Drept Administrativ II Compress

Marta Claudia Cliza
Elena Emilia Ștefan
Drept administrativ II
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2014
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul, machetarea şi
transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii
„Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau difuzarea
conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Marta Claudia Cliza, Elena Emilia Ștefan

Drept administrativ II
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-8585-43-7
Introducere
Suportul de curs reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept administrativ

II. El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie
materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei
respective.
Suportul de curs este structurat conform standardelor şi procedurilor de uz larg în
învăţământul universitar naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale, pe
baze interactive. Parcurgerea suportului de curs, pe baza prezentelor instrucţiuni, asigură
reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea
cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme specializate.
Suportul de curs este structurat într-un singur modul, iar modulul este structurat, la
rîndul lui, pe unităţi de învăţare. Modulul reprezintă o categorie de probleme distincte din
materia disciplinei, care formează un tot unitar din punct de vedere al specificului
cunoştinţelor, al însuşirii unui anumit aspect al fenomenologiei disciplinei precum şi din
perspectiva timpului necesar parcurgerii şi însuşirii fondului informaţional respectiv. În acest
sens, un modul conţine una sau mai multe unităţi de învăţare. Unitatea de învăţare reprezintă
o parte omogenă din componenţa modulului, caracterizată de un volum strict limitat de
cunoştinţe, care pot să fie parcurse şi însuşite printr-un efort continuu de concentrare
intelectuală, care se referă la conţinutul de idei al unităţii de învăţare. Fiecare unitate de
învăţare are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii, astfel că folosirea
suportului de curs se face pe baza unui program de autoinstruire.
Recomandăm astfel, câteva regului de bază în procedura de realizare a programului de
autoinstruire pe baza acestui suport de curs:
1. Unităţile de învăţare se parcurg în ordinea în care sunt prezentate, chiar în cazul în care
studentul apreciază că ar putea “sări” direct la o altă unitate de învăţare (de exemplu în cazul
în care studentul se află la a doua facultate sau în alte situaţii echivalente). Criteriile şi
modalitatea de “înlănţuire” a unităţilor de învăţare sunt prezentate la fiecare unitate de
învăţare şi ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametri maximali a
programului de autoinstruire;
2. Fiecare unitate de învăţare conţine teste destinate autoevaluării gradului şi corectitudinii
însuşirii cunoştinţelor specifice unităţii de învăţare, înţelegerii fenomenelor şi proceselor
descrise sau prezentate în unitatea de învăţare;
3. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de învăţare este următoarea:
a) se citeşte scopul şi obiectivele unităţii de învăţare;
b) se citesc termenii de referinţă (cuvintele-cheie);
c) se parcurge conţinutul de idei al unităţii de învăţare;
d) se parcurge bibliografia recomandată;
e) se răspunde la întrebările de autocontrol, revăzând, dacă este necesar, conţinutul de
idei al unităţii de învăţare;
f) se elaborează câte un referat pentru fiecare dintre temele de reflecţie propuse la
unitatea de învăţare;
g) se efectuează testele de autoevaluare după procedura descrisă;
h) se rezolvă exerciţiile, problemele sau studiile de caz propuse pentru laboratorul sau
lucrările practice propuse în unitatea de învăţare.
Pentru creşterea eficienţei utilizării suportului de curs şi fixarea temeinică a
cunoştinţelor dobândite, fiecare unitate de invatare se încheie cu: întrebări de autocontrol,
teme de reflecţie, teme pentru studii de caz şi teste de autoevaluare.
5
Obiectivele cursului
Suportul de curs prezentat în rândurile ce urmează se adresează studenţilor

din învăţământul universitar la distanţă – având ca finalitate explicarea
principalelor instituţii ale DREPTULUI ADMINISTRATIV II.
Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale ale dreptului

administrativ, astfel încât studenţi să îşi însuşească noţiunile şi termenii de
specialitate.
Cursul de faţă îşi propune:
1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului administrativ şi
conexiunile existente între ele;
2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi
aplicarea corecte a Constituţiei şi legilor de aplicabilitate directă;
3. Să transmită studenţilor cunoştinţele de Drept administrativ necesare
pentru formarea unor buni specialişti în domeniul administraţiei;
4. Abordarea instituţiilor dreptului administrativ în strânsă legătură cu
jurisprudenţa internă şi internaţională, precum si cu jurisprudenţa Curţii
Constituţionale.
Competenţe conferite
Competenţele generale ale prezentului curs sunt (competenţele generale sunt

menţionate în fişa specializării) următoarele:
1. Competenţe instrumentale (capacitate de analiză şi sinteză, capacitate de
organizare, apacitate de a decide independent fără imixtiuni şi influenţe,
apacitatea de a soluţiona probleme, capacitatea de a susţine public un discurs
coerent, logic şi retoric, voinţa de a asigura promovarea şi respectarea
legalităţii, cunoştinţe de bază necesare unei profesii)
2. Competenţe interpersonale (capacitatea de lucra în echipă, abilităţi
interpersonale, abilitatea de a lucra într-o echipă interdisciplinară)
3. Competenţe sistemice (capacitatea de a transpune în practică cunoştinţe
dobândite, capacitatea de a învăţa, capacitatea de adaptare la noi situaţii,
capacitatea de a se adapta procesului de integrare europeană şi de armonizare a
legislaţiei, abilităţi de cercetare, capacitatea de a concepe proiecte şi de a le
derula, preocuparea pentru obţinerea calităţii, cunoaşterea jurisprudenţei în
general şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale şi a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în special, corelarea legislaţiei interne cu
legislaţia şi jurisprudenţa din alte ţări sau cu jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, precum şi cu tratatele şi convenţiile internaţionale,
abilitatea de a lucra permanent, capacitatea de a interpreta legile, voinţa de a
reuşi, creativitate)
Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvata a noţiunilor

specifice disciplinei)
- Cunoaşterea şi înţelegerea unor speţe fundamentale pentru sensul
noţiunilor fundamentale
6
- Cunoaşterea noţiunilor fundamentale specifice atât dreptului public, cât
şi dreptului administrativ
- Cunoaşterea şi înţelegerea legislaţiei
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,

procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
- Explicarea necesităţii codificării
- Explicarea şi interpretarea jurisprudenţei instanţelor de contencios
administrativ
- Explicarea unui litigiu de contencios administrativ
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor

practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare
şi de aplicare)
- Discutare şi analiză de cazuri concrete pentru înţelegerea noţiunilor
fundamentale
- Analize asupra problemelor ridicate la curs
- Efectuarea de referate pentru înţelegerea aprofundată a noţiunilor
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile fata de

domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii
democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice /
valorificarea optima şi creativa a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice /
implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice /
angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane - instituţii cu
responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională)
- Manifestarea unei atitudini pozitive faţă de domeniul ştiinţific
- Înţelegerea noţiunilor printr-o interpretare practică, pentru crearea ca
viitor specialist
- Participarea la propria dezvoltare profesională
Resurse şi mijloace de lucru
Parcurgerea unităților de învățare nu necesită existența unor mijloace sau

instrumente speciale (laborator, software, etc.)
Metoda este cea a studiului individual combinată cu alte metode folosite cu
prilejul activităților desfățurate la întâlnirile tutoriale (activități desfășurate în
grupe de lucru, activități desfășurate în cooperare etc).
Instrumente utilizate în vederea înţelegerii aspectelor teoretice şi a rezolvării
elementelor de test: Constituția României, diverse texte de lege indicate.
Structura cursului
Suportul de curs este structurat într-o singură parte intitulat: Drept

administrativ II.
Disciplina Drept administrativ II cuprinde 14 unități de învățare,
aşezate, de regulă, în conformitate cu succesiunea logică a autorului, în
cunoaşterea şi aprofundarea principalelor instituţii de drept administrativ.
Însuşirea temeinică a Dreptului administrativ presupune, pe lângă
7
activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în
ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii
recomandate în prezenta lucrare, precum și parcurgerea primei părți a materiei,
intitulată Drept administrativ I.
De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii, pe semestru,
minim un referat, care să aibă ca obiect tratarea unei instituţii sau teme din
cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea mai puţin de 10 pagini şi nici mai
mult de 25 de pagini şi trebuie să aibă elemente de originalitate. Depunerea
referatului şi transmiterea rezultatelor către studenţi se va face potrivit
calendarului disciplinei și anume, în format electronic sau material tipărit,
astfel: e-mail, eLis, secretariat. Fiecare referat va fi apreciat cu un procent de
20% din nota finală.
Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor, studenţii
vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu au
adus atingere normelor juridice care protejează dreptul de autor.
Temele de control (TC) din Partea –Drept Administrativ II se regăsesc la

finalul Unităților de Învățare nr. (1-14):
TEMELE DE CONTROL (TC) se regăsesc la finalul Unităților de Învățare nr. (1-

14), astfel:
Tema de Control nr. 1 constă într- un referat, apreciat cu 20% din nota finală, cu
tema la alegere dintre: „Actul administrativ” sau „Contenciosul administrativ în
România; analiză asupra Legii nr. 554/2004”
Tema de Control nr. 2 constă într-un referat, apreciat cu 20% din nota finală, cu
tema la alegere dintre:
- „Proprietatea publică în România și modalitățile de exploatare a acesteia” sau
„Răspunderea în dreptul administrativ”.
Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea

bibliografiei obligatorii și recomandate, bibliografie care este specificată la
finalul materiei.
Cerinţe preliminare
Este necesară actualizarea tuturor cunoștințelor de drept acumulate pe
parcursul studiilor anterioare.
Pentru înțelegerea conceptelor și noțiunilor prezentate în acest curs de Drept
administrativ și pentru a le aplica eficient în practică este necesară parcurgerea
în prealabil a cursului de Drept administrativ I.
Discipline deservite
Dreptul administrativ poate fi considerat ca o continuare a studiului dreptului

contituțional și se interferează apoi cu dreptul penal, civil, contravențional,
procedura în fața instanțelor judecătorești.
Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei curente studenții vor fi
capabili să urmeze cursurile de procedură civilă, procedură penală, drept
8
financiar.
Durata medie de studiu individual
Timpul necesar parcurgerii unei Unități de Învățare este estimat la minim 2

ore. Pentru cele 14 unități de învățare (UI) din fiecare parte a materiei vor fi
alocat 28 de ore de studiu individual (SI).
9
CUPRINS
Introducere
Chestionar evaluare prerechizite
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1. ACTUL ADMINISTRATIV
1.1. Obiectivele unității de învățare
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
1.3. Definiţia şi trăsăturile actului administrativ
1.4. Regimul juridic al actelor administrative
1.5. Rezumat
1.6. Test de autoevaluare a cunoștințelor

2.3. Efectele actelor administrative
2.4. Suspendarea actelor administrative
2.5. Rezumat

3.3. Revocarea actelor administrative
3.4. Anularea actelor administrative
3.5. Inexistenţa actelor administrative
3.6. Rezumat
3.8. Temă de control
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4. CONTENCIOSUL ADMINISRATIV

4.3. Fundamente constituţionale şi legale ale contenciosului administrativ
4.4. Condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ în baza Legii nr.554/2004
4.5. Rezumat
4.6. Test de autoevaluare

5.4. Acte exceptate de la controlul de legalitate exercitat de către instanţele de contencios
administrativ
5.5. Rezumat

10
6.3. Procedura de judecată în contencios administrativ
6.4. Rezumat
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ

7.3. Definiţia și trăsăturile răspunderii administrativ disciplinare
7.4. Rezumat

8.3. Sancţiunile administrtaiv disciplinare
8.4. Rezumat
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9. RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ

9.3. Elementele constitutive ale contravenţiei
9.4. Definiţia şi trăsăturile contravenţiei
9.5. Cauzele care înlătură răspundererea contravenţională
9.6. Rezumat

10.3. Sancţiunile contravenţionale
10.4. Procedura contravenţională consacrată de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001
10.5. Rezumat
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 11. RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ

11.2.Competenţele unităţii de învăţare
11.3. Tipuri de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ – patrimoniale
11.4. Autorităţile publice competente să soluţioneze acţiunea privind răspunderea administrativ
– patrimonială
11.5. Rezumat

12.3. Forme ale răspunderii administrativ – patrimoniale
12.4. Rezumat
11
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 13. DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ
13.3. Regimul constituţional al proprietăţii publice
13.4. Relaţia domeniu public - proprietate publică
13.5. Rezumat
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 14. DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

14.3. Definiţia şi trăsăturile domeniului public
14.4. Dreptul de proprietate publică
14.5. Rezumat
14.7. Bibliografie pentru Cursul de drept administrativ II
12
Chestionar evaluare prerechizite
NOTĂ: Testul de mai jos va fi rezolvat de către studenți și evaluat de către tutore în cadrul primului
tutorial
Răspundeți la următoarele întrebări. Este corectă o singură variantă.
1. Puterea publică presupune:

a.) Posiblitatea de a emite decizii obligatorii care se execută din oficiu şi posibilitatea de a aplica
măsuri de constrângere
b.) Posibilitatea de a aplica măsuri de constrângere
c.) Posiblitatea de a emite decizii obligatorii care se execută din oficiu
2. Una din trăsăturile dreptului administrativ se referă la:

a.) În dreptul administrativ, interesul public are prioritate faţă de interesul particular
b.) În dreptul administrativ interesul particular primează
c.) În dreptul administrativ, interesul public se realizează numai prin negociere cu reprezentanţii
societăţii civile
3. Executiv bicefal înseamnă un executiv format din:

a.) Parlament şi Preşedinte
b.) Guvern şi Parlament
c.) Preşedinte şi Guvern
4. Constituţia reprezintă:
a) Legislaţie secundară
b) Legea fundamentală a statului
c) Legislaţie primară
5. Acordarea graţierii individuale este o atribuţie exclusivă a:

a) Preşedintelui
b) Parlamentului
c) Guvernului
6. Hotărârile de Guvern se semnează de către:

a) Preşedintele Romaâniei
b) Primul-Ministru
c) Preşedintele Senatului
7. Răspunderea politică a Guvernului:

a) Este o răspundere solidară a membrilor Guvernului pentru activitatea Guvernului în ansamblul
său
b) Este o răspundere unilaterală
c) Este angajată pentru greşelile Primului-Ministru
8. Funcţionarul public este investit cu:

a) Desfăşurarea de activităţi economice
13
b) Prerogative de drept comun
c) Prerogative de putere publică
9. În exercitarea mandatului, consilierii:

a) Sunt în serviciul colectivităţii locale
b) Sunt în serviciul propriei persoane
c) Sunt simpli angajaţi contractuali
10. În România unităţile administrativ-teritoriale sunt:

a) Satul, oraşul şi judeţul
b) Comuna, satul şi oraşul
c) Comuna, oraşul şi judeţul
Răspunsul corect la întrebările tip grilă:
1. a), 2. a), 3 c), 4. b), 5. a), .6 b), 7 a), 8. c), 9. a), 10. c).
14
Cuprins
1.3.Definiţia şi trăsăturile actului administrativ
1.4. Regimul juridic al actelor administrative
1.5. Rezumat

Actul administrativ reprezintă principala formă de activitate a autorităților administrației
publice. În prezenta unitate de învățare este tratat regimul juridic al actului administrativ
ce include: definiții, clasificarea actului administrativ, precum și detalii despre forma și
procedura emiterii actului administrativ.

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
=> definiţi actul administrativ
=> prezentaţi trăsăturile actului administrativ
=> oferiţi elementele esenţiale ale regimului juridic al actului administrativ
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute.
1.3. Definiţia şi trăsăturile actului administrativ
Prin act administrativ se înţelege forma juridică principală a activităţii organelor

administraţiei publice, care constă într-o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă de a
da naştere a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii, în realizarea puterii publice, sub
controlul principal de legalitate al instanţelor judecătoreşti.
00:05
Pentru a se evoca ideea de act administrativ în sensul de act de autoritate, atât literatura
de specialitate, cât şi legislaţia au folosit mai multe formulări, din care două s-au impus
ca fiind dominante, şi anume:
 Acte de drept administrativ ( Şcoala de la Cluj, prin prof. Tudor Drăganu),
 Acte administrative ( Şcoala de la Bucureşti, prin prof. Romulus Ionescu).
Se susţinea în optica autorilor de la Cluj, că formularea propusă este de de natură

a evoca regimul juridic aplicabil actului, adică regimul elaborătii şi respectiv, al
efectelor actelor organelor administraţiei de stat, emise în realizarea puterii de stat. Se
15
urmărea a se releva că aceste acte sunt supuse unui regim juridic diferit de acela al
actelor civile ale organelor administraţiei de stat.
Autorii Şcolii de la Bucureşti susţineau că denumirea de act administrativ evocă
tocmai scopul pentru care este emis acest act şi anume realizarea administraţiei.
În opinia prof. Antonie Iorgovan, se poate spune la fel de bine acte
administrative, punându-se accentul pe ideea activităţii, în sensul că se evocă actele ce
realizeză administraţia publică, sau acte de drept administrativ, subliniindu-se ideea de
regim juridic aplicabil.
Este de reţinut că art 52 din Constituţie optează pentru ideea de act administrativ.
Regimul juridic administrativ, aşa cum este reglementat la ora actuală în
România, cunoaşte o formă tipică, ce presupune contenciosul administrativ judiciar,
potrivit dreptului comun, Legea nr. 554/2004 ( fosta Lege nr. 29/1990) ori a altor
reglementări speciale şi forme atipice, care nu îngăduie controlul instanţelor
judecătoreşti. Din acest punct de vedere actele administrative sunt tipice şi atipice.
Actele administrative prin delegaţie, care emană de la structuri nestatale cum ar
fi asociaţii, fundaţii, sunt o categorie a actelor administrative tipice, dacă sunt emise in
realizarea unui serviciu public şi dacă pot fi atacate la instanţa de contencios
administrativ.
Termenul de act administrativ are o multitudine de sensuri, din care se reţin:
 Sensul formal-material, care face referire la actele administrative ale organelor
administraţiei publice, organe competente într-o anumită materie administrativă;
 Sensul funcţional juridic, prin care se evocă actele administrative sub aspectul
regimului juridic, cu deosebire sub aspectul controlului judecătoresc;
 Sensul structural-organizaţional, prin care se evocă actele administrative în
ansamblul lor, indiferent de structură - statală sau privată - de la care emană şi
indiferent de regimul juridic aplicabil.
Răspundeți la următoarele întrebări:

1. Care este definiția actului administrativ?
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
...............................................................................................................................
Trăsăturile actului administrativ

Enumerare:
1) Este forma juridică principală a activităţii organelor administraţiei publice;
2) Este o voinţă juridică unilaterală;
3) Este emis numai în realizarea puterii publice;
00:10 4) Are un regim juridic specific, în centrul căreia se află Legea contenciosului
administrativ- Legea nr. 554/2004.
Actul administrativ este forma juridică principală a activităţii organelor

administraţiei publice.
16
Prin această trăsătură se evocă genul proxim al actului administrativ - forma
concretă de activitate a organelor administraţiei publice. Actul administrativ este forma
juridică cea mai importantă datorită unor aspecte de ordin calitativ şi anume forţa
juridică a efectelor pe care le produce şi nu a unor aspecte de natură cantitativă şi anume
ponderea pe care o ocupă.
Ponderea actului administrativ în sfera formelor de activitate ale organelor
administraţiei publice diferă după cum ne plasăm la un nivel ierarhic sau la altul al
organizării administraţiei publice. La organele de la baza sistemului organizării
administraţiei publice au o pondere mai mare operaţiunile şi faptele materiale, iar pe
masură ce se urcă spre vârful organizării, ponderea acestora scade în detrimentul actelor
juridice, în special al actului administrativ.
Actul administrativ este o voinţă juridică unilaterală

Prin această trăsătură se urmăreşte, pe de o parte, includerea actului administrativ
in sfera actelor juridice, iar pe de altă parte, delimitarea actului administrativ de
operaţiunile tehnico-materiale, respectiv de operaţiunile tehnico-productive.
Actul administrativ ne apare ca fiind exteriorizarea voinţei interne a unui organ
al administraţiei publice de a produce în mod direct efecte juridice, adică de a da naştere,
a modifica sau stinge drepturi şi obligaţii. Pentru a fi în prezenţa actului administrativ,
trebuie întrunite toate condiţiile care sunt cerute pentru un act juridic. Voinţa pe care o
manifestă organul administraţiei publice trebuie să fie expresă, neîndoielnică în a
schimba ceva în ordinea juridică existentă. O discuţie care se face în literatuta de
specialitate este legată de refuzul nejustificat al unui organ al administraţiei publice de a
satisface o cerere privitoare la un drept, respectiv de nerezolvarea unei asemenea cereri
în termenul prevăzut de lege. Din interpretarea art. 52 din Constituţia României
revizuită, precum şi art. 1 din Legea nr. 554/2004, tăcerea administraţiei cât şi
tardivitatea constituie acte juridice, în speţă acte administrative (implicite).
În ceea ce priveşte cerinţa pentru actul administrativ de a fi unilateral apar
următoarele situţii:
a) Emiterea actului administrativ cu participarea mai multor persoane fizice- cazul
unui organ colectiv.
Plecând de la această situaţie, s-a pus problema de a şti dacă acordul de voinţă
care intervine în vederea emiterii actului nu este de natură a înlătura caracterul unilateral
al acestuia. În asemenea situaţie, voinţa fiecărei persoane în parte nu are relevanţă decât
în cadrul mecanismului decizional administrativ, nu şi în ceea ce priveşte caracterul
unilateral al actului administrativ. Caracterul unilateral al actului decurge nu din
numărul de persoane fizice care participă la adoptarea lui, ci din faptul că acele persoane
acţionează în vederea realizării competenţei organului administrativ. Acordul lor de
voinţă, cvorumul cerut de lege este o modaliatate procedurală de realizare a competenţei,
inclusiv a capacităţii organului administrativ, ca instituţii de drept substanţial.
b) Emiterea actului administartiv cu participarea mai multor autorităţi publice,
respectiv a unui organ administrativ şi a unui organ nestatal. Sunt avute în
vedere următoarele situaţii:
- hotărâri comune a două sau mai multe organe administrative;
- hotărâri comune ale unui organ de stat şi ale unei organizaţii cu caracter nestatal.
Şi în această situaţie suntem în prezenţa unei manifestări unilaterală de voinţă.
c) Emiterea unui act administrativ la cererea prealabilă. În acest caz întâlnim două
mari situţii:
1. cererea prealabilă aparţine chiar organului emitent şi este adresată organului
ierarhic superior. În această situaţie suntem în prezenţa unei autorizaţii, în sens
larg al termenului.
17
2. cererea prealabila este adresată organului emitent de către subiectul de drept ce
urmează să fie beneficiarul actului administrativ. În această situaţie, cererea
prealabilă sau, după caz, acordul prealabil au valoarea doar a unei condiţii cerute
de lege pentru ca actul administrativ să fie legal. Tocmai de aceea, actul
administrativ poate fi revocat prin voinţa unică a organului emitent. S-a pus
problema de a şti care este semnificaţia juridică a renunţării beneficiarului la
exerciţiul dreptului său chiar la dreptul conferit de actul respectiv, adică dacă
actul mai produce efecte sau renunţarea beneficiarului are semnificaţia unei
modalităţi de încetare a producerii de efecte juridice. S-au exprimat opinii după
care renunţarea din partea beneficiarului la obligaţia de executare constituie o
modalitate de încetare a executării actelor administrative, în situaţia în care sunt
întrunite limitativ anumite condiţii ( R. Ionescu). În opinia prof. Antonie
Iorgovan, renunţarea beneficiarului actului nu reprezintă, în sine, o modalitate de
încetare a efectelor actului administrativ, deoarece în cazul actului administrativ
suntem în prezenţa unei manifestări unilaterale de voinţă a organului
administrativ, iar manifestarea de voinţă a celui interesat nu este încorporată în
structura actului. În momentul în care poziţia beneficiarului actului este adusă la
cunostiinţa organului emitent, acesta are obligaţia de a o examina şi de a emite
actul de revocare. Această obligaţie a organului emitent este o consecinţă a
procedurii cererii prealabile în emiterea actului.
Actul administrativ este emis în realizarea puterii publice

Această trăsătură deosebeşte actul administrativ de alte acte juridice cu caracter
unilateral ale organelor administraţiei publice, rezultând obligativitatea actelor
administrative şi executarea lor din oficiu.
Din această trăsătura rezută obligativitatea actelor administrative pentru toate
00:20 subiectele de drept la care se referă, pentru organul emitent şi chiar pentru organul sau
ierarhic superior, obligativitate ce subzistă atât timp cât nu intervine în problema
respectivă un act contrar. Caracterul actului administrativ de a fi emis in realizarea
puterii publice nu trebuie confundat cu caracterul general al oricarui act juridic, anume
susceptibilitatea de a fi executat prin forţa de constrângere a statului. Forţa de
constrângere a statului intervine pentru a se înfrânge o rezistenţă a subiectelor de drept,
pe când actul administrativ intervine pentru a da naştere, a modifica sau stinge drepturi
şi obligaţii, în exerciţiul autorităţii de stat, sau după caz, al unităţii administrativ-
teritoriale.
Actul administrativ are un regim juridic specific, în centrul căruia se află Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004
Această trăsătură ajută la deosebirea actului administrativ, care este emis în

special de organele administraţiei publice, de actele de autoritate specifice altor
categorii de organe, actul administrativ fiind singurul act de autoritate atacat în
contenciosul administrativ. Legea conteciosului administrativ îngăduie să asimilăm
actelor administrative actele unilaterale ale structurilor nestatale, autorizate să presteze
un serviciu public.
Clasificarea actelor administrative

Actele administrative se clasifică după cum urmează:
1. După categoria organului de la care emană:

a) acte care emană de la organe ale administraţiei de stat;
18
00:30
b) acte care emană de la autorităţile autonome ale administraţiei publice locale;
c) acte care emană, în baza împuternicilor date de stat ori de organe ale administraţiei de
stat, de la persoane private – acte administrative prin delegaţie.
2. După competenţa materială a organului emitent:

a) acte de administraţie generală;
b) acte de admnistraţie specială;
Sub aspectul competenţei teritoriale, aceste categorii se împart în:

a) acte ale organelor centrale;
b) acte ale organelor locale.
3.După gradul de întindere a efectelor:

a) acte normative;
b) acte individuale;
c) acte cu caracter intern ( care la rândul lor pot fi normative sau individuale).
4.După conţinutul efectelor actului individual:

a) acte prin care se stabilesc drepturi sau obligaţii determinate pentru subiectul
căruia i se adresează – autorizaţii ( libere sau impuse),
b) acte de conferire a unui statut personal;
c) acte de aplicare a constrângerii administrative;
d) acte cu caracter jurisdicţional.
Să ne reamintim..
 Trăsăturile actului administrativ sunt:

1) Este forma juridică principală a activităţii organelor administraţiei publice;
2) Este o voinţă juridică unilaterală;
3) Este emis numai în realizarea puterii publice;
4) Are un regim juridic specific, în centrul căreia se află Legea contenciosului
administrativ- Legea nr. 554/2004.
1.4. Regimul juridic al actelor administrative.
Prin regim juridic se înţelege ansamblul de reguli, de fond şi formă, desprinse din
Constituţie şi din legi, care dau particularitate actelor administrative în circuitul juridic.
Atunci când doctrina şi-a pus problema conturării câtorva reguli ale regimului
actelor administrative, faţă de faptul că în România nu s-a ajuns la o codificare a
00:40 legislaţiei administrative, a fost obligată să facă o cercetare analitică a multitudinii
procedurilor de emitere a actelor administrative şi apoi o sinteză, eliminându-se ceea ce
era particular şi reţinându-se aspectele care se regăsesc în substanţa procedurilor
administrative în vigoare.
Principiile regimului juridic sunt deci o creaţie a doctinei. Astfel, tradiţional, sunt
analizate ca elemente ale regimului juridic: legalitatea şi oportunitatea, forma,
operaţiunile procedurale, intrarea în vigoare şi întinderea efectelor, executarea din oficiu,
principiul revocabilităţii şi anulării, inexistenţa şi rectificarea.
19
După un curent de gândire (Şcoala de la Cluj), legalitatea este calificată drept o
condiţie de valabilitate a actelor administrative, alături de oportunitate. După alţi autori
(Şcoala de la Bucureşti), legalitatea este corolarul condiţiilor de valabilitate, iar
oportunitatea este o cerinţă a legalităţii.
Prin legalitatea actelor administrative se înţelege conformarea acestora cu legile
adoptate de Parlament, precum şi actele normative care au forţă juridică superioară.
În prezent se pune problema dacă teza promovată de literatura din ţara noastră,
după care oportunitatea este categoric altceva decât legalitatea şi nu poate fi cenzurată de
instanţele judecatoreşti, mai poate fi susţinută, avându-se în vedere art. 1 alin. 3, art. 20,
art. 21 şi art 52 din Constituţie. Din analiza acestor texte constituţionale se desprinde
concluzia că, indiferent cum este privită oportunitatea în raport cu legalitatea,
judecătorul de contencios administrativ are dreptul să verifice dacă administraţia publică
nu a acţionat abuziv, contrar interesului public, aşa cum acesta rezută din legea pe care
se întemeiază actul administrativ atacat.
Pentru a face mai clară aceasta distincţie între legalitate şi oportunitate,
exemplificăm prin a enumera condiţiile tip de legalitate, în opinia prof. R. Ionescu:
a) actul administrativ să fie emis în baza şi în executarea legii;
b) actul administrativ să fie emis pe baza tuturor actelor organelor de stat
superioare organului administrativ emitent;
c) actul administrativ să fie emis de organul administrativ numai în limitele
competenţei sale;
d) actul administrativ să fie conform scopului legii,
e) actul admnistrativ să respecte cerinţele legale referitoare la forma sa;
f) actul administrativ să fie oportun.
Pentru o corectă înţelegere a relaţiei dintre legalitate şi oportunitate, trebuie

distins între:
00:50 1. Condiţii generale de legalitate:
a) actul administrativ să fie emis în conformitate cu litera şi spiritul Constituţiei;
b) actul administrativ să fie emis în conformitate cu litera şi spiritul legilor şi
ordonanţelor;
c) actul administrativ să fie emis pe baza tuturor actelor organelor administraţiei
publice care sunt superioare organului administrativ emitent;
d) actul administrativ să fie emis de organul administrativ numai în limitele
competenţei sale;
e) actul administrativ să fie emis în forma şi cu procedura prevăzută de lege.
2. Condiţii de legalitate pe considerente de oportunitate:

Prin aceasta se înţelege ca actul să fie emis în conformitate cu interesul public
ocrotit de lege ( în ideea de scop al legii), fără a pune semnul egal între scopul legii şi
spiritul legii. Prin scopul legii se va înţelege limita legală a dreptului de apreciere a
oportunităţii, limita la care se raportează judecătorul de contencios administrativ pentru
a stabili caracterul ilegal al unui act administrativ, adică excesul de putere.
Neîndeplinirea uneia dintre condiţiile de legalitate atrage aplicarea sancţiunilor specifice
dreptului administrativ, dar nu toate condiţiile de legalitate au aceeaşi valoare şi, în
consecinţă, nu toate fundamentează acelaşi gen de nulitate. Este posibil ca pentru
neîdeplinirea unor condiţii mai puţin importante (chiar de oportunitate) să intervină
numai anulabilitatea care îngăduie aplicarea teoriei salvgardării actului.
20
Forma şi procedura emiterii actului administrativ
Manifestarea de voinţă unilaterală care constituie actul administrativ nu poate
produce efecte juridice dacă nu este concretizată, de regulă, într-o formă scrisă. Aceasta
înseamnă că actele administrative nu sunt, în principiu consensuale, lucru explicabil prin
caracterul lor de acte autentice, acte emise în numele şi cu autoritatea statului, în
01:00 realizarea puterii publice. S-a apreciat că forma scrisă este un principiu al regimului
juridic al actelor administrative, mai exact o dimensiune a legalităţii.
Actele normative îmbracă numai forma scrisă deoarece Constituţia prevede
obligaţia publicării lor. În schimb, actele administrative individuale pot îmbrăca şi forma
orală, cu condiţia ca legea să permită această formă. ( exemplu Legea 32/1968 care
prevede că sancţiunea averismentului se aplică oral).
Forma scrisă este necesară:
a) pentru a cunoaşte exact conţinutul actului;
b) pentru a putea fi executat întocmai de către toţi cei care cad sub incidenţa
efectelor sale;
c) pentru a se putea dovedi în caz de litigiu existenţă şi efectele pe care actul trebuie
să le producă ,servind astfel drept dovadă;
d) pentru a se putea stabili legalitatea lui şi a se sancţiona cei care nu l-au respectat
şi executat;
e) pentru a putea realiza rolul său educativ.
De forma scrisă, care pentru actul administrativ – act de autoritate – este o

condiţie ad validitatem, se leagă şi alte condiţii de formă exterioară: limba în care este
redactat actul; antetul; titlul; preambulul; semnăturile; sigiliul; timbrul sec sau ştampila;
data şi locul emiterii; numărul de ordine; numărul de ieşire.
Tot în sfera condiţiilor de formă exterioară este inclusă şi motivarea, deoarece
orice act administrativ, fie normativ, fie indvidual, trebuie să fie motivat, potrivit
cerinţelor constituţionale.
A doua categorie de cerinţe ale formei exterioare este legată de aspecte de ordin
teoretic, de redactare şi au o importanţă mai redusă iar nerespectarea lor nu atrage
sancţiunea nulităţii. Aceste cerinţe sunt exprimate în norme de recomandare şi privesc,
spre exemplu, folosirea unor termeni tehnici etc.
Potrivit art. 13 din Constituţie, în România limba oficială este limba română. În
consecinţă, actele administrative, care sunt acte oficiale, nu pot fi redactate decât în
limba română. Un act eloborat de o autoritate a administraţiei publice în altă limbă decât
în limba română este inexistent, fiind vorba de încălcarea unui princiupiu general al
Constituţiei.
Fazele procedurii de elaborare a actului administrativ

În opinia unor autori, anumite forme procedurale ( avize, propuneri, rapoarte,
aprobări, confirmări, ratificări) produc prin ele însele efecte juridice, în timp ce alţi
autori de drept administrativ neagă acest punct de vedere.
În opinia prof. Antonie Iorgovan, dintre toate formele procedurale de emitere a
01:10 actelor administrative, numai aprobările, confirmările şi, respectiv, ratificările, sunt prin
ele însele acte juridice, efectele lor întregind efectele actului administrativ.
Sub aspect strict juridic, procedura administrativă are ca element central
manifestarea voinţei unilaterale a organului administrativ (decidentul), reglementând
operaţiunile prealabile acestui moment, precum şi cele ulterioare.
Din acest motiv, regulile procedurale ale regimului actelor administrative,
analizate ca forme procedurale de emitere a actelor administrative, sunt, de regulă,
împărţite în trei categorii, în raport cu momentul emiterii actului: anterioare,
21
concomitente şi posterioare.
Operaţiuni procedurale anterioare, teoria avizului.

Dintre operaţiunile procedurale prealabile, propunerile, rapoartele, sesizările
sunt, ca natură juridică, operaţiuni tehnico-administrative ce declanşează sistemul
decizional administrativ, procedura strictă de elaborare a actelor administrative.
Probleme teoretice ridică avizele şi acordul prealabil.
Avizele se clasifică în trei categorii:
a) facultative. Organul care emite un act administrativ este liber să ceară un aviz, iar
01:20 dacă l-a cerut este liber să se conformeze sau nu acestuia.
b) consultative. Organul emitent este obligat să ceară avizul dar nu este obligat să se
şi conformeze acestuia.
c) conforme. Aceste avize trebuie cerute de organul care emite actul, iar opiniile pe
care le conţin sunt obligatorii.
Avizele, ca esenţă, reprezintă tot manifestări unilaterale de voinţă care
condiţionează sau, după caz, fundamentează manifestarea unilaterală de voinţă a
organului administrativ. Cu toate acestea, indiferent de categorie, avizul nu produce el
însuşi efecte juridice, deşi fără el, atunci când este conform, actul administrativ nu este
valabil. În concluzie, avizele mai ales cele consultative şi cele conforme, deşi
concretizează o voinţă, o opinie a unui organ de stat, nu sunt acte admnistrative de sine-
stătătoare, ci doar operaţiuni administrative foarte importante. Avizele pot fi solicitate de
la orice organ al administraţiei publice, fie de competenţa materială generală, fie de
competenţa materială specială, cu excepţia, însă, a organului ierarhic superior
emitentului.
Acordul, ca operaţiune a procedurii emiterii actului administrativ.

Acordul, care exprimă consimţământul altui organ administrativ dat pentru
emiterea unui act de un alt organ, poate fi: prealabil, concomitent sau posterior. Acordul
se deosebeşte de avizul conform, în primul rînd prin faptul că efectul juridic, în cazul
actului emis cu acordul prealabil al unui organ, este rezultatul manifesrtării de voinţă a
mai multor organe.
Spre deosebire de aviz, care este o simplă părere, acordul este un consimţământ,
adică o manifestare de voinţă care se adaugă la cea a emitentului întărind-o. De aceea,
acordul vine de la organul ierarhic superior, ca regulă, dar el poate veni de la un alt
organ al administraţiei situat pe poziţie superioară emitentului. În orice caz, autoritatea
care îşi dă acordul trebuie să fie pe o poziţie cel puţin egală cu a emitentul. Ca regulă,
acordul organului ierarhic superior este denumit aprobare şi el poate fi prealabil sau
posterior, caz în care mai poartă şi denumirea de confirmare.
În ipoteza în care acordul este solicitat posterior emiterii actului administrativ,
din punct de vedere al consecinţelor juridice, situaţia este similară cu cea a acordului
prealabil propriu-zis.
Acordul, în general, cât şi aprobarea în particular, nu obligă organul care emite
actul administrativ să-l pună în executare, nu acoperă viciile actului administrativ la care
se referă, iar în cazul acţiunii în anulare, în litigiu va trebui să figureze, ca pârât, atât
organul care l-a emis, cât şi cel care şi-a dat acordul.
Aprobarea, acordul şi confirmarea, fiind manifestări de voinţă al unor organe de
stat, prin care acestea consimt la emiterea unor acte administrative, condiţionează
caracterul executoriu al acestor acte, producând astfel, efecte juridice, în mod nemijlocit,
fără a crea ele însele noi raporturi juridice. Raporturile juridice iau naştere numai prin
actul juridic de bază al organului emitent întregit însă şi cu efectele aprobării, acordului
sau confirmării, după caz.
22
În legislaţia noastră, de foarte multe ori aprobările, în sens de autorizări, au
valoarea unor acte administrative de sine-stătătoare şi nu a unor acte complementare.
Este vorba de aprobarea sau autorizarea dată de organul administrativ pentru a se putea
efectua anumite acte de drept civil ori pentru a se pune în aplicare dispoziţii legale
permisive ( autorizaţia de construcţie).
Condiţii procedurale concomitente

Dintre condiţiile procedurale concomitente emiterii actului administrativ, cele
mai uzitate sunt cvorumul, majoritatea cerută de lege pentru adoptarea actului şi
motivarea. Primele două vizează organele colegiale din administraţia publică.
Prin cvorum se înţelege întrunirea valabilă a organului colegial, în timp ce prin
majoritate se înţelege adoptarea ( votarea) propriu-zisă a actului. Problema cvorumului
01:30
nu se pune în cazul organelor unipersonale, iar, ca regulă actele normative cer prezenţa a
cel puţin jumătate plus unu din numărul mebrilor care formează organul colegial.
În ceea ce priveşte majoritatea cerută pentru vot, ea poate fi:
o Majoritate relativă ( jumătate plus unu din cei prezenţi, cu respectarea
cvorumului de şedinţă)
o Majoriate absolută ( cifra este mai mare decât jumatate din numatul total al
membrilor ce compun organul administrativ)
o Majoritate calificată ( o majoritate mai mare decât cea absolută, cum ar fi
majoritatea de două treimi).
Motivarea, ca principiu al procedurii emiterii actelor administrative, a dobânbit o
consacrare constituţională, de aici punându-se chiar problema dacă motivarea mai este o
condiţie de formă şi nu a devenit una de fond. Motivarea actelor administrative
normative se află în expunerea de motive, care ar trebui dată publicităţii, făcând corp
comun cu actul propriu-zis, iar motivarea actelor individuale trebuie să fie cuprinsă în
conţinutul acestora sau într-un document justificativ care însoţeşte actul ce emană de la
aceeaşi autoritate, chiar dacă sub semnătura altei persoane.
Condiţii procedurale posterioare

Cele mai frecvente condiţii procedurale posterioare sunt: aprobarea, confirmarea,
comunicarea sau publicarea, ratificarea.
Aprobarea are două sensuri:
a) Manifestarea de voinţă a organului superior, prin care acesta se declară de acord
01:40 cu un act emis deja de un organ inferior, care fără această manifestare de voinţă
posterioară lui nu ar produce, conform legii, efecte juridice.
b) Act administrativ, atunci când organul ierarhic superior aprobă propunerile
organului inferior.
Noţiunea de confirmare are, la rândul ei, mai multe sensuri:
a) Informare a subiectului de drept interesat, de către organul administrativ, că
înţelege să-şi menţină un act administrativ anterior. În această ipoteză, confirmarea nu
poate fi calificată nici măcar o formă procedurală necesară emiterii actului administrativ,
cu atât mai puţin un act complementar.
b) Manifestarea de voinţă ce urmăreşte să acopere un viciu de voinţă de care este
lovit un act administrativ al său sau al unui organ inferior. În acest caz, confirmarea este
o manifestare de voinţă distinctă de cea care constituie esenţa actului administrativ, este
ea însăşi un act juridic. Ca orice alt act juridic, ea va produce efecte numai pentru viitor,
putând avea caracter retroactiv numai dacă legea nu interzice emiterea unui atare act
administrativ. Dacă viciul care afectează actul organului inferior constă în faptul că
emiterea lui era de competenţa organului superior, care a confirmat actul, acţiunea în
anulare va trebui introdusă împotriva organului superior, în funcţie de care se stabileşte
23
şi instanţa competentă.
Ratificarea era un act de drept constituţional, prin care fostele consilii populare
aprobau deciziile comitetelor executive, definitivând caracterul acestora de acte
administrative. În prezent, art. 91 alin. 1 din Constituţie face referire expresă la dreptul
Parlamentului de a ratifica tratate internaţionale. Ratificarea Parlamentului nu trebuie
confundată cu aprobarea Parlamentului, spre exemplu aprobarea Ordonanţelor
Guvernului.
În concluzie, formele procedurale emiterii actului administrativ au valori diferite:
operaţiuni tehnico-administrative, respectiv acte juridice. Operaţiunile tehnico-
01:50 administrative nu pot forma obiectul unei acţiuni în justiţie, potrivit Legii nr. 554/2004,
dar aceasta nu înseamnă că ele nu vor fi luate în considerare când se vor judeca astfel de
litigii. Instanţa de judecată, pentru a stabili legalitatea actului administrativ, are obligaţia
de a pune şi problema legalităţii operaţiunile tehnico-administrative prealabile,
concomitente sau posterioare. Dacă suntem în prezenţa unui act administratic complex
sau complementar, de genul confirmării, problema legalităţii lor va face obiectul unei
acţiuni în baza Legii nr. 554/ 2004, acţiunea fiind introdusă şi împotriva organului care
a emis actul complementar.
Exemple
Prin act administrativ se înţelege forma juridică principală a activităţii organelor
administraţiei publice, care constă într-o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă de a
da naştere a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii, în realizarea puterii publice, sub
controlul principal de legalitate al instanţelor judecătoreşti.

1. Care sunt elementele caracteristice ale regimului juridic al actului administrativ?
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
...............................................................................................................................
Să ne reamintim...
 Avizele se clasifică în trei categorii: facultative, consultative și conforme.

 Actele normative îmbracă numai forma scrisă deoarece Constituţia prevede
obligaţia publicării lor. În schimb, actele administrative individuale pot îmbrăca şi
forma orală, cu condiţia ca legea să permită această formă.
1.10.Rezumat
Regimul juridic administrativ, aşa cum este reglementat la ora actuală în România,
cunoaşte o formă tipică, ce presupune contenciosul administrativ judiciar, potrivit
dreptului comun, Legea nr. 554/2004 ori a altor reglementări speciale şi forme atipice,
care nu îngăduie controlul instanţelor judecătoreşti.În prezenta unitate de învîțare s-a
tratat problematica noțiunii de act administrativ și căteva aspecte privind regimul juridic.
24
1.11.Test de autoevaluare a cunoştinţelor.
Răspundeți corect la următoarele întrebări:1
1. Avizele pot avea caracter:

a. Facultativ și conform
b. Facultativ, consultativ și conform
c. Conform și consultativ
2. Sancțiunea nepublicării actelor Președintelui României în Monitorul Oficial este:

a. Nulitatea relativă
b. Revocarea
c. Inexistența
3. Actul administrativ care se ppoate emite și în formă orală se numește:

a. Contract administrativ
b. Avertisment
c. Mutare disciplinară
4. Avizele se clasifică în trei categorii:

a.) Declarative, consultative , conforme
b.) Consultative, principale și facultative
c.) Avizele se clasifică în trei categorii: facultative, consultative și conforme
5. Care afirmație este adevărată:

a.) Actele normative îmbracă numai forma scrisă
b.) Actele individuale îmbracă numai forma scrisă
c.) Actele normative și individuale îmbracă forma scrisa și orală totdeauna
Rezolvare grile:
1.b), 2.c), 3.b), 4.c), 5.a)
1
Grilele au numai un singur răspuns corect.
25
Cuprins
2.3. Efectele actelor administrative
2.5. Rezumat

Actul administrativ reprezintă principala formă de activitate a autorităților
administrației publice. În prezenta unitate de învățare sunt tratate efectele juridice ale
actelor administrative precum și suspendarea acestora.

=> prezentați efectele juridice ale actelor administrative
=> tratați suspendarea actelor administrative
=>distingeţi între suspendarea, revocarea, anularea şi inexistenţa actelor administrative
2.3. Efectele juridice ale actelor administrative.

În literatura de drept administrativ, pentru a se fundamenta forţa juridică a
actelor administrative ca acte de autoritate implicit obligaţia executării lor, se face apel
la prezumţia de legalitate, care stă la baza întregului edificiu şi a teoriei regimului
00:05 juridic administrativ.
Atâta vreme cât fiinţează actul, se prezumă că a fost emis cu respectarea tuturor
condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege, deci respectarea lui se impune
întocmai ca respectarea legii.
Prezumţia de legalitate este asociată însă cu alte două prezumţii:
a) Prezumţia de autenticitate – actul emană în mod real de la cine se spune că
emană.
b) Prezumţia de veridicitate – actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit
autoritatea emitentă.
În literatura de specialitate se face distincţie între obligaţia de executare, care
este obligaţie de a face, ce priveşte numai subiectele titulare de drepturi şi obligaţii, ca
efect al emiterii actului şi obligaţia de respectare sau opozabilitate – obligaţie de a nu
face – care se întinde asupra altor subiecte de drept decât cele obligate la executare.
Forţa juridică a actului administrativ este identică cu a altor acte unilaterale ce
emană de la organele statului în realizarea puterii de stat, dar este inferioară forţei
juridice a legii, fiind însă superioară forţei juridice a actelor de drept civil, fără a
26
presupune însă o posibiliate de încălcare a raporturilor dintre autorităţile publice, aşa
cum sunt acestea consacrate de Constituţie.
În principiu, forţa juridică a unui act administrativ este dată de locul pe care îl
ocupă organul care îl emite în sistemul organizării administraţiei publice, precum şi de
natura organului respectiv. Spre exemplu, la nivelul Guvernului cea mai mare forţă
juridică o au Ordonanţele, apoi Hotărârile Guvernului, dispoziţiile Primului-ministru,
etc.
Răspundeți la următoarea întrebare:

Enunțați cele trei prezumții care guvernează regimul juridic al actului administrativ.
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
.....................................................................................................................................
Executarea din oficiu ( executio ex officio)

Actele juridice unilaterale ale autorităţilor publice, emise în realizarea puterii
publice, se caracterizează prin regula executării din oficiu. În cazul în care obligaţia ce
rezultă din act, ca efect juridic al aplicării acestuia, nu este executată de bună-voie, cel
îndreptăţit a pretinde această obligaţie poate cere intervenţia forţei de constrâgere a
00:15 statului direct în baza actului de putere respectiv, fără a mai fi nevoie de învestirea
actului cu titlu execuror.
Actul administrativ, la fel ca orice act de putere publică, este prin el însuşi un
titlu executor, putându-se trece la executarea silită direct în baza lui, fără a mai fi
nevoie de emiterea unui titlu executor de către un alt organ.
Prezumţiile de legalitate, autenticitate şi veridicitate dau ceea ce se cheamă
forţa probantă a actului administrativ, care nu poate fi decât aceea a tuturor actelor
autentice. Deci, cele ce au fost constatate prin actul administrativ scris, emis în limitele
competenţei organului respectiv, nu pot fi înlăturate, ca pentru orice alt act autentic,
decât prin înscrierea în fals.
Cu toate acestea, nu toate actele administrative se bucură de beneficiul
executării din oficiu. Excepţiile vizează actele administrative care nu dau naştere la
raporturi de drept administrativ ci la raporturi de drept civil, de dreptul muncii şi care
sunt protejate de acţiuni în faţa instanţelor judecătoreşti.
Să ne reamintim...
 Executarea din oficiu înseamnă că actul administrativ, la fel ca orice act de putere
publică, este prin el însuşi un titlu executor, putându-se trece la executarea silită
direct în baza lui, fără a mai fi nevoie de emiterea unui titlu executor de către un
alt organ.
27
Momentul de la care actul administrativ produce efecte juridice
Acest moment este cel al publicării actelor normative, respectiv al comunicăriii
actelor individuale. De aici, decurg o serie de consecinţe juridice, cum ar fi existenţa
sau inexistenţa obligaţiei de executare, implicit a posibilităţii executării din oficiu.
Ca o regulă a regimului juridic al actelor administrative, trebuie să se reţină că,
pentru organul emitent, actul creează obligaţii din momentul adoptării lui, în sensul că
00:25
trebuie să-l aducă la cunoştiinţa celor interesaţi şi nu-l mai poate revoca decât în
5
condiţiile legale; pentru organul emitent, actul administrativ intră deci în vigoare din
momentul în care există, adică din momentul în care s-a produs manifestarea expresă
de voinţă cu respectarea condiţiilor procedurale prevăzute de lege.
În principiu, actele admnistrative produc efecte pentru viitor, sunt active şi nu
retroactive. Sunt unele acte administrative care produc efecte cu caracter retroactiv, fie
datorită caracterului lor ( acte administrative declarative, acte administrative cu
caracter jurisdicţional, acte administrative date în aplicarea unor hotărâri judecătoreşti),
fie datorită unor dispoziţii exprese ale legii. Cea mai importantă categorie de acte
administrative din sfera excepţiilor de la principiul neretroactivităţii o reprezintă actele
administrative declarative, denumite şi recognitive. Aceste acte constată existenţa unor
drepturi şi obligaţii ce au luat naştere prin fapte juridice anterioare emiterii lor şi vor
produce efecte juridice din momentul în care s-au produs respectivele fapte juridice.
De la regula intrării în vigoare a actelor administrative mai fac excepţie şi
actele administrative ce încep să producă efecte juridice la o dată ulterioară
comunicării, sau după caz, publicării. Situaţiile de acest gen sunt determinate fie de
unele dispoziţii ale legii, fie de voinţa organului emitent ( în actul emitent este
prevăzută data la care acestea intră în vigoare), fie de natura actului ( actele
administrative supuse confirmării sau aprobării).
Întinderea efectelor juridice produse de actele administrative

Actele administrative normative, în principiu, produc toate categoriile de efecte
juridice, ele fiind izvoare de drept pentru toate ramurile de drept, cu excepţia dreptului
penal.
00:40 Actele administrative individuale apar ca fapte juridice ce dau naştere la
5 raporturi de drept admnistrativ. Ele pot da naştere şi la alte categorii de raporturi
juridice, inclusiv de drept constituţional.
Prin urmare, efectele actelor admnistrative pot fi reglementate şi de alte norme
de drept, alături de normele dreptului admnistrativ. Cu toate acestea, actul nu-şi pierde
natura de act admnistrativ, iar regimul său juridic rămâne unul admnistrativ. Sunt, însă,
cazuri în care actul admnistrativ dobândeşte trăsăturile unui act specific altei ramuri de
drept, iar regimul său juridic devine unul mixt (exemplu: adopţia-instituţie de drept
admnistrativ şi de dreptul faminliei). Aceste efecte caracteristice pentru o altă ramură
de drept sunt însă subsecvente efectelor ce sunt reglementate de dreptul admnistrativ,
regimul juridic fiind în continuare un regim administrativ, însă unul special.

Prezentați, pe scurt, momentul de la care actul administrativ produce efecte juridice.
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
28
Încetarea efectelor
Actele admnistrative produc efecte juridice până în momentul scoaterii lor din
vigoare, care, de regulă, se face de către organul emitent, de organul său ierarhic
superior ori de instanţele judecătoreşti, fiind vorba despre retractare, revocare sau,
după caz, anulare.
Obligaţia de executare a actului administrativ poate înceta, ca orice obligaţie,
00:50 prin îndeplinirea ei. Este necesar, totuşi, ca această încetare să fie prevăzură în mod
5 expres: de un alt act administrativ cu cel puţin aceeaşi forţă juridică, de lege dau de o
hotărâre judecătorească. Încetarea obligaţiei de executare a actului administrativ nu se
datorează în toate cazurile acţiunii unor organe de stat, ci şi unor fapte materiale, dacă
legea leagă de producerea acestora un efect sau, după caz, dacă din evenimentul
respectiv rezultă o imposibilitate obiectivă de executare. Renunţarea beneficiarului
dreptului conferit de actul administrativ nu este de natură să ducă la încetarea efectelor
acestuia, ci este nevoie ca actul să fie revocat de organul emitent sau de organul
superior.

1. Cum delimităm, din punct de vedere temporal, efectele actelor administrative?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
................................................................................................................................

Suspendarea este operaţia de întrerupere temporară a efectelor actelor
administrative. Suspendarea actelor administrative este o garanţie a asigurării
01:00 legalităţii, dar o garanţie ce intervine în cazuri de excepţie, în cazuri limită. Este vorba
5 de întreruperea vremelnică a producerii de efecte juridice, precum şi de amânarea
temporară a producerii efectelor juridice. Mai mult se apreciază că prin suspendare
trebuie înţelese şi cazurile când actul administrativ intră în vigoare ulterior momentului
în care a fost emis. Este şi cazul actelor administrative care intră în vigoare la o dată
ulterioară publicării. Intrarea în vigoare după publicare înseamnă suspendarea
obligaţiei de executare, deoarece această obligaţie trebuie să ia naştere, conform
principiilor de drept comun, din momentul existenţei sale.
Motivele de suspendare sunt:

a) contestarea leglităţii de către un cetăţean, o organizaţie nestatală sau de către un
organ public;
b) schimbarea condiţiilor de fapt după emiterea actului şi punerea sub semnul
întrebării al legalităţii pe considerente de oportunitate;
01:10 c) necesitatea de a pune de acord actul administrativ cu actele organelor ierarhice
5 superioare, emise ulterior;
d) aplicarea unei sancţiuni persoanei fizice care a săvârşit o abatere
administrativă;
29
e) clarificarea unei îndoieli ale organului emitent asupra legalităţii actului.
Aceste cauze nu pot transforma însă suspendarea într-o regulă a regimului
juridic al actelor administrative, la fel ca revocarea.
Suspendarea se deosebeşte de revocare prin mai multe aspecte:

a) revocarea apare ca o regulă, în timp ce suspendarea este o operaţie
excepţională;
b) revocarea se dispune când există certitudinea că actul este ilegal, inclusiv sub
aspectul oportunităţii, pe când suspendarea se dispune când există un dubiu în
privinţa legalităţii, inclusiv sub aspectul oportunităţii;
01:20 c) revocarea determină încetarea definitivă a efectelor actului administrativ, fiind
5 din acest punct de vedere o specie a nulităţii, pe când suspendarea determină
încetarea temporară a acestor efecte, fiind un aspect de sine stătător al
regimului actului administrativ.
Raportându-ne la legislaţia în vigoare, apreciem că suspendarea actelor

administrative poate interveni:
a) de drept ( în baza unei dispoziţii exprese a legii);

b) în baza unui ordin al organului ierarhic superior;
c) în baza hotărârii de retractare vremelnică a organului emitent;
d) în baza unei hotărâri judecătoreşti sau a unei ordonanţe a Ministerului Public.
În concluzie, suspendarea poate fi dispusă printr-un act juridic, dar poate fi şi

opera legiuitorului.
01:30 Comparație între suspendare și revocare.

5 ............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
.....................................................................................................................................
Cea mai importantă situaţie de suspendare în temeiul legii este prevăzută de art.
123 alin. 5 din Constituţie, şi potrivit căreia, introducerea acţiunii prefectului la
instanţa de contencios administrativ, împotriva unui act al consiliului judeţean, al celui
local sau al primarului, în cazul în care acesta consideră actul ilegal, va atrage
suspendarea de drept a actului. Un alt exemplu de suspendare în temeiul legii ni-l
oferă O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi care precizează, în
art. 32, că plângerea contravenientului împotriva procesului-verbal de constatare a
contravenţiei atrage după sine suspendarea executării actului de sancţionare.
01:40 De asemenea Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ prevede
5 un caz de suspendare prin act juridic: instanţa de judecată are dreptul de a lua, la
cerere, măsura suspendării actului administrativ ce face obiectul litigiului dedus
judecăţii „ în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unor pagube
30
iminente. Cererea de suspendare va fi soluţionată de instanţă, de urgenţă, chiar şi fără
citarea părţilor, hotărârea pronunţată fiind executorie de drept”.
Exemple
Pe scurt, precizați cînd poate interveni suspendarea actelor administrative.
Suspendarea actelor administrative poate interveni:
a) de drept ( în baza unei dispoziţii exprese a legii);

b) în baza unui ordin al organului ierarhic superior;
c) în baza hotărârii de retractare vremelnică a organului emitent;
în baza unei hotărâri judecătoreşti sau a unei ordonanţe a Ministerului Public
01:50
5

În ce situații intervine suspendarea de drept?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
........................................................................................................................................
2.5.Rezumat
Cu privire la efectele actelor administrative, primul subiest dezbătut în acestă unitate
de învățare, trei sunt elementele ce se vor reține: momentul de la care actele
administrative produc efecte, întinderea efectelor și încetarea acestora.
Cu primire la al doilea subiect din acest tutorial, referitor la suspendarea actelor
administrative, a se reține că acesta este o garanţie a asigurării legalităţii, dar o garanţie
ce intervine în cazuri de excepţie, în cazuri limită.

1. Actul administrativ produce efecte de la momentul:
a. Comunicării
b. Publicării
c. Emiterii lui de către emitent.
2. Suspendarea determină:
a. Nu afectează în niciun fel actul administrativ
b. Încetarea definitivă a producerii efectelor juridice ale actului administrativ
01:50
5
2
31
c. Încetarea temporară a efectelor actului administrativ

a. Executarea din oficiu înseamnă că actul administrativ, la fel ca orice act de
putere publică, este prin el însuşi un titlu executor,
b. Executarea din oficiu înseamnă că actul administrativ, nu este prin el însuşi un
titlu executor,
c. Executarea din oficiu înseamnă că actul administrativ, trebuie investit cu putere
publică
4. Cea mai importantă situaţie de suspendare în temeiul legii este prevăzută de :

a. art. 21 din Constituţie
b. art. 123 alin. 5 din Constituţie
c. art. 126 din Constituţie
Rezolvare grile:
1.a), 2.c), 3.a), 4.b).
32
Cuprins
3.3. Revocarea actelor administrative
3.4. Anularea actelor administrative
3.6. Rezumat
3.8. Teme de control

În prezenta unitate de învățare sunt tratate modalitățile de încetare a efetelor actelor
administrative precum revocarea, nulitatea dar și analiza unei instituții ce este specifică
dreptului administrativ și anume inexistența.

=> definiți revocarea actelor administrative
=> distingeţi între suspendarea și revocarea actelor administrative
=> distingeţi între anularea şi inexistenţa actelor administrative
3.3.Revocarea actelor administrative
Revocarea este operaţia juridică prin care organul emitent al unui act
administrativ sau organul său ierarhic superior desfiinţează acest act. Revocarea este
00:05 deci un caz particular al nulităţii. În cazul în care revocarea este dispusă de organul
emitent, s-a impus termenul de retractare. Deşi nu există text care să consacre expres
principiul revocării, dacă puterea judecătorească poate să corijeze actele
administrative, este normal ca acest drept să aparţină şi administraţiei însăşi. Admiţând
că structura organizaţională a administraţiei publice este bazată pe anumite reguli,
dintre care şi subordonarea ierarhică administrativă, principiul revovabilităţii apare ca
o regulă a structurii funcţionale a admnistraţiei publice.
Unii autori au admis teza după care necesitatea obiectivă a revocării conduce
la ideea după care autorităţile publice numai trebuie să motiveze această operaţie, adică
actul juridic contrar de anulare. Dar trebuie admis că problema motivării revocării este
necesară atunci când actul administrtiv a dat naştere la o serie de raporturi juridice de
altă natură decât administrativă. Nu mai puţin, regula lui contrarius actus cere ca
revocarea să fie dispusă printr-un act cu cel puţin aceeaşi forţă juridică, cu respectarea
33
procedurii de emitere şi, în orice caz, cu admiterea posibilităţii unei acţiuni
contencioase.
Revocarea intervine deci pentru toate condiţiile de ilegalitate, dar, mai ales,
pentru condiţiile referitoare la oportunitate. Cauzele revocării pot fi anterioare,
concomitente sau posterioare emiterii actului administrativ. În primele două ipoteze,
revocarea va produce efecte retroactiv, ex tunc, iar în a treia ipoteză va produce efecte
ex nunc.
Să ne reamintim…
Revocarea este operaţia juridică prin care organul emitent al unui act administrativ sau
organul său ierarhic superior desfiinţează acest act. Revocarea este deci un caz
particular al nulităţii. În cazul în care revocarea este dispusă de organul emitent, s-a
impus termenul de retractare
3.3.1.Excepţii de la principiul revocabilităţii – categorii de acte:

a) actele administrative declarate irevocabile de o dispoziţie expresă a
legii;
b) actele administrative cu caracter jurisdicţional;
c) actele administrative de aplicare a sancţiunilor corespunzătoare
formelor răspunderii din dreptul administrativ;
00:25 d) actele administrative de punere în executare a actelor procedurale
penale;
e) actele administrative care au dat naştere la contracte civile;
f) actele administrative care sunt emise ca urmare a existenţei unor
contracte civile;
g) actele administrative care dau naştere la drepturi subiective garantate de
lege sub aspectul stabilităţii;
h) actele administrative ce au fost executate material.
Excepţia actelor administrative care dau naştere la contracte civile vizeză

raporturile dintre dreptul administrativ şi dreptul civil. Teza civilistă stipulează că actul
administrativ individual, care condiţionează naşterea unor raporturi civile, poate fi
revocat până în momentul încheierii contractului civil. Dar actele administrative care
dau naştere unor astfel de contracte sunt mai mult decât nişte condiţii legale ale
contractului, ele dirijează în mod continuu efectele de drept civil. De aceea, asemenea
acte vor fi supuse tot timpul principiului revocabilităţii. Capacitatea de drept civil a
părţilor în astfel de situaţii este subordonată capacităţii de drept administrativ a
organului care a emis actul. Profesorul T. Drăganu achiesează la teza autorilor de drept
civil reţinând ca argumente: principiul din dreptul civil după care contractul nu poate fi
reziliat decât pe cale judecătoraescă şi faptul că organul admnistraţiei de stat a avut
posibilitatea să verifice legalitatea şi oportunitatea unui raport juridic civil când a emis
actul administrativ. Această argumentare nu poate viza însă toate categoriile de acte
admnistrative prealabile încheierii unor contracte civile de către persoanele fizice.
Rămân oricând revocabile actele administrative care nu îşi încetează efectele în
momentul încheierii contractului civil. Acestor categorii de contracte li se aplică un
regim juridic comandat de dreptul public, adică un regim juridic derogatoriu de la
dreptul comun, fără a fi vorba exclusiv de un regim de putere. În unele cazuri,
34
contractul civil şi actul administrativ formează o unitate şi, deci, orice schimbare în
sfera condiţiilor de legalitate ale actului administrativ se răsfâng direct asupra
contractului civil. Retragerea unui aviz conform atrage, de exemplu, revocarea actului
administrativ şi, pe cale de consecinţă încetarea contractului civil. Persoana fizică,
parte în contractul civil, are deschisă acţiunea în contenciosul administrativ împotriva
actului de revocare, putând cere anularea acestuia şi despăgubiri sau numai
despăgubiri. Atât timp cât legea nu dispune altfel, organul administraţiei publice va
răspunde patrimonial pentru revocarea actului administrativ din considerente exclusiv
de oportunitate.
Exceptarea de la principiul revcabilităţii a actelor administrative emise pe
baza unui contract civil prealabil. De această dată, regimul juridic administrativ este
pus la dispoziţia părţilor printr-un contract, efectele sale grefându-se pe cele ale
contractului. În această situaţie, actul administrativ este un instrument juridic, strict
necesar pentru executarea contractului, iar revocarea actului administrativ ar echivala
cu o reziliere a contractului. Actul administrativ nu poate fi desfiinţat în existenţa sa
juridică decât o dată cu contractul şi pe căile prevăzute de lege în acest scop, însă nu
prin revocare din partea organului administrativ.
Exceptarea actelor administrative care au dat naştere la un drept subiectiv,
garantat de lege prin stabilitate. Aceste acte sunt irevocabile şi se divizeză în două
categorii, după cum dreptul subiectiv apare în sfera unui raport juridic administrativ (
exemplu cerificate de naştere ), respectiv a unuia civil. În cazul drepturilor subiective
civile, legea a înţeles să le ocrotească special, exceptând actul administrativ ce stă la
baza lor de la principiul revocabilităţii, deoarece ele presupun angajarea beneficiarului
la cheltuieli importante. Ar fi inechitabil ca organul administrativ să revoce actul după
efectuarea unor asemenea cheltuieli. Însă nu orice act administrativ care creează
drepturi subiective este irevocabil; actul dobândeşte acest caracter abia în momentul în
care dreptul subiectiv pe care l-a generat este protejat de lege atât de eficace încât din
textul sau din scopul ei rezultă că ea a înţeles să lipsescă organul administrativ de
posibilitatea de a-l desfiinţa.
Exceptarea actelor care au fost realizate material. Cele mai frecvente acte
administrative din sfera acestei categorii sunt autorizaţiile, care au dat naştere la
drepturi subiective care nu sunt protejate special. Spre exemplu, legislaţia noastră
ocroteşte construcţiile de locuinţe făcute fără autorizaţie, care nu pot fi demolate decât
în baza unui act de autorizaţie, eliberat de primării sau prefecturi. Această categorie de
excepţii priveşte numai actele administrative individuale ce se realizează material
printr-o operaţiune ( acţiune ) ori mai multe operaţiuni determinate. Nu intră în această
categorie actele administrative care se realizează prin acţiuni sau inacţiuni cu caracter
de continuiatate ( exemplu autorizaţia de exercitare a unei meserii). Asemenea acte
sunt revocabile, deoarece drepturile şi obligaţiile pe care le are beneficiarul actului
presupun activităţi continue, succesive. Este vorba de autorizaţiile libere, care, fiind
date în baza unui drept de apreciere a organului administraţiei de stat, au caracter
precar şi revocabil prin definiţie. Beneficiarul unei astefel de autorizaţii, ca şi părţile
din contractele civile dirijate de un act administrativ, şi-au asumat riscul unor pagube
în momentul soliciării autorizaţiei, respectiv al încheierii contractului şi de aceea
problema răspunderii patrimoniale a organelor administraţiei de stat, în principiu, nu
poate fi pusă. Cel vătămat are însă deschisă calea unei acţiuni în contenciosul
administrativ, cât şi a unei acţiuni de dezdăunare, după dreptul comun.
35
3.4. Anularea actelor admnistrative
Opinii exprimate în doctrină în legătură cu anularea actelor administrative.
Anularea unui act este definită ca fiind operaţia juridică ce constă într-o
manifestare de voinţă în scopul de a determina, în mod direct, desfiinţarea actului şi,
00:50
deci, încetarea definitivă a efectelor juridice produse de acesta. Tema nulităţii actelor
de drept administrativ a născut vaste discuţii. În sinteză, discuţiile se poartă în legătură
cu:
a. admiterea sau nu a teoriei nulităţii absolute şi relative;
b. admiterea sau nu a teoriei anulabilităţii;
c. admiterea sau nu a teoriei inexistenţei;
d. raportul dintre nulitate şi revocabilitate.
În ceea ce priveşte prima problemă, majoritatea autorilor de drept administrativ
au admis că în materia actelor administrative operează nulitatea absolută, respectiv
nulitatea relativă, în funcţie de: interesul ocrotit de norma încălcată prin actul ilegal, de
gravitatea viciilor de ilegaliate, sau de opoziţia care există între legile imperative şi
cele dispozitive. Aceşti autori au îmbrăţişat teoria tripartită, admiţând că există o a treia
categorie de nulităţi, inexistenţa actelor administrative.
Primul autor care dezvoltă în doctrina postbelică teoria anulabilităţii este
Mircea Anghene, considerând că în raport cu gravitatea nerespectării condiţiilor de
valabilitate ale unui act administrativ, viciile unui astfel de act pot face ca acesta să fie
nul sau anulabil. Pe baza acestui criteriu sunt considerate nule actele care nu întrunesc
condiţiile esenţiale pentru a lua fiinţă, iar anulabile actele ce conţin încălcări de mică
însemnătate a condiţiilor cerute pentru existenţa lor. În opinia aceluiaşi autor, una din
caracteristicile esenţiale ale anulabilităţii, o reprezintă posibilitatea remedierii prin
confirmare a viciului care o atrage.
Profesorul R. Ionescu operează cu noţiunua de anulabilitate atunci când nu se
îndeplineşte o condiţie de legaliate de mică importanţă, cum sunt anumite condiţii
privitoare la forma exterioară şi la procedura în care trebuie întocmite actele
administrative, îmbrăţişând teza după care, în linii generale, există aceleaşi deosebiri
juridice între cele două forme de nulităţi ce sancţionează ilegalitatea actelor
administrative ca pentru toate actele juridice.
Cât priveşte teza inexistenţei, se poate spune că ea este susţinută de majoritatea
autorilor din perioada postbelică.
Dialectica structurii nulităţii actelor administrative

Orice teorie a nulităţii actelor administrative trebuie să plece de la realitate,
viciile care afectează legalitatea actelor de drept administrativ nu au toate o valoare
egală. Unul dintre elementele actului administrativ este regimul juridic, element prin
care se înţelege ansamblul regulilor de fond şi formă. Rezultă deci că nerespectarea
regulilor de fond are o importanţă mai mare decât nerespectarea regulilor de formă.
01:05 Din această desosebire rezultă o structurare a cauzelor de nulitate a actelor de drept
administrativ, după cum acestea vizeză condiţii de fond, stabilite prin norme de drept
administrativ material, sau condiţii de formă, stabilite prin reguli de drept administrativ
procesual.
În ceea ce privşte terminologia în materia nulităţilor, poate fi preluată cea deja
consacrată: nulitate absolută, respectiv nulitate relativă. Cum însă nerespectarea unei
condiţii de formă poate să nu atragă scoaterea din vigoare a actului administrativ dacă
ea este confirmată, fie printr-un act ulterior al organului emitent, fie printr-o formă
procedurală ce emană de la un organ ierarhic superior, se poate utiliza noţiunea de
36
anulabilitate.
Sunt însă domenii in care nerespectarea unei condiţii de formă are o importanţă
mai mare decât nerespectarea unei condiţii de fond din alt domeniu. De asemenea sunt
acte administrative pentru care legea cere respectarea cu exactitate a condiţiilor - de
fond şi formă - pe care le precizează, nerespectarea formei transformându-se în
nerespectarea unei condiţii de fond, aşa încât, cel puţin pentru atare categorii de acte,
distincţia dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă nu are relevanţă.
Trebuie de asemenea menţionat că multe acte normative care reglementează
proceduri administrative speciale fac o gradare a importanţei regulilor ce evocă forma (
exemplu Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor, care în art.
17 enumeră menţiunile care trebuie făcute de către agentul constatator, lipsa unor
elemente din procesul-verbal de constatare a contravenţiilor va atrage nulitate absolută,
restul condiţiilor procedurale putând fi acoperite de organul competent a soluţiona
plângerea).
Nulitatea în dreptul aministrativ trebuie deci nuanţată, fundamentându-se o formă
agravantă a nulităţii, respectiv una mai uşoară, chiar şi atunci când este vorba de
nerespectarea unor reguli cu caracter procedural.
Se va folosi deci noţiunea de nulitate absolută pentru a evoca nulitatea care
intervine atunci când este încălcată o condiţie de legalitate de mare importanţă, ce se
stabileşte în concret în funcţie de dispoziţiile normelor juridice care conturează regimul
juridic a actului administrativ în discuţie, iar noţiunea de anulabilitate pentru a
desemna nulitatea care intervine pentru nerespectarea unei condiţii de legaliate de mai
mică importanţă.
În ipotezele în care legea spune expres că nerespectarea unei anumite condiţii
atrage nulitatea de drept sau nulitatea care se poate constata şi din oficiu, deci în cazul
actului lovit de nulitate absolută, cei care nu îl execută nu pot fi sancţionaţi. În cazul
actelor administrative anulabile, acestea dau naştere obligaţiei de executare până în
momentul anulării lor de către organele de stat competente.

Care este terminologia folosită în dreptul administrativ cu privire la nulitate?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
................................................................................................................................
Efectele nulităţii
Indifereant care organ pronunţă nulitatea, el nu poate anula un act administrativ
decât pentru cauze anterioare sau concomitente lui, pentru că nu este de conceput ca un
act să fie legal în momentul emiterii lui şi să devină ilegal ulterior. De aceea anularea
are, ca regulă, efect retroactiv. De aici rezultă că actele de anulare sting efectele actelor
01:15 anulate, considerându-se că acestea din urmă nu au existat. Pot fi însă şterse numai
efectele juridice, nu şi faptele materiale.
Profesorul R. Ionescu afirmă însă că anularea, pentru cazuri de neoportunitate
produce efecte doar de la data emierii actului de anulare, păstrându-se efectele produse.
Această soluţie se bazează pe ideea că actul administrativ anulat a fost legal până la
data constatării neoportunităţii sale, încetând să mai fie legal numai de la această dată.
37
Acelaşi autor afirmă că nulitatea poate fi toatală sau parţială, după cum este ilegal actul
în întregime sau numai o anumită parte a acestuia. Această teză trebuie privită cu
rezerve deoarece, de vereme ce o parte a actului este ilegală, ceea ce înseamnă că nu
este respectată o condiţie de fond sau de formă, acesta afectează legalitatea întregului
act.
Apare ca o regulă faptul că anularea unui act administrativ are ca efect nulitatea
tuturor actelor juridice ulterioare care au fost condiţionate, sub aspectul legalităţii, de
existenţa acestui act administrativ. De la această regulă există unele excepţii în cazul în
care este vorba de o formă specifică a anulării - revocarea.
Nulitatea actelor administrative individuale nu este determinată de anularea
actului administrativ normativ pe baza căruia a fost emis actul inividual. Similar,
anularea unui act administrativ nu este atrasă automat de abrogarea legii pe baza careia
a fost emis.
Faţă de noul sistem constituţional, organele competente să constate nulitatea
vor fi: organul administrativ ierarhic superior, instanţele judecătoreşti (în principal
instanţele de contencios administrativ) şi, în anumite cazuri, Ministerul Public.
Autorităţile cuprinse în Ministerul Public pot anula numai actele ilegale ale organelor
administrative de cercetare şi urmărire penală, respectiv ale organelor de administrare a
locurilor de deţinere şi executare a pedepselor.
Cât priveşte procedura, în această materie se aplică cele mai diferenţiate reguli,
după cum este vorba de implicarea unui organ al administraţiei publice, a unei instanţe
judecătoreşti sau a Ministerului Public. Dacă în ipoteza retractării organul
01:25 administrativ trebuie să respecte toare regulile procedurale din faza elaborării actului
administrativ respectiv, în cazul constatării nulitătii, organul administrativ ierarhic este
ţinut să respecte doar acele reguli procedurale ce sunt specifice realizării propriei
competenţe.
Procedura pe care trebuie să o respecte instanţele judecătoreşti este fie cea
consacrată de Legea nr. 554/ 2004, fie cea prevăzută prin acte juridice speciale, dar
care vizează instanţele de drept comun.
Ministerul Public își exercită competenţa de anulare a actelor administrative în
baza normelor dreptului procesual penal.
Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale
de excepţie.
Determinarea procedurii pentru situaţiile de fraudă nereglementate se
realizaează în funcţie de efectele juridice generate de actul administrativ cu caracter
fraudulos. Mai exact, procedura de anulare a acestor acte comportă două situaţii, după
cum actul dă naştere exclusiv la raporturi de drept administrativ sau la raporturi şi de
altă natură. Pentru prima situaţie se impune regula desfiinţării după procedura specifică
revocării. Organul emitent sau organul ierarhic superior desfiinţeză actul fraudulos
după procedura specifică desfiinţării propriilor acte. Pentru cea de-a doua situaţie
trebuie admis că se va aplica procedura legală aplicabilă, în fiecare ramură de drept, de
regulă procedura judiciară, în cadrul căreia se va pune în discuţie, pe cale incidentă ( ca
excepţie de ilegaliate), caracterul ilgal al actului administrativ.

Care sunt efectele unui act administrativ nul?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
38
Să ne reamintim...
Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de
excepţie.
Se pune problema ce se întâmplă cu actul administrativ atunci când nu prezintă

nici măcar umbra unei aparenţe de legalitate, când el apare în mod manifest ilegal,
adică atunci când acest act este lovit de vicii atât de vizibile încât o persoană de
inteligenţă mijlocie nu îi poate recunoaşte nici măcar o singură clipă caracterul
01:45 obligatoriu ( ex. actul care a fost emis pe baza unei legi care a fost abrogată). Acesta
este teoria inexistenţei actelor administrative.
În cazul actelor administrative inexistente nu mai operează prezumţia de
legalitate, încălcarea legii este atât de evidentă încât oricine o poate sesiza. Neoperând
această prezumţie, înseamnă că nimeni nu poate fi obligat să se supună dispoziţiilor
cuprinse într-un astfel de act, mai mult, punerea în executare a actului inexistent de
către organele administraţiei publice apare ca o cale de fapt care atrage răspunderea
admnistraţiei publice, respectiv a funcţionarilor ei pentru daunele cauzate.
Ca o regulă a regimului juridic al inexistenţei actelor administrative, implicit a
regimului juridic general al actelor administrative, trebuie admis dreptul subiectelor
destinatare ale actului administrativ de a se apăra în faţa oricărei autorităţi publice prin
invocarea inexistenţei. Corespunzător acestui drept, trebuie admisă existenţa obligaţiei
autorităţilor publice respective de a constata prin utilizarea autorităţii de care dispun,
„inexistenţa” actului administrativ. În ipoteza în care autorităţile publice refuză să-şi
îndeplinească această obligaţie, încălcând dreptul subiectiv al cetăţeanului, este
deschisă acţiunea în contencios administrativ judiciar, chiar dacă presupusul act face
parte din sfera excepţiilor prevăzută de Legea nr. 554/2004 ( fosta Lege nr. 29/1990) .
Menţionăm că în prezent teoria inexistenţei a căpătat consacrare
constituţională, prin articolele care prevăd că nepublicarea decretelor Preşedintelui,
precum şi a Ordonanţelor şi Hotărârilor de Guvern atrage inexistenţa acestora.

Ce reprezintă inexistenţa actelor administrative?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
................................................................................................................................
39
Exemple
Enumerați excepţii de la principiul revocabilităţii actelor administrative:
a) actele administrative declarate irevocabile de o dispoziţie expresă a legii;
b) actele administrative cu caracter jurisdicţional;
c) actele administrative de aplicare a sancţiunilor corespunzătoare formelor
răspunderii din dreptul administrativ;
d) actele administrative de punere în executare a actelor procedurale penale;
e) actele administrative care au dat naştere la contracte civile;
f) actele administrative care sunt emise ca urmare a existenţei unor contracte
civile;
g) actele administrative care dau naştere la drepturi subiective garantate de lege
01:50
sub aspectul stabilităţii;
h) actele administrative ce au fost executate material.
3.6.Rezumat
Regimul juridic al actului administrativ s-a analizat în acestă unitate de învățare cu
privire la revocabilitatea actelor administrative dar și cu privire la nulitatea acestora.
S-au detaliat excepțiile de la principiul actelor administrative dar s-a analizat și o
instituție specifică dreptului administrativ și anume inexistența. A se reține, printre
altele , că inexistența are o consacrare constituțională.

a. Care din afirmațiile de mai jos este adevărată:
a) Inexistența este consacrată în Constituție
b) Inexistența nu este consacrată în Constituție
c) Inexistența este prevăzută în codul penal
2. Reprezintă excepţie de la principiul revocabilităţii actelor administrative:

a. Acținile ilicite
b. Contravențiile
c. Actele administrative ce au fost executate material

a. Necomunicarea decretelor Preşedintelui atrage inexistenţa acestora
b. Nepublicarea decretelor Preşedintelui, precum şi a Ordonanţelor şi Hotărârilor de
Guvern atrage inexistenţa acestora
c. Necomunicarea Ordonanţelor şi Hotărârilor de Guvern atrage inexistenţa acestora
4. Ce afirmație este adevărată:

a. Indiferent care organ pronunţă nulitatea, el nu poate anula un act administrativ
decât pentru cauze anterioare sau concomitente lui
b. Indifereant care organ pronunţă nulitatea, el poate anula un act administrativ decât
3
40
pentru cauze concomitente lui
c. Organul care pronunţă nulitatea nu poate anula un act administrativ decât pentru
cauze posterioare
Rezolvare grile:
1.a), 2.c), 3.b) 4.a)
41
Cuprins
4.5. Rezumat

Contenciosul administrativ reprezintă totalitatea litigiilor născute între particulari și
administrație. Se tratează în prezenta unitate de învățare regimul juridic aplicabil
procedurii contencioase în dreptul administrativ. Se vor avea în vedere prevederile
legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

=> identificaţi fundamentele constituționale și legale ale contenciosului administrativ
și să detaliați rolul Legii nr. 554/2004 în sistemul legislativ românesc
=> precizaţi și să detaliați care sunt condiţiile acţiunii directe în contencios
administrativ
=> să detaliați semnificația plângerii prealabile

Prin apariţia în 2004 a noii Legi a contenciosului administrativ, Legea nr.
554/2004, s-a creat pentru prima dată un cadru european în ceea ce priveşte instituţia
contenciosului administrativ, adoptându-se o lege europeană, cu valenţe moderne
venită să completeze dispoziţiile constituţionale prevăzute în art. 52.
00:05 Definiţii cu care operează conteciosul administrativ, preluate din Legea nr. 554/2004
0
Autoritate publică = orice organ de stat sau al unităţilor administrativ – teritoriale
care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt
asimilate autorităţilor publice, persoanele juridice de drept privat care au obţinut statut
de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.
Persoană vătămată = orice persoană fizică sau juridica ori grup de persoane fizice,
titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private, vaătamate prin acte
administrative; sunt asimilate persoanei vătămate şi organismele sociale care invocă
vătămarea unui interes public prin actul administrativ atacat.
42
Act administrativ = actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o
autoritate publică, în vederea executării sau a organizarii executării legii, dând naştere,
modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative şi
contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect:
- punerea în valoare a bunurilor proprietate publică;
- executarea lucrărilor de interes public;
- prestarea serviciilor publice;
- achiziţiile publice.
Act administrativ jurisdicţional = actul juridic emis de o autoritate administrativă cu

atribuţii jurisdicţionale în soluţionarea unui conflict, după o procedură bazată pe
contradictorialitate şi cu asigurarea dreptului la aparare.
Contenciosul administrativ = activitatea de soluţionare, de către instanţele de

contencios administrativ competente, a litigiilor în care cel puţin una din părţi este o
autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea unui act
administrativ, fie din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept
sau la un interes legitim.
Instanţa de contencios administrativ = secţia de contencios administrativ şi fiscal a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel şi tribunalele administrativ – fiscale.
Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri = faptul de a nu răspunde

solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se
prevede alt termen.
Refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere = exprimarea explicită a voinţei de a nu

rezolva cererea.
Plângere prealabilă = plângerea prin care se solicită autorităţii publice emitente sau
celei ierarhic superioare reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau
normativ, în sensul revocării acestuia.
Act de comandament cu caracter militar = actul administrativ referitor la

problemele strict militare ale activităţii din cadrul forţelor armate, specifice organizării
militare care presupun dreptul comandanţilor de a da ordine subordonaţilor în aspecte
privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război sau la îndeplinirea
serviciului militar.
00:15 Serviciu public = activitatea organizată sau autorizată de o autoritate publică, în
0 scopul satisfacerii unui interes public.
Interes public = interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională,

garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor,
satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice.
Exces de putere = exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor

administraţiei publice, prin încalcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.
43
Drept vătămat = orice drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege căruia i
se aduce o atingere printr-un act administrativ.
00:25
0 Interes legitim privat = posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea
realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.
Interes legitim public = posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea

realizării unui drept fundamental care se exercită în colectiv ori în considerarea apărării
unui interes public.
Organisme sociale interesate = structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii,

fundaţii si altele asemenea care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor
diferitelor categorii de cetăţeni sau buna funcţionare a serviciilor publice
administrative.
Pagubă iminentă = prejudiciul material viitor, dar previzibil sau perturbarea

previzibilă gravă a funcţionarii unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.
Instanţa de executare = instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios

administrativ.
4.4. Condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ
Aceste condiţii sunt:

1. actul atacat să fie un act administrativ;
2. actul să vateme un drept subiectiv sau un interes recunoscut de lege;
3. actul atacat să emane de la autoritate publică, inclusiv de la o structură
neguvernamentală învestită cu prerogative de putere publică;
00:50 4. procedura administrativă prealabilă;
0 5. introducerea acţiunii într-un anumit termen;
6. actul să nu fie emis anterior intrării in vigoare a legii.
1. Legea nr. 554/2004, continuând tradiţia Legii contenciosului administrativ din 1925
si din 1990, admite acţiune în justiţie atât pentru actul administrativ propriu-zis, cât şi
pentru refuzul nejustificat de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de
lege.
Actul administrativ propriu – zis este definit de lege ca fiind actul unilateral cu
caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publica, in vederea executarii sau
a organizarii executarii legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Legea asimilează actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice
care au ca obiect:
- punerea în valoare a bunurilor proprietate publică;
- executarea lucrărilor de interes public;
- prestarea serviciilor publice;
- achiziţiile publice.
De aceea, identificarea concretă a actului administrativ este o operaţie de

apreciere, de investigare a voinţei autorităţii administrative emitente, de cercetare a
formei pe care o îmbracă actele (antete, ştampile, semnături) pentru a delimita actul
44
administrativ de alte acte juridice, îndeosebi de cele contractuale, precum şi de
operaţiunile tehnico-administrative. Potrivit Constituției României revizuite, art. 126
alin. (6) instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile
persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții dispoziții din ordonanțe, declarate
neconstituționale.
a. delimitarea actului administrativ de simple adrese şi circulare
Practica judecătorească a admis că simplele ordine de serviciu nu sunt acte

01:00 administrative şi, în consecinţă, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.
0 De aceea, s- apreciat că adresele sau ordinele de serviciu aduse pe cale ierarhică ori în
formă de simplă corespondenţă între autorităţi, care nu contribuie prin ele însele cu
nimic la formarea actului administrativ, nu au nici măcar valoarea unor acte de
preparare.
Aceasta a fost practica chiar din perioada interbelică, iar această soluţie a fost
menţinută de Curtea Supremă de Justiţie, care, într-o decizie din 1991, arăta că adresa
unei primării nu are caracteristicile unui act administrativ, chiar dacă emană de la o
autoritate administrativă, deoarece ea nu produce prin ea însăşi efecte juridice, ci doar
îi comunică petentului demersurile făcute în vederea soluţionării cererii sale.
Faţă de cele arătate mai sus, se impun două precizări:
- nu orice ordin de serviciu adus pe cale ierarhică intră în categoria de mai sus,
sunt unele acte administrative care îmbracă această formă, şi anume actele
administrative cu caracter intern.
- Legea nr. 554/2004 prevede că instanţa este competentă să se pronunţe şi
asupra legalităţii actelor şi operaţiunilor care au stat la baza emiterii actului
administrativ supus judecăţii.
Pentru aceste motive, judecătorul de contencios administrativ trebuie să vadă dacă
acţiunea priveşte:
- un act administrativ extern;
- un act administrativ intern;
- un act preparator al unui act administrativ;
- adrese şi note cu caracter pur tehnic administrativ.
01:10 Primele două categorii pot fi atacate în mod direct, cele din a doua categorie se atacă
0 doar împreună cu un act din primele două categorii, în timp ce adresele şi notificările
nu pot forma obiectul controlului judecătoresc.
În practică, această distincţie nu este întotdeauna uşor de realizat. Spre exemplu,
Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat în 1994 două decizii fundamental greşite:
- prima decizie avea ca obiect o hotărâre de Guvern, iar CSJ a apreciat că în
această speţă hotărârea (prin care erau autorizate Ministerul Finanţelor şi
Consiliul Judeţean Timiş să desemneze împuterniciţii mandaţi să reprezinte
interesele capitalului de stat la o societate comercială) este un act prealabil, o
simplă autorizare, mandatare şi nu un act administrtaiv în înţelesul art. 1 din
Legea nr. 29/1990. Aceasta este o eroare fundamentală deoarece hotărârile de
Guvern, indiferent de semnificaţia juridică, sunt prin ipoteză acte
administrative. A da o altă calificare unui astfel de act, înseamnă a face un
raţionament contrar art. 107 din Constituţie.
- a doua decizie a avut ca obiect calificarea unui act al Prefectului, prin care
anumite persoane erau excluse de pe lista celor care puteau cumpăra locuinţa de
serviciu pe care o deţineau cu titlu de chiriaşi, iar CSJ a opinat că acest act este
o simplă opinie.
45
b. delimitarea actului administrativ de alte acte juridice ale autorităţilor administrative
Instanţele de contencios administrativ au ridicat probleme în ceea ce priveşte
calificarea ca acte administrative a:
- actelor de desfacere a contractelor de muncă;
- deciziilor de numire şi eliberare din funcţie;
- actelor de încadrare într-o altă grupă de muncă;
- deciziei prefecturii de restructurare a unei unităţi economice cu capital de stat
în mai multe societăţi comerciale;
01:20
- deciziei prefecturii de scoatere a unor bunuri de la o societate şi înfiinţarea unei
0
noi societăţi comerciale pe acţiuni;
- actelor procedurale de atribuire a locuinţelor;
- actelor de expertiză medicală;
- actelor de închiriere a unei suprafeţe de teren.
c. refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative, specie a actului administrativ

atacat
Preluând ideile din perioada interbelică, legislaţia actuală arată că în instanţa de
contencios administrativ se poate ataca si refuzul nejustificat al unei autoritati de a
răspunde la o cerere.
Legea defineşte refuzul nejustificat ca fiind exprimarea explicită a voinţei de a
nu rezolva cererea.
De asemenea, în contencios administrativ se mai atacă şi nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, adică faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de
30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.
Practica judecătorească actuală indică, cu titlu exemplificativ, următoarele

situaţii asimilate refuzului nejustificat:
- refuzul Primăriei de a întocmi un proces verbal de evaluare a unei gospodării
demolate abuziv, pentru a se achita despăgubiri;
- refuzul unui Minister de a reîncadra o pesoană într-o funcţie din care a fost înlăturată
abuziv,
- refuzul Băncii Naţionale a României de a deschide acreditive în valută;
- refuzul Prefecturii de a include pe lista locuinţelor destinate vânzării o locuinţă;
- refuzul Direcţiei Generale de Muncă şi Protecţie Socială de a înregistra un contract
colectiv de muncă;
- refuzul organului teritorial al Ministerului Finanţelor de restituire a TVA, perceput
din eroare;
- refuzul Direcţiei Generale a vămilor de a îndeplini formalităţile de scutire de plată a
taxelor vamale.
2. Condiţia ca actul administrativ să vateme un drept sau un interes recunoscut de lege.

Problema dreptului şi a interesului legitim, potrivit art. 21 din Constituţie.
În lumina textelor constituţionale si legale, în contencios administrativ se poate
adresa orice persoană, „dacă se consideră vătămată în drepturile, libertăţile şi interesele
sale, recunoscute de lege.”
Este unul din cazurile de modificare implicită a unei legi anterioare de către
legea ulterioară, în acest caz legea ulterioară fiind chiar legea fundamentală.
Potrivit noii baze constituţionale a contenciosului administrativ, o acţiune nu se
01:30 poate respinge decât atunci când reclamantul nu are de apărat nici drepturi, nici
0
46
libertăţi şi nici interese legitime, ceea ce echivalează cu exercitarea abuzivă a acţiunii
în contencios administrativ. Legitimitatea unui drept sau a unui interes este stabilită, în
primul rând, în funcţie de normele Constituţiei, iar dispoziţiile acesteia privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate de instanţa de contencios
administrativ în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele
şi cu celelalate tratate la care România este parte.
Cât priveşte interesul legitim, acesta poate fi atât personal cât şi public,
fundamentul constituţional al interesului public reprezentându-l dispoziţiile
Constituţiei cu privire la îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului.
Din practica judecătorească rezultă următoarele categorii de drepturi încălcate:
- dreptul de apreciere în cazul concursurilor şi a examenelor;
- drepturile civile ale unei terţe persoane (coproprietar, vecin)
- drepturi procesuale civile (refuzul de a pune în aplicare o hotărâre
judecătorească).
Legea nr. 554/2004 defineşte de altfel următoarele noţiuni, înlesnind înţelegerea şi

aplicarea textului legal:
Drept vătămat = orice drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege căruia i
se aduce o atingere printr-un act administrativ.
Interes public = interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională,

garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor,
satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice.
Interes legitim privat = posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea

realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.
Interes legitim public = posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea

realizarii unui drept fundamental care se exercită în colectiv ori în considerarea apărării
unui interes public.
3. Condiţia ca actul să emane de la o autoritate publică
Noţiunea de autoritate publică rezultă atât din textul Legii nr. 554/2004, cât şi
din art. 52 din Constituţie.
Constituţia operează cu mai multe noţiuni si chiar una şi aceeaşi noţiune, cum
este cea de autoritate publică, este folosită în accepţiuni diferite.
În titlul III al Constituţiei sintagma “Autorităţile publice” evocă clasicele
01:40 puteri, mai precis autorităţile prin care se realizează fiecare putere în parte. Edificiul
0 constituţional cuprinde însă şi alte autorităţi care nu intră în nici una din clasicele
puteri (legislativă, executivă şi judecătorească), autorităţi care asigură echilibrul în
cadrul democraţiei constituţionale.
Art. 52 din Constituţie, consacrat dreptului persoanei vătămate, la randul lui vorbeşte
despre autorităţi publice in general, tranşând o dispută teoretică, aceea de a şti dacă
actele administrative emit şi alte organe ale statului decât cele ale administraţiei de stat.
Pe de altă parte, Constituţia operează si cu noţiunea de organ (ex. Guvernul şi celelalte
organe ale administraţiei publice; alte organe de specialitate se pot organiza in
subordinea..). De asemenea, în Constituţie se utilizează noţiunea de regie autonomă
alături de noţiunea instituţie publică.
Rezultă deci că in baza Constituţiei si a legii poate fi atacat în contenciosul
47
administrativ atât actul administrativ al unei autorităţi administrative, cât şi actul
administrativ al unei autorităţi publice de altă natură (o structură a legislativului, a unei
autorităţi judecătoreşti).
Sunt deci incluse în noţiunea de autoritate publică următoarele categorii de
autorităţi:
1. organe ale administraţiei de stat (Preşedinte, Guvern, ministere, prefecturi,
structuri subordonate acestora);
2. organe autonome locale (Consiliul judeţean, Consiliul local, primar, şi structuri
subordonate acestora);
3. organisme neguvernamentale, autorizate de lege sau de un organ
guvernamental, să presteze servicii publice, în regim de putere publică. În
această ultimă categorie intră şi societăţile bancare.
Pentru a delimita actele administrative ale altor autorităţi publice de cele care
provin de la autorităţi administrative, trebuie făcută o distincţie clară între acele de
autoritate prin care acestea îşi realizează competenţa (ex. Legi, mesaje, sentinţe,
decizii) şi actele de autoritate prin care se realizează o activitate de natură
administrativă.
Spre exemplu, în cazul Parlamentului, în contencios administrtaiv se poate
ataca o decizie administrativă a Biroului Permanent, a Preşedintelui Camerei, a
Secretarului general, dar niciodată o lege, o hotărâre sau un mesaj, care urmează un
regim de drept constituţional.
De asemenea, nu poate fi atacat în contencios administrativ refuzul
procurorului General de a declara recurs extraordinar sau o hotărâre a Curţii
Constituţionale de respingere a unei contestaţii cu privire la campania electorală
prezidenţială.
01:50 Nu trebuie să trecem cu vederea aspectul că legiuitorul a înţeles să procedeze şi
0 la o ficţiune juridică, asimiland „autorităţilor publice” si structurile care sunt de
sorginte privată, dar care sunt atrase, fie printr-o dispoziţie expresă a legii, fie printr-o
autorizaţie dată de autoritatea administraţiei publice competente, în baza legii, la
prestarea diferitelor servicii publice, cu aceleaşi efecte juridice ca autorităţile publice.
Este vorba despre categoria „stabilimentelor de utilitate publică”, adică organizaţii
profesionale (ex. Uniunea Naţională a Barourilor), precum si persoane juridice de drept
privat (asociaţii, fundaţii) care, prin lege sau prin hotărâre a Guvernului, au dobândit
statut de utilitate publică.
Exemple
Enumerați condițiile acțiunii directe în contenciosul administrativ!
Condiţiile acțiunii directe sunt:
1. actul atacat să fie un act administrativ;
2. actul să vateme un drept subiectiv sau un interes recunoscut de lege;
3. actul atacat să emane de la autoritate publică, inclusiv de la o structură
4. procedura administrativă prealabilă;
5. introducerea acţiunii într-un anumit termen;
6. actul să nu fie emis anterior intrării in vigoare a legii.
48
1. Care sunt în prezent bazele constituţionale şi legale ale contenciosului administrativ?

............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
...................................................................................................................................
2. Prin acţiunea înregistrată la CAB, sectia VIII, reclamantul CT a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale
suspendarea, în temeiul art. 14 din Legea 554/2004, a Ordinului Ministerului
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 333/2005, prin care s-a dispus
eliberarea din funcţia publică de conducere de director executiv la Direcţia Teritorială
de Regim Silvic Vâlcea.
Reclamantul arată că prin eliberarea abuzivă din funcţie se produce o perturbare a
activităţii Direcţiei Vâlcea. La dosar, pârâtul a formulat întâmpinare în care a solicitat
respingerea cererii de suspendare, arătând că după eliberarea din funcţia de conducere,
reclamantul a fost menţinut pe o funcţie de execuţie în cadrul aceleiaşi Direcţii.
a) Ce va decide instanţa şi cu ce motivare?

............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
..................................................................................................................................
3. Prin acţiunea introdusă la CAB – secţia de contencios administrativ şi fiscal,

reclamantul R.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B.I. şi SC Asirom S.A. –
Sucursala Municipiului Bucureşti, obligarea pârâtului B.I. la plata sumei de 10.000
RON cu titlu de daune morale.
Reclamantul a solicitat aceste daune deoarece suferise o vătămare corporală gravă ca
urmare a unui accident produs de pârâtul B.I. Faţă de acţiunea introductivă, din oficiu,
instanţa înţelege să ridice o excepţie.
Reclamantul şi-a intemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.
a) Ce excepţie credeţi că a ridicat instanţa din oficiu?

b) Cum se va soluţiona această excepţie în raport cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi
cele ale Codului de procedură civilă?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
..................................................................................................................................
4. Prin acţiunea introdusă la CAB – secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal,

reclamantul M.N. a chemat în judecată Primaria Municipiului Bucureşti prin Primarul
General şi Administraţia Fondului Imobiliar, solicitând anularea parţială a Dispoziţiei
nr. 864/22.03.2005 şi a procesului verbal de punere în posesie nr. 6740/28.03.2005,
precum şi obligarea pârâtelor la modificarea şi completarea acestor acte în sensul de a
49
stabili că imobilul retrocedat a aparţinut reclamantului. Din oficiu, CAB – sectia VIII
contencios administrativ şi fiscal invocă o excepţie.
a) Ce excepţie credeţi că a ridicat instanţa ?

b) Cum se va soluţiona această excepţie?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
..................................................................................................................................
5. Prin acţiunea introdusă la CAB – secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal,

reclamantul SC X SRL a chemat în judecată Direcţia Generală a Vămilor din cadrul
Ministerului Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională a Vămilor din cadrul
Autorităţilor Naţionale de Control.
Reclamantul a cerut anularea actului constatator nr. 27/2005 emis de Direcţia
Regională Vamală Bucureşti - Biroul Vamal Giurgiu zona liberă, prin care a fost
obligată la plata sumei totale de 10.000 RON reprezentând taxe vamale.
La primul termen de judecată, instanţa, din oficiu, invocă o excepţie.
a) Ce excepţie credeţi că a invocat instanţa?

b) Cum se va soluţiona această excepţie?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
..................................................................................................................................
6. La data de 29.02.2005, reclamantul B.I. a chemat în judecată Guvernul României

solicitând să se dispuna anularea parţială a anexei la H.G. nr. 1359/2001 publicată în
Monitorul Oficial nr. 128 bis/18.02.2002. Cererea a fost introdusă la CAB –sectia a
VIII-a.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că Primaria Municipiului Ploieşti i-a
respins cererea de restituire în natură a unui imobil, cerere făcută în baza Legii
10/2001 făcându-i o oferta de despăgubiri băneşti, pe considerentul că imobilul a fost
inclus in proprietatea publică a Primăriei Municipiului Ploieşti prin HG nr.1359/2001.
Reclamantul a dovedit şi îndeplinirea procedurii administrative prealabile. Prin
întâmpinare, Guvernul României a invocat excepţia tardivităţii introducerii cererii.
a) Cum a motivat Guvernul României această excepţie?

b) Ce va decide instanţa? Cu ce motivare?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
..................................................................................................................................
50
Să ne reamintim...
Contenciosul administrativ reprezintă activitatea de soluţionare, de către instanţele de
contencios administrativ competente, a litigiilor în care cel puţin una din părţi este o
autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea unui act
administrativ, fie din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept
sau la un interes legitim.
4.5.Rezumat
Prin apariţia în anul 2004 a noii Legi a contenciosului administrativ și anume, Legea
nr. 554/2004, s-a creat pentru prima dată un cadru european în ceea ce priveşte
instituţia contenciosului administrativ, adoptându-se o lege europeană, cu valenţe
moderne venită să completeze dispoziţiile constituţionale prevăzute în art. 52.
4.6.Test de autoevaluare a cunoştinţelor
Rezolvaţi următoarele teste-grilă4:

1. Litigiile de contencios administrativ au următoarele grade de jurisdicție:
a. Fond, apel și recurs
b. Fond și apel
c. Fond și recurs
2. Procedura administrativă prealabilă are caracter:
a. Consultativ
b. Obligatoriu
c. Facultativ
3. Temeiul constituțional al contenciosului administrativ îl reprezintă:
a. Art. 21
b. Art. 24
c. Art. 52
a. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate ataca în faţa instanţei de
contencios administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale prin care se
încalcă legislaţia privind funcţia publică
b Prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele
autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia
publică
c. Ministerul Public poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele
autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia
publică
Rezolvare grile: 1.c), 2.b), 3.c), 4.a)
4
Grilele au un singur răspuns corect.
51
Cuprins
5.4. Acte exceptate de la controlul de legalitate exercitat de către instanţele de contencios
administrativ
5.5.Rezumat

Se tratează în prezenta unitate de învățare Condiţiile acţiunii directe în contencios
administrativ în baza Legii nr.554/2004 precum și actele exceptate de la controlul de
legalitate exercitat de către instanţele de contencios administrativ

=> detaliați sunt condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ
=> enumeraţi actele exceptate de la controlul în contencios administrativ
5.3. Condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ
00:05 Condiţia acţiunii administrative prealabile

Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, persoana care se
consideră vătămată trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile
de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a actului vătămător.
Legea arată că plângerea se poate adresa, în egală măsură, organului ierarhic superior, dacă
acesta există.
Procedura administrativă prealabilă reprezintă regula, de la care există însă şi
excepţii:
a. în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia

Naţională a Funcţionarilor Publici, procedura administrativă prealabilă nu este obligatorie;
b. în cazul cererilor introduse de cei vătămaţi prin ordonanţe ale Guvernului, procedura
prealabilă nu este obligatorie;
52
c. în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative, plângerea prealabilă are
semnificaţia concilierii prevăzută de Codul de Procedură Civilă pentru litigiile comerciale.
d. plângerea prealabilă va fi introdusă şi de către persoana vătămată printr-un act

administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care a
luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în maximum 6 luni de la emiterea
actului.
Legea prevede că plângerea prealabilă se poate introduce şi peste termenul de 30 de

zile, pentru motive temeinice, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului.
Cât priveşte termenul în care autoritatea trebuie să răspundă la plângerea prealabilă,
acesta este, la rândul lui, de 30 de zile de la data înregistrării cererii, dacă prin lege specială
nu se prevede un alt termen, mai lung sau mai scurt.
Regimul termenelor pentru exercitarea procedurii prealabile:
a. natura juridică a termenului de 30 de zile. Legea nu precizează natura juridică a acestui

termen. Acest termen este unul de recomandare, nu însă fără consecinţe juridice, deoarece
depăşirea lui, fără a fi temeinic motivată, va atrage o respingere a plângerii prealabile
00:25 pentru tardivitate.
b. natura juridică a termenului de 6 luni. În acest caz, legea este clară şi explicită, arătând
că acest termen este unul de prescripţie. El va fi deci supus suspendării, întreruperii,
operând şi repunerea în termen.
5. Condiţia ca acţiunea să fie promovată într-un anumit termen
Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea
dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
- data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau data comunicării refuzului
nejustificat;
- data încheierii procesului – verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul
contractelor administrative;
În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul de 6 luni curge de la data când s-a cunoscut
existenţa actului nelegal.
Ordonanţele care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele administrative cu
caracter normativ, care se consideră a fi nelegale, pot fi atacate oricând.
Pentru motive temeinice, cererea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni, dar nu mai
târziu de un an de la data emiterii actului.
Termenul de 6 luni este termen de prescripţie, iar cel de un an este termen de decădere.
Să ne reamintim...
Condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ sunt:

- actul atacat să fie un act administrativ;
53
- actul să vateme un drept subiectiv sau un interes recunoscut de lege;
- actul atacat să emane de la autoritate publică, inclusiv de la o structură
- procedura administrativă prealabilă;
- introducerea acţiunii într-un anumit termen;
- actul să nu fie emis anterior intrării in vigoare a legii.
5.4. Acte exceptate de la controlul de legalitate exercitat de către instanţele de

contencios administrativ
(1) Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:

00:50 a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu
Parlamentul;
b) actele de comandament cu caracter militar.
(2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru
modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură
judiciară.
(3) Actele administrative pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau
al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională, ori cele emise pentru
restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamitătilor
naturale, a epidemiilor si epizootiilor, pot fi atacate numai pentru exces de putere.
(4) În litigiile prevăzute de alin. 3 nu sunt aplicabile prevederile art. 14 si art.21 din
prezenta lege.
În Constituţia noastră din 1923 se preciza: „Puterea judecătorească nu are căderea

de a judeca actele de guvernământ, precum si actele de comandament cu caracter militar”
Legea contenciosului administrativ din 1925, adoptată în baza textului Constituţiei a
venit cu o definiţie a actelor de guvernământ, definiţie criticată de doctrină.
În general, în doctrina occidentală actuală se consideră că intră în sfera finelor de
01:05 neprimire actele administrative emise în „circumstanţe excepţionale” sau actele care
exprimă „puterile executivului în caz de pericol”.
Constituţia din 1991 conţinea doar art. 48 alin.2, unde se preciza: „Condiţiile şi
limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”, text rămas nemodificat,
devenind art. 52 alin.2, în urma revizuirii Constituţiei prin Legea nr.429/2003, aprobată
prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003.
Legea de revizuire, cum s-a arătat, introduce în art.126 alin.6 teza I, concepţia
art.107 alin. final din Constituţia din 1967 în formularea: „Controlul judecătoresc al
actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este
garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum si a actelor de
comandament cu caracter militar”.
Practic, sintagma „actele de guvernământ” este înlocuită cu expresia „actele care
privesc raporturile cu Parlamentul”, dar art. 48 alin.2, devenit art. 52 alin.2, a rămas în
vigoare, de unde problema „concilierii” acestora, mai ales că prof. Ioan Vida, Preşedintele
în funcţiune a Curţii Constituţionale, a lansat teza „antinomiilor intraconstituţionale” în
doctrina juridică românească actuală.
Sunt posibile două interpretări:
a) art. 126 alin.6 este singurul sediu al materiei cu privire la sfera finelor de neprimire, iar
art. 52 alin.2 vizează alte aspecte şi
b) art.126 alin.6 reglementează finele de neprimire „de rang” constituţional, dar art. art.52
54
alin.2 vizează finele de neprimire „de rang” legal, în limitele însă acceptate de art.53 din
Constituţie.
Sfera finelor de neprimire

În sens strict, sfera actelor administrative exceptate cuprinde numai cele două
categorii de acte administative prevăzute de art.126 alin.6 din Constituţie.
Tradiţionalele fine de neprimire au fost grupate în 2 categorii:
- fine de neprimire deduse din natura actului;
- fine de neprimire determinate de exitenţa unui recurs paralel.
01:25 De aceea putem spune ca există excepţii absolute, cele două ipoteze reglementate de
alin. 1 lit. a şi b şi excepţiile relative, ipoteza „recursului paralel’, reglementată de alin. 2 al
art. 5.
S-a convenit ca pentru situaţiile prevăzute de alin. 1 să se folosească expresia
“excepţiile de la contenciosul administrativ”, iar pentru recursul paralel, expresia „fine de
neprimire în instanţele de contencios administrativ”.
Recursul paralel, de vreme ce are ca obiect litigii legate de actul administrativ,
material este tot un litigiu administrativ, dar formal este soluţionat în afara instanţelor de
contencios administrativ.
Este de observat că legiuitorul a cerut ca „recursul paralel” să fie reglementat tot
prin lege organică şi să fie vorba despre o procedură judiciară, în sensul art. 126 din
Constituţie.
Actele administrative enumerate la alin. 3 al art. 5 pot fi atacate în instanţa de
contencios administrativ numai în anumite condiţii, iar anumite reguli ale procedurii
reglementate de legea contenciosului administrativ nu sunt aplicabile în aceste cauze;
astfel, se cere, mai întâi ca actele respective să fie atacate numai pentru exces de putere,
subîntelegându-se că este avută în vedere noţiunea de exces de putere în sensul art. 2 lit.n
din lege.
Prin urmare, în lipsa unor dispoziţii exprese în legea organică, instanţele de
contencios administrativ vor aplica, în soluţionarea litigiilor care au ca obiect excesul de
putere, direct textele Constituţiei, în primul rând art. 53.
Astfel, instanţele vor trebui să aprecieze dacă actul administrativ care face obiectul
litigiului a fost necesar pentru aplicarea regimurilor sau, după caz, înlăturarea situaţiilor
prevăzute la alin. 3 din art. 5.
Apoi, instanţele vor aprecia daca actul apare ca fiind necesar ïntr-o societate
democratică” şi dacă restrângerea prin actul administrativ a exerciţiului dreptului vătămat
este proporţională cu situaţia care a determinat emiterea actului, şi dacă nu este, cumva
discriminatoriu.
Exemple
Care sunt actele care nu pot fi atacate în contenciosul administrativ?
Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:

a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu
Parlamentul;
b) actele de comandament cu caracter militar.
Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru
modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură
01:50 judiciară.
Actele administrative pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al
celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională, ori cele emise pentru
55
restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamitătilor
naturale, a epidemiilor si epizootiilor, pot fi atacate numai pentru exces de putere.
În litigiile prevăzute de alin. 3 nu sunt aplicabile prevederile art. 14 si art.21 din prezenta
lege.
1. Există acte administrative exceptate de la controlul instanţelor de contencios

administrativ?
...................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................
......................................................................................................................................
2. Prin acţiunea introdusă la CAB sectia de contencios administrativ, reclamantul D.D. a
solicitat in contradictoriu cu Ministerul Justiţiei să se constate refuzul nejustificat al
Comisiei pentru constatarea calităţii de luptator în rezistenţa anticomunistă de a-i soluţiona
cererea înregistrată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că s-a adresat cu mai multe cereri care nu
i-au fost rezolvate deşi a depus acte care îl îndreptăţesc să i se acorde calitatea de luptător
în rezistenţa anticomunistă.
Ministerul Justiţiei a depus întampinare în care a arătat că actele depuse de
reclamant atestă desfacerea contractului său de muncă şi nu fac dovada calităţii de luptător
în rezistenţa anticomunistă, motiv pentru care s-a cerut reclamantului să suplimenteze
documentaţia depusă.
Întrucât reclamantul nu a depus acte de natura celor prevăzute de lege, nu i se poate
soluţiona cererea.
a) Ce se înţelege prin refuz nejustificat?

b) Ce va decide instanţa şi cu ce motivare?
...................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................
......................................................................................................
5.5.Rezumat
În această unitate de învățare s-au detalioat condițiile acțiunii directe în contenciosul
administrativ român, în conformitate cu Legea nr. 554/2004.
De semenea, s-a tratat și subiectul privind actele exceptate de la controlul de legalitate
exercitat de către instanţele de contencios administrativ, sau altfel spus, finele de neprimire.
56
1. Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:

a. Actele de comandament cu caracter militar
b. Actele administrative unilaterale
c. Actele administrative în general
2. Temeiul contenciosului administrativ îl reprezintă potrivit Constituției revizuite:

a. Art. 21
b. Art. 52.
c. Art. 24

a. a. În cazul cererilor introduse de cei vătămaţi prin ordonanţe ale Guvernului, procedura
prealabilă nu este obligatorie
b. b. În cazul cererilor introduse de partea vătămată, procedura prealabilă nu este obligatorie
c. c. Procedura prealabilă nu este obligatorie
d.
4. Plângerea prealabilă:
a. Este facultativă
b. Este la aprecierea persoanei vătămate
c. Este obligatorie
5. Acte exceptate de la controlul de legalitate exercitat de către instanţele de contencios

administrativ se mai numesc și:
a. Numai excepții
b. Fine de neprimire
c. Acte interzise
Rezolvare grile: 1.a), 2.b), 3.a), 4.c), 5.b)
5
57
Unitatea de învățare 6. CONTENCIOSUL ADMINISRATIV
Cuprins
6.4. Rezumat

Se tratează în prezenta unitate de învățare procedura de judecată în contencios
administrativ. Se vor avea în vedere prevederile legii nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ.

=> prezentaţi etapele procedurii contencioase, cu momentele specifice fiecărei etape în
parte
=> prezentați soluțiile instanțelor de contencios administrativ
a. Părţile în litigiul de contencios administrativ

00:05
Ca în orice litigiu, şi în cel de contencios administrativ întâlnim două părţi:
reclamantul şi pârâtul.
RECLAMANT poate fi:
a. orice persoană fizică sau juridică care se consideră vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri. Cât priveşte actul administrativ, acesta
poate fi normativ sau individual, chiar si un contract administrativ.
b. orice persoană fizică sau juridică vătămată într-un drept al său ori interes legitim
printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept.
c. Avocatul Poporului, urmare a controlului realizat în baza unuei sesizări a unei
persoane fizice, dacă apreciază că legalitatea actului sau excesul de putere nu pot fi
înlăturate decâ prin justiţie. În acest caz, Avocatul Poporului se adresează instanţei de
la domiciliul petentului, petent care dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant,
urmând a fi citat în această calitate.
d. Ministerul Public ;
58
e. autoritatea publică emitentă poate cere ea însăşi unei instanţe de contencios
administrativ să constate nulitatea unui act administrativ, în situaţia în care actul nu
mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice.
f. prefectul, în baza dreptului său de tutelă administrativă, poate ataca în contencios
administrativ actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le
consideră nelegale.
g. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate ataca în faţa instanţei de contencios
administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia
privind funcţia publică.
h. orice persoană de drept public.
În ceea ce îl priveşte pe PÂRÂT, acesta poate fi orice autoritate publică, fie că
funcţionează la nivel central sau la nivel local.
Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea formulării acţiunii în contencios
administrativ şi personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, emis sau încheiat
actul ori împotriva persoanei care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea
referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, însă numai dacă reclamantul
solicită plata unor despăgubiri.
în cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la
plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică respectivă.
Funcţionarul public poate chema in garanţie pe superiorul său ierarhic, de la
care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.
Părțile în litigiile de contencios administrativ.

............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
................................................................................................................................
b. Procedura prealabilă
Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, persoana care se
consideră vătămată trebuie să solicite autorităţii publice emitente, in termen de 30 de
zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a actului vătămător.
00:25 Legea arată că plângerea se poate adresa, în egală măsură, organului ierarhic
superior, dacă acesta există.
Procedura administrativă prealabilă reprezintă regula, de la care există însă şi
excepţii:
a. în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public,
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, procedura administrativă prealabilă nu este
obligatorie;
b. în cazul cererilor introduse de cei vătămaţi prin ordonanţe ale Guvernului, procedura
prealabilă nu este obligatorie;
59
c. în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative, plângerea prealabilă
are semnificaţia concilierii prevăzută de Codul de Procedură Civilă pentru litigiile
comerciale.
d. plângerea prealabilă va fi introdusă şi de către persoana vătămată printr-un act
administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care
a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în maximum 6 luni de la emiterea
actului.
Legea prevede că plângerea prealabilă se poate introduce şi peste termenul de
30 de zile, pentru motive temeinice, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii
00:35 actului.
Cât priveşte termenul în care autoritatea trebuie să răspundă la plângerea
prealabilă, acesta este, la rândul lui, de 30 de zile de la data inregistrării cererii, dacă
prin lege specială nu se prevede un alt termen, mai lung sau mai scurt.
Regimul termenelor pentru exercitarea procedurii prealabile:

a. natura juridică a termenului de 30 de zile. Legea nu precizează natura juridică a
acestui termen. Acest termen este unul de recomandare, nu însă fără consecinţe
juridice, deoarece depăşirea lui, fără a fi temeinic motivată, va atrage o respingere a
plângerii prealabile pentru tardivitate.
b. natura juridică a termenului de 6 luni. În acest caz, legea este clară şi explicită,
arătând că acest termen este unul de prescripţie. El va fi deci supus suspendării,
întreruperii, operând şi repunerea în termen.
Care este semnificația plângerii prealabile?

............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
................................................................................................................................
c. Procedura în faţa instanţei de fond
a. Obiectul acţiunii judiciare

Persoana vătămată poate sesiza instanţa competentă pentru a solicita:
- anularea, în tot sau în parte, a unui act administrativ;
- repararea pagubei cauzate şi, eventual, daune morale;
Instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile
care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi
00:50 orice litigiu legat de aplicarea şi executarea contractului administrativ, deoarece în
cazul acestor contracte, principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului
priorităţii interesului public.
De asemenea, persoana vătămată într-un drept al sau ori interes legitim printr-o
ordonanţă de Guvern va putea introduce acţiune la instanţa de contencios
administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate. În acest caz, instanţa
sesizată, după un control propriu asupra motivelor de neconstituţionalitate invocate, va
60
sesiza Curtea Constituţională şi va suspenda soluţionarea cauzei pe fond. După
pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa va repune cauza pe rol şi va da termen, cu
citarea părţilor, numai dacă ordonanţa sau dispoziţia din aceasta a fost declarată
neconstituţională. În caz contrar, instanţa va respinge acţiunea ca inadmisibilă pe fond.
Nu pot fi atacate în contencios administrativ:
- actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu
Parlamentul;
- actele de comandament cu caracter militar;
- actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege
organică, o altă procedură judiciară.
De asemenea, actele administrative pentru aplicarea regimului stării de război,
al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea
naţională ori cele emise pentru restabilirea ordiniii publice pot fi atacate numai pentru
exces de putere.
b. Instanţe competente
b.1. Competenţa teritorială
În materia contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004 arată că reclamantul se
poate adresa instanţei de la domiciliul său ori celei de la domiciliului pârâtului. Trebuie
01:05 remarcat deci că avem în acest caz o competentă alternativă, reclamantul având dreptul
de a alege fie instanţa de la domiciliul său, fie pe cea de la sediul pârâtului. Regula este
derogatorie de la procedura civilă obişnuită, unde competentă să judece este instanţa de
la domiciliului pârâtului.
Însă, orice instanţă a ales reclamantul, el este obligat să continue toate fazele
procesuale la aceasta, fără a putea invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
b.2. Competenţa materială
Pentru stabilirea competenţei materiale, funcţionează două criterii:
- criteriul nivelului la care se află situat autoritatea care a emis actul;
- criteriul valoric, pentru litigiile fiscale.
Astfel, tribunalele administrativ – fiscale judecă în primă instanţă acţiunile
având ca obiect acte administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi
judeţene, precum şi pe cele care privesc taxe si impozite, contribuţii, datorii vamale,
precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 lei.
Secţiile de contencios administrativ ale Curţilor de Apel judecă în primă
instanţă actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale,
precum şi pe cele fiscale mai mari de 1.000.000 lei.
De asemenea, cu titlu de noutate, potrivit alineat (1¹) al art. 10 din Legea
nr.554/2004: “toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice
centrale care au ca obiect sume de bani reprezentând finanțarea nerambursabilă din
partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de
contencios administrativ și fiscal ale Curților de apel.”
Care sunt instanțele competente să judece litigiile de contencios administrativ?

............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
61
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
................................................................................................................................
c. Termenul de introducere a acţiunii

Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau
recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen
de 6 luni de la:
- data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau data comunicării refuzului
01:10 nejustificat;
- data încheierii procesului – verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul
contractelor administrative;
În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public
sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul de 6 luni curge de la data
când s-a cunoscut existenţa actului nelegal.
Ordonanţele care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele
administrative cu caracter normativ, care se consideră a fi nelegale, pot fi atacate
oricând.
Pentru motive temeinice, cererea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni,
dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.
Termenul de 6 luni este termen de prescripţie, iar cel de un an este termen de
decădere.
În ce termen se introduce o acțiune în contencios administrativ?

............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
d. Procedura de desfăşurare a judecăţii

Dispoziţiile legii contenciosului administrativ se completează cu prevederile
Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt
incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o
parte şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte,
potrivit art. 27 din Legea nr. 554/2004.
La primirea cererii, instanţa va dispune citarea părţilor şi va putea cere
autorităţii al cărei act este atacat să îi comunice de urgenţă acel act, împreună cu
întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări
necesare pentru soluţionarea cauzei. Codul de procedură civilă stabileşte o serie de
reguli de procedură anterioare fixării primului termen, procedură caracterizată printr-
un schimb reciproc de acte procedurale între reclamant şi pârât.
62
Procedura administrativă durează aproximativ 105 zile şi este împărţită astfel:
- Termen de 10 zile pentru completarea cererii de chemare în judecată de către
reclamant.
- Termen de 25 zile pentru formularea Întâmpinării/Cererii reconvenţionale de
către pârât.
- Termen de 10 zile pentru formulare Răspuns la Întâmpinare de către reclamant.
- Termen de 60 zile pentru fixare termen de judecată.
Dacă autoritatea publică nu trimite lucrările cerute în termenul stabilit de
instanţă, conducătorul autorităţii va fi obligat să plătească, cu titlu de amendă judiciară,
10% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.
Cererile adresate instanţei de contencios administrativ se judecă de urgenţă şi
cu precădere, în şedinţă publică.
Hotărârile vor fi redactate şi motivate de urgenţă, în cel mult 10 zile de la
pronunţare.
În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, atât
autoritatea emitentă, în procedura prealabilă, cât şi instanţa de contencios
administrativ, la cererea persoanei vătămate, pot dispune suspendarea executării
01:20 actului administrativ (art.14-15 din legea contenciosului administrativ).
Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-
o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii pe fond. Rezultă deci că cererea de
suspendare nu se poate face direct în recurs sau nu se poate reitera în această fază
procesuală.
Instanţa va rezolva cererea de suspendare de urgenţă, cu citarea părţilor, printr-
o încheiere sau sentinţa executorie de drept, care poate fi atacată cu recurs în 5 zile de
la pronunţare.
Soluţiile din fond.

Instanţa potrivit art.18 din legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 poate
să admită acţiunea şi:
- Să anuleze în tot sau în parte actul administrativ.
- Să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un
alt înscris, să efectueze o anumită operațiune administrativă.
Atunci când obiectul acţiunii îl formează un contract administrativ, instanţa poate:

- să dispună anularea acestuia, în tot sau în parte;
- să oblige autoritatea publică să încheie contractul;
- să impună uneia din părţi îndeplinirea unei obligaţii;
- să suplinească consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;
- să oblige la plata unor despăgubiri pentru daune materiale şi morale.
Indiferent de obiectul acţiunii, instanţa poate să respingă acţiunea, pentru
motive de fond sau de formă.
d. Procedura în faţa instanţei de recurs

Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de
15 zile de la comunicare, potrivit art. 20 din legea contenciosului administrativ.
Dacă în primă instanţă, competente să judece erau secţiile specializate ale
01:30 tribunalelor şi Curţilor de Apel, după criteriile amintite, în recurs regulile de
competenţă sunt următoarele: recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele
administrativ fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios
63
administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, se judecă de Secţia de contencios
administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege specială nu se
prevede altfel.
Ca reguli de judecată aplicabile, recursul suspendă executarea şi se judecă de
urgenţă.
Soluţiile instanţei de recurs pot fi:
- admite recursul, casează hotărârea primei instanţe şi rejudecă ea litigiul pe fond.
În această situație soluția pronunțată se numește“casare cu reţinere” și aceasta se ia
atunci când judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată
la administrarea probelor dar a fost legal citată la dezbaterea fondului.
-admite recursul, casează hotărârea primei instanţe şi trimite cauza spre
rejudecare la acea instanţă. Soluţia se numeşte “casare cu trimitere” şi se pronunţă
atunci când instanţa de recurs observă că instanţa de fond a judecat fără a se pronunţa
pe fondul cauzei ori judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la
administrarea probelor cât și la dezbaterea fondului. Casarea cu trimitere poate opera
doar o singură dată;
- se respinge recursul.
Procedura de filtrare a recursului

Începând cu data de 15.02.2013 Codul de procedură civilă a introdus
procedura de filtrare a recursurilor, ceea ce reprezintă un element de noutate pentru
sistemul nostru de drept. Art. 493 din Codul de procedură civilă prevede că se instituie
o verificare prealabilă a dosarului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Un complet format din 3 judecători de la ÎCCJ denumit complet de filtru va decide
admisibilitatea în principiu a recursului, atunci când recursul este de competenţa ÎCCJ.
În 30 de zile de la repartizarea dosarului completul de filtru va întocmi un raport
asupra admisibilității în principiu a recursului. Raportul de filtru se va comunica
părţilor.
Codul de procedură civilă prevede două modalități de soluționare a recursului

în art. 493, după cum urmează:
a.) Dacă se stabilește că recursul este nefondat, se respinge cererea de recurs,
fără citarea părților iar decizia nu este supusă niciunei căi de atac.
b.) Dacă se stabilește admisibilitatea cererii de recurs, iar problema de drept nu
este controversată, aceasta se pronunță pe fond asupra recursului, fără citarea părților.
c.) Dacă nu este posibilă soluționarea recursului în cele două variante, se
pronunță o încheiere de admitere în principiu a recursului şi se va fixa termen de
judecată și va fixa termen pentru judecata în fond, cu citarea părților.
Recursul poate fi respins, prin decizie motivată, fără citarea părţilor, care nu
este supusă niciunei căi de atac.
Să ne reamintim...
 Noul cod de procedură civilă stabileşte ca procedura administrativă de la

instanţă, anterior fixării primului termen de judecată durează aproximativ 105 zile.
 Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de
15 zile de la comunicare.
 Cu titlu de noutate începând cu data de 15.02.2013 s-a introdus procedura de
64
filtrare a recursurilor de către ÎCCJ.
e. Executarea hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ

Hotărârile judecătoreşti definitive si irevocabile, prin care se admit acţiunile în
contencios administrativ, constituie titluri executorii.
Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au anulat acte
administrative cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial, partea I sau în monitoarele oficiale ale
01:40 judeţelor ori a municipiului Bucureşti, la cererea instanţei de executare ori a
reclamantului, fiind scutite de plata taxelor de publicitate.
Hotărârile judecătoreşti definitive si irevocabile se execută în cel mult 30 de
zile de la data ramânerii irevocabile a hotărârii, dacă în cuprinsul acesteia nu se
prevede un termen de executare.
În cazul neexecutării hotărârii, conducătorul autorităţii publice sau persoana
obligată prin hotărâre, va trebui să plătească o amenda de 20% din salariul minim brut
pe economie pe zi de întârziere. De asemenea, reclamantul este indreptăţit la
despăgubiri.
Neexecutarea sau nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile
constituie infracţiune.
Sancţiunea şi despăgubirile în cazul neexecutării hotărârilor judecătoreşti
definitive şi irevocabile se aplică de instanţa de executare, la cererea reclamantului,
printr-o hotărâre pronunţată în Camera de Consiliu, dată de urgenţă şi cu citarea
parţilor.
Conducătorul autorităţii publice se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva
celor vinovaţi de neexecutarea hotărârii.
f. Excepţia de ilegalitate
Excepţia de ilegalitate va fi definită ca dreptul pe care îl are fiecare parte dintr-
un litigiu, alt tip de litigiu decât cel de contencios administrativ, de a invoca, în
apărarea sa, ilegalitatea actului administrativ pe care se sprijină susţinerile părţii
adverse.
Cu caracter de noutate, excepţia de nelegalitate, prevăzută de art. 4 din Legea
01:50 nr.554/2004, alin.(1) are următorul conţinut: “legalitatea unui act administrativ cu
caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în
cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții înterersate”.
Instanţa se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea
părţilor. În cazul în care instanţa constată nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-
a ridicat excepţia va soluţiona cauza fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a
fost constatată.
Excepţia de ilegalitate, fiind una de ordine publică, poate fi ridicată şi în faza
căilor de atac.
Admiterea excepţiei de ilegalitate va produce efecte numai între părţile din
litigiu.
Exemple
Care este specificul excepţiei de nelegalitate?
Excepţia de nelegalitate prevăzută în art. 4 din legea contenciosului
65
administrative are următorul specific: “legalitatea unui act administrativ cu caracter
individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui
proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții înterersate”.Orice instanță
de judecatăeste competentă să soluționeze această excepție, nu numai instant de
contencios administrativ.
1. Cum se execută hotărârile judecătoreşti pronunţate în contencios administrativ?

............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
..................................................................................................................................
6.4.Rezumat
În acestă unitate de învățare s-a analizat pe larg procedura de judecată în contenciosul
administrativ, în cele două grade de jurisdicție (fond și recus) dar și soluţiile pe care le
poate pronunţa instanţa de contencios administrativ.
Nu în ultimul rând, s-au analizat elemente ale procedurii specifice contenciosului
administrativ și anume, punerea în executare a hotărârilor judecătorești și excepția de
nelegalitate.

1. Litigiile de contencios administrativ au următoarele grade de jurisdicție:
a. Fond, apel și recurs
b. Fond și apel
c. Fond și recurs
2. Procedura administrativă prealabilă are caracter:

a. Consultativ
b. Obligatoriu
c. Facultativ
3. Tutela administrativă înseamnă:

a. Dreptul prefectului de a ataca în contencios administrativ actele emise de
autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale
b. Dreptul primarului de a ataca în contencios administrativ actele emise de
6
66
autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale
c. Dreptul președintelui consiliului județean de a ataca în contencios administrativ
actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră
nelegale
4. Conducătorul autorităţii publice :

a. Se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva celor vinovaţi de neexecutarea
hotărârii
b. Nu se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva celor vinovaţi de
neexecutarea hotărârii
c. Nu se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva celor vinovaţi de
neexecutarea hotărârii decât după aprobarea Guvernului
5. Cum se numeste forma de recurs nou introdusa prin Codul de procedura civila :
a.) recurs incident
b.) recurs filtru
c.) recurs administrativ
Rezolvare grile: 1.c), 2.b), 3.a), 4.a), 5. b)
6.6.Temă de control
Tema de Control nr.2 constă într- un referat, apreciat cu 20% din nota finală:
„Contenciosul administrativ în România; analiză asupra Legii nr. 554/2004” .
Depunerea referatului şi transmiterea rezultatelor către studenţi se va face potrivit
calendarului disciplinei și anume, în format electronic sau material tipărit, astfel: e-
mail, eLis, secretariat
67
Cuprins
7.3. Definiţia și trăsăturile răspunderii administrativ disciplinare
7.4. Rezumat

Dreptului administrativ îi este proprie răspunderea autorităţilor administraţiei
publice, în concret a funcţionarilor publici, pentru încălcarea obligaţiilor rezultate din
raporturile administrative de subordonare. Se va trata în prezenta unitate de învățare
regimul juridic aplicabil răspunderii administrativ disciplinare, pornind cu definiția
acesteia, dar și alte elemente specifice.

=> distingeţi formele de răspundere în dreptul administrativ
=> definiţi răspunderea administrativ disciplinară
7.3. Definiţia răspunderii administrativ disciplinare
Relaţiile interumane în orice societate sunt reglementate de norme juridice. În

cazul încălcării acestor norme, fiind puse în pericol valorile sociale pe care acestea le
apară, intervine o răspundere juridică, în sensul că persoanele care se fac vinovate de
săvârşirea unor fapte ilicite trebuie să suporte anumite consecinţe juridice, adică să fie
00:05 pasibile de aplicarea unei sancţiuni juridice.
În cadrul formelor răspunderii juridice, un loc important îl ocupă răspunderea
administrativă, deoarece printre cele mai frecvente fapte antisociale se numără abaterea
administrativă.
De lege lata, se pot identifica trei mari categorii de ilicit administrativ:
 Ilicitul administrativ propriu-zis;
 Ilicitul contravenţional;
 Ilicitul cauzator de prejudicii materiale şi morale.
Corespunzător acestora, putem vorbi de trei forme de răspundere administrativă:

 Două forme caracterizate printr-o sancţiune represivă, adică răspunderea
administrativă propriu-zisă şi răspunderea contravenţională;
68
 O formă de răspundere caracterizată printr-o sancţiune reparatorie- răspunderea
patrimonială ( materială).
Cu alte cuvinte, răspunderea administrativ - disciplinară este specifică în

situaţia săvârşirii abaterilor administrative şi răspunderea contravenţională ce intervine
ca urmare a săvârşirii contravenţiilor, antrenează sancţiuni represive, ambele fiind
forme ale răspunderii juridice sancţionatorii.
Alături de răspunderea sancţionatorie, definită de doctrină ca reprezentând
00:20 manifestarea atitudinii pe care o are statul faţă de cel care încalcă o normă de drept,
răspunderea reparatorie reprezintă mijlocul specific prin intermediul căruia cel
prejudiciat are dreptul la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă culpabilă- printr-
o încălcare a unei norme de drept sau a unei convenţii.
Există autori care adaugă celor trei forme de răspunderea administrativă
menţionate mai sus şi răspunderea administrativ contractuală, precum şi răspunderea
politică a persoanelor care ocupă demnităţi publice în cadrul autorităţilor admnistraţiei
publice.
Răspunderea administrativ propriu – zisă priveşte sfera raporturilor de drept
administrativ şi, implicit, a participanţilor la aceste raporturi şi se fundamentează pe
respectarea de către aceştia a obligaţiilor ce le-au revenit în cadrul acestor raporturi
juridice. Aceasta este o răspundere tipic administrativă, spre deosebire de răspunderea
contravenţională, care, deşi este tot o răspundere de natură administrativă, rămâne
totuşi o formă atipică.
Răspundeți la următoarele întrebări

1. Care sunt cele trei mari categorii de ilicit administrativ ?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
...............................................................................................................................
Să ne reamintim...
În dreptul administrativ putem vorbi de trei forme de răspundere administrativă:
 Două forme caracterizate printr-o sancţiune represivă, adică răspunderea
administrativă propriu-zisă şi răspunderea contravenţională;
O formă de răspundere caracterizată printr-o sancţiune reparatorie- răspunderea
patrimonială ( materială).
69
1. Comparați într-o frază răspunderea administrativ – disciplinară și răspunderea
contravenţională ?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
...............................................................................................................................
Dreptului administrativ îi este proprie deci răspunderea autorităţilor

administraţiei publice, în concret a funcţionarilor publici, pentru încălcarea obligaţiilor
rezultate din raporturile administrative de subordonare.
Această răspundere tipic administrativă îşi are fundamentul obiectiv în
încălcarea de către un subiect de drept a unei discipline administrative ce ar trebui să
caracterizeze activitatea autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale, de
00:40 unde calificarea ca fiind o răspundere administrativ disciplinară.
Definim răspunderea administrativ disciplinară ca fiind „situaţia juridică care
constă într-un ansamblu de drepturi şi obligaţii conexe, conţinut al raporturilor juridice
sancţionatorii, stabilite de regula între un organ al administraţiei publice sau, după caz,
un funcţionar public şi autorul unei abateri administrative ( organ statal, funcţionar
public, structură nestatală, persoană fizică), abatere ce nu este contravenţionalizată”.

1. Completați următoarea frază:
“ Dreptului administrativ îi este proprie răspunderea autorităţilor administraţiei

publice, în concret a funcţionarilor publici, pentru
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
........................................................................................................................................
00:40
Trebuie subliniat că temeiul obiectiv al acestei forme de răspundere îl
reprezintă abaterile administrative ce nu au caracter contravenţional.
Abaterile administrative sunt fie încălcări cu vinovăţie ale normelor de drept
administrativ, fie încălcări ale unor norme de drept penal, care prin pericolul social
redus justifică aplicarea unor sancţiuni de natură administrativă, prevăzute de Codul
penal.
În mod obişnuit, abaterea administrativă înseamnă neîndeplinirea sau
îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor subiectelor subordonate în raporturile de drept
administrativ.
În sens larg, abaterea administrativă ( faptul administrativ ilicit) este privită ca
70
o încălcare sau nesocotire a normelor de drept administrativ, care poate atrage
răspunderea administrativă sau măsuri de executare silită.
Trebuie să se facă distincţie între abatere administrativă şi contravenţie, iar
diferenţa esenţială constă în aceea că pentru contravenţii trebuie să existe întotdeauna o
faptă expres indicată şi o sancţiune expres prevăzută.
Procesul de tragere la răspundere administrativ - disciplinară este complex,
presupunând participarea unor autorităţi publice cu atribuţiii de control care constată
abaterea administrativă, a unor autorităţi publice care aplică măsurile sancţionatorii
dispuse de autorităţile de control, a autorităţilor competente să soluţioneze căile de
00:50 atac, precum şi a organelor de executare silită.

1. Definiţi abaterea disciplinară în mod obișnuit.
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
...............................................................................................................................
Subiectul activ al abaterii administrative (ce devine subiect pasiv în procesul de

tragere la răspundere) poate fi:
 un organ al administraţiei publice;
 un funcţionar public;
 o structură nestatală;
 o persoană fizică ce nu este titulara unei funcţii publice.
În cazul autorităţii administraţiei publice, nu are relevanţă calitatea lor de
persoane juridice, ele sunt subiecte ale răspunderii administrativ disciplinare din cauza
capacităţii de drept administrativ de care dispun, deci ca subiecte într-un raport de
drept public, ca persoane de dret public.
Structurile nestatale sunt subiecte ale răspunderii administrativ disciplinare,
datorită calităţii lor de subiecte subordonate în anumite raporturi de drept
administrativ, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor ce le reveneau în raporturile
juridice respective.
Persoana fizică poate deveni subiect al răspunderii administrativ disciplinare,
fie prin nerespectarea unei obligaţii legale, conţinut al unui raport de conformare, fie
prin încălcarea unui raport de subordonare.
01:05

1. Subiectul activ al răspunderea administrativ disciplinară.
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
71
...............................................................................................................................
Abaterea administrativă, ca orice faptă ilicită, este săvârşită cu vinovăţie, de

unde rezultă că răspunderea administrativă se întemeiază pe culpă.
Dovada culpei va reveni autorităţii competente să tragă la răspundere, iar
aplicarea sancţiunii trebuie să fie stabilită avându-se în vedere gradul de vinovăţie.
De altfel, abaterea administrativă, ca orice abatere juridică, trebuie să
întrunească şi ea condiţiile generale ale oricărei forme de răspundere, şi anume:
 fapta ilicită;
 rezultatul vătămător al acesteia;
 raportul de cauzalitate dintre faptă şi rezultat;
 existenţa unui subiect, autor al faptei;
 vinovăţia făptuitorului.

1. Definiţi răspunderea administrativ disciplinară.
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
2. Pe ce se bazează răspunderea administrativă?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
Să ne reamintim...
Trăsăturile răspunderii administrativ disciplinare sunt:
1. se fundamentează, de regulă, pe încălcarea unui raport de drept administrativ,

putând interveni şi pentru abateri administrative ce rezultă din săvârşirea unor fapte
prevăzute generic de legea penală, în condiţiile stabilite de această lege;
2. subiectul activ este întotdeauna o autoritate publică, de regulă o autoritate a
administraţiei publice;
3. se bazează pe vinovăţie iar aptitudinea subiectului pasiv de a figura în
raporturile juridice pe care le presupune se bazează pe capacitatea acestuia de drept
administrativ
72
1. Definiţi abaterea disciplinară în sens larg.
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
...............................................................................................................................
Exemple
Subiectul activ al abaterii administrative.
Subiectul activ al abaterii administrative (ce devine subiect pasiv în procesul de

tragere la răspundere) poate fi:
 un organ al administraţiei publice;
 un funcţionar public;
 o structură nestatală;
01:40  o persoană fizică ce nu este titulara unei funcţii publice.
7.4. Rezumat
juridice.
În această unitate de învățare s-a tratat regimul juridic al acestui tip de răspundere.
01:50 1. Răspunderea disciplinară:

a. Este o formă de răspundere caracterizată printr-o sancţiune represivă
b. Intervine când funcţionarul public săvârşeşte o contravenţie
7
73
c. Poate antrena şi reparaţii materiale din partea celui care a săvârşit abaterea
2. Care din următoarele afirmații sunt adevărate?

a. Autorităţile administraţiei publice sunt subiecte ale răspunderii administrativ
disciplinare din cauza capacităţii de drept administrativ de care dispun
b. Autorităţile administraţiei publice sunt subiecte ale răspunderii administrativ
disciplinare din cauza capacităţii de drept comun de care dispun
c. Autorităţile administraţiei publice sunt subiecte ale răspunderii administrativ
disciplinare din cauza capacităţii de drept civil de care dispun
3. În cazul răspunderii administrativ disciplinare:

a. Subiectul activ este întotdeauna o autoritate publică, de regulă o autoritate a
administraţiei publice
b. Subiectul pasiv este întotdeauna o autoritate publică, de regulă o autoritate a
administraţiei publice;
c. Subiectul activ este întotdeauna o persoană fizică

a. Abaterea administrativă înseamnă neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a
obligaţiilor subiectelor supraordonate în raporturile de drept administrativ.
b. Abaterea administrativă înseamnă neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a
obligaţiilor subiectelor subordonate în raporturile de drept administrativ.
c. Abaterea administrativă înseamnă neîndeplinirea obligaţiilor subiectelor
subordonate în raporturile de drept privat.
5. Dreptului administrativ îi este proprie :

a.) Răspunderea autorităţilor administraţiei publice
b. Răspunderea angajaților
c. Răspunderea societăților comerciale
Rezolvare grile:
1.c), 2.a), 3.a), 4.b), 5.a)
74
Cuprins
8.3. Sancţiunile administrativ disciplinare
8.4. Rezumat

Dreptului administrativ îi este proprie răspunderea autorităţilor administraţiei
publice, în concret a funcţionarilor publici, pentru încălcarea obligaţiilor rezultate din
raporturile administrative de subordonare. Se vor trata pe larg în prezenta unitate de
învățare sancțiunile administrativ disciplinare.

=> definiți sancţiunile administrativ disciplinare
=> înțelegeți regimul procedural aplicabil răspunderii administrativ disciplinare
=> prezentaţi specificul sancţiunilor administrativ disciplinare
8.3. Sancţiunile administrativ disciplinare
Sancţiunile administrativ disciplinare sunt diferite, prezentând în anumite

domenii de activitate o configuraţie sistematică, cu un regim juridic procedural
amplu.
Şi denumirile care le poartă aceste sancţiuni sunt diferite, după cum se referă
la autorităţi publice, la funcţionari publici, la structuri nestatale sau la persoane fizice
00:05 ce nu deţin funcţii publice.
Sub aspectul denumirii, aceste sancţiuni se aseamănă cu cele penale sau
contravenţionale. Este motivul pentru care simpla denumire a sancţiunii nu se
dovedeşte suficient de relevantă pentru a stabili dacă este vorba despre o răspundere
administrativ-disciplinară sau despre o răspundere având o altă natură.
Prin urmare, alături de denumire, trebuie avut în vedere regimul juridic
aplicabil şi temeiul aplicării sancţiunii.
8.3.1.Delimitarea sferei sancţiunilor administrative
O altă problemă a teoriei răspunderii în dreptul administrativ o reprezintă
75
00:25
delimitarea sferei sancţiunilor administrative, în sensul de sancţiuni administrativ
disciplinare, de sancţiunile de drept administrativ, ce evocă sfera măsurilor cu
caractert administrativ de siguranţă, de ocrotire şi protecţie, denumite în mod uzual
măsuri de simplă poliţie administrativă.
Spre deosebire de sancţiunile care fac obiectul analizei noastre, sancţiunile de
drept administrativ intervin indiferent dacă s-a săvârşit sau nu o faptă ilicită; în
situaţiile în care s-a săvârşit o abatere, intervenţia acestor măsuri nu este ţinută de
întrunirea condiţiilor răspunderii juridice.
În plus, prin sancţiunile de drept administrativ se urmăreşte fie înlăturarea
unei stări de pericol, fie protecţia unor persoane, a unor colectivităţi sau a unor
bunuri, fie ocrotirea unor interese personale sau obsteşti ori prevenirea săvârşirii unor
fapte antisociale.

1. Sancțiunile administrativ disciplinare.
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
.....................................................................................................................................
8.3.2.Regimul procedural aplicabil răspunderii administrativ disciplinare

În ceea ce priveşte regimul procedural aplicabil răspunderii administrativ
disciplinare, legislaţia nu prevede, în majoritatea cazurilor, proceduri speciale ale
aplicării sancţiunilor administrativ disciplinare, lăsând să se înţeleagă că se aplică
dreptul comun al procedurii administrative.
La baza acestei concepţii stă ideea după care aplicarea unei măsuri
00:50 administrative cu caracter de sancţiune, în sensul larg al termenului, presupune
emiterea unui act administrativ.
Prin urmare, procedura aplicăriii sancţiunilor administrative coincide cu
procedura emiterii unui act administrativ, uneori a unui act administrativ cu caracter
jurisdicţional.
Ţine de esenţa acestei proceduri exigenţa unei reguli cu privire la constatarea
faptei, la termenele de prescripţie sau de decădere, la stabilirea autorităţii
administrative competente, la conţinutul actului administrativ de sancţionare, la
exercitarea căilor de atac, la modalităţile de executare.
Cercetarea unei abateri presupune îndeplinirea următoarelor etape:

 audierea persoanei care a formulat sesizarea;
 audierea funcţionarului public a carui faptă constituie obiectul sesizării;
 audierea oricăror alte persoane ale caror declaraţii pot înlesni soluţionarea
cazului;
 culegerea informaţiilor considerate necesare pentru rezolvarea cazului, prin
mijloacele prevăzute de lege;
 administrarea probelor, precum şi verificarea documentelor şi a declaraţiilor
prezentate.
76
Să ne reamintim...
 Abaterea administrativă înseamnă neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă

a obligaţiilor subiectelor subordonate în raporturile de drept administrativ.

1. Cercetarea unei abateri disciplinare.
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
.....................................................................................................................................
1.3.3. Actul administrativ prin care se aplică o sancţiune disciplinară

trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din procesul-verbal al comisiei de disciplină;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de funcţionarul
01:05 public în timpul cercetării disciplinare prealabile;
d) temeiul legal în baza căruia se aplică sancţiunea disciplinară;
e) termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată;
f) instanţa competentă la care actul administrativ prin care s-a dispus sancţiunea
disciplinară poate fi contestat.
8.3.4.Principalele sancţiuni disciplinare
Funcţionarilor publici le sunt aplicabile, conform prevederilor Statutului, un

număr de cinci sancţiuni disciplinare, ierarhizate în funcţie de gravitate, astfel:
 mustrare scrisă;
01:15  diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;
 suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de
promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;
 retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe
o perioadă de până la un an;
 destituirea din funcţia publică.
77
1. Ce trebuie să cuprindă actul administrativ prin care se aplică o sancţiune

disciplinară?
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
2. Care este prima etapă în cadrul cercetării disciplinare?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………..
8.3.5.Contestarea sancţiunii
Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei
de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea actului respectiv,
conform art. 68 din Legea nr. 188/1999, în termenul general de 30 de zile de la
comunicare.
Potrivit art. 36 din H.G. nr. 1210/2003 funcţionarul public nemulţumit de
sancţiunea disciplinară aplicată se poate adresa Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
01:25 Publici „care, potrivit legii, are legitimare procesuală activă, şi poate dispune
efectuarea unui control asupra modului cum autorităţile sau instituţiile publice
respectă legislaţia referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici.”
Să ne reamintim...
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are, potrivit legii, legitimare procesuală

activă, şi poate dispune efectuarea unui control asupra modului cum autorităţile sau
instituţiile publice respectă legislaţia referitoare la funcţia publică şi funcţionarii
publici
78
Exemple
Care sunt etapele cercetării disciplinare ?
Cercetarea unei abateri presupune îndeplinirea următoarelor etape:

 audierea persoanei care a formulat sesizarea;
01:40  audierea funcţionarului public a carui faptă constituie obiectul sesizării;
 audierea oricăror alte persoane ale caror declaraţii pot înlesni soluţionarea
cazului;
 culegerea informaţiilor considerate necesare pentru rezolvarea cazului, prin
mijloacele prevăzute de lege;
 administrarea probelor, precum şi verificarea documentelor şi a declaraţiilor
prezentate.
Răspundeți la următoarea întrebari

1. Care sunt sancțiunile administrativ disciplinare?
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
01:50
8.4.Rezumat
juridice.
În această unitate de învățare s-a tratat regimul juridic al acestui tip de răspundere cu
detalierea sancţiunilor administrativ disciplinare.
1. Care este cea mai uşoară formă de sancţiune administrativ-disciplinară:

a) Amenda
b) Mustrarea scrisă
c) Destituirea din funcţie
8
79
2. Care este cea mai gravă formă de sancţiune administrativ-disciplinară:
e. Suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare
f. Retrogradarea din funcție
g. Destituirea din funcţia publică
3. Cercetarea unei abateri presupune :

a.) Sancționarea celui vinovat, indiferent de consecințe
b.) Îndeplinirea mai multor etape
c.) Doar întocmirea deciziei de sancționare
4. Temeiul legal în baza căruia se aplică sancţiunea disciplinară;

a.) Este obligatoriu să fie trecut în actul administrativ prin care se aplică o
sancţiune disciplinară
b. Nu este obligatoriu să fie trecut în actul administrativ prin care se aplică o
sancţiune disciplinară
c. Este faculativ să fie trecut în actul administrativ prin care se aplică o sancţiune
disciplinară
Rezolvare grile:
1.b), 2. c), 3.b), 4.a).
80
Cuprins
9.3. Elementele constitutive ale contravenţiei
9.5. Cauzele care înlătură răspundererea contravenţională
9.6. Rezumat

Se parcurge în această unitate de învățare răspunderea contravențională, pornind de la
elementele constitutive ale contravenției și continuând cu definiţia şi trăsăturile
contravenţiei. Nu în ultimul rând se vor trata cauzele care înlătură răspundererea
contravenţională

=> delimitaţi sfera ilicitului contraveţional faţă de alte forme de ilicit
=> definiţi contravenţia
=> enumerați trăsăturile contravenţiei
9.3. Elementele constitutive ale contravenţiei:
1. Obiectul contravenţiei: îl reprezintă valorile sociale apărate de normele de drept. Prin

contravenţie se încalcă normele de drept administrativ, dar pot fi încălcate şi alte norme
de drept.
2. Latura obiectivă a contravenţiei: constă într-o:

00:05 - acţiune ilicită, adică în comiterea unei fapte pe care norma juridică o interzice;
- inacţiune, adică neîndeplinirea unei fapte la care obligă norma juridică;
- fapta comisiv – omisivă, adică o faptă cu caracter mixt, în conţinutul căreia se regasesc
atât acţiunea, cât şi inacţiunea.
3. Subiectul contravenţiei: pot fi subiecte ale răspunderii contravenţionale persoana

fizică şi persoana juridică.
Cît priveşte persoana fizică, din textul legii se desprind următoarele principii:
- regula – poate fi contravenient orice persoană fizică, cetăţean român, străin sau
apatrid;
- excepţii:
81
a. minorii de până la 14 ani nu răspund contravenţional;
b. minorii între 14 şi 18 ani răspund contravenţional pe jumatate, în sensul că
minimul şi maximul amenzii se reduc la jumatate din minimul şi maximul
00:15 amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârşită;
c. militarii în termen nu răspund contravenţional. În cazul lor, procesul – verbal de
constatare se trimite comandantului unitaţii din care face parte contravenientul
pentru a i se aplica, dacă procesul – verbal este întemeiat, măsuri disciplinare.

Obiectul contravenției.
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............
În afara vârstei, o altă condiţie care trebuie îndeplinită o reprezintă

responsabilitatea. Aceasta presupune capacitatea persoanei de a înţelege caracterul
periculos al acţiunilor sale. Existenţa discernământului, a stării de responsabilitate se
prezumă, iresponsabilitatea fiind o excepţie, care trebuie dovedită şi care, ca orice
excepţie, este de strictă interpretare.

Care sunt subiectele care nu răspund contravențional?
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............
O ultimă condiţie o reprezintă libertatea de decizie şi de acţiune. Potrivit

acesteia, o persoană, pentru a fi subiect al unei contravenţii, trebuie să fi avut libertatea
de a acţiona şi de a transpune în practică o decizie pe care a luat-o în mod conştient. În
cazul în care persoana este constrânsă de o forţă exterioară, de natură fizică sau psihică,
fapta nu va putea fi caracterizată drept contravenţie. De altfel, şi OG nr. 2/2001
reglementează constrângerea fizică şi morală ca şi cauză care înlătură caracterul
contravenţional al faptei şi care duce la exonerarea de răspundere a persoanelor aflate
82
într-o asemenea situaţie.
De asemenea, trebuie avut în vedere că dacă aceeaşi persoană a săvârşit mai
multe contravenţii, sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie în parte. Acest aspect
reprezintă pluralitatea de contravenţii, adică situaţia în care o persoană săvârşeşte mai
multe fapte de acelaşi gen, în acelaşi timp şi constatate de agentul constatator prin
acelaşi proces verbal.
Este însă posibil ca la o faptă contravenţională să ia parte mai multe persoane. În
acest caz, sancţiunea urmează a fi aplicată fiecarei persoane în mod separat.
00:30
Subiectele contravenției.
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............
4.Latura subiectivă: reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi

urmările acesteia. Elementul determinant al laturii subiective îl reprezintă vinovaţia, care
constă în poziţia autorului faptei săvârşite faţă de faptă şi consecinţele acesteia.
Elementul subiectiv poate îmbraca atât forma intenţiei, cât şi forma culpei.

În ce act normativ este reglementat regimul juridic al contravenției?
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............
Definim contravenţia ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată

prin lege, ordonanţă de Guvern, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a
Consiliului Local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului
00:50
Bucureşti, a Consiliului judeţean sau a Consiliului General al municipiului Bucureşti.
83
Trăsăturile contravenţiei:
a. este o faptă săvârşită cu vinovaţie;
b. este o faptă prevăzută şi sancţionată printr-un act normativ, care poate proveni
fie de la autorităţi centrale, fie de la autorităţi locale. Această trăsătură se
numeşte legalitatea contravenţiei. Din această trăsătură rezultă autoritaţile care
pot emite acte normative în domeniul contravenţiei. Astfel, la nivel central astfel
de acte pot fi emise de: Parlament şi Guvern, iar la nivel local şi judeţean de
consiliulul judeţean, consiliul general al Municipiului Bucureşti, consiliul local
şi consiliile sectoarelor municipiului Bucureşti.

Definiți contravenția.
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............
Actele normative prin care se stabilesc contravenţii trebuie să cuprindă, în mod

obligatoriu, următoarele elemente:
a. descrierea faptei ce constituie contravenţie;
b. sancţiunea care urmează să se aplice. În cazul în care se aplică sancţiunea
amenzii, actul normativ va trebui să cuprindă limita minimă şi maximă a acestei
sancţiuni sau cote procentuale din anumite valori.
c. pot fi cuprinse şi anumite tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagube
pricinuite prin săvârşirea contravenţiilor.
Legea instituie principiul potrivit căruia actele normative contravenţionale intră
în vigoare în termen de 30 de zile de la data când au fost publicate. În cazuri urgente,
termenul poate fi mai scurt dar nu mai mic de 10 zile.

Completați următoarea frază.
Actele normative contravenţionale intră în vigoare în termen de …………………. de la

data
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
84
................................
9.5. Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională
Există situaţii obiective ce ţin fie de aspectele materiale ale faptei ilicite, fie de
cele subiective şi determină înlăturarea răspunderii contravenţionale.
01:05 Astfel, caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei
apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit,
iresponsabilităţii, beţiei involuntare complete, erorii de fapt, precum şi infirmităţii, dacă
are legătură cu fapta săvârşită. La aceste cauze se adaugă şi minoritatea, deja
menţionată.
Pentru definirea acestor cauze, în absenţa unor dispoziţii speciale în dreptul
comun al contravenţiei, s-a recurs în mod obişnuit la definiţiile din Codul penal, fiind
vorba despre aceleaşi cauze care înlătură şi răspunderea penală.
Acestor cauze ce exclud vinovăţia ca trăsătură esenţială a contravenţiei, ducând

la înlăturarea răspunderii contravenţionale, li se adaugă şi prescripţia, noua reglementare
făcând distincţie între prescripţia aplicării sancţiuniişi prescripţia executării sancţiunii.

Enumerați cauzele care înlătură răspunderea contravenţională.
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............
Prescripţia aplicării sancţiunii

Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de
la data săvârşirii faptei. In cazul contravenţiilor continue, termenul de 6 luni curge de la
data constatării faptei, fiind vorba despre contravenţie continuă în situaţia în care
încălcarea obligaţiei legale durează în timp.
Asemenea contravenţii se întâlnesc spre exemplu în materia construcţiilor fără
autorizaţie, dreptul comun în materie reprezentându-l Legea nr. 50/1991 privind
autorizarea executării lucrărilor de construcţii.
Atunci când fapta a fost iniţial urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea
constituie contravenţie, prescripţia aplicării sancţiunii nu curge pe tot timpul în care
00:25
cauza s-a aflat în faţa organelor de cercetare sau de urmărire penală ori în faţa instanţei
de judecată, Prescripţia operează totuşi dacă sancţiunea nu a fost aplicată în termen de
un an de la data săvârşirii, respectiv constatării faptei, dacă prin lege nu se dispune
altfel.
De asemenea, se prevede posibilitatea ca prin legi speciale să se prevadă şi alte
85
termene de prescripţie pentru aplicarea sancţiunilor contravenţionale.
Prescripţia executării sancţiunii. Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se

prescrie dacă procesul verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat
contravenientului în termen de o lună de de la data aplicării sancţiunii.

Prescripţia aplicării sancţiunii contravenționale.
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............
Să ne reamintim...
Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii
00:30 faptei.
Exemple
Care este definiția contravenției?

Definim contravenţia ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin
lege, ordonanţă de Guvern, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a Consiliului
Local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a
Consiliului judeţean sau a Consiliului General al municipiului Bucureşti
00:50

1. Enumerați trăsăturile contravenției.
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............
2. Care sunt autoritaţile care pot emite acte normative în domeniul contravenţiei ?
86
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............
9.6.Rezumat
Desprinsă din dreptul penal, ca urmare a dezincriminării faptelor cu caracter
contravenţional, răspunderea contravenţională este în prezent plasată în sfera dreptului
administrativ. Astfel că acest tip de răspundere este analizată în această unitate de
învățare sub aspectului regimului juridic specific al contravenției.
1. Obiect al contravenţiei îl constituie:

a. Siguranţa şi liniştea cetăţenilor
b. Circulaţia de drumurile publice
c. Valorile sociale apărate de norma de drept
2. Nu pot fi subiect al răspunderii contravenționale:

h. Persoanele juridice
i. Minorii de până la 14 ani
j. Persoanele majore
3. Nu răspund contravențional:
a. Militarii în termen
b. Medicii
c. Apatrizii

a. Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin decizia
de impunere
b. Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin
rezoluția procurorului
c. Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege
Rezolvare grile: 1.c), 2.b), 3.a), 4.c)
9
87
Cuprins
10.4. Procedura contravenţională consacrată de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001
10.5. Rezumat

Se parcurge în această unitate de învățare denumită răspunderea contravențională,
procedura contravențională prevăzută prin O.G. nr. 2/2001. Se tratează, de asemenea,
în această unitate de învățare și sancțiunile contravenționale

=> enumeraţi sancţiunile contravenţionale şi să distingeţi între diversele caracteristice
ale fiecaruia
=> prezentaţi etapele procedurii contravenţionale
=> conştientizati importanţa Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001privind regimul juridic
al contravențiilor pentru fiecare cetăţean
Sancţiunile contravenţionale principale

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 a introdus un nou sistem sancţionator,
diversificat, mai suplu şi, cel puţin teoretic, mai funcţional.
00:05 Potrivit art. 5 din O.G.nr. 2/2001, aprobată de Legea nr. 180 din 11 aprilie
2002, sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare.
Sancţiunile contravenţionale principale sunt: avertismentul, amenda
contravenţională şi obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii.
Până în anul 2003, tot sancţiune contravenţională era şi închisoarea
contravenţională, dacă nu exista consimţământul contravenientului pentru aplicarea
sancţiunii anterior prevăzute. Această sancţiune a dispărut însă prin modificarea
Constituţiei în anul 2003.
88
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: confiscarea bunurilor
destinate, folosite sau rezultate din contravenţie, suspendarea sau anularea, după caz,
a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea
unităţilor, blocarea contului bancar, suspendarea activităţii agentului economic,
retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de
comerţ exterior, temporar sau definitiv, desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în
starea iniţială.
De asemenea, este stipulată expres posibilitatea ca prin legi speciale să fie
stabilite şi alte sancţiuni principale sau complementare.
Ordonanta prevede principiul proporţionalităţii sancţiunii stabilite cu gradul
de pericol social al faptei săvârşite. La rândul lor, sancţiunile complementare urmează
a fi aplicate în funcţie de natura şi de gravitatea faptei şi pot fi cumulate.

Enumerați sancțiunile contravenționale principale
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
............
Avertismentul
În temeiul art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, avertismentul, ca

sancţiune contraventională principală, constă în atenţionarea verbală sau scrisă a
contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de
recomandarea de a respecta dispoziţiile legale. Avertismentul se aplică în cazul în
00:15 care fapta este de gravitate redusă.
Prin urmare, în doctrină s-a apreciat că avertismentul are mai degrabă un
caracter moral, intervenind în cazul în care fapta săvârşită este de mai mică
importanţă, iar agentul constatator apreciază că autorul faptei contravenţionale nu o
va mai repeta chiar fără aplicarea unei amenzi contravenţionale.
Interpretarea art. 7 alin. 1 din ordonanţă este deosebit de importantă pe linia
realizării funcţiei educative a răspunderii contravenţionale.
În practică, de cele mai multe ori, agenţii constatatori o neglijează, preferând
să aplice sancţiunea amenzii şi pentru cele mai neîmsemnate contravenţii, şi aceasta,
mai ales, în cazul contravenţiilor din domeniul circulaţiei pe drumurile publice şi al
transportului în comun.
Este adevărat că în materia contravenţiilor, neexistând recidivă şi nici chiar
antecedentele neavând semnificaţie legală, nu s-a concept, ca în cazul condamnărilor
penale, un cazier, încât este greu de constatat când o persoană săvârşeşte pentru prima
dată o contravenţie. Un astfel de cazier ar fi el însuşi insuficient, deoarece, în cele mai
multe cazuri, agenţii constatatori aplică sancţiunile prin acelaşi act prin care stabilesc
săvârşirea faptei contravenţionale, procedură care nu le-ar pemite şi verificarea dacă
persoana în cauză, una din milioanele de potenţiali contravenienţi, a mai fost
sancţionată contravenţional în trecut.
89
Din aceste consideraţii se poate trage concluzia că regimul juridic al
contravenţiilor trebuia să reconsidere avertismentul. Ideea care stă la baza acestei
cerinţe se referea la necesitatea de a face din avertisment o sancţiune eficace.
Avertismentul ar trebui sa fie o sancţiune prevăzută în toate cazurile, pentru
contravenţiile de o anumită gravitate, săvârşite pentru prima dată. Dacă ideea ar fi
fost acceptată, realizarea ei implica două consecinţe: în primul rând reglementarea
contravenţiilor în cel puţin două categorii, sau clase ori grade, în funcţie de gravitatea
lor, avertismentul urmâmnd a fi aplicabil contravenţiilor mai puţin grave; în al doilea
rând, pentru a fi aplicat contravenientului care a săvârşit pentru prima dată o
contravenţie, se impune iniţierea unui sistem de evidenţă a persoanelor cărora li s-au
aplicat sancţiuni contravenţionale.
Legislaţia actuală in vigoare precizează, în mod expres, că avertismentul se
adresează oral, atunci când contravenientul este prezent la constatarea contravenţiei,
iar sancţiunea se aplică de agentul constatator (art. 38 alin. 1 din Ordonanţă).
In celelalte cazuri, avertismentul se socoteşte executat prin comunicarea procesului-
verbal de constatare a contravenţiei, cu rezoluţia corespunzătoare, iar în ipoteza,
anticipată deja, a aplicării avertismentului de către instanţă, prin înlocuirea amenzii
contravenţionale cu avertisment, comunicarea acestuia se face prin comunicarea
hotararii.
Amenda
Amenda este sancţiunea contravenţională cu o reglementare legală logică şi
funcţională, de cea mai largă aplicare. După decembrie 1989, din cauza unor factori
exteriori fenomenului contravenţional, limitele amenzii au fost în repetate rânduri
00:30
modificate la intervale scurte de timp, fapt ce a creat confuzie.
Prima dintre problemele specifice acestei sancţiuni se referă la dimensionarea
ei corespunzător stării sociale şi culturale a societăţii româneşti. Din această
perspectivă, limitele generale ale amenzii contravenţionale trebuie să fie corelate cu
cele ale amenzii penale şi cu nivelul mediu pe economie al veniturilor realizate de o
persoană prin mijloace licite.
In raportarea la amenda penala, trebuie sa tinem cont de un principiu: cea mai
gravă contravenţie trebuie să fie totdeauna mai uşoară decât intracţiunea cu cel mai
mic grad de pericol social. In concluzie, limita generală maximă a amenzii
contravenţionale nu poate depăşi limita minima generală a amenzii penale.
Pentru justificarea necorelării limitelor generale ale celor două categorii de
amenzi s-a susţinut uneori că amenda contravenţională ar avea o altă natură juridică
decât aceea a amenzii penale. Astfel, s-a afirmat că amenda pentru contravenţii,
nefiind o pedeapsă, nu poate constitui termenii unei recidive. Deşi afirmaţia este
exactă, ea nu reprezintă, în sine, decât aparent un argument întemeiat. În esenţa lor şi
pedeapsa amenzii şi sancţiunea contravenţională a amenzii au aceeaşi natură
economică şi, teoretic, „produc acelaşi impact asupra persoanei faptuitorului,
infractor sau contravenient”. În ambele cazuri, amenzile reprezintă sume de bani şi
obligaţia achitării lor produc asupra persoanei condamnatului sau a celui sancţionat
constrângeri individuale similare. Din ambele puncte de vedere, penal şi
contravenţional, este evident că deoasebirea dintre cele două categorii de amenzi este
dată de calificarea juridică legală a faptelor antisociale săvârşite.
Amenda, ca sancţiune contravenţională principală, are caracter administrativ,
precizare care exclude astfel orice dubiu cu privire la natura sa juridică, fiind evident
vorba despre o sancţiune administrativă.
Limitele amenzilor prevăzute în actele normative ce conţin reglementări
privitoare la contravenţii, precum şi limitele minime şi maxime ale amenzilor
90
prevăzute mai sus pot fi reduse sau majorate periodic prin hotărâri ale Guvernului.
Printr-o asemenea dispoziţie, se acordă posibilitatea Guvernului de a interveni
prin hotărâri de Guvern, care potrivit art.107 din Constituţie nu pot fi decât acte emise
în vederea executării legilor, asupra conţinutului unor acte normative cu forţă juridică
superioară, inclusiv asupra Ordonanţei guvernului nr. 2/2001 care reprezintă dreptul
comun în materie. Chiar dacă o asemenea prevedere are la baza considerente de
natură practică şi chiar dacă această delegare de competenţă intervine doar cu privire
la limitele minime şi maxime ale amenzilor contravenţionale, o asemenea dispoziţie
reprezintă o atingere adusă principiului respectării ierarhiei normelor juridice.
Sumele provenite din amenzi se fac venit la bugetul de stat, cu excepţia celor
provenite din amenzile aplicate în temeiul hotărârilor autorităţilor locale, ce se fac
venit la bugetul local respectiv.
Din problematica amenzii contravenţionale, un aspect se desprinde prin
implicaţiile lui de principiu sau de aplicare practică: achitarea a jumătate din minimul
legal amenzii în cazul executării pe loc sau într-un anumit termen a sancţiunii.
Sub primul aspect, generat pe cât se pare de tendinţa obţinerii cât mai repede,
chiar dacă în cuantum mai redus, a sumelor care, de regulă, se fac venit la bugetul de
stat, se pune problema dacă această viziune „finanţistă” ar tebui să mai prevaleze
asupra raţiunii propriu-zise a sancţiunii amenzii, aceea de a-l determina pe
contravenient să nu mai săvârşească pe viitor vreo contravenţie.
Politica în domeniul contravenţiilor urmăreşte diminuarea, chiar eradicarea,
fenomenului antisocial contravenţional, scop incompatibil cu vreu interes privind
asigurarea, şi cu atât mai puţin creşterea surselor financiare, fie şi aleatorii, ale
bugetului de stat.
Achitarea pe loc a jumătate din minimul amenzii a creat discuţii şi în ceea ce
priveşte caracterul definitiv al actului de sancţionare, susţinundu-se că acceptând
plata pe loc, contravenientul si-ar fi recunoscut fapta şi pe cale de consecinţă,
procesul verbal de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii nu ar mai fi supus
căii de atac. Cum însă motivele achitării pe loc a amenzii pot fi altele decât
recunoaşterea vinovăţiei sau a săvârşirii faptei, este de la sine înţeles că procedura
plăţii amenzii nu poate presupune renunţarea la calea de atac.
Obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii
Pe fondul procesului de armonizare a legislaţiei României cu legislaţia ţărilor

din Uniunea Europeană, în anul 1999, s-a adoptat Legea privind înlocuirea închisorii
00:50 contravenţionale cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi
în folosul comunităţii, Legea nr. 82/1999, modificată în 2001 de Ordonanţa nr. 2.
La rândul ei, Legea nr. 82/1999 a fost abrogată şi înlocuită de cu Ordonanţa
Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancţiunilor prestării unei activităţi
în folosul comunităţii şi închisorii contravenţionale, aprobată prin Legea nr.
641/2002.
Textul acestei Ordonanţe a fost la rândul său afectat de modificările
constituţionale care au scos închisoarea contravenţională din rândul sancţiunilor
contravenţionale.
Din analiza prevederilor acestei ordonante, reies urmatoarele elemente ale
acestei sanctiuni:
1. durata maxima a obligarii la prestarea unei activitati in folosul comunitatii este de
300 ore;
2. minorii de pana la 16 ani nu pot fi sanctiuni prin obligarea la prestarea unie astfel
91
de activitati;
3. aceasta sanctiune nu poate fi stabilita decat prin lege sua ordonanta;
4. aceasta sanctiune este alternativa cu amenda, insa competenta sa o dispuna este
doar instanta de judecata;
5. sanctiunea se dispune dupa orele de program ale contravenientului, pe o durata
cuprinsa intre 50 si 300 de ore, de maxim 3 ore pe zi, in zilele lucratoare si de 6-8 ore
in zilele nelucratoare;
6. aceasta sanctiune nu poate fi aplicata persoanelor cu handicap, femeilor insarcinate
sau celor care au in ingrijire un copil in varsta de pana la 2 ani.
7. contravenientul poate formula plangere impotriva masurilor care privesc continutul
activitatii, conditiile in care se realizeaza, precum si a modului in care se exercita
supravegherea.
Sancţiunile contravenţionale complementare
Sanţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei.

Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională
principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare.
01:00 Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, spre deosebire de vechea lege –cadru în
materia contravenţiilor, creează o concordanţă între expresile utilizate de dreptul
comun al contravenţiilor şi prevederile Constituţiei, în ceea ce priveşte prima
sancţiune complementară, cea a confiscării.
Cât priveşte regimul executării confiscării, Ordonanţa precizează că această sancţiune
se aduce la îndeplinire de organul care a dispus măsura, în condiţiile legii. Cu toate
acestea, legea-cadru reţine că, în caz de anulare sau de constatare a nulităţii
procesului-verbal, bunurile confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie
este interzisă prin lege, se restituie, de îndată, celui în drept, iar dacă acestea au fost
valorificate, instanţa va dispune să se achite celui în drept o despăgubire care se
stabileşte în raport cu valoarea de circulaţie a bunurilor.
Din analiza textului rezultă că aceste sancţiuni se aplică în majoritatea cazurilor în
care contravenientul este o persoană juridică. Prin urmare, evoluţia sancţiunilor
complementare şi eficienţa lor normativă vor urma evoluţia şi gradul de eficienţă ale
însăşi instituţiei privind răspunderea contravenţională a persoanei juridice.
Se poate aprecia că, în afara sancţiunii referitoare la confiscare, sancţiunile numite
complementare nu au vreo legătură directă şi uneori nici chiar indirectă, cu conceptul
răspunderii contravenţionale.
Se observă deci că sancţiunile complementare sunt, aproape toate, împrumutate din
sfera altor discipline juridice – comercială, administrativă, fiscală.
10.4. Procedura contravenţională consacrată de Ordonanţa Guvernului nr.

2/2001
Procedura contravenţională cuprinde patru etape principale:

- constatarea contravenţiei,
01:10 - aplicarea sancţiunii contravenţionale,
- exercitarea căilor de atac,
- executarea sancţiunilor contravenţionale.
92
Constatarea contravenţiei
Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume
prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în
mod generic agenţi constatatori.
Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul
Ministerului de Interne, special abilitaţi, persoane împuternicite în acest scop de
miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de
prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul general al
municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale.
Ofiţerii şi subofiţerii de poliţie constată contravenţii privind: apărarea ordinii
publice, circulaţia pe drumurile publice, regulile generale de comerţ, vânzarea,
circulaţia şi transportul produselor alimentare şi nealimentare, ţigărilor şi băuturilor
alcoolice, precum şi în alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâre a
Guvernului.
Comparând legislaţia dinainte de decembrie 1989 cu cea postdecembristă se
constată un proces de specializare în ceea ce priveşte constatarea contravenţiei, în
sensul că în prezent, poliţia este îndrituită să intrumenteze în special în sfera ordinii
publice.
Potrivit art. 10 din Ordonanţă, dacă aceeaşi persoană a săvârşit mai multe
contravenţii, sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie.
Când contravenţiile au fost constatate prin acelaşi proces - verbal, sancţiunile
contravenţionale se cumulează fără a putea depăşi dublul maximului amenzii
prevăzut pentru contravenţia cea mai gravă.
În cazul în care la săvârşirea unei contravenţii au participat mai multe
persoane, sancţiunea se va aplica fiecăreia separat.
Potrivit art. 16 din Ordonanţă, procesul – verbal de constatare a contravenţiei
va cuprinde în mod obligatoriu: data şi locul unde este încheiat; numele, prenumele,
calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator; datale personale din actul
de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă ale
contravenientului; descrierea faptei contravenţioanle cu indicarea datei, ori şi locului
în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la
aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea
actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia, indicarea
societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea unui
accident de circulaţie; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din
minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea
posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune
plângerea.
În cazul în care contravenientul este minor, procesul – verbal va cuprinde şi
numele, prenumele şi domiciliul părinţilor sau a reprezenţilor sau ocrotitorilor legali
ai acestora.
În situaţia în care contravenientul este persoană juridică, în procesul – verbal
se vor face menţiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în
Registrul Comerţului şi codul fiscal ale acesteia, precum şi datele de identificare ale
persoanei care o reprezintă.
În momentul încheierii prcesului – verbal, agentul constatator este obligat să
aducă la cunoştinţa contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la
conţinutul actului de constatare, obiecţiuni ce vor fi consemnate distinct, la rubrica
„alte menţiuni”, sub sancţiunea nulităţii procesului-verbal.
Lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului
constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice,
93
lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau
a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal, nulitate ce poate
fi constatată şi din oficiu.
Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator şi de
către contravenient. În cazul în care acesta din urmă nu se află de faţă, refuză sa nu
poate să semneze, agentul constatator va face menţiune despre aceste împrejurări,
care trebuie să fie confirmate de cel puţin un martor. În acest caz, procesul-verbal va
cuprinde şi datele personale din actul de identitate al martorului şi semnătura
acestuia.
De asemenea, dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii constatate în
acelaşi timp de acelaşi agent constatator, se încheie un singur proces – verbal. Pentru
aceeaşi faptă nu se pot aplica două sau mai multe sancţiuni principale, repetate.
Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

În cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor
nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul – verbal de constatare, aplică şi
sancţiunea. Dacă însă, potrivit actului normativ în cauză, agentul constatator nu are
dreptul să aplice şi sancţiunea, procesul-verbal se trimite îndată organului sau
01:20 persoanei competente să aplice sancţiunea, care o va aplica pri rezoluţie scrisă pe
procesul – verbal.
Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie
proporţională cu gradul de pericol social al faptei, ţinându-se seama de împrejurările
în care a săvârşită fapta, de modul şi de mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul
urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale
contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul – verbal.
În cazul contravenţiilor pentru care legea prevede sancţiunea prestării unei
activităţi în folosul comunităţii alternativ cu amenda, dacă agentul constatator
apreciază că sancţiunea amenzii nu este îndestulătoare, încheie procesul – verbal de
constatare şi îl înaintează în cel mult 48 de ore judecătoriei în a cărei rază teritorială a
fost săvârşită contravenţia pentru aplicarea sancţiunii corespunzătoare.
Procesul – verbal se va înmâna sau, după caz, se va comunica, în copie
contravenientului şi, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului bunurilor
confiscate. Comunicarea se face de către organul care a aplicat sancţiunea în cel mult
o lună de la data aplicării acesteia.
În situaţia în care contravenientul a fost sancţionat cu amendă, precum şi dacă
a fost obligat la despăgubiri, odată cu procesul – verbal i se va comunica înştiinţarea
de plată, în care se va face menţiune cu privire la obligativitatea achitării amenzii,
după caz, a despăgubirii, în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar urmând
să se procedeze la executarea silită.
Potrivit art. 28 din Ordonanţă: „Contravenientul poate achita, pe loc sau în
termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz, de
la data, comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul
normativ, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-
verbal. În actul normativ de stabilire a contravenţiilor, această posibilitate trebuie
menţionată în mod expres.”
Este vorba despre sistemul ablaţiunii, care faţă de reglementarea anterioară, ce
îl prevedea ca o regulă, a fost transformat într-o excepţie, în sensul că, trebuie
întotdeauna prevăzut, în caz contrar neputând fi aplicat.
Plata amenzii se face la Casa de Economii şi Consemnaţiuni sau la trezoreria
finanţelor publice, iar o copie de pe chitanţă se predă de către contravenient agentului
constatator sau se trimite prin poştă la organul din care acesta face parte în maxim 48
94
de ore.
În cazul în care contravenientul a achitat jumătate din minimul amenzii
prevăzute în actul normativ pentru fapta săvârşită, orice urmărire încetează.
Dacă persoana împuternicită să aplice sancţiunea apreciază că fapta a fost
săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, constituie infracţiune,
sesizează organul de urmărire penală competent.
Dimpotrivă, când fapta a fost iniţial urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a
stabilit de către procuror sau de către instanţă că ea ar putea constitui contravenţie,
actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreună cu o copie de pe rezoluţia,
ordonanţa sau, după caz, de pe hotărârea judecătorească, se trimite de îndată
organului în drept să constate contravenţia, pentru a lua măsurile ce se impun
conform legii.
Să ne reamintim...
 Procedura contravenţională cuprinde patru etape principale:
- constatarea contravenţiei,
- aplicarea sancţiunii contravenţionale,
- exercitarea căilor de atac,
- executarea sancţiunilor contravenţionale
Căile de atac în materia răspunderii contravenţionale

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a
sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau
comunicării acestuia.
Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor
judecătoreşti precum şi pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul
01:30 de procedură civilă a stabilit că plângerea, însoţită de procesul-verbal de
constatare a contravenţiei se depune la judecătoria în a cărei circumscripţie
căreia domiciliază sau îşi are sediul contravenientul (art. 10 ind.1 din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor).
Introducerea plângerii contravenţionale suspendă executarea.
Judecătoria va fixa termen de judecată, ce nu va depăşi 30 de zile şi va
dispune citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a
organului care a aplicat sancţiunea, a martorului indicat în procesul – verbal sau în
plângere, precum şi a oricăror altor persoane în măsură să contribuie la rezolvarea
temeinică a cauzei.
Instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a
fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate,
dacă aceştia s-au prezentat, administreză orice alte probe prevăzute de lege necesare
în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului –verbal şi hotărăşte asupra
sancţiunii, depăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării.
În formularea sa iniţială, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 arăta că„ Hotărârea
judecătorescă prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de
15 zile de la comunicare.”
95
Legea nr. 180/2002 adaugă la textul art. 34 alin. 2 o precizare foarte
importantă: competantă să judece recursul este secţia de contencios administrativ a
tribunalului, clarificându-se astfel o normă de competenţă materială ce ridica anumite
probleme în practică.
Motivarea recursului nu este obligatorie, motivele de recurs putând fi
susţinute şi oral în faţa instanţei. Recursul suspendă executarea hotărârii.
Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a
contravenţiilor se soluţionează cu precădere. Ele sunt scutite de taxa de timbru, ca şi
recursurile împotriva hotărârilor judecătoreşi prin care s-a soluţionat plângerea,
precum şi orice alte cereri incidente.
Cu privire la comunicarea procesului verbal de contravenție, prin Decizia
nr.10/ 10.06.2013, publicat în M.Of.nr.450/23.07.2013 Înalta Curte de Casație și
Justiție a stabilit că:
- “Modalitatea de comunicare a procesului verbal de contravenție și a
înștiințării de plată prin afișare la domiciliul sau sediul contravenientului,
este subsidiară comunicării prin poștă, cu aviz de primire.
- Cerința comunicării procesului verbal de contravenție și a înștiințării de plată
este îndeplinită și în situația refuzului expres al primirii corespondenței,
consemnat în procesul verbal consemnat de funcționarul poștal”
Executarea sancţiunilor contravenţionale

Procesul – verbal neatacat în termen de 15 zile şi hotărârea judecătorească
irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă
formalitate.
Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face astfel:
 de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se
exercită calea de atac împotriva procesului – verbal de constatare a
01:40 contravenţiei în termenul prevăzut de lege;
 de către instanţa judecătorească, în celelalte cazuri.
Executarea se face în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale privind
executarea silită a creanţelor bugetare. Împotriva actelor de executare se poate face
contestaţie la executare, în condiţiile legii.
Exemple
Analizați sancţiunile contravenţionale.

Din punct de vedere al importanţei lor, se disting următoarele categorii de
sancțiuni:
a.) sancţiuni contravenţionale principale: avertismentul, amenda
contravenţională, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
01:50 b.) sancţiuni contravenţionale complementare: confiscarea bunurilor
destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, suspendarea sau anularea, după caz,
a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea
unităţii, blocarea contului bancar, suspendarea activităţii agentului economic,
retragerea licenţei sau avizului pentru anumite operaţiuni şi pentru activităţii de
comerţ exterior, temporar sau definitiv, desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în
starea iniţială.
96
1. Care este cea mai aplicată sancţiune contravenţională? Detaliaţi caracteristicile
acesteia.
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
Să ne reamintim...
 Avertismentul, ca sancţiune contraventională principală, constă în
atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al
faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale.
Avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă.
 Plângerea, însoţită de procesul-verbal de constatare a contravenţiei se depune
la judecătoria în a cărei circumscripţie căreia domiciliază sau îşi are sediul
contravenientul.
10.5.Rezumat
S-a finalizat tratarea răspunderii contravenționale în această unitate de învățare, cu
detalii privind procedura de judecată și cu precizarea tipurilor de sancțiuni.
A se reține că sancțiunea contravențională denumită închisoarea contravenţională a
dispărut odată cu revizuirea Constituţiei în anul 2003.
1. Obiect al contravenţiei îl constituie:

a. Siguranţa şi liniştea cetăţenilor
b. Circulaţia de drumurile publice
c. Valorile sociale apărate de norma de drept
2. Nu pot fi subiect al răspunderii contravenționale:

a. Persoanele juridice
b. Minorii de până la 14 ani
c. Persoanele majore
3. Avertismentul este o sancțiune:

a.) a. Principală
b.) b. Complementară
c.) c. Secundară
10
97
4. Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii:
d. a. Se aplică totdeauna
e. b. Nu se aplică concomitent cu amenda
f. c. Nu există
Rezolvare grile: 1.c), 2.b), 3.a), 4.b)
98
Cuprins
11.4. Autorităţile publice competente să soluţioneze acţiunea privind răspunderea administrativ –
patrimonială
11.5. Rezumat

Răspunderea administrativ – patrimonială reprezintă a treia formă de răspundere
specifică dreptului administrativ deoarece activitatea administraţiei, ca orice
activitate umană, poate produce prejudicii particularilor.
Se vor trata în această unitate de învățare următoarele subiecte: tipuri de acţiuni în
angajarea răspunderii administrativ – patrimoniale precum și autorităţile publice
competente să soluţioneze acţiunea privind răspunderea administrativ –
patrimonială

=> distingeţi între formele răspunderii patrimaniale
=> indicaţi actele normative care reglementează această formă de răspundere
=> indicaţi autorităţile publice competente să soluţioneze acţiunea privind
răspunderea administrativ – patrimonială
Răspunderea administrativ – patrimonială reprezintă a treia formă de

răspundere specifică dreptului administrativ deoarece activitatea administraţiei, ca
00:05 orice activitate umană, poate produce prejudicii particularilor. S-a pus întrebarea
dacă şi în ce măsură administraţia răspunde pentru aceste prejudicii şi ce formă
îmbracă această răspundere.
Indiferent ce teze au fost îmbrăţişate de doctrina de drept administrativ de-a lungul
timpului, în prezent actuala Constituţie recunoaşte dreptul fundamental al
99
cetăţeanului de a fi despăgubit pentru prejudiciile produse prin actele administrative
ale autorităţilor publice.
Tipuri de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ – patrimoniale

Legea nr. 554/2004 îngăduie exercitarea a trei forme de acţiune:
- o acţiune îndreptată numai împotriva autorităţii publice;
- o acţiune îndreptată exclusiv împotriva funcţionarului public;
00:15 - o acţiune îndreptată concomitent împotriva autorităţii şi funcţionarului.
Legea îngăduie ca reclamantul în contencios administrativ să poată opta
pentru oricare din cele trei forme de acţiune.
Chiar şi în cazul în care reclamntul optează pentru o acţiune care să fie
îndreptată exclusiv împotriva funcţionarului, realizarea viitoarei sale creanţe este
însă asigurată prin instituirea solidarităţii dintre funcţionar şi autoritate,
fundamentată pe principiul solvabilităţii autorităţii, ceea ce implică siguranţa
realizării creanţei.
11.3.1.Categorii de acte care pot fundamenta o acţiune pentru antrenarea

răspunderii administrativ patrimoniale
Cât priveşte categoriile de acte care pot fundamenta o astfel de acţiune în
reparaţii, care să antreneze răspunderea administrativ patrimonială a autorităţilor
publice, nu poate fi vorba decât despre aceleaţi categorii de acte care pot face
obiectul acţiunii în contencios administrativ, indiferent de obiectul acţiunii.
Una din primele condiţii ale unei acţiuni în contencios administrativ este ca
actul atacat să fie act administrativ (în forma tipică sau asimilată). Deci, ceea ce
00:30
este de esenţa actelor care pot fundamenta o acţiune în contencios, inclusiv cea
patrimonială, este ca actul atacat să fie reprezentat de un act prin care se realizează
o activitate de natură administrativă, însă în regim de putere publică.
Doar actele administrative unilaterale ale autorităţilor pot fi atacate pe calea
contenciosului administrativ.
Pe cale de consecinţă, nu se poate declanşa o acţiune în antrenarea
răspunderii administrativ patrimoniale dacă aceasta ar avea ca obiect un act prin
care autorităţile administraţiei publice nu realizează puterea publică, încheie
contracte civile sau duc la îndeplinire diverse operaţiuni sau fapte administrative.

1 Precizați, pe scurt, categoriile de acte care pot fundamenta o acţiune pentru
antrenarea răspunderii administrativ patrimoniale.
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
100
......................................................................................................................................
.......................................
2. Identificați textele de lege care permit o acțiune pentru antrenarea răspunderii
administrativ patrimoniale.
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
............................
11.4. Autorităţile publice competente să soluţioneze acţiunea privind

răspunderea administrativ patrimonială
Actuala Constituţie, ca şi Legea contenciosului administrativ consacră

soluţia capacităţii exclusive a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigiile de
această natură.
Aceste instanţe se pot pronunţa atât cu privire la prejudiciile rezultate din
00:50 nelegalitatea actelor, cât şi cu privire la acele deduse din neconstituţionalitatea
acestora. Asupra viciilor de legalitate şi de neconstituţionalitate, în egală măsură,
urmează a se pronunţa instanţele judecătoreşti.
De asemenea, judecând nelegalitatea actului, instanţa judecătorească este
competentă să se pronunţe şi asupra aspectelor de neoportunitate a actului.

Precizați, pe scurt autorităţile publice competente să soluţioneze acţiunea privind
răspunderea administrativ patrimonială.
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
.......................................
11.4.1. Natura prejudiciului a cărui reparaţie poate fi solicitată prin acţiunile

privind răspunderea administrativ patrimonială a autorităţilor publice
Din punct de vedere al condiţiilor încălcate prin actul administrativ, tipic

sau asimilat, care produce prejudicii, aşa cum se arată mai sus, judecătorul de
contencios administrativ va fi cel care se va pronunţa atât asupra legalităţii actului
administrativ, cât şi asupra oportunităţii sale.
01:00 Legea nr. 554/2004 arată că „în cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi
asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul
101
a solicitat acest lucru.”
De asemenea, şi Constituţia art. 52 alin. 3 instituie o formă de răspundere
patrimonială specială a statului, pentru prejudiciile produse prin erori judiciare. În
urma revizuirii Constituţiei, această formă de răspundere a fost extinsă din materie
penală la toate erorile judiciare, fără excepţie. Această răspundere nu înlătură
răspunderea judecătorilor care au acţionat cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.
Răspunderea administrativ patrimonială este o răspundere cu caracter
autonom, supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele care sunt consacrate
de Codul civil şi care guvernează regimul răspunderii particularilor.

În ce articol din Constituție este reglementată răspundere patrimonială specială a
statului, pentru prejudiciile produse prin erori judiciare?
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
....................................
Să ne reamintim...
Din punct de vedere al condiţiilor încălcate prin actul administrativ, tipic sau
asimilat, care produce prejudicii, judecătorul de contencios administrativ va fi cel
care se va pronunţa atât asupra legalităţii actului administrativ, cât şi asupra
oportunităţii sale.
11.4.2.Competenţa de soluţionare a litigiilor

Competenţa de soluţionare a litigiilor de această natură a fost dată de legiuitor în
competenţa secţiilor instanţelor de contencios administrativ, respectiv tribunalelor
01:20 administrativ-fiscale, secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de
apel şi Secţiei de contencios administrativ şi fiscal al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie
Exemple
Enumerați tipurile de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ –
patrimoniale.
102
01:30
Tipuri de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ – patrimoniale
Legea nr. 554/2004 îngăduie exercitarea a trei forme de acţiune:
- o acţiune îndreptată numai împotriva autorităţii publice;
- o acţiune îndreptată exclusiv împotriva funcţionarului public;
- o acţiune îndreptată concomitent împotriva autorităţii şi funcţionarului.

1. Care sunt autorităţile competente să soluţioneze acţiunea privind răspunderea
administrativ patrimonială?
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
....................
5.6.Rezumat
În România este recunoscut dreptul fundamental al cetăţeanului de a fi despăgubit
pentru prejudiciile produse prin actele administrative ale autorităţilor publice. S-au
tratat în această unitate de învățare subiecte precum: tipuri de acţiuni în angajarea
răspunderii administrativ – patrimoniale precum și autorităţile publice competente
să soluţioneze acţiunea privind răspunderea administrativ – patrimonială.

1. Răspunderea patrimonială este:
a. Numai o răspundere obiectivă;
b. Numai o răspundere subiectivă;
c. Atât o răspundere subiectivă, cât şi una obiectivă.
01:50
2. Care din următoarele afirmații este adevărată:
a.) Legea nr. 554/2004 îngăduie o acţiune îndreptată exclusiv împotriva
funcţionarului public
b.) Legea nr. 554/2004 nu îngăduie o acţiune îndreptată exclusiv împotriva
funcţionarului public
c.) Legea nr. 554/2004 îngăduie numai o acţiune îndreptată autorității publice
11
103
3.) Competenţa de soluţionare a litigiilor privind răspunderea patrimonială a fost
dată de legiuitor în competenţa:
a.) Tribunalelor militate
b.) Curții de Conturi
c.) Secţiilor instanţelor de contencios administrativ
4.) Care din următoarele afirmații nu este adevărată:

a.) Doar actele administrative unilaterale ale autorităţilor pot fi atacate pe calea
contenciosului administrativ
b.) Doar actele administrative bilaterale ale autorităţilor pot fi atacate pe calea
contenciosului administrativ
c.) Răspunderea administrativ patrimonială este o răspundere cu caracter
autonom
Rezolvare grile:
1.c), 2.a), 3.c), 4.b)
104
Unitatea de învăţare 12. RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ
Cuprins
12.3. Forme ale răspunderii administrativ – patrimoniale
12.4. Rezumat

Răspunderea administrativ – patrimonială reprezintă a treia formă de răspundere
specifică dreptului administrativ deoarece activitatea administraţiei, ca orice activitate
umană, poate produce prejudicii particularilor.
În prezenta unitate de învățare se vor trata, pe larg, formele ale răspunderii
administrativ – patrimoniale.

=> detaliați formele răspunderii administrativ-patrimoniale
=> indicaţi categoriile de acte ce pot fundamenta o acţiune pentru antrenarea
răspunderii administrativ patrimoniale
12.3. Forme ale răspunderii administrativ patrimoniale
Trebuie avut în vedere că aceste forme se pot încadra în două categorii:

a. forme ale răspunderii administrativ patrimoniale prevăzute de lege, care au deci
o consacrare expresă în textele legale în vigoare (Legea nr. 554/2004 şi
Constituţia)
00:05 b. forme ale răspunderii administrativ patrimoniale deduse în mod implicit din
principiile doctrinei şi jurisprudenţei, precum şi din unele soluţii legislative
generale, fără a se bucura însă de o reglementare cu caracter de lege cadru.
Din punct de vedere al semnificaţatiei laturii subiective, răspunderea

administrativ patrimonială poate fi de două feluri:
- o răspundere obiectivă, care intervine indiferent de vinovăţia autorităţii publice
chemate să răspundă;
00:15 - o răspundere subiectivă, care este bazată pe culpa autorităţii publice
răspunzătoare.
105
Identificăm următoarele forme ale răspunderii administrativ patrimoniale:
A. Forme de răspundere obiectivă

La rândul ei, răspunderea obiectivă se împarte în două modalităţi de concretizere:
- răspundere patrimonială excusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin
erorile judiciare;
- răspundere patrimonială excusivă a autorităţilor administraţiei publice pentru
00:30 limitele serviciului public.
B. Forme ale răspunderii bazate pe culpă

Intră în această categorie răspunderea patrimonială solidară a autorităţilor
publice şi funcţionarului pentru pagubele materiale sau morale cauzate prin acte
administrative tipice sau asimilate, inclusiv prin contracte administrative.
Răspunderea patrimoniala exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin

erorile judiciare.
Art. 52 alin. (3) din Constituţie dispune expressis verbis că: „Statul răspunde
patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este
stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat
funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.” Constatăm că legea recunoaşte o acţiune
în regres a statului împotriva acelor magistraţi care au acţionat cu rea credinţă în
00:40 exercitarea funcţiei lor.
Această formă de răspundere intervine nu datorită unor acte, ci datorită unor
erori judiciare, deci unor prejudicii deduse din hotărâri judecatoreşti prin care au fost
comise erori judiciare, fiind vorba, în mod firesc, de două astfel de hotărâri:
- una prin care se soluţionează un litigiu în mod definitiv şi irevocabil;
- o alta, prin care se constată că hotărârea anterioară a conţinut o eroare.
Intervenţia acestei forme de răspundere presupune, pe lângă necesitatea existenţei celor
două hotărâri, şi formularea, de cel îndrituit, a pretenţiilor pentru repararea daunelor
materiale sau morale suferite.

1. În ce condiții se poate antrena răspunderea patrimonială exclusivă a statului pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
Răspunderea patrimonială a autorităţilor administraţiei publice pentru limitele
serviciului public.
O asemenea formă de răspundere nu are încă o consacrare expresă, ea se
deduce din principiile constituţionale care o cârmuiesc în prezent societatea, spre
exemplu principiul egalităţii tuturor în faţa legii şi a autorităţilor publice coroborat cu
00:50 106
acela că nimeni nu este mai presus de lege (art. 16 alin. 1 şi 2); garantarea dreptului
la viaţă, precum şi la integritatea fizică şi psihică (art. 22), drept care poate fi lezat
prin limitele unui serviciu public.
Cât priveşte condiţiile care ar trebui să fundamenteze intervenţia acestei forme
de răspundere, credem că trebuie avute în vedere următoarele trei condiţii:
- să existe un serviciu public care să prezinte anumite „limite”, adică să exprime
anumite carenţe de organizare şi funcţionare care să pună în pericol anumite
valori materiale sau umane;
- să existe un prejudiciu, de natură materială sau morală, care să fie produs
datorită limitelor serviciului public respectiv;
- să existe un raport de cauzalitate între limite şi prejudiciu, acesta reprezentând
o condiţie specifică răspunderii juridice în general;
- să se formuleze pretenţii de către partea prejudiciată.

1. În ce condiții se poate antrena răspunderea patrimonială a autorităţilor administraţiei
publice pentru limitele serviciului public?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
-
Răspunderea solidară a autorităţilor publice şi a funcţionarilor pentru

prejudicii produse prin acte administrative, tipice sau asimilate.
Această formă de răspundere are nu doar o recunoaştere legală expresă, ci şi un
regim juridic dezvoltat, o lege-cadru, fiind vorba de Legea 554/2004.
Din conţinutul acestei reglementări, raportat la Constituţie, desprindem câteva
principii care guvernează regimul acestei forme de răspundere:
01:00 1. Legea condiţionează acţiunea în prejudicii de acţiunea în anulare a actului
ori în obligarea la emiterea unui act administrativ, în cazul actului
administrativ asimilat.
Rezultă că odat[ cu cererea de anulare totală sau parţială a unui act sau de
obligare la emiterea actului, reclamantul trebuie să-şi precizeze şi pretenţiile, dacă le
cunoaşte. Dacă nu le cunoaşte, aceste pretenţii pot fi formulate ulterior, pe cale de
acţiune separată, însă numai în situaţia în care a fost emisă o sentinţă judecătorească
prin care se anuleaza, în tot sau în parte, un act administrativ sau se dispune obligarea
la emiterea unui act.
În cazul cererilor formulate în contenciosul administrativ de către persoanele
vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe declarate neconsituţionale,
cererea acestora este condiţionată de declararea în prealabil a ordonanţei ca fiind
neconstituţională, în tot sau în parte, de Curtea Constituţională.
2. Instanţele competente să se pronunţe asupra despăgubirilor solicitate sunt
aceleaşi care se pronunţă şi asupra ilegalităţii actului administrativ, tipic
sau asimilat, adică instanţele de contencios administrativ.
3. Această formă de răspundere este atrasă doar de actele administrative tipice

107
01:10
sau asimilate, ilegale ale autorităţilor publice.
4. O altă regulă pe care o instituie Legea nr. 554/2004 este posibilitatea ca

acţiunea să poată fi formulată şi personal împotriva funcţionarului care a
elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul de a rezolva cererea
referitoare la un drept subiectiv sau interes legitim.
Legea consacră, în ceea ce priveşte litigiile în care funcţionarul este parte în

proces, de sine stătător sau alături de autoritate, alte două principii, şi anume:
- solidaritatea dintre funcţionar şi autoritatea publică în ceea ce priveşte
suportarea despăgubirilor dispuse de instanţă;
- posibilitatea chemării în garanţie a superiorului ierarhic funcţionarului public
chemat în proces, care a dat ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.
În prezent, şi Legea nr. 188/1999 conţine reglementări referitoare la

răspunderea funţionarului public. Astfel, prin Legea nr. 251/2006 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 188/1999 se introduce un nou articol, cu nr. 64 indice 1, care
prevede, expressis verbis că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept
al său ori într-un interes legitim se poate adresa instanţei judecătoreşti, în condiţiile
legii, fiind vorba despre Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin alin. (2)
al art. nou introdus 64 indice 1 se prevede că în cazul în care se admite acţiunea şi se
constată vinovăţia funcţionarului, persoana respectivă – adică funcţionarul pubic – va
01:20 fi obligată în solidar cu autoritatea sau instituţia publică.
Constatăm că, în forma actuală, Legea nr. 188/ 1999 consacră principiul
solidarităţii dintre funcţionar şi autoritate sau instituţia publică.
Foarte important este şi alin. (3) al aceluiaşi articol, care prevede că
răspunderea juridică a funcţionarului nu se poate angaja dacă acesta a respectat
prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei
publice în care îşi desfăşoară activitatea.
Constatăm că răspunderea funcţionarului public intervine numai dacă acesta a
01:30 acţionat ilegal. În cazul în care a acţional legal, chiar dacă a comis anumite prejudicii,
el numai este răspunzător.
În ceea ce priveşte condiţiile intervenţiei acestei forme de răspundere, trebuie

să facem distincţie între două categorii de condiţii:
a) condiţii generale, de admitere a unei acţiuni în contencios administrativ, care

sunt prevăzute de Legea nr. 554/2004
b) condiţii speciale, care privesc admisibilitatea unei astfel de acţiuni când
obiectul ei este reprezentat de cererea de acordare de despăgubire materiale sau
morale:
1. condiţia ca actul atacat (tipic sau asimilat), să fie ilegal;
2. condiţia ca actul atacat să fi cauzat prejudicii materiale şi morale
Pentru prima dată Legea nr. 29/1990, în prezent abrogată, prin art. 11 (2),
recunoaşte posibilitatea ca instanţa să se poată pronunţa atât asupra despăgubirilor
materiale, cât şi asupra celor morale. O asemenea posibilitate este menţinută prin
actuala Lege a contenciosului administrativ nr. 554/2004.
3. condiţia privind legătura de cauzalitate dintre actul administrativ ilegal şi
prejudiciu.
Se impune a fi precizat faptul că prejudiciul este cauzat, în cazul actului
administrativ tipic, nu doar prin emiterea unui act administrativ ilegal, ci şi prin
108
punerea lui în executare, ceea ce atrage efecte juridice de natură a produce prejudicii.
În cazul actului asimilat, prejudiciul se produce prin chiar neemiterea actului.
Totodată, nu orice ilegalitate a actului produce prejudicii. Ilegalitatea actului
administrativ (..) trebuie să fie constatată de instanţa de judecată, în baza Legii
contenciosului administrativ.”
4. condiţia privind culpa autorităţii publice
Aceleaşi condiţii trebuie îndeplinite şi în cazul în care răspunderea autorităţii
publice intervine pentru prejudiciile cauzate în baza unor contracte administrative.
Cum am menţionat deja, actuala lege a contenciosului administrativ asimilează actului
administrativ şi contractul administrativ care poate avea ca obiect punerea în valoare a
unui bun proprietate publică, prestarea unui serviciu public sau efectuarea unei lucrări
publice.
Aceste contracte se supun unui regim de putere publică, ceea ce atrage
competenţa instanţelor de contencios administrativ în soluţionarea deferitelor litigii

1. În ce condiții nu se poate antrena răspunderea juridică a funcţionarului?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
Exemple
Care sunt, pe scurt principale forme ale răspunderii administrativ patrimoniale?
Identificăm următoarele forme ale răspunderii administrativ patrimoniale:
A. Forme de răspundere obiectivă

01:40 La rândul ei, răspunderea obiectivă se împarte în două modalităţi de concretizere:
- răspundere patrimonială excusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin
erorile judiciare; („Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin
erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu
înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă
sau gravă neglijenţă.” potrivit Art. 52 alin. (3) din Constituţie)
- răspundere patrimonială excusivă a autorităţilor administraţiei publice pentru
limitele serviciului public.
B. Forme ale răspunderii bazate pe culpă

Intră în această categorie răspunderea patrimonială solidară a autorităţilor
01:50
publice şi funcţionarului pentru pagubele materiale sau morale cauzate prin acte
administrative tipice sau asimilate, inclusiv prin contracte administrative.
109
1. Care sunt tipurile de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ patrimoniale?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
Să ne reamintim...
Legea consacră, în ceea ce priveşte litigiile în care funcţionarul este parte în proces, de
sine stătător sau alături de autoritate, alte două principii, şi anume:
- solidaritatea dintre funcţionar şi autoritatea publică în ceea ce priveşte
- posibilitatea chemării în garanţie a superiorului ierarhic funcţionarului public
chemat în proces, care a dat ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul
-
12.4.Rezumat
În România este recunoscut dreptul fundamental al cetăţeanului de a fi despăgubit
pentru prejudiciile produse prin actele administrative ale autorităţilor publice.
S-a finalizat în această unitate de învățare, tratarea subiectului răspunderea
administrativ-patrimonială cu detalierea principalelor forme ale răspunderii
administrativ – patrimoniale.
1. Răspunderea patrimonială exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin

erorile judiciare este o răspundere:
a. Obiectivă
b Subiectivă
c. Nu există acest tip de răspundere
2. Răspunderea patrimonială solidară a autorităților publice și a funcționarului

pentru pagubele materiale sau morale cauzate prin acte administrative tipice sau
asimilate:
a. Nu există răspundere solidară în acest caz
b. Este o formă a răspunderii bazate pe culpă
c. Este o formă a răspunderii bazate pe intenție
12
110
3. Legea română admite :
a.) Posibilitatea chemării în garanţie a superiorului ierarhic funcţionarului public
chemat în proces, care a dat ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul
b.) Mărturia mincinoasă cu privire la un act administrativ
c.) Posibilitatea introducerii unei acțiuni în îmbogățirea fără justă cauză în
contenciosul administrativ
4. Legea română:
a. Nu admite solidaritatea dintre funcţionar şi autoritatea publică în ceea ce priveşte
b. Admite solidaritatea dintre funcţionar şi autoritatea publică în ceea ce priveşte
c. Admite solidaritatea dintre funcţionar şi autoritatea publică în ceea ce priveşte
suportarea despăgubirilor dispuse de instanţă, numai cu acordul prefectului
Rezolvare grile:
1.a), 2.b), 3.a), 4. b.
111
Unitatea de învăţare 13. DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ
13.4. Relaţia domeniu public - proprietate publică
13.5. Rezumat

Legătura juridică dintre titularii domeniului şi bunurile care alcătuiesc domeniul
este constituită prin intermediul instituţiei proprietăţii.
Exercitarea dreptului de proprietate de către stat sau colectivitate locală asupra
bunurilor domeniului lor este supusă unor reguli specifice, care se suprapun ori se
adaugă regimului general al proprietăţii reglementat de dreptul comun, astfel că în
prezenta unitate de învâțare se tratează această problematică.

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi fi capabili să:
=> indicaţi textele constituţionale incidente în materia proprietăţii publice, precum şi
legea organică aplicabilă
=> identificați noile reglementări din domeniul dreptului de proprietate publică,
prevăzute în Noul Cod Civil
=> analizați relaţia domeniu public - proprietate publică
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute
Reglementarea constituţională a proprietăţii publice suferă prin generalismul

caracteristic al acestor norme, dar se bucură de o conturare precisă şi evidentă a
00:05 marilor principii care-i guvernează regimul juridic.
Constituţia României intrată în vigoare în decembrie 1991 şi revizuită în
2003 a reglementat proprietatea, atât cea publică cât şi cea privată, ca instituţie
fundamentală care se situează nu numai în sfera dreptului public sau a celui privat, ci
am putea spune la graniţa dintre cele două ramuri clasice ale dreptului.
Textul Constituţiei cuprinde două articole privind proprietatea, cel din Titlul
II consacrat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, intitulat “Protecţia
proprietăţii private” (articolul 44) şi respectiv, din Titlul IV “Economia şi finanţele
publice” intitulat “Proprietatea” (articolul 136). Comisia de redactare a Constituţiei a
112
avut în vedere prin această dispunere bicefală ca problematica privind proprietatea
să aibă un sediu general, unde să fie consacrat sistemul proprietaţii în România, deci
00:15 formele pe care le îmbracă proprietatea, precum şi un sediu special al dreptului de
proprietate, ca drept fundamental.
Soluţia aleasă de legiuitorul constituant ca mai întâi să fie reglementată
protecţia proprietăţii private şi apoi regimul proprietăţii din România a fost criticată
de doctrină.
Deşi Titlul I obligă să se evidenţieze mai întâi valorile supreme ale statului român
(stat de drept în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul reprezintă valori supreme
şi sunt garantate), apreciem că s-ar fi putut prevedea şi aici un articol intitulat
“Proprietatea” care ar fi putut să cuprindă două alineate:
1) “Statul ocroteşte proprietatea”
2) “Proprietatea este publică sau privată”
Urma apoi, ca într-un articol distinct, “Proprietatea publică”, să se prevadă

caracteristicile acesteia, aşa cum sunt prevăzute şi dezvoltate în art. 136.
Analiza sistematică a reglementărilor constituţionale în materia proprietăţii trebuie

să pornescă de la art. 136:
1) “Proprietatea este publică sau privată.
2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine
statului sau unităţilor administrative – teritoriale.
3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu
potenţialul energetic valorificabil, de ineteres naţional, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică fac
00:25 obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii
organice, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori
instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de
asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate
pubică.
5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”.
Astfel, se poate observa că art. 136, după ce arată că, în sensul general al
termenului, orice proprietate este garantată şi ocrotită de stat, precizează cele două
forme de proprietate (publică şi privată), apoi stabileşte regimul proprietăţii publice,
deoarece proprietatea publică reprezintă excepţia (regula în societate formând-o
prorprietatea privată), pentru ca în final să se consacre principiul inviolabilităţii
proprietăţii private.
Din economia articolului 136, rezultă că titularii dreptului de proprietate
publică sunt exclusiv cei enumeraţi de alin. 2 al art. 136, nici o altă persoană
neputând avea în patrimoniul ei acest drept de proprietate. În ceea ce priveşte
unităţile administrativ-teritoriale, ca titulare ale dreptului de prorietate publică, se
impune sublinierea că respectiva noţiune defineşte comuna, oraşul, municipiul,
judeţul ca entităţi juridico-administrative cu competenţă teritorială, în timp ce
noţiunea de stat, ca titular al proprietăţii publice, defineşte acele autorităţii publice a
căror competenţă este generală, pe întreg teritoriul ţării.
Un alt principiu general care guvernează regimul juridic al proprietăţii
publice îl dezvoltă art. 136 alin. 3, care defineşte într-o manieră incipientă domeniul
public, în calitatea sa de element sine qua non al proprietăţii publice.
113
Altfel spus, amintitul text de lege statuează într-o enumerare enunţiativă ( dar
nu limitativă) principalele bunuri ce formează obiectul dreptului de proprietate
publică. Caracterul enunţiativ, exemplificativ, al acestei enumerări constituţionale,
00:40 este dat de expresia folosită de legiuitor la finalul textului, respectiv aceea că pot
forma obiectul dreptului de proprietate publică “şi alte bunuri stabilite de legea
organică”. A revenit astfel legilor organice rolul de a statua cu mare precizie
componenţa domeniului public.
Dacă ne raportăm la titularii dreptului de proprietate publică, rezultă că
bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publică constituie domeniul public
care poate fi proprietatea statului (cel de interes naţional), sau proprietatea unităţilor
administrativ-teritoriale (cel de interes local).

1. Care sunt titularii dreptului de proprietate publică prevăzuți de Constituție?
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
Noţiunea de domeniu public nu se circumscrie numai la bunurile ce fac

obiectul proprietăţii publice. Sub anumite aspecte aparţin domeniului public şi
bunuri imobile (terenuri agricole, păduri) sau mobile (tablouri, sculpturi), care sunt
proprietate privată.
Integrarea unui bun al domeniului public (obiect al proprietatăţii statului sau
al unei unităţi administrativ – teritoriale) se face prin modalităţi specifice unui regim
00:50 de drept public sau, după caz, prin modalităţi ale dreptului comun “comandate”, însă
de un regim de drept public. Constituţia noastră admite:
a) administrarea de către instituţii publice,
b) administrarea de către regii autonome,
c) închirierea sau concesionarea către orice subiect de drept,
d) darea în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Deşi legea fundamentală nu foloseşte expressis verbis sintagma de domeniu
public sau de domenialitate publică, nu înseamnă că ea este străină spiritului legii
fundamentale. Ea poate fi dedusă implicit din unele dispoziţii constituţionale, care
susţin teza unui raport de sinonimie între sintagmele de domeniu public şi
proprietate publică.

1. Enumerați cîteva modalități de integrare a unui bun al domeniului public
prevăzute și de Constituție.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
114
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
Sub aspectul regimului juridic al acestor bunuri, art. 136 alin. 4 din
Constituţie, stabileşte norme imperative de exclusivă aplicabilitate, respectiv că
bunurile proprietate publică sunt inalienabile.
Inalienabilitatea componentelor domeniului public, sau altfel spus, interdicţia
ca ele să facă obiectul actelor sau faptelor juridice cu efect translativ de proprietate,
generează alte două principii, respectiv imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea
bunurilor proprietate publică.
Bunurile din domeniul public sunt insesizabile, adică ele nu pot fi supuse
procedurii de executare silită de către creditori, lichidarea datoriilor statului şi ale
unităţilor administrativ-teritoriale făcandu-se pe baza unor norme speciale
derogatorii de la dreptul comun.
Bunurile din domeniul public sunt şi imprescriptibile, atât din punct de
vedere prescriptiv, cât şi achizitiv. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că titularul nu-şi
pierde dreptul de proprietate asupra acestor bunuri atât timp cât nu l-ar exercita
(prescripţie extinctivă) iar, pe de altă parte, un terţ nu poate obţine un drept asupra
acestor bunuri oricât timp l-ar exercita în fapt, chiar dacă este de bună credinţă,
titularul lor putându-le revendica.

1. Ce semnificație are inalienabilitatea componenetelor domeniului public?
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
01:00 ........................................................................................................................................
O normă de mare importanţă, ce face referire la dobândirea dreptului de

proprietate publică, este aceeea din art. 136 teza II, potrivit căreia bunurile ce
formează obiectul dreptului de proprietate publică “pot fi date în administrarea
regiilor autonome ori a instituţiilor publice, sau pot fi concesionate sau inchiriate”.
Este textul de lege care a deschis calea principalelor acte normative privind
exercitarea dreptului de proprietate publică, prin constituirea de drepturi noi: dreptul
de administrare, concesionarea sau închirierea.

1. Ce prevede art. 136 din Constituție?
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
115
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
..........
Să ne reamintim...
 Articolele din Constituție privind proprietatea sunt:
01:10 -art.44, din Titlul II consacrat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale, intitulat “Protecţia proprietăţii private” ;
- art. 136 , din Titlul IV “Economia şi finanţele publice” intitulat “Proprietatea”.
13.4. Relaţia domeniu public – proprietate publică
Pentru a înţelege acest subiect, trebuie observat că proprietatea publică este

în prezent reglementată de Constituţie, aşa cum arătam mai sus şi de Legea nr.
213/1998, modificată prin Legea nr.71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil.
01:15
Prevederile privind dreptul de proprietate, potrivit Noului Cod Civil au intrat în
vigoare cu începere din 01.10.2011.
Se definește dreptul de proprietate public ca fiind:

“dreptul de proprietate ce apartine statului sau unei unitati administrativ-
teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaratia legii, sunt de
uz sau de interes public, cu condiția sa fie dobândite printr-unul din modurile
prevazute de lege.”
Potrivit Noului Cod Civil, respectiv prevederilor art.860, bunurile proprietate

publică fac parte din domeniul public național, județean, sau, după caz, local.
Delimitarea dintre cele trei domenii: public național, județean sau local, se face în
condițiile legii
Bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietătii publice a statului sau a

unitatilor administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din
domeniul public al statului in domeniul public al unității administrativ-teritoriale sau
invers decât ca urmare a modificării legii organice.
În celelalte cazuri, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul
public al unității administrativ-teritoriale și invers se face în condițiile legii.
Să ne reamintim....
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sunt:

1. dreptul de proprietate publică este inalienabil;
2. dreptul de proprietate publică este imprescriptibil;
3. dreptul de proprietate publică este insesizabil
01:40 116
1. Identificați și alte prevederi din legislația în vigoare cu privire la domeniul public
și exemplificați!
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
Exemple
Caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate este imprescriptibil atât exctinctiv, cât şi achizitiv
- Exctinctiv, imprescriptibilitatea semnifică faptul că acţiunea în revendicare
privitoare la un bun proprietate publică poate fi exercitată oricând,
nestigându-se prin neexercitarea ei într-un anumit termen.
- Achizitiv, imprescriptibilitatea bunurilor proprietate publică semnifică
imprejurarea că acţiunea în revendicare cu privire la aceste bunuri nu poate fi
paralizată de către pârâtul posesor prin invocarea dobândirii proprietaţii prin
01:45 prescripţia achizitivă (uzucapiunea) sau a dobândirii proprietaţii bunurilor
mobile corporale prin posesia de bună – credinţă.

1. Prezentaţi regimul constituţional şi legal actual al proprietăţii publice
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
13.5.Rezumat
Textul Constituţiei cuprinde două articole privind proprietatea, cel din Titlul II
consacrat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, intitulat “Protecţia
proprietăţii private” (articolul 44) şi respectiv, din Titlul IV “Economia şi finanţele
publice” intitulat “Proprietatea” (articolul 136). Normele juridice care reglementează
această materie sunt norme exorbitante, derogatorii de la dreptul comun, aparţinând
dreptului public.
117

1. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sunt:
a. Prescriptibil, sesizabil, inalienabil
b. Inalienabil, imprescriptibil, insesizabil
01:50 c. Insesizabil, imprescriptibil, prescriptibil
2. Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate publică semnifică:

a. Nesupunerea acestui drept atât regulilor prescripţiei achizitive, cât şi celei
extinctive;
b. Faptul că un bun proprietate publică nu poate fi închiriat;
c. Faptul că un bun proprietate publică nu poate fi administrat decât de stat.
3. Constituţia noastră admite cu privire la bunurile proprietate publică:

a. Numai închirierea cu plată a bunurilor proprietate publică
b. Închirierea sau concesionarea către orice subiect de drept
c. Numai donația către persoane private
4. Terenurile agricole proprietate publică :

a. Pot face obiectul unor operaţiuni de schimb, indiferent de titularul care le
administrează
b. Nu pot face obiectul unor operaţiuni de schimb, indiferent de titularul care le
administrează
c. Nu pot fi introduce în circuitul civil
5. Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:

a. Prin donație pur și simplu
b. Prin legate fără acceptare
c. Prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern
Rezolvări grile: 1.b.) , 2.a). 3.b) 4.b), 5.c)
13
118
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 14. DREPTUL DE PROPRIETATE
PUBLICĂ
Cuprins

14.5. Rezumat
14.7. Bibliografie recomandată pentru Cursul de drept administrativ II

Exercitarea dreptului de proprietate de către stat sau colectivitate locală asupra
bunurilor domeniului lor este supusă unor reguli specifice, care se suprapun ori se
adaugă regimului general al proprietăţii reglementat de dreptul comun. În prezenta
unitate de învățare se tratează subiecte de larg interes pentru această discplină,
precum: definiţia şi trăsăturile domeniului public, dreptul de proprietate publică.

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi fi capabili să:
=> definiţi domeniul public și dreptul de proprietate publică
=> trasaţi în linii mari cadrul legal al proprietăţii publice, indicând subiectele şi
regimul juridic aplicabil
=> vă familiarizați, pe scurt, cu noile reglementări din domeniul dreptului de
proprietate publică, prevăzute în Noul Cod Civil
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute
Domeniul public, ca entitate juridică, a cunoscut pe parcursul istoriei

dreptului în general şi a dreptului public, în special, o serie de fluctuaţii ale
00:05 conţinutului său, fluctuaţii care şi-au pus serios pecetea asupra modului de definire a
criteriilor de delimitare faţă de domeniul privat, precum şi a modalităţilor de
includere a unor bunuri în această sferă.
Atât în plan intern cât şi internaţional, conturarea ideii de domeniu public s-a
119
făcut în paralel cu cristalizarea noţiunilor de proprietate şi respectiv drept de
proprietate, precum şi o dată cu conturarea titularilor acestui drept real. Atunci când
s-a constatat că proprietatea publică are o autonomie proprie diferită de proprietatea
privată, şi în momentul în care titularii celor două tipuri de proprietate au fost clar
individualizaţi, s-a impus necesitatea delimitării celor două tipuri de proprietăţi -
publică şi privată.
Pe această linie de gândire, încercându-se delimitarea cât mai clară a
domeniului public de cel privat, în doctrina internaţională s-a definit domeniul
public, ca fiind acela format din “toate bunurile mobile şi imobile care, fiind afectate
unui serviciu public determinat, sunt direct utilizate sau consumate de el pentru a-i
permite să-şi atingă scopul sau să-I asigure funcţionarea sa”.
Raportandu-ne la literatura noastră de drept public vom reţine că în sfera
noţiunii de domeniu public au fost incluse şi bunuri ce formează patrimoniul cultural
naţional, care însă ar putea constitui şi obiectul dreptului de proprietate privată.
Astfel, în vederea formulării unei definiţii a domeniului public, trebuie avute în
vedere atât bunurile proprietate publică, cât şi acele bunuri proprietate privată care
reprezintă o importanţă deosebită pentru istorie, cultură, etc.
Astfel, prin domeniu public înţelegem “acele bunuri publice sau private, care
prin natura lor ori dispoziţia expresă a legii trebuie păstrate şi transmise generaţiilor
viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin
intermediul unui serviciu public, şi supuse unui regim administrativ, respectiv unui
00:10 regim mixt, în care regimul de putere este determinat, fiind în proprietate sau după
caz în paza persoanelor juridice de drept public”.
Din definiţia domeniului public, astfel cum a fost ea formulată, rezultă o
serie de trăsături ale acestuia, şi anume:
a. Bunurile ce fac parte din domeniul public trebuie ca prin natura lor sau prin
destinaţia expresă a legii să intre în categoria celor care trebuie protejate şi transmise
generaţiilor viitoare. Aceste bunuri ce trebuie consevate pentru generaţiile viitoare
sunt mai greu de identificat în comparaţie cu bunurile proprietate publică enumerate
de Constituţie şi de alte texte legale. Identificarea bunurilor proprietate privată de
interes naţional se face de obicei după o complexă activitate de apreciere şi evaluare
a experţilor administraţiei publice.
Destinaţia unor bunuri de a folosi generaţiilor viitoare este dată fie prin
norme juridice, fie prin considerarea valorii lor deosebite (istorice, ştiinţifice,
artistice, etc.), fie în consideraţiunea unităţilor lor publice.
b. Bunurile ce fac parte din domeniul public trebuie să aibă semnificaţia unei valori
de interes public, în sensul că aparţin patrimoniului natural, cultural, istoric, etc., sau
după caz este destinat unei folosinţe de interes public. Aceste bunuri reprezintă
00:15 valori destinate unei folosinţe de interes public şi care dobândesc o importanţă
socială deosebită.
Faptul că un bun este destinat unei folosinţe de interes public nu înseamnă
neapărat că acel bun poate fi folosit în mod nemijlocit de către orice persoană.
Putem deosebi astfel o folosinţă directă, în situaţiile când datorită naturii bunului nu
există nicio condiţionare şi o folosinţă indirectă, mijlocită, când bunul este pus în
valoare prin intermediul unui serviciu public.
c. Bunul trebuie să fie supus unui regim juridic administrativ, sau după caz unui
regim mixt, de drept public şi de drept privat dar sub „controlul” regimului
administrativ. Regimul de drept public este un regim al exercitării dreptului de
proprietate publică, ipoteză în care subiectul purtător al autorităţii publice nu poate fi
decât statul sau unităţile administrativ-teritoriale, respectiv un regim de limitare a
exerciţiului dreptului de proprietate privată.
120
d. Bunul trebuie să se afle în proprietatea unei persoane de drept public sau în paza
unei persoane de drept public. Această trăsătură este o consecinţă firească a celei din
urmă, statuând că dreptul de proprietate nu poate viza decât bunurile proprietate
publică, iar dreptul de pază şi protecţie nu poate viza decât bunurile proprietate
00:20 privată.
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia

a fost elaborată în temeiul art. 135 din Constituţia României (în prezent art. 136,
după revizuire), potrivit căruia proprietatea este publică sau privată.
În prezent, regimul juridic al proprietății publice este reglementat de către
Constituție și Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, modificată prin Legea
nr.71/2011.
Astfel, constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice:

- bogăţiile de interes public ale subsolului,
-spaţiul aerian,
-apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,
-plajele, marea teritorială,
-resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,
-precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.
Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale fac parte,
după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă
au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a

unităţilor administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din
domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale sau
invers decât ca urmare a modificării legii organice.
În celelalte cazuri, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul
00:30 public al unităţii administrativ-teritoriale şi invers se face în condiţiile legii.
Cu privire la limitele exercitării dreptului de proprietate publică, art. 862 din

Noul Cod civil precizează:
(1) Dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite reglementate de
lege sau de prezentul cod pentru dreptul de proprietate privată, în măsura în care
acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
afectate.
(2) Incompatibilitatea se constată prin acordul dintre titularul proprietăţii publice şi
persoana interesată sau, în caz de divergenţă, pe cale judecătorească.
(3) În aceste cazuri, persoana interesată are dreptul la o justă şi promptă
despăgubire din partea titularului proprietăţii publice.
I). SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Subiectele acestui drept sunt:
1. statul – asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional;
2. unităţile administrativ – teritoriale (comuna, oralul, municipiul, judeţul) –
asupra bunurilor din domeniul public de interes local.
121
Niciun alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al
dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public.
II). BUNURILE CARE FORMEAZĂ OBIECTUL PROPRIETĂŢII

În primul rând trebuie să menţionăm că art. 136 din Constituţie enumeră
bunurile care fac obiectul proprietăţii publice, şi anume:
- bogăţiile de orice natură ale subsolului;
- căile de comunicaţie;
00:40 - spaţiul aerian;
- apele cu potenţial energic valorificabil .
În al doilea rînd, partea finala a art. 136 din Constituţie dispune că pot forma
obiect exclusiv al dreptului de proprietate publică „ şi alte bunuri stabilite de lege”.
Din cele arătate mai sus putem să tragem mai multe concluzii:
O primă concluzie este aceea că există bunuri care fac parte exclusiv din
domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ – teritoriale.
O a doua concluzie este aceea că, în masura în care anumite bunuri nu fac
parte exclusiv din domeniul public, ele se pot regăsi atât în cadrul acestuia, cât şi în
domeniul privat, având ca titular statul sau unităţile administrativ – teritoriale.
III). DOBÂNDIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
Dreptul de proprietate publica se dobândește, potrivit prevederilor art 878 din

Noul Cod civil prin următoarele modalități:
1. prin achiziție publică, efectuată în condițiile legii;
2. prin expropriere pentru cauza de utilitate publică, în condițiile legii;
3. prin donație, sau legat, acceptat în condițiile legii dacă bunul, prin natura lui
sau prin voința dispunătorului, devine de uz sau de interes public;
4. prin conventie cu titlul oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința
00:50 dobânditorului, devine de uz sau de interes public;
5. prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al
acestuia sau din domeniul privat al unei unități administrativ-teritoriale în
domeniul public al acesteia, în condițiile legii;
6. prin alte moduri stabilite de lege.
Fiind vorba de un act administrativ, hotărârea de trecere a bunului dintr-un

domeniu în altul, în patrimoniul aceluiaşi proprietar, poate fi atacată, în condiţiile
legii, la instanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se
afla bunul.
Dacă bunul care urmează a fi trecut în domeniul public aparţine unor
societaţi comerciale la care statul sau o unitate administrativ – teritorială, oricare ar
fi aceasta – comună, judeţ, municipiu sau oraş – este acţionar, operaţiunea de trecere
în domeniul public se poate face numai cu titlu oneros şi cu acordul adunării
generale a acţionarilor societăţii comerciale respective. În lipsa acestui acord,
trecerea bunurilor societăţii comerciale respective în domeniul public se va putea
face numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o
justă şi prealabilă despăgubire.
122
Să ne reamintim...
Subiectele dreptului de proprietate publică sunt:
1. statul – asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional;
2. unităţile administrativ – teritoriale (comuna, oralul, municipiul, judeţul) –
asupra bunurilor din domeniul public de interes local.
Niciun alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al
dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public.
01:00

Care sunt bunurile care formează obiectul proprietății publice?
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
....................
IV). Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sunt:

a) dreptul de proprietate publică este inalienabil;
b) dreptul de proprietate publică este imprescriptibil;
c) dreptul de proprietate publică este insesizabil.
Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt, potrivit Noului cod civil:
dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.
a). Dreptul de proprietate publică este inalienabil

Aşadar bunurile sunt scoase din circuitul civil general.
Inalienabilitatea dreptului de proprietate publică semnifică nu numai
imposibilitatea înstrăinării, prin acte juridice de drept civil, a bunurilor care îi
formează obiectul, ci şi faptul că, în principiu, nu se pot constitui, cu privire la aceste
bunuri, nici dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, abitaţia,
01:10
servitutea şi superficia.
Inalienabilitatea bunurilor care constituie obiect al dreptului de proprietate
publică impune nu numai soluţia interdicţiei înstrăinării lor, ci şi imposibilitatea
dobândirii acestora de către terţi prin oricare alt mod de dobândire reglementat de
lege. Actele juridice încheiate cu încălcarea principiului inalienabilităţii dreptului de
proprietate publică sunt lovite de nulitate absolută.
Avându-se în vedere inalienabilitatea dreptului de proprietate publică,
practica judecătorească a decis în mod constant că terenurile agricole proprietate
publică nu pot fi cuprinse în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate
instituită prin Legea nr. 18/1991.
Terenurile agricole proprietate publică nu pot face obiectul unor operaţiuni
123
de schimb, indiferent de titularul care le administrează. Inalienabilitatea bunurilor
proprietate publică operează numai atât timp cât bunul aparţine domeniului public.
De îndată ce un bun proprietate publică, prin decizia autorităţii competente,
în condiţiile legii, este dezafectat din domeniul public şi trecut în domeniul privat al
statului sau al unităţilor sale administrativ – teritoriale, el va urma regimul juridic al
bunurilor din acest domeniu, astfel că va putea fi înstrăinat, în condiţiile legii.
Bunurile propritate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome ori
instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate, în condiţiile determinate de
lege. Aceasta nu înseamnă că bunurile respective ar înceta să mai aparţină
domeniului public sau ca ele ar putea fi înstrăinate. Posibilitaţile juridice au în
vedere, aşa cum am mai spus, modalităţi specifice de punere în valoare, de
exploatare a bunurilor ce aparţin domeniului public.
b). Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil

Este imprescriptibil atât exctinctiv, cât şi achizitiv.
Exctinctiv, imprescriptibilitatea semnifică faptul că acţiunea în revendicare
privitoare la un bun proprietate publică poate fi exercitată oricând, nestigându-se
prin neexercitarea ei într-un anumit termen.
Achizitiv, imprescriptibilitatea bunurilor proprietate publică semnifică
imprejurarea că acţiunea în revendicare cu privire la aceste bunuri nu poate fi
paralizată de către pârâtul posesor prin invocarea dobândirii proprietaţii prin
prescripţia achizitivă (uzucapiunea) sau a dobândirii proprietaţii bunurilor mobile
corporale prin posesia de bună – credinţă.
c). Dreptul de proprietate publica este insesizabil

În măsura în care bunurile din domeniul public nu sunt în circuitul civil
general, ele sunt şi insesizabile, adică nu pot fi urmărite de către creditorii titularilor
01:30 drepului de proprietate asupra acestor bunuri: statul şi unităţile administrativ –
teritoriale.

Definiți pe scurt, cele trei caractere ale dreptului de proprietate publică.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................
V). ÎNCETAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
Potrivit art.879 din Noul Cod civil, dreptul de proprietate publică se stinge dacă:
- bunul a pierit ori
01:40 124
- a fost trecut în domeniul privat,
- dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condițiilor prevăzute de
lege.
Cu privire la apararea dreptului de proprietate publica, atricolul 880 din Noul Cod
Civil prevede faptul că: obligatia apărării în justitie a proprietății publice revine
titularului.
Titularii drepturilor corespunzatoare proprietatii publice sunt obligați:

a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusa dreptului de
proprietate publică;
b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile
prevazute de Codul de procedura civila.
Exemple
- Care sunt bunurile care fac obiectul proprietăţii publice, potrivit textului
constituțional?
În primul rând trebuie să menţionăm că art. 136 din Constituţie enumeră bunurile
care fac obiectul proprietăţii publice, şi anume:
- bogăţiile de orice natură ale subsolului;
- căile de comunicaţie;
- spaţiul aerian;
01:50 - apele cu potenţial energic valorificabil .
În al doilea rând, partea finala a art. 136 din Constituţie dispune că pot forma
obiect exclusiv al dreptului de proprietate publică „ şi alte bunuri stabilite de lege”.

Definiţi domeniul public şi prezentaţi trăsăturile acestuia.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........
14.5.Rezumat
Domenialitatea impune reglementarea unei forme specifice de proprietate –
proprietatea publică – aparţinând doar titularilor puterii de a administra treburi
publice, respectiv statul ori colectivităţile locale. În această unitate de învățare s-au
prezentat, pe scurt și căteva prevederi din Noul cod Civil cu privire la dreptul de
proprietate publică.
125
14.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Care din afirmațiile de mai jos sunt adevărate:
a. Constituţia noastră admite darea în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate
publică a bunurilor proprietate publică
b. Constituţia noastră admite numai administrarea bunurilor
c. Constituţia noastră nu admite darea în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate
publică a bunurilor proprietate publică
2. Subiectele dreptului de proprietate publică sunt:

a) Societățile comerciale
b) Numai statul
c) Statul și unitățile administrativ teritoriale
3. Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate publică semnifică:

a. Nesupunerea acestui drept atât regulilor prescripţiei achizitive, cât şi celei
extinctive;
b Faptul că un bun proprietate publică nu poate fi închiriat;
c. Faptul că un bun proprietate publică nu poate fi administrat decât de stat.
4. Dreptul de proprietate publică încetează dacă:

a. Bunul a pierit
b. Bunul a fost schimbat printr-un act cu sarcini
c. Nu încetează niciodată
5. Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:

a.) a. Prin donație pur și simplu
b.) b. Prin legate fără acceptare
c.) c. Prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern
6. Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt, potrivit Noului cod

civil:
a. Dreptul de administrare, dreptul de asociere şi dreptul de folosinţă cu titlu
gratuit.
b. Dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.
c. Dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu
gratuit.
Rezolvări grile: 1.a), 2.c), 3.a), 4.b), 5.c), 6.c)
14
126
14.7 Bibliografie pentru Cursul de drept administrativ II
I.Bibliografie obligatorie
 Marta Claudia CLIZA, Drept Administrativ. Partea I-Curs universitar, București,

Editura Prouniversitaria, 2011
II.Bibliografie recomandată
 Elena Emilia ȘTEFAN, Manual de drept administrativ. Partea a-II a - Caiet de

seminar, (București, Editura Prouniversitaria, 2011).
 A. IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, volumul I si II, Editura Allbeck,

Bucureşti, 2002
 Emil BĂLAN, Drept administrativ şi procedură administrativă, Editura Universitară,

Bucureşti, 2002
 Dumitru BREZOIANU, Drept administrativ, Editura Universităţii Titu Maiorescu,

Bucureşti, 2002
 Liviu GIURGIU, Drept administrativ, note de curs, Editura Szlvi, Bucureşti, 1999
 Ilie IOVĂNAŞ, Drept adminitrativ, Editura Servo Sat, Arad, 2003
 Rodica NARCISA PETRESCU, Drept administrativ, Editura Cordial Lex, Cluj

Napoca, 2001,
 VERGINIA VEDINAȘ, Drept administrativ, Ediția a IV-a, revăzută și actualizată,

(București, Editura Universul Juridic, 2009
 Dumitru BREZOIANU. Mariana OPRICAN, Administraţia publică în România,

Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2008
 Dana APOSTOL TOFAN, Drept Administrativ, Volumul 1, Ediția a II-a, București,

Editura C.H. Beck, 2008
 Dana APOSTOL TOFAN, Drept Administrativ, Volumul 2, București, Editura All.

Beck, 2004
 Anton TRĂILESCU, Drept Administrativ, Ediția 4, București, Editura C.H. Beck, 2010
127

Drept Administrativ II Compress

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Administrativ II Compress

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Marta Claudia Cliza

Elena Emilia Ștefan

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Marta Claudia Cliza, Elena Emilia Ștefan

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Suportul de curs reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept administrativ

Suportul de curs prezentat în rândurile ce urmează se adresează studenţilor

Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale ale dreptului

Competenţele generale ale prezentului curs sunt (competenţele generale sunt

Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvata a noţiunilor

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,

3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile fata de

Resurse şi mijloace de lucru

Parcurgerea unităților de învățare nu necesită existența unor mijloace sau

Suportul de curs este structurat într-o singură parte intitulat: Drept

Temele de control (TC) din Partea –Drept Administrativ II se regăsesc la

TEMELE DE CONTROL (TC) se regăsesc la finalul Unităților de Învățare nr. (1-

Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea

Dreptul administrativ poate fi considerat ca o continuare a studiului dreptului

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar parcurgerii unei Unități de Învățare este estimat la minim 2

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2. ACTUL ADMINISTRATIV

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3. ACTUL ADMINISTRATIV

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4. CONTENCIOSUL ADMINISRATIV

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5. CONTENCIOSUL ADMINISRATIV

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6. CONTENCIOSUL ADMINISRATIV

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9. RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10. RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 11. RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 12. RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 14. DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Răspundeți la următoarele întrebări. Este corectă o singură variantă.

1. Puterea publică presupune:

2. Una din trăsăturile dreptului administrativ se referă la:

3. Executiv bicefal înseamnă un executiv format din:

5. Acordarea graţierii individuale este o atribuţie exclusivă a:

6. Hotărârile de Guvern se semnează de către:

7. Răspunderea politică a Guvernului:

8. Funcţionarul public este investit cu:

9. În exercitarea mandatului, consilierii:

10. În România unităţile administrativ-teritoriale sunt:

Răspunsul corect la întrebările tip grilă:

1.1. Obiectivele unității de învățare

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute.

1.3. Definiţia şi trăsăturile actului administrativ

Prin act administrativ se înţelege forma juridică principală a activităţii organelor

Se susţinea în optica autorilor de la Cluj, că formularea propusă este de de natură

Răspundeți la următoarele întrebări:

Trăsăturile actului administrativ

Actul administrativ este forma juridică principală a activităţii organelor

Actul administrativ este o voinţă juridică unilaterală

Actul administrativ este emis în realizarea puterii publice

Această trăsătură ajută la deosebirea actului administrativ, care este emis în

Clasificarea actelor administrative

1. După categoria organului de la care emană:

2. După competenţa materială a organului emitent:

Sub aspectul competenţei teritoriale, aceste categorii se împart în:

3.După gradul de întindere a efectelor:

4.După conţinutul efectelor actului individual: