de zile .Faza foliculară (zilele 1-14) este
caracterizată de nivele ridicate de estrogen, ce va determina selecția foliculului dominant ovulator.
În faza luteală ( zilele 14-21), corpul galben pregătește endometrul pentru implantare. Dacă
implantarea are loc blastocistul începe să producă hCG

Ciclul endometrial
Menstruația este o sângerare periodică a uterului care se exteriorizează dacă organele genitale
sunt normale și constă din eliminarea stratului funcțional al endometrului în lipsa concepției,
marcând începutul unui nou ciclu ovarian. La femeia adultă menstruația se repetă după un
bioritm autonom și ereditar, având origine endogenă și spontană.
Menstruația este de fapt un fenomen hormonal asupra substratului histologic al endometrului.
Endomeetrul est pregătit atât pentru gestație (ciclul gestativ) cât și pentru eliminare printr-un
proces hormonal (ciclul generativ). Sângerarea menstruală apare printr-un mecanism de privație
hormonală. Ambii hormoni steriozi ovarieni pot produce hemoragie de privațiune, în mod natural
fiind mai obișnuită privarea progesteronică. Ambii hormoni pot să prevină hemoragia, cu
specificarea că hemoragia de privarea progesteronică nu poate fi prevenită cu ajutorul
estrogenilor.
Sângerarea de privare estrogenică este prelungită, inegală, abundentă și cu cheaguri, diferă mult
de cea progesteronică, care este limitată în timp, cantitativ moderată și fără cheaguri. Diferențele
dintre sângerarea menstruală dată de un endometru estrogenic și unul luteiniznat sunt realizate
prin structurarea diferită a stratului funcțional al endometrului și jocul prostaglandinelor,
controlat tot hormonal.
Încetarea sângerării menstruale se realizează prin închiderea vaselor uterine și șteregerea
efectelor progesteronului prin sinteza crescândă de estrogeni. Plaga uterină se vindecă prin
regenerarea epiteliului funcțional și repararea vaselor.
Ciclul endometrial parcurge următoarele etape:
I. Faza foliculară sau proliferativă a ciclului este sub influența predominantă a FSH-ului
și mult mai puțin a LH-ului care la nivel ovarian induce secreția de estrogeni. La
început endometru eliminat este refăcut printr-un proces de reepitelizare, endometru
crește în grosime și realizează aspecte relativ simple de glande inactive.
II. Faza ovulatorie se induce printr-un nivel estrogenic crescut care prin feedback
negativ inhibă producția hipotalamică de GnRh scăzând secreția de FSH hipofizar.
Tot nivelul estrogenic crescut prin feedback pozitiv inițiază și secreția rapidă de vârf
al LH-ului, considerat inițiatorul pontei ovulare. Rețeaua vasculară continuă să se
îmbogățească, atât la nivelul arteriolelor bazale cât și al celor spiralate care prezintă
strat muscular cu redus conținut elasric. Capilarele încep să pătrundă în glandele
endometriale și stromă.
III. Faza luteală sau secretorie a ciclului este influențată hormonal de activitatea corpului
galben și aduce o reorganizare a endometrului, sub influența secreției progesteronului.
Ciclul endometrial de tip generativ se intercalează în viața femeii adulte cu ciclurile endometriale
gestative

Un ciclu menstrual normal ar fi imposibil fără semnalele periferice din partea hormonilor
steroizi ovarieni și fără implicarea centrilor cerebrali superiori și inferiori. Ciclul menstrual
reprezintă perioada de 25-35 de zile dintre două menstruații și cuprinde: faza foliculară, ce
corespunde formării foliculului preovulator și faza luteală, ce urmează ovulației și care este
controlată de corpul galben.
Faza foliculară începe în prima zi a ciclului, când FSH-ul începe să crească, inducând dezvoltarea
foliculară. Pe măsură ce estrogenii cresc (ca urmare a dezvoltării foliculilor), se exercită efectul de
feedback negativ la nivel hipotalamo-hipofizar și FSH diminuă. Această scădere a FSH este
importantă în procesul de selecție foliculară. Foliculul cel mai bine dezvoltat va continua să crească
iar ceilalți vor involua. Cu o săptămână înainte de ovulație sinteza de estrogeni crește în foliculul
dominant și atinge un nivel maxim, care prin efect de feedback pozitiv va provoca descărcarea de
LH, declanșând astfel ovulația.
Faza luteală urmează ovulației și formării corpului galben și se caracterizează printr-o creștere
progresivă a sintezei de progesteron. Valorile ridicate ale progesteronului și estrogenilor vor
exprima un feedback negativ asupra FSH și LH, care nu va mai susține corpul galben, ce va involua
(în lipsa sarcinii) după 14 zile de existență. Involuția corpului galben va atrage după sine scăderea
secreției de estrogeni și progesteron. Nivelele scăzute de estrogen vor fi suficiente pentru
exercitarea unui feedback pozitiv cu creșterea secreției de FSH necesar inducerii unui ciclu nou de
foliculogeneză.
Structura aparatului genital prezintă receptori pentru hormonii steroizi, și ca urmare va
prezenta modificări ciclice specifice, dependente de ritmul secreției hormonale la nivelul uterului
ce privesc endometrul. El suferă modificări ciclice în toate elementele sale structurale: învelișul
epitelial, stromă și vase.
În faza menstruală endometrul se dezintegrează și se descuamează din stratul funcțional, urmând
să se regenereze din stratul bazal. Cu cât descuamarea este mai rapidă cu atât sângerarea este mai
scurtă.
În faza foliculară (proliferativă), sub efectul estrogenilor, endometrul crește progresiv în grosime,
cu alungirea glandelor, stroma începe să se dezvolte la rândul ei, luând treptat aspectul de sincițiu
iar arteriolele se dezvoltă spre epiteliu fără a da ramuri colaterale.
Faza luteală (secretorie), se caracterizează prin dezvoltarea continuă a stromei – glandele cresc și
devin contorsionate, fapt ce le conferă un aspect dantelat pe secțiunile histologice și apare secreția
de glicogen. Modificările sunt determinate de efectul progesteronului, precedate de acțiunea
estrogenilor asupra endometrului.

Fig.6 Dezvoltarea mucoasei uterine

Faza menstruală are loc în absența fertilizării și epuizării acțiunii corpului galben. Scăderea
secreției de estrogen și progesteron va induce modificări vasculare, urmate de necroze, hemoragii
și descuamarea endometrului sub forma menstruației. Hemostaza se va realiza prin
vasoconstrucție, coagularea bonturilor vasculare și refacerea endometrului sub efectul proliferativ
al estrogenilor. Menstruația este un amestec de sânge arterial și venos necoagulat sub efectul
activității fibrinolitice locale și cu fragmente epiteliale, stromale, mucus cervical, celule vaginale.

Fig. 7 Ciclul endometrial fără concepție

1.2. Noțiuni de ontogeneză
Ontogeneza se referă la dezvoltarea ființei umane de la concepție până la maturitate.
Sexul persoanei este rezultatul unui proces de sexualizare care parcurge următoarele etape:
- genetică - când se formează sexul genetic cromozomial;
- embrio - fetală - când se edifică sexul gonadic, gonoforic şi genital extern;
- pubertară - când acţiunea hormonală va finaliza modelarea somatică;
Sexul psiho - social comportamental va fi definitivat în viaţa matură de cuplu şi procesul
educaţional. Aceste etape sunt unidirecţionale, inducându-se una pe alta. Din concordanţa lor
rezultă persoana de sex feminin sau masculin.

Oul uman prezintă un set cromozomial diploid, perpetuat în toate celulele organismului:
46XX pentru femeie și 46XY pentru bărbat. Jumătate din set este de provenință maternă și jumătate
de proveniență paternă: 23X și 23Y. Existența ca atare a cromozomilor este limitată la diviziunea
celulară. În fazele intermitotice, materialul genetic este distribuit în nucleii celulelor sub formă de
filamente sau granule.

Sexul genetic stabilit încă din momentul fecundației prin amfimixia pronucleilor feminini
și masculini, determină în mod direct sexualitatea gonadică și indirect prin intermediul gonadei
embrionare sexualitatea organelor genitale interne și externe cât și a hipotalamusului. Hormonii
testiculului embrionar imprimă evoluția structurii embrionare înspre organele componente,
caracteristicile tractului genital masculin cât și masculinizarea hipotalamusului. În absența
hormonilor androgeni ai gonadelor embrionare, organizarea tractului genital va fi de tip feminin,
iar hipotalamusul va prezenta și el o funcționalitate de tip feminin.
Gonada nediferențiată apare la ambele sexe, la embrionul de 5 mm, săptămâna a 5-a de
gestație, pe marginile medioventrale ale crestelor urogenitale, prin proeminența țesutului
mezonefrotic în cavitatea celomică. Se poate diferenția în testicul în săptămâna a 7-a sau în ovar
în săptămânile 11-12. La embrioni de sex masculin diferențierea înspre testicule presupune
dezvoltarea medularei de origine mezenchimală, în timp ce corticala incoluează. În cadrul formării
ovarelor, se dezvoltă corticala provenită din epiteliul celomic, în timp ce medulara involuează.

Fiziologia actului sexual

Una din funcțiile importante ale vieții este aceea a reproducerii. Pentru reproducere
organismul și-a diferențiat organe speciale, organele genitale, cre sunt diferite la femeie și bărbat.
Funcția sexuală reprezintă un aspect particular al comportamentului uman ce se datorează
diferențierii sexuale și se exprimă prin dorința de plăcere ce însoțește copulația și asigură unirea
gameților masculin și feminin, necesară conservării speciei.
Elementele sexuale care participă la actul reproducerii sunt gameții, în speță celula sexuală
masculină și celula sexuală feminină.
Celula sexuală masculină este reprezentată de spermatozoid care aspect flagelat. Din punct
de vedere morfologic are o lungime de 50-60 microni și este alcătuit din cap oval, piesă
intermediară, care este condensarea cromatinei și coada în care se găsește filamentul axial
înconjurat de urme de citoplasmă. Sediul formării spermatozoizilor este testiculul care este alcătuit
din tubii seminiferi formați la rândul lor din spermatogoniile, din care se vor dezvolta
spermatozoizii și celulele Sertoli cu rol de susținere, iar pe de altă parte din celulele Leidig care au
rol endocrin, secretând testosteronul.
Spermatogeneza este un act reflex, condus de impulsuri pornite din scoarța cerebrală și
centrul sexual de la nivelul planșeului ventriculului al III-lea, care acționează asupra hipofizei
anterioare, determinând secreția de gonadostimuline A și B. Acestea vor determina
spermatogeneza și secreția endocrină a celulelor lui Leidig de care este legată virulența masculului.
Spermatogeneza reprezintă procesul prin care spermatogoniile proliferează și diferențiază în celule
libere mobile, denumite spermatozoizi. Maturația finală a spermatozoidului se produce în tractul
genital feminin înainte de a străbate cele 3 structuri ale ovulului. El suferă procesul de capacitație.
Celula sexuală feminină este reprezentată de ovul, care are mărimea de 200 de microni și
este alcătuit din vezicula germinativă, protoplasmă, membrana pelucida și celule periovocitare.
Vezicula germinativă conține substanța nucleară densificată în pata germinativă. Ovulul ia naștere
prin dezvoltarea unui folicul primordial din zona corticală a ovarului. Începând de la naștere și în
toată perioada prepuberală se găsesc în corticala ovarelor foliculi primordiali nediferențiați.
Dezvoltarea lor începe la pubertate și continuă clinic până la menopauză.
Înainte de ovulație cu 48 de ore, foliculul de Graaf proemină pe suprafața ovarului și are
mărimea unei cireșe. Ovulația este actul prin care se rupe foliculul de Graaf și se pune în libertate
ovulul matur, apt pentru fecundație. Ovulul se dezvoltă sub influența hormonului hipofizar
anterior, gonadotropina A. Meioza este determinată de succesiunea hormonului gonadotrop
folicular hipofizar, gonadotrop luteinizant, cât și de raportul endocrin dintre acești hormoni.
Procesul de ovulație este un act spontan și se succede cu regularitate lunar, pe toată perioada vieții
genitale.

Fecundația este fenomenul biologic prin care spermatozoidul matur pătrunde în ovulul
matur și se produce fuzionarea celor două celule dând naștere oului (zigotul). Este procesul prin
care doi gameți haploizi, cu n cromozomi fuzionează formând zigotul diploid 2n- punctul de
plecare pentru o nouă persoană cu o zestre genetică nouă, care își are originea în zestrea genetică
a celor doi părinți.
Fecundația este un proces complex care implică: formarea gameților, transportul lor în tractul
genital feminin, fuzionarea lor prin amfimixie cu formarea unei celule noi, transportul oului din
trompă în uter și cuibărirea (nidația) oului în endometru. Ovulul, care este unic, pasiv și rămâne
practic în teritoriul în care a fost eliberat și spermatozoidul care se selectează dintr-un număr foarte
mare de spermatozoizi mobili, parcurge un drum lung până în treimea externă a trompei.

Fig.8 Secvențe din actul fecundării

Reacția zonală survine în momentul în care capul primului spermatozoid a pătruns în spațiul
perivitelin. Mișcările cozii încetează. În ovul apar numeroase granule care își varsă conținutul în
spațiul perivitelin pentru a evita polispermia. Prin această reacție memebrana pellucida nu mai
poate fi traversată de alți spermatozoizi, asigurându-se astfel fecundația monospermatică.
Odată cu penetrarea capului spermatozoidului în citoplasma ovulului, acesta este activat. Gametul
feminin se află în stadiul de ovocit de gradul II, în metafaza celei de-a 2-a diviziuni de maturare.
Cei 23 de cromozomi ai ovocitului distribuiți în ooplasmă formează pronucleul feminin. Singamia
nucleilor are loc prin reunirea celor 2 pronuclei. Astfel este refăcut setul cromozomial diploid.
Fecundația este terminată și va începe diviziunea oului.
Viața tubară a oului durează aproximativ 5 zile și se desfășoară în porțiunea istmică a trompei,
unde au loc primele diviziuni. În ziua a 4-a oul numărând 12-18 blastomere, se află în stadiul de
morulă. Hrănirea oului se face din propriile rezerve.
Amfimixia reprezintă actul final al fertilizării, constând în contopirea celor doi pronuclei, masculin
și feminin, rezultați din capul spermatozoidului și vezicula germinală a ovulului. Cei doi pronuclei
migrază spre centrul celulei, fuzionează restabilind formula cromozomială completă (46
cromozomi ), iar noua celula formată devine zigotul. Prima diviziune a zigotului depinde exclisiv
de genomul matern, adică de ARN-ul ribozomic ovocitar, care asigură sinteza proteică necesară.
Activitatea genomică embrionară cu origine mixtă apare în zigotul de 4-8 celule.

Fig. 9 Diviziunea mitotică a zigotului: 2 celule (blastomere), stadiul de 4 celule, morulă, blastocist.

Migrarea oului spre uter se efectuează prin curentul secrețiilor tubare, provocat de mișcările cililor
și prin peristaltism. Către ziua a 4-a de la ovulație oul, ddebarasat de celulele foliculare ale coroanei
radiate, este expulzat în uter, unde rămâne liber 48-72 de ore, după care începe procesul de
implantare. Acest transfer este facilitat de mediul hormonal din faza luteală, secreția crescută de
progesteron relaxează joncțiunea utero-tubară la nivelul istmului.
Oul continuă să se dezvolte trecând prin faza de morulă compactă cu 16 celule și apoi de blastocist
format dintr-o cavitate de 32-64 de celule. Cavitatea blastocistului crește prin multiplicare, iar
blastomerele se repartizează în două populații distincte: o masă celulară internă, butonul embrionar
(embrioblast), reprezentând originea viitorului embrion și celulele periferice, trofectodermul, ce
vor deveni trofoblast.

Fig.10 Ovulația, fecundarea și implantarea

Nidarea
Implantarea sau nidarea (cuibărirea) reprezintă un proces prin care embrionul aflat în
dezvoltare pătrunde în mucoasa uterului. Ea are loc între ziua 6-8 de la ovulație și necesită o
perfectă sincronizare între dezvoltarea blastocistului și maturarea endometrului.
Încă din stadiul de preimplantare oul transmite semnale care fie vor stimula producerea în ovar a
unor proteine specifice sarcinii (early pregnancy factor, EPF), fie vor fi reprezentate de secreția
proprie de hormoni choriogonadotrop (hCG). Acest hormon a fost detectat la mamă în zilele 6-7
după ovulație și continuă să susțină corpul galben (devenit gestațional), care este esențial pentru
menținerea sarcinii în primele 8 săptămâni. Sub efectul hCG-ului ovarul secretă cantități crescute
de estrogeni și progesteron, ce vor pregăti endometrul pentru nidație. Astfel pregătit, rolul
endometrului este de a asigura pentru o vreme nutriția oului și de a limita invazia trofoblastului.
El este receptiv pentru implantare o perioadă scurtă de timp, între zilele 16-19 de ciclu (fereastra
de implantare), după care devine refractar.
Nidarea este invazivă (oul se strecoară printre celulele endometrului), interstițială (implantarea se
realizează în profunzimea endometrului) și antimesometrială ( se situează la fundul uterului, pe
peretele posterior și în plan mediosagital).
Procesul de nidație se înfăptuiește în mai multe etape:
• Faza de atașare prin care blastocistul se orientează cu polul embrionar spre endometru, cu
care ia contact;
• Faza de aderență când se stabilesc conexiuni strânse între suprafața oului și prelungiri ale
celulelor epiteliale endometriale. De acum oul nu mai poate fi dislocat din uter.
• Faza de penetrare prin care oul se insinuează printre celulele epiteliale ale endometrului cu
ajutorul unor prelungiri ale celulelor trofectodermale și apoi prin eliberarea unor enzime
proteolitice, care produc liza membranei bazale și a matricei din stromă. Astfel își croiește
loc pentru ”cuibărire”. La baza procesului de placentație stă formarea vilozităților coriale
și mersul extensiv al trofoblastului, care erodează vasele și creează lacurile sanguine, cât
și reacția deciduală rezultată din metamorfozarea țesutului conjunctiv al endometrului.
În ziua a 10-a de la ovulație oul este complet inclus în endometru, devenit deciduă și care se
diferențiază în decidua bazală, ce participă la formarea placentei, decidua capsulară care acoperă
oul și decidua vera din restul cavității uterine care participă la formarea membranelor fetale. O
placentă complet formată este alcătuită dintr-o parte fetală- vilozitățile coriale și o parte maternă-
decidua, caduca.
Nidația este un proces complex, controlat cu strictețe în timp și spațiu, ca rezultat al unui echilibru
între receptivitatea endometrului și puterea de invazie a trofoblastului. Orice dezechilibru în acest
proces este cauză de eșec a nidării și de patologie a sarcinii.

Fig .11 Implantarea blastocistului în stratul endometrului devenit decidua

Dezvoltarea embrio-fetală
După nidație dezvoltarea oului urmează două direcții: pe de o parte trofoblastul emite
vilozitățile primare care se vor deschide în vasele endometrului, inițiind procesul de placentație,
iar pe de altă parte embrioblastul, discul embrionar, care se va diferenția în cele trei straturi:
ectoderm, endoderm și mezoderm, premergătoare procesului de embriogeneză.
Dezvoltarea organismului uman cunoaște trei faze care , într-o oarecare măsură se întrepătrund:
Faza de creștere se realizează prin diviziunea celulelor și elaborarea de produși celulari.
Morfogeneza este procesul prin care masa celulară se mobilizează într-o interacțiune și secvență
ordonată pentru a forma țesuturi și organe.
Diferențierea este faza de maturare a proceselor fiziologice, când țesuturile și organele devin
capabile să efectueze funcții specializate.
Aceste procese se desfășoară din momentul nidației și până aproape de naștere, distingându-se
două perioade: dezvoltarea embrionară (embriogeneza) și dezvoltarea fetală. Produsul de
concepție parcurge două etape de dezvoltare: prima embrionară, care se întinde până în luna a 3-
a, pe parcursul căreia se edifică principalele organe și sisteme, a 2-a fetală în care au loc doar
fenomenele de creștere și maturație a organelor și sistemelor.
Dezvoltarea embrionară
Embriogeneza se realizează în primele două luni de sarcină (săptămâna 3-8), în care se formează
toate țesuturile și organele. Prima săptămână de dezvoltare a oului a constat în segmentarea și
nidarea lui. Cea de-a doua săptămână de dezvoltare este dominată de formarea embrionului
didermic (discul embrionar) și de schițarea anexelor fetale. Oul este complet implantat și se află
în stadiul de blastocist în care se disting:
• Discul embrionar (embrioblastul) format din ectoblast spre exterior și endoblast spre
interior, cavitatea blastocistului și trofoblastul din jur; Se diferențiază două foițe:
ectoblastul (superficială) și endiblastul (profundă). Între endoblast și trofoblast se
formează cavitatea amniotică, căptușită cu epiteliul amniotic (de origine ectoblastică) și
care conține lichidul amniotic;
• Din ectoblast se va forma cavitatea amniotică spre exterior și din endoblast sacul vitelin
(sacul Yolk), spre cavitatea blastocistului;
• Din trofoblast se va desprinde mezoblastul extraembrionar care va umple cavitatea
blastocistului. Mezoblastul (devenit mezoderm extraembrionar) se va restrânge în jurul
discului embrionar (cu cele două cavități: amniotică și sacul Yolk), în pediculul
mezodermal de fixare a embrionului și va participa la formarea vilozităților coriale.
În săptămâna a treia (prima de amenoree) procesul de creștere continuă și au loc modificări
importante în discul embrionar. Apare a treia foiță a oului-mezoblastul, între cele două foițe
precedente. Formarea mezoblastului are loc printr-un proces de glisare a celulelor ectoblastice.
Gatrulația se referă la stadiul de dezvoltare embrionară care urmează după blastulă. Este
formarea gastrulei din blastulă, prin invaginare, în a treia săptămână de dezvoltare. În acest
stadiu prin mișcări coordonate ale celulelor (mișcări morfogenetice), care constituie procesul de
gastrulație, are loc formarea celor trei foițe (straturi germinale) embrionare: (ectoblast) –
ectoderm, (mezoblast) – mezoderm, (endoblast) – endoderm. Prin invaginarea endodermului
rezultă o cavitate, intestinul primitiv.

Fig. 12 Formarea cavității amniotice, sacului Yolk și veziculei ombilicale

La nivelul ectodermului apare un șanț din care se va forma tubul neural primitiv (originea
sistemului nervos central). Embrionul se alungește în sens cranio-caudal, se încurbează, iar prin
rularea merginilor lui se transformă într-un tub. Cavitatea amniotică se dezvoltă ajungând să
înconjoare tot embrionul, iar din sacul Yolk se va desprinde o prelungire, alantoida, care va
participa la formarea vaselor sanguine și va fi inclusă în pediculul embrionar.
În săptămânile 4-8 se desăvârșește organogeneza. Discul embrionar suferă modificări de formă,
se încurbează craniocaudal și median și ia forma de C orientat ventral și orizontal prin părțile
sale laterale, transformându-se într-un cilindru care înglobează și o parte din sacul Yolk ( ce va
forma intestinul primitiv).
Fig. 13 Structuri derivate din foițele embrionare
Prin procesul de morfogeneză, din cele trei foițe ale oului se vor forma pe parcursul zilelor și
săptămânilor următoarele:
Din ECTODERM Pielea și anexele. Sistemul nervos și organele
de simț, porțiunea medulară a glandei
suprarenale, hipofiza anterioară, glandele
salivare;
Din MEZODERM Sistemul conjunctiv (mușchi, oase, cartilaje),
sistemul cardiovascular, rinichi, tractul
genital, seroasele cavităților (peritoneală,
pericardică, pleurale), splina, porțiunea
corticală a suprarenalei;
Din ENDODERM Tractul gastro-intestinal, glandele anexe
digestive (ficat, pancreas), vezica biliară și
căile biliare, tractul respirator;

La sfârșitul lunii a II-a embrionul are aspect uman. Ultrasonografic se evidențiază bătăile
cordului fetal (BCF).
Dezvoltarea fetală
În cursul lunii a treia de viață începe perioada fetală de viață intrauterină. Produsul de concepție
uman devine făt. Perioada fetală se caracterizează prin creștere rapidă și maturizarea funcțională
a țesuturilor și organelor. Rata de creștere în lungime este rapidă, în special în săptămânile 9-16,
iar creșterea în greutate devine maximă în ultimele săptămâni de sarcină. Creșterea fătului după
luna a IV-a are o evoluție constantă. Lungimea lui se poate calcula după formula: L = l x 5 + 5 (l
= luna sarcinii), iar greutatea se calculează de la 1000 g: în luna VI + 750 g pentru fiecare lună.
Creșterea fătului și principalele caracteristici morfologice sunt criterii de apreciere a vârstei
gestaționale. Caracteristicile fătului la termen nu sunt totdeuna sigure, dar greutatea și lungimea
sunt criterii importante.
Luna/săpt. Lungimea Greutatea G Caracteristici morfologice
L (cm) (gr)
III, săpt. 9 cm. 55 gr Craniul este dominant. Se distinge sexul
12-14
IV, săpt. 16 cm. 270 gr Raportul craniu/corp se normalizează. Se percep
16-18 mișcările active. Osificarea scheletului evidențiată
radiologic.
V, săpt. 25 cm. 650 gr Tegumente roz; Lanugo vizibil (păr pe cap și corp);
20-22 Se percep BCF-urile;
VI, săpt. 35 cm. 1000 gr Făt viabil. Ochi deschiși. Se văd unghiile;
24-26
VII, săpt. 40 cm. 1750 gr Se dezvoltă țesutul subcutanat; Tegumente roz-
28-30 albăstrui; Făt prematur;
VIII, săpt. 45 cm. 2500 gr Testiculii descind în scrot; Țesutul adipos este bine
32-36 dezvoltat și conferă rotunjirea formelor
IX, săpt. 50 cm 3250 gr Făt matur dezvoltat.
38- 40

Circulația fetală
Deși la 4-5 săptămâni de sarcină bătăile cardiace sunt prezente, circulația fetală este definitivată
la 11-12 săptămâni. Circulația fetală diferită de circulația adultului deoarece placenta și nu
plămânii este organul schimburilor gazoase. Adaptarea circulației fetale constă în două
modificări esențiale: ambii ventriculi pompează sângela în paralele și nu în serie, ca la adult și
există 3 șunturi vasculare: canalul venos Arantius, foramen ovale și canalul arterial Bothalo.
Aceste modificări urmăresc dirijarea circulației către placentă și asigurarea unei distribuții
optime a sângelui oxigenat către cap și corp. La naștere, după prima respirație, dispare rezistența
vasculară în teritoriul pulmonar și prin închiderea șunturilor, ca urmare a schimbului gradienților
de presiune, se trece de la circulația placentară la cea pulmonară. Din trimestrul III de sarcină
intră în funcție centrii cardio-respiratori și vasopresori ai sistemului autonom de reglare a inimii.

1.3. Anexele fetale

Prin anexele fetale se înțeleg: placenta, cordonul ombilical și membranele. Formarea lor se
realizează în procesul de dezvoltare a oului, care începe odată cu nidația și se termină la sfârșitul
săptămânii a 12-a de sarcină. În structura lor sunt elemete de origine ovulară și maternă. Ele sunt
esențiale pentru nutriția, dezvoltarea și protecția fătului.
Placenta
Placenta este un organ tranzitoriu în cursul gestației, având o relație intimă cu cele două organisme,
ale mamei și ale embrionului și apoi a fătului. Placenta este organul esențial de legătură între mamă
și făt ce se formează din trofoblastul de origine ovulară și decidua maternă. Placenta umană este
de tip hemocorial, vilozitățile coriale fiind în contact direct cu sângele matern. Organ prin
excelență vascular, placenta suferă modificări în cursul sarcinii, cu dezvoltarea unei bogate rețele
capilare prin care se realizează schimburile materno-fetale (”membrana placentară”).
Dezvoltarea placentei
În procesul de formare, dezvoltare și maturare a placentei, rolul esențial îl are trofoblastul, care
încă din stadiul de morulă al oului, asigură nutriția butonului embrionar. Procesul de placentație și
de formare a legăturilor structurale și funcționale complexe între mucoasa uterină și memebrana
corială a oului începe în momentul nidării acestuia în grosimea endometrului. În dezvoltarea
placentei se disting următoarele perioade:
• Perioada de elaborare, de la nidație până la a 12-a săptămână de sarcină;
• Perioada de modificări, între 20-28 de săptămâni de gestație;
• Perioada de maturitate, până în săptămâna a 36-a de gestație;
• Perioada de senescență către termenul sarcinii;
Trecerea dintr-o fază în alta se face treptat. În morfogeneza placentei se disting următoarele etape:
1.Etapa previloasă (între ziua a 6-a și a 13-a de la fecundare), care cuprinde:
- Perioada prelacunară (zilele 6-9);
- Perioada lacunară (ziua 9-13);
2.Etapa viloasă, din ziua a 13-a până la termen:
- Perioada de elaborare, până la sfârșitul lunii a IV-a;
- Perioada de stare, de la sfârșitul lunii a IV-a până la termen;
Placentația începe în ziua 6-8-a când oul este complet cuibărit în deciduă și este învelit în totalitate
în trofoblast, diferențiat într-un strat sincițial, cu nuclei liberi, sincițiotrofoblast și un strat celular-
citotrofoblast. În stadiul de dezvoltare aceste straturi celulare și vilozitățile coriale structurate dintr-
un ax mexodermal reprezintă unitatea funcțională a placentei ce asigură schimburile materno-
fetale.
Până în săptămâna 24-a, placenta continuă să crească în grosime și suprafață, prin înmulțirea
vilozităților coriale, ramificate într-o arborizație bogată și prin expansiunea concomitentă a
spațiului intervilozitar. Creșterea placentei, care continuă să crească până aproape de termen este
relativ proporțională cu cea fetală și se realizează printr-un consum mare de oxigen și glucoză.
Spre termen placenta suferă modificări de senescență, care pregătesc decolarea ei, după naștere.
Structura placentei mature
Placenta ia naștere din unirea a două elemente, unul ovular și unul matern. Din partea oului
participă vilozitățile coriale intens dezvoltate și ramificate și din partea mamei, serotonina
modificată. Placenta are formă discoidală, eliptică, neregulată, compusă din țesut fetal și țesut
matern și cu următoarele dimensiuni aproximative: diametru 16-20 cm, grosimea la centru 2,5-4
cm și greutatea 500 g, reprezentând cam 1/6 din greutatea fătului.
Placenta prezintă o față maternă, o față fetală și o circumferință.

Fig . 13 Fața fetală a placentei

Fig. 14 Fața maternă a placentei

Fața maternă, care corespunde peretelui uterin, este lucioasă, are culoare roșie închisă cu pete mici
alb-cenușii și prezintă incizuri (șanțuri), ce o împart în lobi placentari și cotiledoane (mase
cărnoase), la care există un număr de sisteme tambur.
Fața fetală este cea cu inserția cordonului ombilical, este netedă – lucioasă albăstruie și este
acoperită de amnios prin transparența căruia se văd vasele placentare.
Circumferința placentară este regulată si se continuă cu corionul dublat de amnios. Pe marginea
placentei se află sinusul circular Wilkin care este un colector venos. Unitatea morfofuncțională
este sistemul tambur Wilkin.
Elementul structural al placentei este velozitatea corială constituită dintr-un număr foarte mare de
vilozități. Masa placentară corespunde bogăției vilozităților coriale ce se găsesc într-un spațiu ce
conține sânge matern, delimitat spre făt de placa corială iar spre mamă de placa deciduală. Sângele
matern adus de arterele uteroplacentare se revarsă în spațiile interviloase și formează o baie în care
se scaldă vilozitățile coriale. În placentă există două sisteme circulatorii, complet separate, unul
deschis – matern și altul închis – fetal. În nici o parte a placentei nu există o comunicare directă
între sângele matern și sângele fetal.

Fig .15 Structura placentei la termen

Sistemul circulației fetale este un sistem circulator închis într-o rețea de capilare vilozitare, unde
sângele fetal este adus de arteriolele provenite din cele două artere ombilicale și returnat apoi prin
venule spre vela ombilicală. Circulația maternă este un sistem deschis, fiind reprezentat de
circulația din camera interviloasă, unde este adus de artere uteroplacentare prin placa bazală și
proiectat în sistemul vilozitar.
Schimburile între circulația fetală și maternă se fac prin traversarea membranei placentare. Nu
exiztă nicio comunicare directă a celor două sisteme vasculare deoarece pe tot parcursul sarcinii,
o membrană celulară separă circulația maternă și fetală și toate funcțiile placentare sunt mediate
de ea sau acționează prin această barieră.
Pasajul transplacentar al diferitelor elemente, necesare nevoilor energetice și plastice ale fătului,
necesită în diverse grade un travaliu activ al peretelui trofoblastic. Schimburile petrecute la nivelul
acestei bariere, trebuie considerate ca un proces selectiv, activ și dinamic.
Fig.16 Circulația din camera interviloasă

Funcțiile placentei
Placenta îndeplinește o serie întreagă de funcții prin învelișul corial, care este traversat în ambele
sensuri de la mamă la făt și invers, aceste schimburi realizându-se prin osmoză. Placenta este
organul de legăturănîntre mamă și făt, care asigură, dezvoltarea și creșterea fetală, prin aportul de
oxigen și substanțe nutritive și este esențială pentru adaptarea organismului matern la sarcină prin
participarea la sinteza unor hormoni specifici stării de graviditate și realizarea toleranței
imunologice față de făt.
Funcția majoră a placentei este de a permite difuziunea substanțelor nutritive din sângele matern
către sângele fetal și difuziunea produșilor de excreție de la făt înapoi la mamă.
Principalele sale funcții sunt: de transfer, de sinteză și imunologică.
Funcția de transfer se realizează prin schimburile de gaze (O2, CO2) care asigură aportul de
substanțe nutritive și tot prin ea se excretă produșii de degradare a metabolismelor fetale.
Schimburile gazelor respiratorii prezintă unele caracteristici care fac ca fătul să supraviețuiască
într-un mediu hipoxic. Transferul de O2 și CO2 se efectuează prin difuziune rapidă pe baza
gradientelor de presiune între cele două compartimente: matern și fetal.
Funcția de sinteză:
Placenta este o glandă endocrină care sintetizează și secretă hormoni. Gonadotrofina corionică
placentară (hCG) este sintetizată în mari cantități în prima jumătate a sarcinii și se elimină prin
urină, stând la baza diagnosticului precoce de sarcină. Hormonul lactogen placentar cu acțiune
somatotrofă, mamotrofă, luteotrofă, are efect antiinsulinic și intervine în sinteza steroizilor.
Placenta este locul sintezei de substanțe importante pentru sarcină. Unele dintre acestea sunt
secretate exclusiv de placentă (hormoni proteici, proteine specifice sarcinii), iar altele (hormonii
steroizi: estrogeni, progesteron) necesită participarea suprarenalei fetale, într-o unitate funcțională
feto-placentară. Principalul loc de sinteză îl reprezintă sincițio-trofoblastul. Substanțele produse
de placentă sunt deversate în circulația maternă, unde iau parte la remanierele morfofuncționale
ale organismului matern.
Funcția imunologică: Sarcina este considerată o stare imună unică, deoarece produsul de
concepție, prin antigenele de origine paternă se comportă ca o semialogrefă, care nu este rejetată,
fie prin lipsa prezentării antigenelor fetale celulelor imunocompetente materne, fie prin supresia
funcțională a acestor celule implicate în răspunsul imun. Genele implicate sunt numite complex
major de histocompatibilitate (MHC). Sistemul de gene MHC codifică producția de glicoproteine
cu rol în inițierea și controlul mecanismelor imune.

Cordonul ombilical
Cordonul ombilical este o formațiune morfofuncțională care face legătura între placentă și făt și
asigură prin vasele sale schimburile feto-placentare. Are culoare alburie-lucioasă, formă
neregulată, cu o lungime medie de 50-60 cm, torsionat în axul său lung prezentând un număr de
spire. Torsiunea se datorează răsucirii celor două artere ombilicale în jurul venei. Ramificațiile
celor trei vase mari se văd prin transparența foiței amniotice.
Cordinul ombilical se formează în primele două luni de sarcină din pediculul embrionar, sacul
vitelin și alantoida din vasele căreia se formează vena ombilicală și arterele ombilicale. La
suprafață este învelit de membrana amniotică, care se reflectă la inserția cordonului pe suprafața
ventrală a fătului. Inserția cordonului ombilical se face de obicei în zona centrală a placentei.

Fig . 17 Secțiune prin cordonul ombilical la termen

Membranele fetale
Amniosul și corionul (membrana cea mai externă în continuarea placentei) dublate în afară de
caducă formează sacul ovular. Amniosul limitează înăuntru sacul ovular și conține lichidul
amniotic.
Membranele fetale sunt reprezentate de menbrana amniotică cu origine din ectoderm ce fuzionează
cu corionul laeve prin expansiunea cavității amniotice, pentru a forma membrana corioamniotică
și care aderă la decidua parietală, când sarcina ocupă toată cavitatea uterină. Se continuă cu
placenta delimitând împreună cu aceasta cavitatea amniotică.
Lichidul amniotic este un produs de secreție a membranei amniotice la care se adaugă produsele
de excreție fetale. Acest lichid umple sacul fetal, în care plutește fătul. Se formează începând
începând din luna adoua de sarcină. Volumul lichidului amniotic crește progresiv de la 30 ml în
săptămâna a 10-a și ajunge la aproximativ 1000 ml în săptămâna 36-a după care scade treptat. În
stările patologice când depășește cantitatea de 2000 ml este hidramnios, iar sub 200 de ml este
oligoamnios. În prima jumătate a sarcinii are un aspect clar, apoi devine opalescent datorită
sebumului fetal. Lichidul amniotic se reînnoiște continuu, la 3-4 ore. În mod fiziologic se pot
produce până la 5 ml de lichid aamniotic pe oră. El poate fi resorbit datorită permeabilității
membranelor.
Compoziția lichidului amniotic este reprezentată de apă (99%), substanțe organice (proteine,
glucide, lipide, enzime, hormoni), săruri anorganice și celule epiteliale fetale descuamate.
Examinarea compoziției lichidului amniotic prin amniocenteză aduce informații importante asupra
fătului, căruia i se poate determina eventuale anomalii cromozomiale. Prin studiul celulelor
descuamate se poate aprecia maturitatea pulmonară prin apreciera nivelului creatininei sau poate
fi detectată o malformație de tub neural când nivelul alfa-fetoproteinei este ridicat.
Lichidul amniotic joacă un rol major în creșterea și dezvoltarea fetală: permite o creștere simetrică,
acționează ca o barieră pentru infecții, previne aderența amniosului la embrion, permite fătului să
se miște liber în cavitatea amniotică și îl protejează de șocuri mecanice, menține o temperatură
constantă și contribuie la menținerea homeostaziei lichidelor și electroliților.În timpul nașterii,
punga amniotică participă la mecanismul dilatării colului.
Fig. 18 Membranele fetale