Scoala Postliceala Sanitara-Anul I - AMG

Modul: PSIHOLOGIE GENERALA

Suport de curs

Notiuni introductive.Psihologia ca stiinta

Etimologic, termenul de psihologie deriva din cuvantul grecesc „psyche”, care

inseamna suflet, spirit, intelect si „logos”, adica stiinta, cunoastere. Astfel că o prima
interpretare a acestui cuvant este cel de stiinta, cunoastere despre suflet, intelect. In mitologia
greaca Psyche era reprezentata de un fluturas care devenea sotia lui Eros, zeul iubirii. Litera
greaca Ψ-pronuntata psi a devenit simbolul international al psihologiei.

De-a lungul timpului, psihologia a cunoscut etape de evolutie dar si de stagnare sau
chiar de regresie. S-a spus despre obiectul psihologiei ca ar fi neclar; de exemplu, s-a spus ca
psihologia studiaza sufletul, dar sufletul nu exista, ca atare, nu poate exista o stiinta despre
ceva inexistent. Astfel, s-a contestat statutul de stiinta al psihologiei.

Odata cu infiintarea primului laborator de psihologie experimentala de catre

WilhelmWundt la Leipzig in 1879, ia nastere psihologia stiintifica. Drumul parcurs de
psihologie a fost unul sinuos, lung, dar extrem de benefic pentru cunoastrea umana si pentru
cea psihologica.

Intemeietorii psihologie ca stiinta au luat in considerare cel putin patru obiecte de

studiu pentru psihologie:

- unii au considerat ca viata psihica interioara a individului este obiectul de studiu;

- altii au considerat comportamentul individului (ceea ce se vede, ceea ce poate fi

observat), ca fiind obiect de studiu;
 - o alta categorie au identificat conduia individului, inteleasa ca ansamblul
manifestarilor interne si externe ale individului si relatia dintre acestea;

- alta categorie au considerat ca obiect de studiu al psihologiei omul concret, viu.

Din toate aceste interpretari s-a ajuns ultorior la concluzia ca psihologie este stiinta
care studiaza psihicul, recurgand la un ansamblu de metode obiective, in vederea cunoasterii,
optimizarii si ameliorarii existentei umane.

Cap.I . Psihicul uman si natura acestuia

1. Natura psihicului uman

Natura contradictorie a psihicului uman si gradul inalt de complexitate al acestuia

ridica serioase probleme de definire. Psihicul prezinta mai multe aspecte bipolare ce se opun
unele altora. Astfel:

a. Psihicul este obiectiv dar si subiectiv; este obiectiv d.p.d.v. existential, adica
psihicul unei persoane este independent de al alteia, si este subiectiv d.p.d.v. al
cunoasterii, adica fiecare persoana se implica in cunoastere prin subiectivitatea sa.

b. Psihicul este material si ideal; este material deoarece apare din materie (creierul)
si evolueaza o data cu ea, avand la baza activitatea mentala a creierului, si este
ideal deoarece poseda un continut de idei si imagini dobandite prin cunoastere.

c. Psihicul este proces si produs; procesualitatea se refera la desfasurarea in timp,

seriala, a fenomenului psihic, iar produsul este rezultatul final obtinut pe baza
interactiunii dintre subiect si obiect.

d. Psihicul exista in stare latentă(interiorizată), dar si manifestă(exteriorizată);nu

intotdeauna starea latenta coincide cu cea manifesta. Ex:o persoana care se bucura
de producerea unui eveniment trist poate afisa in exterior o masca de tristete.

e. Psihicul este determinat şi determinant; psihicul este influentat de factori si

conditii naturale si sociale, de experienta fiecarei persoane si spunem ca este
determinat (ex: familia, educatia, mijloacele de subzistenta); de asemenea, psihicul
fiecaruia poate avea anumite trasaturi care poate determina anumite situatii (ex: o
 persoana cu un temperament coleric poate determina situatii conflictuale) si
spune,m in aceasta situatie ca psihicul este determinant.

f. Psihicul dispune de manifestari normale, dar si patologice; pe un fond normal

putem intalni manifestari mai ciudate, iar pe un fond patologic putem intalni
momente de normalitate

Pentru a stabili natura psihicului uman si a-i surprinde identitatea este necesara
„raportarea psihicului la un criteriu exterior lui insusi” (Zlate).

Astfel:

- raportat la interactiunea universala a lucrurilor, psihicul apare ca o forma sau o

expresie a vietii de relatie;

- raportat la substratul lui material (creierul), apare ca o functie a materiei superior

organizate, adica a creierului;

- raportat la realitatea inconjuratoare naturala, psihicul apare ca o re-producere in

plan subiectiv a realitatii obiective;

- raportat la realitatea sociala a oamenilor, el este conditionat si determinat socio-

istoric si sociocultural.

In baza acestor raportari se poate elabora definitia a psihicului: „psihicul este o

expresie a vietii de relatie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale si cuantice,
o re-producere in subiectiv a realitatii naturale obiective, un produs al conditionarilor si
determinărilor socio-istorice si socio-culturale” (Zlate).

2. Psihicul ca forma a vietii de relatie

Ca forma a vietii de relatie, psihicul isi releva natura prin relatiile sale cu:

 Realitatea fizica

 Realitatea fiziologica

 Realitatea sociala
 Numai in relatie cu aceste realitati omul isi construieste propria interioritate, in absenta
unor asemenea relatii cu ambianta viata psihica poate fi serios perturbata. Acest lucru este
demonstrat de experimentele de izolare si deprivare senzoriala si de experimentele cu privire
la consecintele in plan comportamental ale deficitului de contacte sociale.

De exemplu, dupa 20 de ore de deprivare senzoriala subiectii manifestau tulburari

emotionale, halucinatii, scaderea performantelor intelectuale. Studiindu-se consecintele in
plan comportamental ale privarii de grija materna ale unor pui de maimuta s-a observat ca in
absenta totala a grijii materne apar tulburari comportamentale ca frica, tendinta la izolare,
agresivitate, absenta comportamentelor necesare satisfacerii trebuintelor sexuale, indiferenta
si ostilitate. Faptul ca relatiile cu mediul social sunt importante pentru psihic este demonstrat
si de copiii crescuti de animale salbatice (in special lupi) la care s-a observat conservarea
atributelor biologice si absenta atributelor sociale.

Relatia psihicului cu realitatea naturala, cu mediul fizic, este o altă relatie prin care
psihicul isi releva natura. Si psihicul presupune reactie la stimulii din mediu dar reactiile
psihice sunt diferite de cele non-psihice: „reactiile nonpsihice au doar functia de a reflecta
(oglindi) realitatea inconjuratoare si stimularile care vin de la ea, pe cand reactiile psihice
indeplinesc functia principala de a re-produce realitatea naturala, de a o produce din nou in
plan ideal şi subiectiv.” (Zlate).

3. Psihicul ca forma de reflectare ideal-subiectiva si de constructie a realitatii

Reflectarea psihica este ideala (psihicul este impalpabil), activa (produce atat
schimbarea obiectului reflectat cat si a subiectului ce reflecta), subiectiva (tine de
interioritatea subiectului, filtreaza, asimileaza, selecteaza informatia in functie de starile sale).
Reflectarea psihica se individualizeaza in functie de: continut, forma, mecanisme si functii.
Continutul reflectarii subiective este obiectiv, de natura informationala. Individul asimileaza
informatiile si produce modelul intern al lumii externe. Forma reflectorie este ideal-
subiectiva, ireductibila la obiectul concret si conditionata de caracteristicile organizarii
structural-dinamice proprii individului, se diversifica de la un proces la altul - la unele este
imaginea, la altele conceptul si la altele trairea. Mecanismele reflectarii psihice reprezinta un
ansamblu de operatii, procedee si procese de extragere, prelucrare, stocare, transformare,
integrare si utilizare a informatiei. Sunt de natura neurofiziologica (reflexe, stereotipuri
dinamice, excitatia, inhibitia), de natura psihologica (deprinderi, invatarea).

Functiile reflectarii psihice sunt: de semnalizare (informare, orientare), de analiza,

comparare, clasificare si evaluare a semnalelor (raspunsuri), de integrare (asamblare, sinteza,
corelare).

Psihicul nu are doar capacitatea de a re-produce realitatea (de a o oglindi) ci si de a o

crea adica a oferi la iesire mai multa informatie decat la intrare ceea ce exprima si mai clar
natura psihicului.

4. Psihicul- proces determinat socio-istoric si cultural

Mediul social are o pondere hotaratoare in dezvoltarea psihica a individului, in acest

cadru avand loc si influentarea activa: educatia. Psihologul francez Emile Durkheim vorbea
de o dualitate a naturii umane, „homo duplex”. Potrivit acestei conceptii in fiecare individ
exista doua fiinte, una individuala si alta sociala.

Procesul aparitiei si dezvoltarii speciei umane (antropogeneza) si formarea si

dezvoltarea functiilor psihice la om (psihogeneza) ilustreaza conditionarea social-istorica a
psihicului uman. Fenomenele psihice primare, comune pentru om si animal, sunt doar
conditionate social-istoric, ele putandu-se dezvolta pana la un anumit nivel calitativ si in
afara influentelor sociale. Deci, nimic din organizarea psihica a omului nu se realizeaza si nu
se produce in afara unei conditionari sociale. In om nu exista nimic psihic care sa nu fi fost
conditionat social. Socialul conditioneaza, filtreaza si modeleaza biologicul uman. In afara
mediului social, copilul nu se umanizeaza si in esenta ramane la nivelul animal.

Influenta factorilor socio-culturali asupra psihicului a fost evidentiata prin 2 tipuri de

studii, si anume:

a) surprinderea specificului uman al unor functii psihice comune pentru om si animal;

b) surprinderea variatiilor socio-culturale ale functiilor psihice.

Aceste studii au demonstrat ca fenomenele psihice sunt inegal influentate social: cele
primare, comune omului si animalului, sunt doar conditionate social, cele superioare sunt
determinate social-istoric. De exemplu, la copiii crescuti de animale, capacitatile senzoriale
s-au dezvoltat calitativ in afara influentelor sociale, in schimb gandirea si limbajul nu s-au
dezvoltat.

Influentele culturii asupra personalitatii in formare sunt:

- influente care deriva din comportamentul, modelat cultural, al altora fata de copil care incep
sa actioneze inca din momentul nasterii;

- influente care deriva din observarea sau invatarea sistemica de catre individ a modelelor de
comportament caracteristice societatii sale.

Psihologia trebuie sa fie in egala masura preocupata de procesele de socializare, de

relatia cultura-personalitate, de schimbarea culturala si de consecintele contactului intre
culturi.

5. Ipostazele psihicului

Psihicul nu este uniform, linear, ci dimpotriva, el exista si se manifesta in variate

forme. Uneori este mai clar, mai lucid, alteori mai tulbure, mai obscur. In anumite situatii, noi
oamenii ne dam seama de noi insine, de trairile noastre, in altele nu.

Psihicul cunoaste o mare diferentiere si neuniformitate existentiala si functionala. El

exista si se manifesta in ipostaza de psihic constient, de psihic subconstient si de psihic
inconstient.

A. Constiinta

- etimologic cuvantul constiinta deriva din latinescul con-scientia= cu stiinta;

Constiinta este una dintre cele mai importante ipostaze ale vietii psihice a individului,
cand afirmata, cand negata cu vehementa. Ea a fost cand redusa la o simpla functie psihica,
numita deseori ,,vigilenta’’, cand exstinsa pana la pierderea in generalitatea vietii psihice.

Constiinta este o expresie a functiilor de cunoastere superioare, un complex de

semnificatii purtate de semnale si simboluri, formate in contactul si confruntarea la cel mai
inalt nivel dintre subiectiv si obiectiv, dintre subiect si obiect.
 Constiinta nu este numai un produs, o rezultanta a unor evenimente, ci este un
fenomen, o realitate subiectiva, care se confirma prin eficienta sa in activitatea omului.

Etape in definirea constiintei

Dificultatea definirii constiintei provine din faptul ca ea este pura subiectivitate, din
faptul ca se manifesta in experientele personale, nefiind de regula, accesibila altuia.

Dupa Mielu Zlate, in definirea constiintei au fost parcurse 3 etape:

1. Prima etapa se inscrie in intervalul de la inceputurile psihologiei stiintifice pana in

anii 1930.

Definitiile cele mai semnificative sunt:

 a fi constient inseamna a gandi, a stabili relatii.

 a fi constient inseama a dispune de capacitatea de a face sinteze.

 a fi constient inseamna a te adapta cu usurinta la noile solicitari.

 a fi constient inseamna a te putea autosupravghea (a putea relata propria experienta).

Toate aceste definitii pun in evidenta functiile constiintei.

Constiinta este o functie de adaptare la lumea externa, cu scopul asigurarii unui

echilibru intre individ si mediu.

2. Etapa a doua cuprinde perioada anilor 1940 – 1960 si evidentiaza o conceptie

profunda privitoare la constiinta: ,,constiinta trebuie descrisa ca o structura complexa, ca
organizare a vietii de relatie a subiectului cu altii si cu lumea’’.

Dupa psihologul H. Ey „a fi constient inseamna a dispune de un model personal al

lumii”. Asadar, individul incorporeaza un model al lumii in care sunt incluse propriile sale
experiente si de care el dispune, in mod liber, ca persoana.

3. Etapa a treia incepe cu anii 1970 si se continua si in zilele noastre. Se axeaza intr-o
mai mare masura pe caracteristicile psihologice ale constiintei. Astfel, constiinta este „o
forma suprema de organizare psihica prin care se realizeaza integrarea activ-subiectiva a
tuturor fenomenelor vietii psihice si care faciliteaza adaptarea continua a individului la
mediul sau natural si social.

Caracteristicile costiintei:

- constiinta este o re-producere cu stiinta, adica individul dispune de informatii ce pot fi

utilizate in vederea intelegerii , descifrarii unui obiect, fenomen, eveniment;

- constiinta dispune de scop sau este orientata spre un scop, ceea ce duce la realizarea
unui activism crescut al individului;

-constiinta are un caracter anticipativ-predictiv, astfel ca omul are posibilitatea de a

anticipa rezultatul actiunii sale, prin aceasta deosebirea dintre om si animal fiind esentiala;

- constiinta are un caracter planificat, adica presupune organizarea mintala a activitatii,

stabilirea unor etape de desfasurare a activitatii, a locului etc.;

- constiinta are un caracter creator, omul avand posibilitatea de a modifica, schimba

realitatea, de a o adapta necesitatilor sale.

B. Subconstientul

Subconstientul a fost considerat cand o postconstiinta, cand o preconstiinta.

Subconstientul reprezinta „ansamblul starilor psihice de care subiectul nu este

constient, dar care influenteaza comportamentul sau”.

Etape in definirea subconstientului

1. Intr-o prima etapa, cei mai multi autori concep subconstientul ca pe o formatiune
sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost candva constiente, dar care in prezent se
desfasoara in afara controlului constient. El este rezervorul unde se conserva amintirile,
deprinderile, automatismele, ticuri deci toate actele care au trecut candva prin filtrul
constiintei, s-au realizat cu efort, dar care se afla intr-o stare latenta, putand insa sa redevina
active, sa depaseasca pragul constiintei.

2. In etapa a doua s-a trecut la elaborarea unei noi conceptii. In afara de surprinderea
caracterului dinamic al subconstientului, se contureaza mai pregnant ideea existentei lui ca
nivel de sine statator, distinct de constient si de inconstient.
 Principalele trasaturi ale subconstientului sunt:

- latenta si potentialitatea (continuturile subconstientului se mentin intr-o stare latenta

pana cand vor fi reactivate si disponibilizate de catre constiinta);

- coexistenta cu constiinta (continuturile subconstientului sunt o alta expresie a

continuturilor constiintei);

- facilitarea, servirea constiintei (subconstientul se pune in slujba constiintei);

- filtrarea si medierea continuturilor care trec dintr-un nivel in altul (continuturile

constiintei nu trec direct in inconstient ci „poposesc” pentru anumite perioade de timp
in subconstient, la fel petrecandu-se si cu continuturile inconstientului, care trec mai
intai in subconstient si apoi in constiinta).

. Subconstientul este amplasat intre constient si inconstient, continuturile sale sunt mai
asemanatoare cu cele ale constientului, fiind astfel considerat un servo-mecanism al
constiintei, aflat in slujba constiintei.

Subconstientul nu este un simplu rezervor si pastrator al faptelor de constiinta, ci are

propriile lui mecanisme. El nu doar conserva, ci poate prelucra, restructura, crea. Sub
influenta unor factori (precum timpul scurs intre introducerea in subconstient a informatiei si
reactualizare, emotiile puternice, distragerea etc.) amintirile, automatismele, deprinderile vor
fi modificate de catre subconstient.

C. Inconstientul

Reprezinta cel mai controversat nivel al vietii psihice.

Sigmund Freud este cel care propune inconstientul ca obiect de cercetare al psihologiei.
Psihologia contemporana defineste inconstientul intr-o maniera pozitiva, el fiind o
formatiune psihica ce cuprinde tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de
resorturile intime ale personalitatii.

Au fost putini autori care au subliniat rolul si valoarea pozitiva a inconstientului in

procesarea informatiilor, in rezolvarea problemelor si in actele de creatie.

Caracteristicile inconstientului:
 - este preponderent de natura afectiva;

- apare format din imagini si cuvinte;

- el cuprinde tot ceea ce este interzis de sensul existentei.

Rolul inconstientului:

- rol de energizare si dinamizare a intregii vieti psihice a individului;

- rol de facilitare a procesului creator;

- rol de asigurare a unitatii Eu-lui, prin faptul; ca este principalul depozitar al informatiilor
si al tensiunilor motivationale;

- rol de implicare in procesarea informatiilor, in solutionarea problemelor, in actele de

creatie;

- rol in intuitie si imaginatie.

Relatia dintre constient si inconstient

Fiecare dintre cele doua niveluri de organizare structural-functionale ale psihicului isi are
propriile sale continuturi, mecanisme si legitati specifice.

Intre constient si inconstient exista trei tipuri de relatii:

- relatii circulare (oricare dintre continuturile constientului trece in inconstient, pentru

ca apoi sa poata trece, nu toate, din nou in constient);

- relatii de subordonare integrativa, care presupun subordonarea si dominarea unuia de

catre celalalt. Atunci cand apare dominarea inconstientului de catre constient,
constiinta stapaneste, tine in frau impulsurile inconstientului, mai ales acele porniri
care vin in contradictie cu valorile sociale unanim acceptate. Atunci cand apare
dominarea constientului de catre inconstient, acesta din urma isi impune tendintele
sale. Acest fenomen apare in special in starile de afect, starile de transa creatoare, in
inspiratie, in starile patologice, inconstientul devenind astfel principalul reglator al
conduitei, ca de exemplu , in cazul psihozelor.

- relatii de echilibrare (presupun realizarea unui usor balans intre starile constiente si
cele inconstiente, fara predominanta unora sau altora).