SCENARIUL DIDACTIC – IMPORTANŢA RESPECTĂRII ETAPELOR ÎNTR-UN

DEMERS DIDACTIC MODERN

Inst. Ioan Franţ
Inst. Florica Franţ
Şcoala de Arte Frumoase „Filaret Barbu”LUGOJ

La fel ca nenumăraţi termeni ce au fost preluaţi din diferite sectoare ale vieţii social-
culturale, economice, scenariul este un termen ce este folosit în dramaturgie, cinematografie şi, de
ceva vreme, în cadrul tehnologiei didactice cu denumirea de scenariu didactic şi semnifică:
a) O descriere anticipată a felului în care va fi desfăşurată pas cu pas activitatea
didactică, astfel încât obiectivele stabilite să fie îndeplinite cu succes;
b) Un instrument eficace de evitare a hazardului din activitatea reală concretă;
c) Un demers ce solicită cadrului didactic:
 Imaginaţie şi creativitate;
 Capacitate de detaliere anticipativă;
 Gândire prospectivă;
 Raţiune;
Astfel că uneori mai intervine un alt termen adiacent, tot din acelaşi domeniu, adică
filmul general al lecţiei, ceea ce reţine cadrul didactic pentru desfăşurarea în condiţii optime a
întregului demers pregătit cu minuţiozitate prin proiectul de lecţie. Filmul general reprezintă
succesiunea temporală a evenimentelor motivaţionale.
O lecţie modernă trebuie să aibă în vizor următoarele acţiuni: predare-învăţare-
evaluare, faţă de o lecţie tradiţională care urmărea: verificarea lecţiei anterioare-predarea lecţiei
noi şi … învăţarea era lăsată pentru munca individuală a elevului acasă.
Foarte multe dintre proiectele urmărite de noi manifestă un hibrid nefericit între
tradiţional şi modern, recuperarea vechilor momente ale lecţiei, suprapunerea peste cele moderne nu
au decât rolul de a masca frâna în calea reformei. De aceea ne-am propus să evidenţiem momentele
scenariului didactic în viziunea pedagogului R. M. Gagné

1. Captarea atenţiei tuturor elevilor până la sfârşitul activităţii: presupune pregătirea unei stări
de concentrare, de interes necesare receptării conţinutului. Aceasta se poate realiza prin
elemente-surpriză, descoperirea treptată a unui material didactic, prin mijloace audio-vizuale
sau o ghicitoare, un scurt dialog, o scrisoare adresată copiilor sau chiar o discuţie începută
de copii în recreaţie etc. Rolul acestui moment este de a dirija subiecţii spre ce urmează a
învăţa.

2. Anunţarea temei şi enunţarea obiectivelor (pe înţelesul elevilor) urmăreşte sporirea

randamentului elevilor prin cointeresare şi finalitatea activităţii.

3. Reactualizarea celor învăţate anterior dacă pot facilita înţelegerea noului conţinut. Mai
poartă denumirea de idei-ancoră, legătură-ancoră, cunoştinţe-ancoră, având ca scop
structurarea conţinuturilor mai multor activităţi de învăţare pe tema dată, reamintirea
informaţiilor sau deprinderilor anterioare. Acest moment poate contribui la aplicarea în
situaţii noi a cunoştinţelor dobândite anterior mărind motivaţia pentru învăţare şi facilitând
transferul de la o activitate la alta.

4. Prezentarea noului conţinut şi a sarcinilor de învăţare – trebuie foarte bine sistematizat

în aşa fel încât să se realizeze fără abuz de cuvinte, de verbalizare inutilă, printr-un
vocabular ales şi bine înţeles de toţi elevii.

1
 5. Conducerea (dirijarea) învăţării presupune angajarea efortului personal al copiilor
reprezentând momentul esenţial al activităţii pe care o desfăşoară cadrul didactic împreună
cu elevii. Alegerea strategiilor de predare-învăţare rămâne în sarcina exclusivă a celui care
conduce activitatea. Crearea momentului de independenţă se realizează prin observarea
atentă a elevilor, a efectuării sarcinilor de învăţare propuse.

6. Obţinerea performanţelor reprezintă punctul culminant al activităţii prin care se dovedeşte

atingerea obiectivelor propuse în exemple de comportamente şi competenţe la nivelul
programelor şcolare.

7. Asigurarea feed-backului reprezintă o scurtă recapitulare a cunoştinţelor teoretice învăţate

în acea activitate cu aplicaţii pentru a arăta ce ştie sau ce ştie să facă elevului la sfârşitul
activităţii de învăţare.

8. Evaluarea (formativă sau sumativă) a performanţelor reprezintă momentul când elevii

primesc confirmarea valabilităţii celor ce au învăţat, iar cadrul didactic îşi autoapreciază
munca depusă. Formele sub care se poate face evaluare este foarte diversă de la activităţi
oral-verbale, la activităţi practice, lucrări scrise, fişe de muncă individual-independentă, pe
grupe. Este bine ca aceste forme să alterneze cât mai variat pentru evitarea monotoniei sau
stresului creat de unele forme (de exemplu testele). Aprecierea cu calificative trebuie făcută
cu foarte multă prudenţă cât mai corect posibil, scoţând de fiecare dată în evidenţă
progresele elevilor ori cât de mici ar fi.

9. Intensificarea retenţiei se realizează prin discuţii legate de eficienţa rezultatelor obţinute

prin evaluarea din cadrul activităţii şi presupune evidenţierea nivelului obiectivului propus şi
realizat, recomandări pentru ameliorare sau măsuri de reluare a activităţii dacă nivelul
obiectivului este necorespunzător.

10. Asigurarea transferului se recomandă surse de informare pentru completarea pregătirii

elevilor: manual, lucrări, reviste, culegeri. Se dă temă obligatorie pentru toţi elevii la nivel
mediu şi facultativă pentru cei cu o pregătire superioară precum şi teme recuperatorii
pentru cei cu dificultăţi de învăţare.
Desigur, aceste momente ale lecţiei nu sunt rigide, imuabile; ele se aleg în funcţie de
tipul lecţiei şi obiectivele operaţionale vizate. Într-un material viitor vom creiona tipurile de lecţii la
ciclul primar şi structura acestora, incluzând momentele unei lecţii moderne.

Bibliografie:
1. Gagné, R. M., Briggs, L. – Principii de design ale instruirii, E.D.P., Bucureşti, 1977
2. Franţ, I., A. – Ghid de practică pedagogică pentru studenţii colegiilor universitare de institutori, Ed.
Solness, Timişoara, 2002