Comentariu la articolul 15 din Codul Civil

Comentariu

1.
Plecând de la buna-credinţă ce trebuie să însoţească orice manifestare de
voinţă a unui subiect de drept, prevăzută la art. 14 C. civ., legiuitorul a
reglementat, în cadrul art. 15, noţiunea abuzului de drept, ca fiind „acel drept
exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi
nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Abuzul de drept este, întâi de toate,
exerciţiul unui drept subiectiv, astfel că este întotdeauna conform conţinutului
normativ al legii, fiind cel puţin formal în concordanţă cu acesta; dacă nu ar fi
aşa, nu ar exista un abuz de drept, ci un delict civil comis în afara existenţei
oricărui drept105. Cu alte cuvinte, noţiunile de abuz de drept şi lipsă a dreptului
sunt distincte, nu se suprapun şi chiar se exclud reciproc 106. Deşi este pentru
prima dată reglementat în mod expres în dreptul civil material, abuzul de drept
nu este o noţiune juridică nouă. Ea a fost dezvoltată de doctrină şi jurisprudenţă
în baza vechiului cod civil, pornind de la exerciţiul dreptului pe baza elementului
subiectiv al bunei-credinţe, adică de a nu exercita un drept cu intenţia de a
vătăma, a prejudicia o altă persoană 107. Ulterior, conceptul de abuz de drept a
fost preluat spre legiferare în Decretul nr. 31/1954 (în prezent abrogat prin
Noul cod civil) şi, de acolo, în alte acte normative din dreptul privat, precum
Legea societăţilor (art. 1361) sau Legea pieţei de capital (abrogatul art. 210
alin. (2)), respectiv Legea emitenţilor de instrumente financiare şi
operaţiuni de piaţă (art. 46 alin. (3)). Deşi vătămarea şi prejudicierea altei
persoane sunt prevăzute, în textul art. 15 C. civ., în mod enumerativ, ca şi cum
ar fi concepte diferite, cu aplicabilitate alternativă, în realitate termenii sunt, în
limbaj juridic civil, sinonimi, astfel că enumerarea este tautologică 108 şi, de lege
ferenda, ar trebui corectată.
105
Ion Deleanu, op. cit., p. 78.

106
Dumitru Florescu, art. cit., p. 87.

107
Nicolae Georgean, op. cit., vol. III, p. 6.

108
A se vedea, în acelaşi sens, şi Sache Neculaescu - Abuzul de drept, sancţiune sau
remediu, în op. cit., de Marilena Uliescu (coordonator), vol. I, pp. 130-131. Autorul
presupune că sursa de inspiraţie a fost dreptul penal, unde vătămarea este corporală, în
timp ce prejudicierea este material.

Instituţia abuzului de drept a fost, istoric, construită plecând de la deturnarea

de putere din dreptul administrativ, adică uzul de puterea atribuită într-un scop
pentru alte motive decât cele în vederea căreia i-a fost conferită. Deturnarea de
putere constă nu într-o nelegalitate comisă deschis, ci în incorectitudinea
scopului şi intenţiei pe care le are autorul actului 109. În Franţa, teoria excesului
de putere a fost îmbrăţişată în dreptul civil cu precădere de jurisconsulţi precum
Louis Josserand, care arăta că actul abuziv este actul contrar scopului instituţiei,
spiritului şi finalităţii sale, drepturile fiind acordate titularilor pentru ca ei să le
exercite într-un anumit scop determinat, care este scopul social 110. Teoria a fost
vehiculată în Franţa inclusiv odată cu propunerile de modificare la codul civil
francez de la începutul secolului XX, ulterior cuprinzând treptat doctrina şi
stârnind dezbateri pasionale, unul din oponenţii ei fiind însuşi Marcel Planiol 111,
care spunea că „dreptul încetează acolo unde începe abuzul”. Prin această
formulă care nu era nouă, ci exista de pe vremea romanilor sub forma adagiului
că „nimeni nu este răspunzător de daune atunci când uzează de dreptul său”
(neminem laedit qui suo iure utitur), marele civilist francez arăta că, prin
definiţie, un drept nu poate fi păgubitor decât dacă titularul şi-l depăşeşte.
Teoria excesului de putere a primit denumirea de teorie obiectivă, deoarece
adaugă la subiectivismul titularului dreptului, constând în reaua-credinţă,
echivalentă intenţiei de a vătăma (animus nocedi)112, obiectivismul scopului
pentru care a fost recunoscut dreptul de legiuitor. Teoria obiectivă a apărut în
dreptul nostru pozitiv odată cu Decretul nr. 31/1954, completând teoria
subiectivă prin aceea că morala şi etica, deşi necesare, nu au fost considerate
suficiente în exerciţiul dreptului deoarece, fiind neutre în raport cu ideologica
scopului, nu puteau fi abstrase din ambianţa intereselor de clasă 113 a politicii
marxiste. De aici, teoria obiectivă, original franceză, a fost circumstanţiată sub
regimurile comuniste, scopul, finalitatea dreptului subiectiv îmbrăcând haina
scopului economico-social, în acord cu interesul obştesc, general ce trebuia
urmărit în exerciţiul său (art. 1 şi 3 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele
fizice şi juridice)114, teorie care pleca de la absorbirea proprietăţii particulare în
proprietatea socialistă comună115. Această concepţie a fost dispersată inclusiv pe
cale jurisprudenţială, printr-o decizie de îndrumare a fostei instanţe supreme 116.
109
R. Alibert, apud Mihai P. Popescu, art. cit., p. 158.

110
Louis Josserand, op. cit., p. 292.

111
Apud C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 468.

112
Reaua-credinţă este exclusiv intenţionată, în scopul de a păgubi pe altul; culpa este
exclusă.

113
Ion Deleanu, op. cit., p. 66.

114
„Drepturile civile pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social” (art.
3) este o reglementare de factură sovietică, preluată de toate statele comuniste (a se
vedea Mihail Eliescu, op. cit., p. 164), rolul ei fiind acela de „a asigura creşterea
neîncetată a bunăstării materiale şi a nivelului cultural al oamenilor muncii, prin
dezvoltarea puterii economice a ţării” (art. 2).

115
Constantin Oprişan, art. cit., p. 88.

116
Plen. T.S., dec. nr. 24/1962, în Culegere de decizii pe anul 1962, p. 96.

După cum observăm din definiţia abuzului de drept de la art. 15 C. civ.,

legiuitorul a operat în prezent o modificarea de viziune, eliminând, din exerciţiul
drepturilor subiective, scopul economico-social circumscris interesului general,
obştesc, probabil (şi) pe fondul unor critici acerbe şi justificate, aduse după anul
1990, art. 1 şi 3 din Decretul nr. 31/1954. Octavian Căpăţînă spunea că
„reglementările art. 1-3 din Decretul nr. 31/1954 - nici până azi abrogate (în
anul 1996, n.n., S.B.) - au compromis iremediabil drepturile elementare ale
individului şi ale oricărei entităţi colective, socializându-le ca pe un simplu obiect
material. Din prerogative personale, destinate prin firea lucrurilor promovării
intereselor proprii, au fost retrogradate la nivelul de instrumente menite să
asigure supremaţia intereselor generale - cele ale oprimării, cele ale sugrumării
libertăţilor fundamentale - asupra facultăţilor reziduale (minimale) ale titularului
deposedat de fireasca sa ocrotire juridică” 117. Corneliu Bîrsan afirma, la rândul
lui, că „art. 1-3 din Decretul nr. 31/1954, care făceau referire expresă la
obligaţia armonizării drepturilor subiective cu interesul obştesc, nu mai pot fi
utilizate pentru definirea abuzului de drept. În concepţia pe care o propunem (în
anul 1994, n.n., S.B.), exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar
atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci în
intenţia de a păgubi o altă persoană118”. Nu în ultimul rând, Ion Dogaru
atenţiona că „în prezent (în anul 2009, n.n., S.B.) nu se mai pune problema
obligaţiei armonizării drepturilor subiective cu interesul public, iar reperele
exercitării normale a unui drept subiectiv sunt: buna-credinţă şi scopul sau
finalitatea pentru care acel drept a fost recunoscut de lege, renunţându-se astfel
la imperativul corelării permanente a acelui drept în interesul public” 119.
117
Octavian Căpăţînă, op. cit., p. 45.

118
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 163.

119
Ion Dogaru şi Pompil Drăghici în Ion Dogaru, Edmond Gabriel Olteanu, Lucian Bernd
Săuleanu (coordonatori), op. cit., vol. III, p. 274.

Scopul în vederea căruia un drept a fost recunoscut îl regăsim în continuare în

cuprinsul art. 12 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia „drepturile procesuale
trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost
recunoscute de lege şi fără a încălca drepturile procesuale ale altei părţi”. În
doctrina bazată pe noile coduri s-a încercat a se defini scopul pentru care un
drept procesual a fost recunoscut - adică un element obiectiv - ca fiind acela de
a nu vătăma, prin exercitare, drepturile şi libertăţile celorlalţi. Într-o primă
opinie120 s-a afirmat că „buna-credinţă […] nu conduce simplamente la ideea că
reversul ei nu ar fi decât vinovăţia; reaua-credinţă se manifestă nu doar prin
latura subiectivă a ilicitului săvârşit, ci şi prin latura lui obiectivă, constând în
abaterea sau deturnarea exerciţiului dreptului subiectiv de la scopul pentru care
el a fost recunoscut de lege” şi că „exercitarea unui drept în scopul de a încălca
dreptul sau libertatea altuia este indiscutabil o exercitare abuzivă şi o astfel de
exercitare implică criteriul obiectiv (s.n., SB) în aprecierea ei”. Într-o a doua
opinie121 s-a arătat că „deturnarea de la scopul pentru care (dreptul, n.n., SB) a
fost recunoscut de lege poate îmbrăca […] forma vătămării”. Într-o a treia opinie
s-a spus că „autorul abuzului de drept deturnează dreptul său de la finalitatea
economică şi socială”122, iar într-o a patra şi ultimă opinie 123 s-a dat ca exemplu
de deturnare a scopului situaţia în care „finalitatea pentru care legea a
recunoscut dreptul iniţierii acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara
căsătoriei, şi anume acela de determinare a relaţiilor de rudenie, este deviată
spre scopul denigrării imaginii de familie a pârâtului”.
120
Ion Deleanu, op. cit., vol. I, pp. 570-571.

121
Daniel Ghiţă, art. cit., p. 39.

122
Paul Perju în op. cit., de Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici,
Ioan Macovei (coordonatori), p. 15.

123
Delia Narcisa Theohari, Marius Eftimie, în op. cit., de Gabriel Boroi (coordonator),
vol. I, p. 42). După cum vedem, în exemplul dat ideea de deturnare a scopului este, de
fapt, o vătămare a altuia, ceea ce înseamnă că nu este un element obiectiv, ci unul
subiectiv: reaua-credinţă.

Fără a contrazice teoria întrepătrunderii elementului subiectiv cu cel obiectiv,

în sensul că, printr-o atitudine şicanatoare, răutăcioasă, cu scop vătămător, are
loc o deturnare a dreptului de la scopul său (mai ales că această teorie nu este
nouă, ea fiind formulată şi sub imperiul art. 723 din vechiul Cod de procedură
civilă: „[…] vorbind expres de elementul relei-credinţe, partea deturnează
dreptul procesual de la scopul în vederea căruia a fost acordat de lege, dar
finalitatea nouă care se intenţionează a i se da este aceea vătămătoare, de
şicanare a adversarului sau a unui terţ” 124), prin prisma faptului că, totuşi, cele
două elemente sunt distincte125, apreciem că raportarea scopului la rezultatul
vătămător este inutilă, ba chiar eronată. Altfel spus, nu este nevoie de a
evidenţia deturnarea dreptului de la scopul pentru care a fost recunoscut
(element obiectiv) prin proba intenţiei de a şicana, de a vătăma, întrucât o astfel
de şicanare/vătămare este expresia necesară şi suficientă a relei-credinţe, ca
element pur subiectiv. Drept urmare, deşi scopul există, ca element obiectiv, el
trebuie izolat, în analiza exerciţiului dreptului obiectiv, de elementul subiectiv al
relei-credinţe. Elementul obiectiv, constând în finalitatea pentru care dreptul a
fost recunoscut se analizează după nişte criterii de comparabilitate, în funcţie de
care se stabileşte dacă dreptul exercitat a fost excesiv sau nu.
124
Dumitru Florescu, art. cit., p. 88.

125
În acelaşi sens, a se vedea Sache Neculaescu - Abuzul de drept, sancţiune sau
remediu, în op. cit., de Marilena Uliescu (coordonator), vol. I, p. 110.

Din capul locului trebuie spus că acest criteriu nu este cel al interesului
general, obştesc, existent sub imperiul Decretului nr. 31/1954. Prin urmare,
trebuie evitată cu obstinaţie orice referire la îmbinarea interesului personal cu cel
general, inclusiv al unei colectivităţi, pentru că, altfel, am ajunge la situaţia
periculoasă a ultra-activităţii unui principiu de drept abandonat (de exemplu,
într-o opinie bazată pe Noul Cod civil s-a afirmat, în mod criticabil, că exerciţiul
dreptului subiectiv ar trebui să fie în concordanţă cu interesele generale 126).
Scopul reglementat la art. 12 alin. (1) C. proc. civ. trebuie căutat în dreptul
noul drept material, care este art. 15 C. civ., norma procesuală fiind doar o altă
faţetă a celei materiale127 sau, după cum a spus profesorul Stătescu: „norma
procesuală este subordonată normei de drept substanţial, că pentru
determinarea exactă a înţelesului normei procesuale trebuie să se pornească de
la cuprinsul normei de drept substanţial” 128. Acest lucru presupune deci
ignorarea dreptului material aferent normei de drept procesual (art. 723) din
vechiul Cod de procedură civilă, drept material reprezentat de prevederile art.
1-3 din Decretul nr. 31/1954129, actualmente abrogat (de fapt art. 723 a fost
introdus în cod la doar la câţiva ani după Decret). Faptul că scopul pentru care
dreptul a fost recunoscut nu mai este prevăzut, în cuprinsul art. 12 alin. (1) C.
proc. civ., ca fiind unul „economico-social” este irelevant, orice drept subiectiv
fiind economico-social prin natura sa (drept-funcţiune) 130, în sensul că titularul
urmăreşte rezultate economico-sociale (de altfel, termenul în cauză nu era
menţionat nici în art. 723 din vechiul cod de procedură).
126
Carmen Tamara Ungureanu în op. cit., de Colectiv de autori, vol. I, p. 34.

127
Ion Deleanu, op. cit., p. 113.

128
Constantin Stătescu, art. cit., p. 7.

129
Graţian Porumb, op. cit, vol. II, p. 498 şi Dumitru Florescu, art. cit., p. 89.

130
Dumitru Florescu, art. cit., p. 89.
 Circumstanţiat sub forma unor imperative economico-sociale subsumate unor
interese generale, obşteşti, scopul s-a dovedit regresiv şi utopic deoarece, prin
depăşirea limitelor subiective131, se nega de fapt interesul personal care
motivează orice fel de acţiune a unui individ într-o democraţie. Aşadar, scopul
exercitării dreptului - nu doar material, ci şi procesual - trebuie privit, din punct
de vedere obiectiv, prin raportare la criteriul de comparabilitate de la art. 15 C.
civ., care este cel al caracterului excesiv şi nerezonabil. Altfel spus, deturnarea
dreptului de la scopul pentru care a fost recunoscut se stabileşte în funcţie de
proporţionalitatea şi rezonabilitatea exerciţiului său. Prin proporţionalitate se
înţelege ca rezultatul urmărit de titularul dreptului să nu fie vădit disproporţionat
în raport cu vătămarea produsă, adică, pentru ca titularul să obţină un rezultat
minor, cauzează un prejudiciu major unui alt subiect de drept. Prin rezonabilitate
se înţelege (cu referire o acţiune) în limitele obişnuite, care nu are nimic
exagerat, cumpătat132, echilibrat.
131
Traian Ionaşcu şi colaboratorii, op. cit., vol. I, p. 165.

132
Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. 1998.

În concluzie, în prezent, exerciţiul dreptului subiectiv conţine un (nou)

element obiectiv ce constă în proporţionalitatea şi rezonabilitatea exerciţiului133
(întrunite cumulativ), la care se adaugă elementul subiectiv, constant, al bunei-
credinţe, constând în lipsa intenţiei de a vătăma. Altfel spus, exerciţiul dreptului
subiectiv este circumscris principiului neminem laedit qui suo jure utitur 134, fiind
îngrădit, după cum urmează: (i) subiectiv, de reaua-credinţă, echivalentă
dorinţei de a vătăma şi/sau (ii) obiectiv - adică chiar şi în lipsa intenţiei de a
vătăma - de caracterul excesiv (disproporţionat) şi nerezonabil în raport cu
rezultatul urmărit135. Repetarea bunei-credinţe în finalul textului art. 15 C. civ.,
după ce apare la începutul său, în formă antitetică („nici un drept nu poate fi
exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi
nerezonabil, contrar bunei credinţe”) nu este o tautologie, ci are rolul de a
exprima tot un criteriu conduită, pe baza căruia se apreciază caracterului excesiv
şi nerezonabil; este drept că ar fi putut foarte bine şi să lipsească, pentru a nu
produce confuzie între elementul subiectiv şi cel obiectiv.
133
Într-o opinie la care nu achiesăm (Daniel Ghiţă, art. cit., p. 44) s-a spus că acest
element este unul subiectiv, în speţă o formă de culpă.

134
„Pe nimeni nu lezează cel care se foloseşte de dreptul său” (Felicia Ştef, op. cit., p.
145).

135
În acelaşi sens, a se vedea Sache Neculaescu - Abuzul de drept, sancţiune sau
remediu?, în op. cit., de Marilena Uliescu (coordonator), vol. I, p. 126, din care cităm:
„Noile prevederi legale îmbrăţişează concepţia eclectică despre abuzul de drept, prima
ipoteză evocând criteriul subiectiv prin trimiterea la scopul vătămării sau păgubirii
altuia, ceea ce presupune raportarea la atitudinea subiectivă a autorului, cât şi criteriul
obiectiv, prin raportarea exercitării excesive şi nerezonabile a dreptului la standardul
bune-credinţe”.

Odată cu dispariţia interesului general, obştesc, ca criteriu de apreciere a

excesului, aşa-numitul „interes societar”, menţionat de art. 136 1 din Legea
societăţilor şi chiar de recentul art. 46 alin. (3) din Legea emitenţilor de
instrumente financiare şi operaţiuni de piaţă (care a preluat textul fostului
art. 210 alin. (2) din Legea pieţei de capital), trebuie privit în raport cu noua
concepţie obiectivă privind abuzul de drept de la art. 15 din Noul Cod civil, din
care abuzul de dreptul de vot al asociatului face parte. Prin interes societar se
înţelege doar că votul său trebuie să fie determinat de o raţiune societară
(economică, financiară, concurenţială, fiscală sau chiar socială) şi nu de raţiuni
intrinseci acţionariale ce se dovedesc a fi prejudiciabile pentru ceilalţi acţionari,
fie intenţionat, fie neintenţionat dar cu consecinţe excesive şi nerezonabile în
raport cu rezultatul urmărit în mod direct.
În materie procesuală, sancţionarea abuzului de drept se face, în primul rând,
refuzul statului de a recunoaşte dreptul exercitat în acest fel, refuz concretizat
prin respingerea cererii de chemare în judecată (introdusă, de exemplu, în scop
şicanator, sau pentru a denigra), împreună cu capătul de cerere privind
acordarea de cheltuieli de judecată. Dacă dreptul abuziv exercitat are o existenţă
de sine stătătoare, sancţiunea va lovi doar actul care conţine dreptul, iar dacă
actul respectiv stă la baza altor acte procesuale, acestea vor fi lipsite şi ele de
efecte136. De asemenea, cel care abuzează de dreptul procesual poate fi obligat
şi la plata unei amenzi judiciare. Sancţionarea dreptului material exercitat abuziv
se sancţionează prin nulitatea clauzelor contractuale considerate abuzive, dar
numai în raporturile dintre profesionişti şi consumatori (conform Legii nr.
193/2000) sau prin obligarea titularului dreptului, abuziv exercitat, la
acoperirea prejudiciului astfel provocat titularului unui alt drept subiectiv, sau
chiar şi celui care are un simplu interes, câtă vreme acest interes este legitim şi
serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv
(art. 1359 C. civ.).
136
Viorel Mihai Ciobanu, în op. cit., de Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae
(coordonatori), vol. I, p. 33.

Deşi dreptul exercitat se încadrează în limitele sale externe, abuzul îl

transformă într-un act ilicit, astfel că actul abuziv devine o specie e actului
ilegal137. Drept urmare, atunci când abuzul de drept, fie material, fie procesual, a
provocat un prejudiciu, vor fi aplicabile, conform art. 1353 C. civ., regulile
răspunderii civile delictuale138, desigur, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii
legale. Vinovăţia poate fi exprimată nu doar sub forma intenţiei, echivalentă a
relei-credinţe sau a unei culpe grave, echivalentă cu dolul 139, ci şi sub toate
celelalte forme de culpă, inclusiv cea mai uşoară 140. Mai mult, teoria echităţii sau
a răspunderii obiective, autonome, care începe să se impună din ce în ce mai
mult nu doar în practica judiciară, ci şi în materie normativă - precum în
reglementarea relaţiilor de vecinătate (art. 630 alin. (1) şi (2) C. civ.) sau a
răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1374 C. civ.) ori de
lucruri (art. 1376 alin. (1) C. civ.) - are ca premisă simpla nevoie de acoperire a
prejudiciului cauzat prin exerciţiul abuziv al dreptului, în lipsa oricărei forme de
vinovăţie141. Argumentul de text în favoarea răspunderii autorului abuzului nu
doar pentru intenţie, ci şi pentru culpa în exerciţiu, ba - aşa cum remarcam -
chiar şi în lipsa oricărei forme de vinovăţie constă în faptul că elementul
subiectiv nu trebuie să însoţească în mod obligatoriu elementul obiectiv: „niciun
drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau a păgubi pe altul ori într-un
mod excesiv şi nerezonabil […]”. Autorul poate fi deci obligat să repare
prejudiciul produs prin exerciţiul dreptului şi atunci când elementul subiectiv al
relei-credinţe lipseşte, textul legal prevăzând, după cum observăm, existenţa
alternativă (nu cumulativă) a celor două elemente, subiectiv şi obiectiv. În
literatura de specialitate s-a dat un exemplu din practica franceză 142, când
constructorul unei clădiri cu 21 de etaje a fost obligat la daune, în lipsa oricărei
culpe, pentru prejudiciul constând în diminuarea valorii imobilelor din vecinătate.
Totuşi, prin excepţie, s-a apreciat în doctrină 143 că cel care exercită un drept în
mod abuziv poate să nu săvârşească un delict civil în două situaţii: (i) atunci
când a crezut, sincer şi legitim, dar în mod eronat în dreptul său (situaţia
aparenţei în drept) şi (ii) când a îndeplinit o obligaţie (atribuţie).
137
Dumitru Florescu, art. cit., p. 87.

138
Pentru o opinie conform căreia răspunderea pentru abuzul de drept, ca faptă ilicită
săvârşită cu vinovăţie, nu este strict o răspundere delictuală, ci „o sursă distinctă de
răspundere civilă”, a se vedea Daniel Ghiţă, art. cit., p. 40. În afară de răspunderea
contractuală, care presupune deci existenţa unui contract, nu vedem ce altă formă de
răspundere, sui generis, ar mai exista în dreptul nostru.

139
Dimitrie Gherasim, op. cit., p. 124.

140
În acelaşi sens, Sache Neculaescu - Abuzul de drept, sancţiune sau remediu, în op.
cit., de Marilena Uliescu (coordonator), vol. I, p. 110. Pentru o opinie conform căreia
culpa poate fi doar una „cu prevedere”, a se vedea Daniel Ghiţă, art. cit, p. 45 (prin
culpă cu prevedere, autorul înţelege o formă de culpă de intensitate mai mică decât o
culpă gravă).

141
A se vedea în acest sens Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel-Munck,
op. cit., p. 39, autorii amintind de aşa numita culpă virtuală, dezvoltată de jurisprudenţă,
adică acea culpă care rezultă doar din daună: res ipsa loquitur (lucrul vorbeşte de la
sine), care elimină complet existenţa culpei, adică o apropiere de teoria riscului. A se
vedea, de asemenea, cu referire la sistemul American, a se vedea Constantin Stătescu,
op. cit., p. 94. Nu în ultimul rând, a se vedea şi Sache Neculaescu - Abuzul de drept,
sancţiune sau remediu, în op. cit., de Marilena Uliescu (coordonator), vol. I, p. 118.
Pentru o opinie contrară (mai veche), conform căreia vinovăţia trebuie să existe, cel
puţin în cazul abuzului de drept, a se vedea Ion Deleanu, op. cit., p. 112.

142
J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, apud Sache Neculaescu - Abuzul de drept,
sancţiune sau remediu, în op. cit., de Marilena Uliescu (coordonator), vol. I, p. 119.

143
Sebastian Bodu, op. cit, vol. I, p. 568.

Jurisprudenţă naţională

2.
În legătură cu angajamentul contractual al părţilor, contractul de credit,
raportarea, pentru a se identifica echivalenţa dobânzii cu capitalul pus la
dispoziţie, se va face la dobânda pieţii pentru credite asigurate cu ipotecă în anul
2013. Conform informaţiilor publice accesibile inclusiv în mediu on line dobânda
medie curentă pentru astfel de credite s-a situat în jurul procentului de 10%.
În contractul părţilor dobânda curentă a fost stabilită la 42%, deci de peste
patru ori mai mare decât dobânda din piaţa creditelor, iar DAE de 67,5% a dus
creditul de şapte ori mai împovărător decât orice credit comparabil.
Înseamnă că sunt dovezi puternice în cauză ce indică un exerciţiu nerezonabil
de drept din partea creditorului, un abuz de drept cum îl califică art. 15 C. civ.
(Trib. Giurgiu, s. civ., dec. nr. 324 din 24 martie 2017)
3.
Abuzul de drept presupune exercitarea dreptului subiectiv civil prin
nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, cu
nesocotirea legii şi a moralei, cu rea-credinţă şi cu depăşirea limitelor sale;
atunci când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii, poate fi antrenată răspunderea autorului exerciţiului abuziv faţă de cel
vătămat într-un drept al său, prin obligarea la daune-interese; abuzul de drept
constituie o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, în structura căreia trebuie să
coexiste cele două elemente, unul subiectiv - reaua-credinţă şi unul obiectiv -
deturnarea dreptului de la finalitatea sa;
Abuzul de drept există ori de câte ori titularul îşi exercită dreptul fără a trage
nici un profit recunoscut legal, fără a justifica un interes personal, ci numai cu
intenţia vădită de a jena sau de a cauza o pagubă unei persoane - altfel spus -
când titularul dreptului, respectând litera legii, violează spiritul ei. (C. Ap.
Craiova, s. a II-a civ., dec. nr. 235 din 22 martie 2017)
4.
Curtea a reţinut că, reglementarea expresă a abuzului de drept în noul Cod
civil (art. 15) şi a consecinţelor acestuia (art. 12 C. proc. civ.) nu este de
natură a modifica criteriile de apreciere a abuzului de drept, consacrate în
jurisprudenţă şi doctrină până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, astfel că
pentru existenţa abuzului de drept se impune, în continuare, identificarea relei-
credinţe în exercitarea drepturilor subiective, aceasta presupunând o intenţie
calificată, răufăcătoare, subordonată unui scop nelegitim, anume de a obţine
ceva ce în mod obişnuit, prin căile legale nu s-ar putea obţine, respectiv o
intenţie de a vătăma, asociată cu întrebuinţarea unor mijloace viclene,
frauduloase sau cel puţin vexatorii, fapte conexe ce ar rezulta din actele folosite
sau anumite mijloace de probă, neidentificate însă în prezenta cauză. (C. Ap.
Timişoara, s. I civ., dec. nr. 142 din 11 mai 2016)

Bibliografie

Louis Josserand - De l’esprit des droits et de leur relativité (Théorie diete de

l’abus de droit), Paris, 1927/ Constantin Hamangiu, Ion Rosetti-Bălănescu,
Alexandru Băicoianu - Tratat de drept civil român, vol. I-III (1928), ed. 2.
Editura All, Bucureşti, 1997/ Nicolae Georgean - Studii Juridice, vol. I-III.
Atelierele Grafice Socec & Co., Societate Anonimă. Bucureşti, 1930/ Mihai P.
Popescu - Abuzul de drept în societăţile anonime. „Revista de drept comercial şi
studii economice”, anul 1942/ Graţian Porumb - Codul de procedură civilă,
comentat şi adnotat, vol. I-II. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962/ Traian Ionaşcu
şi colaboratorii - Tratat de drept civil, vol. I. Editura Academiei Române,
Institutul de Cercetări Juridice, Bucureşti, 1967/ Constantin Stătescu - Cu privire
la raportul dintre norma de drept procesual şi norma de drept substanţial.
Implicaţii referitoare la cumulul răspunderii civile delictuale cu răspunderea
contractuală. „Revista Română de Drept” nr. 7/1967/ Mihail Eliescu -
Răspunderea civilă delictuală. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972/
Dumitru Florescu - Sancţionarea abuzului de drept în perspectiva unui nou Cod
de procedură civilă. „Revista Română de Drept” nr. 2/1973/ Constantin Stătescu
- Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984/ Ion Deleanu - Drepturile subiective şi abuzul de
drept. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988/ Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan -
Teoria generală a obligaţiilor. Editura All, Bucureşti, 1994/ Felicia Ştef - Dicţionar
de expresii juridice latine, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995/ Octavian
Căpăţînă - Societăţile comerciale, ed. 2. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996/
Ion Dogaru, Edmond Gabriel Olteanu, Lucian Bernd Săuleanu (coordonatori) -
Bazele dreptului civil, vol. I-V. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009/ Philippe
Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel-Munck - Obligaţiile, traducere Diana
Dănişor, coordonator al ediţiei în limba română, Marius Şcheaua. Editura Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2010/ Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica
Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori) - Noul Cod Civil, comentarii pe
articole. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012/ Colectiv de autori - Noul Cod Civil.
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012/ Marilena Uliescu (coordonator) - Noul cod
civil. Studii şi comentarii, vol. I-III. Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012/
Ion Deleanu - Tratat de procedură civilă, vol. I-III. Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012/ Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coordonatori) - Noul Cod
de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol. I-II. Editura Universul Juridic,
2013/2016/ Sebastian Bodu - Tratat de drept societar. Editura Rosetti
International, vol. I-III, Bucureşti, 2014-2015/ Daniel Ghiţă - Repere privind
fundamentul abuzului de drept, elementele abuzului de drept procesual şi
sancţionarea acestuia în Noul Cod de procedură civilă. Revista „Dreptul” nr.
2/2016.
SCHEAUA Marius;RIZOIU Radu;BODU Sebastian;TRAILA Doru;DUB Mircea;TEC Lavinia, Codul
Civil – Comentat si adnotat. Despre legea civila. Despre persoane. Art. 1-257 din 07-iun-2018,
Rosetti