MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

LICEUL TEHNOLOGIC “OVID CALEDONIU” TECUCI

PROIECT
NIVELUL 5

DOMENIUL: SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ PEDAGOGICĂ

CERTIFICAREA PROFESIONALĂ: ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

ÎNDRUMĂTOR PROIECT,

CANDIDAT,

2020
 MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE
LICEUL TEHNOLOGIC “OVID CALEDONIU” TECUCI

PROIECT
EXAMEN DE CERCETARE A CALIFICĂRII PROFESIONALE
NIVELUL 5

TEMA: MEDICAŢIA ANTIHIPERTENSIVĂ

DOMENIUL: SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ PEDAGOGICĂ

CERTIFICAREA PROFESIONALĂ: ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

ÎNDRUMĂTOR PROIECT,
Prof. Asist. Farm.
TEIOŞANU SIMONA

CANDIDAT,
Onica Felicia Daniela

2020

2
 MEDICAŢIA
ANTIHIPERTENSIVĂ

3
 CUPRINS

CUPRINS……………………………………………………………………………………………..4
ARGUMENT…….…………………………………………………………………………………...5
INTRODUCERE...……………………………………………………………………………………6
CAPITOLUL 1: Anatomia şi fiziologia aparatului cardiovascular………………………......7
1.1. Inima…………………………………………………………………………………….7
1.2. Factori determinanţi ai presiunii arteriale………………………………………15
1.3. Afecţiuni cardiace…………………………………………………………………….15
CAPITOLUL 2: Hipertensiunea arterială……………………………………………………
18
2.1. Ce se înţelege prin HTA?..............................................................................................18
2.2. Simptome ale HTA……………………………………………………………………20
2.3. Clasificarea HTA………………………………………………………………………24
2.4. Factori favorizanţi ai HTA……………………………………………………...27
CAPITOLUL 3: Tratamentul medicamentos al HTA……………………………………….30
3.1. Clasificarea antihipertensivelor………………………………………………………30
3.1.1. Inhibitoare ale sistemului simpatic (simpatolitice)………………………33
3.1.2. Vasodilatatoare……………………………………………………………...44
3.1.3. Inhibitoare ale enzimei de conversie………………………………….45
3.1.4. Diuretice……………………………………………………………………..46
3.2. Principiile farmacoterapiei antihipertensive – clase de medicamente care pot fi
asociate……………………………………………………………………………………………….53
CAPITOLUL 4: Noutăţi în tratamentul HTA……………………………………………….55
CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………60
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………….…………………………61

4
 ARGUMENT

Hipertensiunea arterială reprezintă o creştere a valorii tensiunii arteriale peste limita

normală. Valorile normale ale tensiunii arteriale au fost stabilite de către foruri internaţionale: TA <
130/80 mmHg, interpretate în raport cu vârsta, sexul şi greutatea, iar tensiunea optimă fără risc
cardiovascular este < 120/80 mmHg.
Prezenţa în familie a HTA, cât şi dorinţa de a cunoaşte mai multe lucruri despre această
boală pentru a putea acorda primul ajutor în folosul celui de lângă mine m-a determinat să aleg
această temă a lucrării de diplomă.
Bolile cardio-vasculare ocupă unele dintre primele locuri printre cauzele de mortalitate din
ţara noastră. Ultimele statistici arată că în România, 62% din decesele înregistrate sunt cauzate de
boala cardiovasculară. Doi din trei români mor de afecţiuni cardiovasculare, dintre care cea mai
frecvent întâlnită este hipertensiunea arterială.
Cum stresul este un factor favorizant al instalării HTA, iar astăzi acest factor este crescut
pentru întreaga populaţie, am vrut ca abordând acest subiect să învăţ cât mai multe despre această
afecţiune şi despre importanţa unei vieţi echilibrate.
"Ucigaşul tăcut", cum a fost supranumită boala de către cardiologi, curmă anual milioane de
vieţi dar cel mai rău este faptul că este o boală ascunsă care este foarte greu de depistat.

5
 INTRODUCERE

Hipertensiunea arterială (HTA) este una din cauzele care menţin afecţiunile cardiace pe
primul loc, în privinţa morbidităţii şi mortalităţii. Din păcate de obicei debutează şi evoluează
insidios, fără a putea fi diagnosticată precoce (“silent disease”).
Se apreciază că în lume, hipertensiunea afectează aproximativ un miliard de persoane, din
care aproximativ 50 de milioane sunt în SUA.
Factorii genetici şi factorii de risc (stres, suprasolicitare) pot agrava şi grăbi evoluţia bolii.
De aceea este obligatoriu efectuarea unui control periodic.
Pentru evaluarea pacientului hipertensiv sunt importante atât identificarea cauzelor
hipertensiunii, a stadiului acestuia cât şi a prezenţei sau absenţei altor afecţiuni concomitente.
Recomandarea unui stil de viaţă sănătos, care să urmărească renunţarea la fumat, scăderea în
greutate, unele restricţii în dietă (reducerea clorurii de sodiu), consumul moderat de alcool şi
desfăşurarea unei activităţi fizice corespunzătoare, vor avea un rol preventiv, dar şi de îmbunătăţire
a rezultatelor tratamentului medicamentos.
O clasificare unanim recunoscută împarte boala hipertensivă în două grupe:
* Hipertensiunea esenţiala (idiopatică): atribuită unui mozaic al factorilor de risc: genetici,
regim de viaţă naţional, sedentarism, obezitate, tulburări endocrine, stres îndelungat sau intens. Este
cea mai răspândită formă (~90%) şi de obicei se instituie un tratament simptomatic pe termen lung.
* Hipertensiunea secundară: apare ca rezultat al altor boli: renale, neurologice, endocrine,
tumori ale glandei suprarenale, sarcină. Tratamentul în aceste situaţii fie urmăreşte îndepărtarea
chirurgicală sau medicală a cauzei, fie este doar simptomatic.
Menţinerea valorilor tensionale în limite normale este posibilă astăzi datorită unor
medicamente din clase diferite care se prescriu pe scară foarte largă.
În acest fel pot fi prevenite accidentele, cu excepţia insuficienţei coronariene care rămâne
mai frecventă la pacienţii trataţi decât la ceilalţi.
Tratamentul antihipertensiv ridică totuşi unele dificultăţi, pe de o parte fiind necesar pe
termen lung (nedefinit), iar pe de altă parte efectele secundare pot fi uneori foarte numeroase şi
grave.

6
 CAPITOLUL 1:
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR

1.1. INIMA
Aparatul cardiovascular/circulator este un sistem care cuprinde următoarele componente:
 inima - acest organ de mărimea unui pumn alimentează cu sânge ţesuturile corpului cu
ajutorul muşchilor, valvelor şi a reţelei de vase de sânge;
 arterele mari;
 arteriole, ramificându-se în reţeaua capilară prin care se irigă ţesuturile şi organele.
Legătura dintre vene şi artere se face prin capilare, care constituie sectorul circulator al
schimburilor de gaze şi substanţe nutritive dintre sânge şi ţesuturi.
Inima, organul central al aparatului cardiovascular, este situată în mediastin – între cei doi
plămâni. Are forma unei piramide triunghiulare, cu axul îndreptat oblic în jos, la stânga şi înainte.
Astfel, ⅓ din inimă este situată la dreapta şi ⅔ la stânga planului mediosagital al corpului. Greutatea
inimii este de 250-350g. Prezintă o faţă convexă, sternocostală, şi o faţă plană, diafragmatică.
Inima umană are patru camere. Cele două camere superioare, atriul (auriculul) drept şi stâng,
sunt camerele de primire a sângelui. Acestea colectează sângele adus de vene. Camerele inferioare
ale inimii, ventriculul stâng şi drept, au rolul unor pompe puternice. Ele împing sângele prin artere,
de la inimă către corp.
Cele două feţe se unesc printr-o margine mai ascuţită, marginea dreaptă. Marginea stângă,
rotunjită, vine în raport cu plămânul stâng. Baza inimii este situată posterior şi la dreapta, aici
găsindu-se vasele mari ale inimii. La baza inimii se află atriile, iar spre vârf, ventriculele.
Pe suprafaţa inimii se găsesc o serie de şanţuri: două interventriculare şi două
atrioventriculare, numite şi şanţuri coronare, între atrii şi ventricule.

7
 Fig. 1 – Faţa anterioară a inimii
CAVITĂŢILE INIMII
Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial, iar ventriculii prin septul interventricular.
Atriile pot fi separate de ventriculi printr-un plan transversal, numit planul ventil al inimii. În acest
plan se găsesc inelele fibroase, care circumscriu orificiile atrioventriculare drept şi stâng şi separă,
de fapt, atriul de ventricul.
a) Atriul drept
În el se deschid orificiile venelor cavă superioară şi inferioară şi orificiul sinusului coronar.
Este tapetat pe aproape jumătate din suprafaţă cu muşchii pectinaţi (fascicule de fibre musculare,
dispuse ca dinţii unui pieptene). Pe septul interatrial se găseşte o depresiune numită fosă ovală.
Inferior, în atriul drept se observă orificiul atrioventricular drept mărginit de valva tricuspidă
(formată din trei valvule numite caspide).

8
b) Atriul stâng
În el se deschid orificiile celor patru vene pulmonare, două drepte şi două stângi. În partea
inferioară este orificiul atrioventricular stâng şi bicuspid sau mitral. La interiorul ambelor cavităţi
atriale se văd mici orificii prin care se deschid venele mici ale inimii.

Fig. 2 – Cavităţile inimii

Ventriculul drept comunică cu atriul drept prin orificiul tricuspid. Pentru fiecare valvulă a
acestui orificiu există în ventriculul drept câte un muşchi alungit proeminent în cavitate, numit
muşchi papilar. De pe vârful acestor muşchi se întind până la marginea liberă a cuspidei
corespunzătoare aşa numitele corzi tendinoase. Acestea nu permit valvulelor să se răsfrângă în atrii
în timpul contracţiei ventriculare. Restul peretelui ventricular este tapetat de fascicule musculare
dispuse nesistematizat, numite trabecule. Acestea proemină faţă de peretele ventricular şi au rolul de
a mări suprafaţa de contact cu sângele. Din ventriculul drept pleacă superior trunchiul pulmonar. El
începe la nivelul orificiului trunchiului pulmonar, prevăzut cu trei valvule în formă de cuib de
rândunică numite valvule semilunare.
Ventriculul stâng comunică cu atriul stâng prin valva mitrală. În acest ventricul există doi
muşchi papilari legaţi prin corzi tendinoase de cuspidele corespunzătoare. Şi aici există trabecule
musculare dispuse în reţea. Din partea superioară a ventriculului pleacă aorta ascendentă, care
începe la nivelul orificiului aortic prevăzut cu trei valvule.

9
ARBORELE VASCULAR
Arborele vascular este format din:
 artere - vase prin care sângele circulă dinspre inimă spre ţesuturi şi organe;
 capilare - vase cu calibru foarte mic, aşezate între artere şi vene, la nivelul cărora se fac
schimburile între sânge şi diferitele ţesuturi;
 vene – vase prin care sângele este readus la inimă.
Arterele şi venele au în structura pereţilor lor trei tunici suprapuse, care, de la exterior spre
interior, sunt: adventicea, media şi intima. Calibrul arterelor scade de la inimă spre periferie, cele
mai mici fiind arteriolele, care se continuă cu capilarele.
Structura arterelor şi venelor

Fig. 3 - Anatomia şi fiziologia aparatului cardiovascular

Structura pereţilor vaselor mari cuprinde trei tunici: externă, mijlocie şi internă.
Tunica externă (adventicea) este formată din ţesut conjunctiv, cu fibre de colagen şi elastice.
În structura adventicei arterelor, ca şi la vene, există vase mici de sânge care hrănesc peretele
vascular şi care pătrund în tunica medie. În adventice se găsesc şi fibre nervoase vegetative, cu rol
vasomotor.
Tunica medie are structură diferită, în funcţie de calibrul arterelor. La arterele mari, numite
artere de tip elastic, media este formată din lame elastice cu dispoziţie concentrică, rare fibre
musculare netede şi ţesut conjunctiv. În arterele mijlocii şi mici, numite artere de tip muscular,
media este groasă şi conţine numeroase fibre musculare netede, printre care sunt dispersate fibre
colagene şi elastice.

10
 Tunica internă (intima) este alcătuită dintr-un rând de celule endoteliale turtite, aşezate pe o
membrană bazală. Intima se continuă cu endocardul ventriculilor. Peretele venelor, al căror calibru
creşte de la periferie spre intimă, are în structura sa aceleaşi trei tunici ca şi la artere, cu câteva
deosebiri. În venele situate sub nivelul cordului, unde sângele circulă în sens opus gravitaţiei,
endoteliul acoperă din loc în loc valvulele în formă de cuib de rândunică, ce au rolul de a fragmenta
şi direcţiona coloana de sânge.
Structura capilarelor
Sunt vase de calibru mic, răspândite în toate ţesuturile şi organele. În structura lor, se disting,
la exterior, un strat format din ţesut conjunctiv cu fibre colagene şi de reticulină, în care se găsesc şi
fibre nervoase vegetative, iar la interior, un endoteliu format dintr-un singur strat de celule turtite,
aşezate pe membrana bazală.
În ficat şi în glandele endocrine există capilare de tip special, numite sinusoide; ele au
calibru mai mare, peretele întrerupt din loc în loc, ceea ce favorizează schimburile, şi un lumen
neregulat, prezentând dilatări şi strâmtorări.
MAREA ŞI MICA CIRCULAŢIE
În alcătuirea arborelui vascular se disting două teritorii de circulaţie: circulaţia mare =
sistemică şi circulaţia mică = pulmonară.

Fig. 4 – Marea şi mica circulaţie

11
Circulaţia mică
Circulaţia pulmonară începe în ventriculul drept, prin trunchiul arterei pulmonare, care
transportă spre plămân sânge cu CO₂.
Trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare, care duc sângele cu CO ₂ spre
reţeaua capilară din jurul alveolelor, unde îl cedează alveolelor care îl elimină prin expiraţie.
Sângele cu O₂ este colectat de venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân. Cele patru vene
pulmonare sfârşesc în atriul stâng.
Circulaţia mare
Circulaţia sistemică începe în ventriculul stâng, prin artera aortă care transportă sângele cu
O₂ şi substanţe nutritive spre ţesuturi şi organe. De la nivelul acestora, sângele încărcat cu CO ₂ este
preluat de cele două vene cave care îl duc în atriul drept.
SISTEMUL AORTIC
Este format din artera aortă şi din ramurile ei, care irigă toate ţesuturile şi organele corpului
omenesc.
Sistemul aortic începe din ventriculul stâng cu aorta ascendentă, din care se desprind cele
două artere coronare. După ce urcă 5-6 cm, se curbează şi formează arcul aortic, care se continuă cu
aorta descendentă, subîmpărţită în toracală şi abdominală. Terminal, aorta abdominală se bifurcă în
arterele iliace comune, stângă şi dreaptă.
Ramurile arcului aortic
Dinspre dreapta spre stânga, din arc se desprind trunchiul brahiocefalic, artera carotidă
comună stângă şi artera subclaviculară stângă. Trunchiul brahiocefalic se împarte apoi în artera
carotidă comună dreaptă şi artera subclaviculară dreaptă. Ambele artere carotide comune, stângă şi
dreaptă, urcă la nivelul gâtului până în dreptul marginii superioare a cartilajului tiroid, unde se
bifurcă în artera carotidă externă şi internă. La acest nivel există o mică dilataţie, sinusul carotic
(carotidian), bogată în receptori.
Artera carotidă externă irigă gâtul, regiunile occipitală şi temporală şi viscerele feţei. Artera
carotidă internă pătrunde în craniu, irigând creierul şi ochiul. Arterele subclaviculare ajung de la
originea lor până în axilă, unde iau numele de artere axilare. Din arterele subclaviculare se desprind:
artera vertebrală, care intră în craniu prin gaura occipitală, unde se uneşte cu opusa, participând la
vascularizaţia encefalului, şi artera toracică internă, din care iau naştere arterele intercostale
anterioare.
Artera axilară vascularizează atât pereţii axilei, cât şi peretele anterolateral al toracelui şi se
continuă cu artera brahială care vascularizează braţul. La plica cotului, artera brahială dă naştere la
12
arterele radială şi ulnară, care vascularizează antebraţul. La mână se formează arcadele palmare, din
care se desprind arterele digitale.
Ramurile aortei descendente
Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale şi viscerale. Ramurile viscerale sunt arterele
bronşice, pericardice şi esofagiene.
Aorta descendentă abdominală dă şi ea ramuri parietale şi viscerale. Ramurile viscerale sunt:
trunchiul celiac, artera mezenterică superioară, arterele suprarenale stângă şi dreaptă, arterele renale
stângă şi dreaptă, arterele testiculare, respectiv ovariene stângă şi dreaptă, şi artera mezenterică
inferioară.
Trunchiul celiac se împarte în trei ramuri: splenică, gastrică stângă şi hepatică şi
vascularizează stomacul, duodenul, pancreasul, ficatul şi splina.
Artera mezenterică superioară vascularizează jejuno-ileonul, cecul, colonul ascendent şi
partea dreaptă a colonului transvers. Artera mezenterică inferioară vascularizează partea stângă a
colonului transvers, colonul descendent, sigmoidul şi partea superioară a rectului.
Ramurile terminale ale aortei
Arterele iliace comune stângă şi dreaptă, ajunse la articulaţia sacro-iliacă, se împart fiecare în
artere iliace externă şi internă.
Artera iliacă externă iese din bazin şi ajunge pe faţa anterioară a coapsei, devenind arteră
femurală, care irigă coapsa. Se continuă cu artera poplitee, care se află în fosa poplitee (faţa
posterioară a genunchiului). Ea se împarte în două artere tibiale:
 artera tibială anterioară irigă faţa anterioară a gambei şi laba piciorului şi se termină prin
artera dorsală a piciorului, din care se desprind arterele digitale dorsale;
 artera tibială posterioară irigă faţa posterioară a gambei şi, ajunsă în regiunea plantară, se
împarte în cele două artere plantare, internă şi externă, din care se desprind arterele digitale
plantare. Artera iliacă internă are ramuri parietale pentru pereţii bazinului şi ramuri
viscerale pentru organele din bazin (vezica urinară, ultima porţiune a rectului) şi organele
genitale uter, vagin, vulvă, prostată, penis.
VASCULARIZAŢIA INIMII
Este realizată prin cele două artere coronare. Venele coronare urmează traiectul arterelor şi
se varsă în sinusul coronar, care se deschide în atriul drept.
Vascularizaţia arterială
Cordul primeşte sânge oxigenat prin intermediul a două artere coronare, care pleacă din
prima parte a aortei ascendente numită bulbul aortic.
13
 Artera coronară stângă, după un traiect de 1 cm, se împarte în două ramuri:
 artera interventriculară anterioară, care coboară în şanţul interventricular anterior;
 artera circumflexă coronară, care merge în partea stângă a şanţului coronar.
Artera coronară dreaptă, intră în partea dreaptă a şanţului coronar. Toate arterele se termină
pe faţa diafragmatică a inimii. Ultimele ramificaţii ale vaselor coronare sunt de tip terminal, adică
reprezintă unica sursă de vascularizaţie a unui teritoriu de miocard.

Fig. 5 - Vascularizaţia venoasă a inimii

Vascularizaţia venoasă
Cea mai mare venă a inimii se numeşte sinusul coronar şi se găseşte în partea diafragmatică
a şanţului coronar. Se deschide în atriul drept. Preia prin afluenţii săi 60% din sângele venos al
inimii. În sinusul coronar se deschid venele:
 vena mare a inimii, care vine din şanţul interventricular anterior, trece prin partea stângă a
şanţului coronar şi se deschide în partea stângă a sinusului;
 vena medie a inimii, care vine din şanţul interventricular posterior;
 vena mică a inimii, care vine din partea dreaptă a şanţului coronar şi se varsă în partea
dreaptă a sinusului venos. Aproximativ 40% din sângele venos al cordului este preluat de
venele anterioare şi venele mici ale cordului. Acestea se deschid prin mici orificii în toate
cavităţile inimii.

14
1.2. FACTORII DETERMINANŢI AI PRESIUNII ARTERIALE
Presiunea arterială (PA) reprezintă forţa exercitată de masa sangvină pe unitatea de
suprafaţă a peretelui arterial, presiune determinată de activitatea ritmică contractilă a inimii şi
întreţinută prin vasomotricitatea periferică.
Presiunea sângelui se măsoară în mmHg sau cm H₂O:
1mmHg = 1,36 cm H₂O = 1330 dyneƒcm².
Pentru a desemna valoarea presiunii sangvine în sistemul arterial se pot folosi ca termeni
“presiunea sangvină” sau „tensiunea arterială”.
Sângele este expulzat din inimă în arterele mari intermitent, de aceea presiunea sangvină
va perpetua oscilaţii legate de fazele ciclului cardiac, deci putem vorbi de: presiunea sistolică,
presiunea diastolică, presiunea medie, presiunea diferenţială.
Sângele circulă dintr-o arie cu presiune mare (ventriculul stâng) spre o arie cu presiune mică
(capătul arterial al capilarului).
Presiunea arterială depinde de următorii factori:
 debitul cardiac - reprezintă volumul de sânge pompat de inimă timp de un minut.
Presiunea arterială creşte odată cu debitul cardiac;
 rezistenţa periferică - depinde de calibrul vaselor sangvine. Presiunea arterială este direct
proporţională cu aceasta;
 elasticitatea vaselor - datorită elasticităţii, vasele se pot destinde în sistolă şi pot să
revină la forma iniţială în diastolă, comprimând sângele din circulaţie. În cazul
arteriosclerozei, vasele devin rigide şi presiunea arterială creşte;
 vâscozitatea sangvină;
 volumul de sânge - creşterea acestuia duce la creşterea presiunii arteriale.
Presiunea arterială creşte fiziologic la efort fizic, în stări emoţionale puternice, la trecerea de
la ortostatism la clinostatism, în somnul cu vise şi diferă de la sex la sex, precum şi de la vârstă la
vârstă. Ea scade în timpul somnului liniştit. Patologic, creşte în cazuri de febră sau hipertensiune
arterială.

1.3. AFECŢIUNI CARDIACE

Afecţiunile cardiace constituie o problemă majoră pentru starea de sănătate a populaţiei
generale. În România rata mortalităţii prin boli cardiovasculare reprezintă 61% din numărul total de
decese, ceea ce justifică toate eforturile pentru cunoaşterea în profunzime a tuturor mecanismelor
desfăşurate la nivel celular şi molecular, inclusiv cele de transport al apei.
15
 Bolile cardiovasculare includ afecţiuni ale inimii, arterelor şi venelor care asigură necesarul
de oxigen pentru creier, cord şi alte organe vitale, a căror funcţie se desfăşoară strict dependentă de
oxigen.
Pe plan mondial bolile cardiovasculare reprezintă principala cauză de deces sau de
spitalizare la nivelul populaţiei adulte şi vârstnice, cu excepţia continentului african, în care
patologia cardiacă este “detronată” de bolile de etiologie infecţioasă.
1. Anevrismul aortei toracice şi abdominale - sunt dilataţii anormale, segmentare,
congenitale sau dobândite ca urmare a afectării peretelui arterial prin arteroscleroză, aortită luetică,
infecţie sau traumatism.
2. Angina pectorală - cea mai frecventă formă de manifestare a cardiopatiei ischemice
cronice dureroase. Rar poate să apară şi în alte condiţii decât cardiopatia ischemică: anemie severă,
tulburările rapide de ritm, hipertiroidiile, stenoză sau insuficienţă aortică.
3. Aritmiile - sunt dereglări ale ritmului normal al inimii fie sub raportul frecvenţei, fie al
regularităţii frecvenţei cardiace, fie din ambele.
4. Arteroscleroza (arthere = teci, scleros = îngroşare). Este o combinaţie de modificări ale
tunicii interne a arterelor constând în depuneri de grăsimi ce se însoţesc de o reacţie fibroasă,
depuneri de calciu şi progresiv ulcerarea ateromului.
5. Blocul de ramură stângă şi dreaptă - este o tulburare de conducere caracterizată prin
întârzierea stimulului inimii la nivelul ramurilor sale din ventriculi: când conducerea este întârziată
în ventriculul drept se produce blocul de ramură drept, iar în ventriculul stâng se produce blocul de
ramură stâng.
6. Blocul sinoatrial şi atrioventricular - blocul sinoatrial reprezintă o tulburare de conducere
provocată fie de absenţa stimulului sinusal, fie de blocarea lui la trecerea spre atriu. Blocul
atrioventricular reprezintă o tulburare în propagarea unui stimul sinoatrial către ventricul, astfel
neavând loc contracţia inimii la acel moment.
7. Cardiopatia ischemică cronică dureroasă - este forma clinică a cardiopatiei ischemice
cronice care se manifestă prin crize dureroase cu particularităţi specifice.
8. Cardiopatia ischemică cronică nedureroasă - suferinţa cardiacă secundară reducerii
debitului sanguin coronarian. Miocardul este vascularizat prin cele două artere coronare, primele
ramuri ale aortei şi se situează alături de rinichi şi creier printre organele cele mai irigate din
organism. Termenul de cardiopatie ischemica exprimă faptul ca debitul coronarian este destul de
redus pentru a produce simptoame sau semne de suferinţă cardiacă.

16
 9. Cordul pulmonar cronic - afecţiune caracterizată prin suferinţa părţii drepte a inimii
datorită bolilor pulmonare. Acestea duc la creşterea presiunii în artera pulmonară ce constituie un
obstacol în faţa inimii drepte. Se produce astfel, într-un prim stadiu, hipertrofia inimii drepte, apoi
insuficienţa cardiacă dreaptă.
10. Infarctul miocardic - reprezintă o necroză a miocardului datorită unei opriri a circulaţiei
sângelui în arterele coronare produsă prin:
a) tromboza primară dezvoltată pe o placă arteroscleroasă;
b) hemoragii ale intimei, cu ruptura acestuia şi tromboză secundată;
c) hematom prin hemoragie în peretele vascular, urmat de ocluzia vasului.
11. Insuficienţa cardiacă – poate fi:
a) insuficienţă cardiacă stângă: reprezintă insuficienţa pompei ventriculului stâng, având drept
cauză cardiopatia ischemică nedureroasă sau dureroasă, inclusiv infarctul de miocard,
hipertensiunea arterială, boli valvulare aortice (insuficienţa sau stenoza aortică);
b) insuficienţă cardiacă dreaptă: reprezintă insuficienţa cordului drept, având drept cauză
principală o boală pulmonară (deci identificându-se cu cordul pulmonar cronic).
12. Miocardite - reprezintă afectări inflamatorii sau degenerative ale muşchiului inimii
(miocardul) produse de cauze diverse, altele decât cardiopatia ischemică.

17
 CAPITOLUL 2:
HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ

2.1. CE SE ÎNŢELEGE PRIN HTA?

Înţelegerea modernă a sistemului cardiovascular a început odată cu activitatea
medicului William Harvey (1578-1657). Harvey a descris circulaţia sângelui în cartea sa De otu
ordis („Privind mişcarea inimii şi a sângelui”). Din punct de vedere istoric, tratamentul pentru ceea
ce se numea „boala pulsului greu”, constă în reducerea cantităţii de sânge prin sângerare sau
aplicarea de lipitori.
Hipertensiunea arterială (HTA) este o „boală tăcută”, fără simptome specifice, doar
creşterile bruşte şi importante ale tensiunii arteriale (salturile hipertensive) se pot manifesta prin:
cefalee, ameţeli, zgomote în urechi (acufene) sau tulburări de vedere („muşte zburătoare”), foşnete,
greţuri, stare de rău general. Multe persoane sunt hipertensive de mulţi ani, fără să ştie acest lucru
dacă nu îşi controlează tensiunea periodic. Importanţa diagnosticării şi tratării hipertensiunii
arteriale constă în complicaţiile majore ce apar în această boală, afectând inima (cardiopatie
ischemică - infarct miocardic, aritmii, insuficienţă cardiacă), vasele cerebrale (accidente vasculare),
rinichii (nefroangioscleroză cu insuficienţă renală cronică).
Hipertensiunea arterială reprezintă la ora actuală o problemă majoră de sănătate publică la
nivel mondial. Este o boală a sistemului circulator sanguin şi principalul factor de risc controlabil al
bolilor cardio - şi cerebrovasculare. Cu toate acestea, chiar şi în ţările cu status economic ridicat şi
politici de sănătate solid implementate, un procent însemnat de pacienţi hipertensivi nu sunt trataţi.
Această boală este frecvent întâlnită la persoanele de vârsta a doua sau a treia. Hipertensiunea
arterială este, cu rare excepţii, o boală care poate fi tratată, dar nu poate fi vindecată. De aceea
trebuie reţinut că tratamentul recomandat trebuie urmat foarte riguros, conform prescripţiei
medicului, pentru toată viaţa, din momentul diagnosticării.
Deşi multe dintre persoanele adulte suferă de hipertensiune arterială doar jumătate dintre
bolnavi sunt conştienţi de prezenţa bolii, iar tensiunea arterială este menţinută sub control numai la o
parte din cei diagnosticaţi.
În prezent HTA a atins dimensiuni epidemice. În 2008, prevalenţa HTA la scară globală în
rândul adulţilor de 25 de ani şi mai mult a fost în jur de 40%.

18
Ce trebuie să se ştie în caz de hipertensiune arterială:
1. Consumul în exces al alcoolului poate duce la creşteri acute ale valorilor tensiunii
arteriale şi la accident vascular cerebral hemoragic.
2. Hipertensiunea arterială nu se vindecă; tratamentul se va efectua toată viaţa deoarece
valorile tensionale se menţin normale doar pe durata terapiei.
3. Unele medicamente antihipertensive au o durată de acţiune mai lungă şi o remanenţă
crescută, de aceea, efectul acestora poate persista 24 sau chiar 48 de ore după întreruperea
terapiei, ducând la o falsă impresie că pacientul s-a vindecat.
4. Este necesară o bună hidratare pentru ca medicamentele antihipertensive administrate să
se elimine şi să nu aibă efecte secundare serioase (mai ales renale).
5. În perioada de vară valorile tensionale scad mai mult, în lipsa unei hidratări corecte,
datorită pierderilor de apă prin transpiraţie.
6. În perioada de iarnă valorile tensionale cresc mai mult datorită consumului de alimente
conservate cu sare sau a frigului (vasoconstricţie).
7. Nu se recomandă înlocuirea sării de bucătărie cu sarea de potasiu deoarece poate duce la
tulburări cardiace grave prin aportul crescut de potasiu.

FACTORII MODIFICABILI FACTORII NEMODIFICABILI

 fumatul;  ereditatea: dacă unul sau ambii părinţi
 consumul crescut de sare; au avut hipertensiune arterială, riscul de
 lipsa de mişcare; a avea această maladie este mai mare;
 excesul alimentar;  vârsta: hipertensiunea arterială se
 consumul exagerat de alcool; dezvoltă mai frecvent la oamenii peste
 stresul psihic şi fizic. 40 de ani;
 sexul: hipertensiunea este mai frecventă
la bărbaţi faţă de femei.

19
2.2. SIMPTOME ALE HTA
Alături de cancer şi diabet zaharat, hipertensiunea arterială (HTA) reprezintă o problemă
de sănătate publică, atât prin frecvenţa crescută în rândul populaţiei cât şi prin complicaţiile
redutabile (AVC, Infarct miocardic).
Prin hipertensiune arterială se înţelege presiunea prea mare de curgere a sângelui prin artere.
Sângele este pompat ritmic în artere de către inimă care dezvoltă o anumită presiune pentru a reuşi
să trimită sângele în tot arborele arterial, la toate organele. Această presiune se poate măsura şi se
numeşte presiune sistolică (TAS). În momentul următor, inima se relaxează şi primeşte o nouă
cantitate de sânge, iar în artere se menţine o presiune mai mică, numită presiune diastolică (TAD).
Hipertensiunea arterială reprezintă creşterea persistentă a valorilor tensiunii arteriale sistolice peste
140 mmHg şi/sau a celei diastolice peste 90 mmHg.

Fig. 6 – Hipertensiunea arterială

Vârsta medie de apariţie a HTA primare este de 40 de ani.
Cele mai multe persoane cu hipertensiune arterială nu prezintă simptome. Însă, atunci când
valoarea acesteia depăşeşte 180/110 mmHg, este considerată o urgenţă medicală. În acest moment,
simptomele sunt reprezentate de: dureri de cap, greaţă, vărsături, ameţeală, vedere înceţoşată,
sângerări nazale, palpitaţii sau bătăi neregulate ale inimii, senzaţie de sufocare.
De multe ori HTA poate fi asimptomatică, atunci când nu sesizăm nici un disconfort în
modul de viaţă, nici modificări în realizarea activităţilor zilnice.
Cel mai important simptom al HTA este cefaleea fronto-occipitală. Este o durere sâcâitoare,
care cuprinde fruntea şi se întinde până în zona cefei. Apare dimineaţa şi este ameliorată de o ceaşcă
de cafea sau de un medicament contra durerii. Cefaleea poate dispărea şi spontan după câteva ore.

20
 HTA este de două tipuri:
 hipertensiune arterială primară - nu i se cunoaşte cauza apariţiei;
 hipertensiune arterială secundară - se manifestă secundar altei boli (hipertiroidie, boli
renale, boli ale inimii).
Tratarea bolii duce la vindecarea hipertensiunii secundare.

Fig. 7 – Inimă hipertensivă

Unii pacienţi pot să nu aibă simptome, dar atunci când există o creştere tensională bruscă şi
importantă, pot apare: cefalee (dureri de cap), ameţeli, înceţoşarea vederii, zgomote în urechi
(acufene), epistaxis (sângerări nazale), palpitaţii, stare de oboseală fizică şi intelectuală, stare de
iritabilitate, insomnii, parestezii (furnicături în membre).
Pentru diagnosticul de HTA, pe lângă determinarea valorilor crescute ale TA, se fac:
 unele analize de laborator (examenul de urină, hematocrit, creatinină, ureea sangvină,
glicemie, colesterol, trigliceride, acid uric, potasiu);
 examenul fundului de ochi (FO) de către medicul oftalmolog;
 radiografia toracică;
 electrocardiogramă;
 ecocardiografică (ecografia inimii).
Toate aceste analize au rolul de a stabili forma de HTA şi stadiul evolutiv, căci, deşi HTA a
fost descrisă ca boală de mult timp, totuşi şi astăzi ea are unele enigme. Paradoxal, peste 90% din
bolnavii de HTA au aşa-numită HTA esenţială sau primitivă, în care cauza HTA este necunoscută şi
practic doar la restul de 10% din cazuri se cunoaşte cauza, care poate fi: boli ale rinichilor (stenoză

21
de arteră renală, rinichi polichistic), tumori ale glandelor suprarenale (feocromocitom), boli
endocrine (sindrom Cushing, boli ale tiroidei, hiperparatiroidism) sau uneori utilizarea
anticoncepţionalelor orale sau a altor grupe de medicamente care au ca efect secundar nociv
creşterea TA.
Măsurarea corectă a HTA
Tensiunea arterială se măsoară cu ajutorul tensiometrelor clasice (manual) sau electronice
(automat).

Fig. 8 - Tensiometru manual vs tensiometru automat

Măsurarea corectă a tensiunii arteriale trebuie să respecte câteva reguli:
 măsurarea tensiunii arteriale (TA) să se facă după 5 minute de repaus, şezând braţul să fie
la nivelul inimii;
 să nu se fumeze cu minim 15 minute înaintea măsurătorii;
 să nu se consume cafea în ora precedentă examinării;
 să nu se administreze stimulente adrenergice (epinefrină din descongestionantele nazale);
 tensiunea arterială se măsoară la ambele braţe, iar dacă există diferenţe, se va măsura la
braţul cu tensiunea mai mare;
 la pacienţii peste 65 de ani, cu varice, diabetici sau sub tratament antihipertensiv
tensiunea arteriala (TA) se va măsura şi în picioare (ortostatism), imediat şi la câteva
minute după schimbarea poziţiei.

22
 Fig. 9 – Măsurarea corectă a tensiunii arteriale
Există şi posibilitatea măsurării şi înregistrării valorilor tensiunii arteriale (TA) pe parcursul
a 24-48 ore printr-un dispozitiv special lăsat asupra pacientului care îşi desfăşoară activitatea curentă
(înregistrare Holter) şi care aduce date importante asupra variaţiilor tensiunii arteriale (TA) în cursul
diferitelor activităţi sau momente ale zilei/nopţii, putând aprecia totodată şi eficienţa tratamentului
antihipertensiv.

Fig. 10 – Monitorizarea tensiunii cu Holter

HTA pe grupe de vârstă
 la copii şi adolescenţi - HTA este cel mai frecvent de cauză secundară (determinată de boli
renale, cardiovasculare sau endocrine); valorile TA normale la această categorie de pacienţi
sunt corelate cu vârsta;
 la vârstnici - HTA secundară este rară, cea mai frecventă fiind HTA sistolică pură care apare
după vârsta de 60 ani (numită şi HTA aterosclerotică);
 la gravide - formă particulară de HTA (caz în care HTA se defineşte prin valori peste 135-
140/75 mmHg în trimestrul al doilea de sarcină sau peste 135-140/85 mmHg în ultimul
trimestru). La gravide, HTA poate fi destul de gravă, deoarece se poate complica cu
preeclampsie sau eclampsie, boli considerate urgente obstetricale şi tratate la terapie
intensivă. Ca factori declanşatori pot fi consideraţi: fumatul, obezitatea, antecedente de HTA
în familie.

23
2.3. CLASIFICAREA HTA
Clasificarea HTA se face în funcţie de nivelul valorilor presionale, pe tipul şi gradul afectării
organelor ţintă şi de recunoaşterea condiţiilor etiologice ale bolii.
În ultimul timp HTA se clasifică în principal în raport cu gradul său (nivelele TAS şi TAD).
Clasificarea HTA:
I. În funcţie de etiologice avem:
1. hipertensiune arterială esenţială (HTAE) - nu se poate evidenţia o cauză organică;
2. hipertensiune arterială secundară (simptomatică) - este dovedită cauza.
1. HTA esenţială: se înţelege orice sindrom clinic hipertensiv, în care valorile presiunii
arteriale sunt crescute, în absenţa unei cauze organice. Se mai numeşte şi boală hipertensivă.
Este cea mai frecventă, reprezentând 80-90% din totalul hipertensiunilor, şi apare de obicei după 30
de ani, cu un maximum de frecvenţă între 40 şi 50 de ani. Incidenţa este mai mare la femeie, dar
formele mai grave apar la bărbaţi. Menopauza şi obezitatea sunt factori favorizanţi, la fel viaţa
încordată, stresantă şi ereditatea. Ereditatea joacă un rol foarte important, afecţiunea întâlnindu-se
în proporţie de 20-80% (după diferite statistici) în antecedentele familiale ale bolnavilor. Se pare că
şi alimentaţia bogată în sare ar juca un rol.

Fig. 11 – Principalele complicaţii în hipertensiune

2. HTA secundară poate fi:
a. De origine renală
Din acest grup fac parte:
 hipertensiunile renovasculare (anomalii congenitale ale vaselor renale, stenoze, anevrism,
tromboze, embolii);

24
  hipertensiuni din bolile parenchimului renal (glomerulonefrită acută şi cronică, leziuni renale
din diabet, pielonefrite).
În apariţia hipertensiunii renale, rolul principal este deţinut de o enzimă care ia naştere în
rinichiul ischemic – renina. Aceasta se transformă în sânge într-o substanţă hipertensivă –
angiotensină.
b. De origine endocrină
Din acest grup fac parte:
 feocromocitomul - o tumoare localizată în medulara glandei suprarenale caracterizate prin
crize paroxistice de hipertensiune, datorită descărcării în sânge a catecolaminei (adrenalină,
noradrenalină) - tratamentul e chirurgical;
 hiperaldosteronismul primar - adenom corticosuprarenal cu secreţie excesivă de aldosteron;
 sindromul Cushing - datorită unei tumori corticosuprarenale sau hipofizare care se
caracterizează prin hipertensiune, obezitate, vergeturi, hirsutism şi creşterea eliminării
urinare a 17-cetosteroizilor - tratamentul e chirurgical;
 hipertensiuni endocrine - apar în hipertiroidism şi în cursul sarcinii; în cursul primei sarcini
poate apărea o hipertensiune reversibilă, recidivând eventual cu fiecare nouă sarcină, alteori,
graviditatea agravează într-o hipertensiune arterială preexistentă, de altă natură.
c. De cauză neurogenă
În boli traumatice, tumorale sau inflamatorii ale creierului care duc la o creştere a presiunii
intracraniene sau în caz de leziune ale centrilor vasomotori se observă, uneori, şi creşterea tensiunii
arteriale.
d. De cauză cardiovasculară
Bolile însoţite de hipertensiune arterială sunt: coarctaţia aortică, blocul complet, insuficienţa
aortică şi ateroscleroza.
e. De origine medicamentoasă
 anticoncepţionale;
 terapie estrogenică;
 alte droguri (corticosteroizi, eritropoietina, ciclosporina, antiinflamatoare nesteroidiene).
II. În funcţie de evoluţie după O.M.S. (Organizaţia Mondială a Sănătăţii):
HTA poate avea mai multe stadii, în funcţie de modul cum afectează ea viaţa pacientului şi
ce repercusiuni are ea asupra organelor din corp:
 prehipertensiune: 120/80 mmHg;
 stadiul I (140/90 mmHg):
25
  pacientul are doar valori crescute ale TA, fără nici un semn de afectare a altor organe
sensibile la creşterea TA (inimă, creier şi rinichi);
 lipsa simptomelor sau cefalee, ameţeli, insomnie, palpitaţii;
 FO de gradul I, examenul cordului este normal;
 EKG, examenul radiologic şi renal funcţional este normal.
 stadiul II (160/110 mmHg):
 pacientul are modificări la nivelul inimii (la radiografie, ECG sau ecocardiografie se
găseşte HVS – dilatarea ventriculului stâng şi aortei descendente);
 simptome nervoase (cefalee, ameţeli, tulburări vizuale);
 simptome cardiace (palpitaţii, jenă precordială, dispnee de efort);
 uneori fenomene de encefalopatie hipertensivă (cefalee intensă, greţuri, vărsături,
stare de nelinişte şi convulsii tonico-clonice);
 accidente vasculare cerebrale tranzitorii prin spasm sau definitive prin hemoragie sau
tromboză;
 valorile tensionale sunt constant crescute;
 FO modificări de gradul II, EKG cu hipertrofie ventriculară stângă de grade diferite;
 funcţia renală prezintă unele modificări ale analizelor (proteine în urină sau creşterea
valorilor creatininei în sânge).
 stadiul III sau criza hipertensivă (180/110 mmHg):
 la pacient apar complicaţii ale HTA;
 FO de gradul III;
 sunt afectate majoritatea viscerelor;
 accidente vasculare cerebrale minore cu pareze şi afazii trecătoare sau majore -
leziuni în focar, definitive;
 astm cardiac, edem pulmonar acut, angină pectorală, infarct miocardic;
 modificările EKG şi radiologice sunt mai accentuate;
 funcţia renală alterată.
III. Legat de raportul dintre valoarea presiunii arteriale şi cele două faze ale ciclului cardiac:
 hipertensiunea arterială sistolică;
 hipertensiunea arterială diastolică;
 hipertensiunea arterială sistolo-diastolică.

26
IV. Conform criteriului stabilităţii valorilor presionale:
 hipertensiunea arterială labilă sau oscilantă - când valorile tensionale moderat crescute se
constată ocazional şi tranzitoriu, şi alternează cu valori tensionale normale;
 hipertensiunea arterială permanentă - când cifrele presionale mari se înregistrează cu
regularitate la determinări repetate.
V. În raport cu forma sub care evoluează:
 hipertensiunea arterială sistemică;
 hipertensiunea arterială paroxistică;
 hipertensiunea arterială de graniţă.
VI. După evoluţie şi prognostic:
 hipertensiune arterială benignă – cu evoluţie lentă şi prognostic bun;
 hipertensiunea arterială malignă (primară şi secundară) – cu evoluţie rapidă, accelerată şi
prognostic grav. Valorile tensionale sunt mari (TA diastolică peste 130 mmHg), apariţia
precoce a afectării inimii, rinichilor şi creierului (insuficienţă cardiacă, insuficienţă renală,
accidente vasculare cerebrale sau encefalopatie hipertensivă) şi răspunde greu la tratamentul
medicamentos.

2.4. FACTORII FAVORIZANŢI AI HTA

Factorii de risc pentru hipertensiunea arterială sunt aceeaşi cu cauzele acesteia. Prin urmare
factorii care favorizează apariţia HTA pot fi:
A. De risc influenţabili:
 aportul crescut de sare - creşte TA la anumite persoane deoarece ionul de sodiu se
acumulează în organism şi în peretele arterial. Sarea duce la retenţia de lichide şi, prin
urmare, la creşterea presiunii exercitate asupra arterelor. Din această cauză, se recomandă
pacientului hipertensiv ca o primă măsură dietetică reducerea sării în alimentaţie;
 stilul de viaţă sedentar – inactivitatea creşte riscul câştigului ponderal şi al HTA;
 fumatul – cauzează îngustarea arterelor, rezultând creşterea presiunii la acest nivel. În
plus, fumatul scade nivelul de oxigen, ceea ce îngreunează activitatea inimii, ducând la
aceleaşi consecinţe;
 abuzul de alcool – persoanele care consumă o cantitate mare de alcool peste 400-500 ml de
vin pe zi, peste 3 doze de bere, peste 200 ml băuturi tari în mod regulat sunt mai predispuse
la hipertensiune arterială;

27
  cafeaua - poate determina creşteri acute de TA, ca urmare a vasoconstricţiei pe care o
produce prin cofeina conţinută;
 cantităţi crescute de grăsimi saturate în dietă - grăsimile saturate (de origine animală, din
produsele de patiserie sau alimente procesate) sunt foarte nocive pentru organism şi pot
duce la apariţia hipertensiunii arteriale;
 obezitatea – persoanele cu un index de masă corporală > 30 kg/m² (greutatea raportată la
suprafaţa corporală) au o probabilitate mare de a dezvolta TA crescute. Scăderea ponderală
reduce valorile TA. Normal, indexul de masă corporală este 18,5-24,9 kg/m²;
 stresul – deşi frecvent menţionat, nivelul de stres este dificil de măsurat şi răspunsurile la
stres variază de la o persoană la alta.

Fig. 12 – Factorii de risc cardiovascular

B. De risc neinfluenţabili:
 vârsta – valorile tensiunii arteriale (TA) încep să crească după vârsta de 30-40 de ani,
creşterea fiind progresivă cu înaintarea în vârstă. Cu trecerea timpului, vasele de sânge devin
rigide (numărul de fibre de colagen din pereţii arterelor şi arteriolelor creşte). Cu reducerea
elasticităţii apare o arie de secţiune a vaselor mai mică în sistolă şi astfel o creştere a TA
medii. Bărbaţii dezvoltă HTA frecvent între 35 şi 50 de ani. Femeile fac HTA adesea după
menopauză;

28
 sexul - atât bărbaţii cât şi femeile sunt expuşi riscului de a suferi de această afecţiune. Totuşi,
înainte de 45 de ani, bărbaţii au riscul mai mare de a avea hipertensiune arteriala faţă de
femei. După vârsta de 65 de ani, femeile sunt mai predispuse decât bărbaţii;
 rasa – hipertensiunea arterială poate afecta pe oricine. Cu toate acestea este mai frecvent
întâlnită în cazul persoanelor africane negre faţă de cele caucaziene sau hispanice şi apare la
o vârstă tânără, cu simptome severe;
 ereditatea – este cunoscută agregarea familială a hipertensivilor; dacă părinţii sau alte rude
apropiate au HTA, riscul de a avea HTA este mult mai mare.

29
 CAPITOLUL 3:
TRATAMENTUL MEDICAMENTOS AL HTA

Principalele obiective ale tratamentului hipertensiv sunt:

1. reducerea valorilor TA către limite normale;
2. reducerea morbidităţii şi mortalităţii asociate;
3. controlul altor factori de risc cardiovascular modificabili.
Strategia tratamentului antihipertensiv:
1. se instituie tratament medicamentos imediat la grupele de risc înalt sau foarte înalt;
2. se monitorizează TA şi ceilalţi factori de risc înainte de a decide instituirea tratamentului
medicamentos la grupa de risc mediu;
3. se urmăreşte pacientul pe o perioadă de timp înainte de a începe tratamentul medicamentos la
grupa de risc scăzut.

3.1. CLASIFICAREA ANTIHIPERTENSIVELOR

Antihipertensivele sunt o clasă de medicamente folosite în tratamentul bolii hipertensive.
Scopul terapiei antihipertensive constă în reducerea complicaţiilor posibile ale hipertensiunii
sanguine. Presiunea crescută a sângelui în teritoriul arterial, în special în arterele cu un diametru mai
mic de 1mm, creează premizele bolii ischemice cu manifestările sale de infarct miocardic şi accident
vascular cerebral.
Medicaţia antihipertensivă modernă este în mod cert eficace şi are ca scop evitarea
complicaţiilor directe ale bolii: insuficienţa cardiacă, infarctul acut de miocard, accidente
cerebrovasculare.
Medicaţia trebuie folosită cu prudenţă în cazurile de afectare vasculară cerebrală sau
periferică, deoarece reducerea presiunii arteriale poate diminua în mod critic, perfuzia ţisulară.
Problemele dificile sunt legate de cooperarea bolnavului în administrarea corectă a
tratamentului. De multe ori, recomandările medicului sunt numai parţial respectate sau suspendate în
mod nejustificat. Aceasta face necesar ca schemele de tratament să fie cât mai simple şi mai puţin
costisitoare.
Medicamentele antihipertensive fac parte din numeroase clase farmaceutice, dar toate sunt
prescrise cu scopul de a menţine tensiunea arterială crescută în limite fiziologice. În general, ţinta
terapeutică în tratamentul hipertensiunii arteriale este reducerea tensiunii sistolice sub 130-140

30
mmHg şi a celei diastolice sub 80-90 mmHg. La indivizii ce prezintă factori de risc (diabet,
cardiopatie ischemică) se recomandă începerea tratamentului antihipertensiv la valori ale maximei
de 140 mmHg. La persoane vârstnice (peste 60 ani) tratamentul este recomandat la valori ale
maximei peste 160 mmHg deoarece la aceştia valori tensionale coborâte pot antrena hipoperfuzia
organelor interne. În funcţie de stadiul bolii şi starea generală de sănătate a pacientului, înainte de
începerea tratamentului medicamentos (sau odată cu acesta) se insistă pe modificarea stilului de
viaţă pentru a ţine tensiunea sub control.
Bine condus, tratamentul antihipertensiv reuşeşte de cele mai multe ori să menţină valorile
tensionale cât mai apropiate de cele normale, împiedicând apariţia complicaţiilor şi permiţând
bolnavilor să ducă o viaţă aproape normală.
Cum hipertensiunea arterială se asociază frecvent cu alte afecţiuni, îndeosebi
cardiovasculare, alegerea medicaţiei antihipertensive va avea un caracter individualizat, ţinându-se
seama de situaţia clinică globală. Astfel: la hipertensivii ce asociază insuficienţă cardiacă nu se
administrează propranolol (are şi efect inotrop negativ); la cei ce au şi anevrism de aortă trebuie
evitate medicamentele ce cresc debitul cardiac; la cei ce asociază şi cardiopatie ischemică nu se
administrează hipotensoare ce cresc consumul miocardic de oxigen.
În funcţie de valorile tensiunii arteriale şi bolile asociate, medicul stabileşte dacă este necesar
un tratament antihipertensiv medicamentos. Medicamentele antihipertensive scad valorile tensiunii
arteriale către cele fiziologice.
Tratamentul medicamentos se face la recomandarea medicului şi sub supravegherea sa, pe
principiile următoare:
1. tratamentul se face continuu, permanent;
2. scopul tratamentului este scăderea valorilor tensiunii arteriale sub 13/8,5 mmHg;
3. tratamentul este individualizat, adică este specific unui anumit bolnav. Nu comparaţi
tratamentul unui pacient cu al altui pacient, deoarece, în funcţie de caracteristicile
individuale pot fi diferite, uneori total, şi ambele să fie corecte!
4. de obicei se asociază două sau trei medicamente din clase diferite în doze mai mici, decât să
se prescrie un singur medicament în doză mare, scăzând astfel riscul de efecte secundare;
5. nu trebuie ca pacientul să-şi modifice singur doza de medicamente, pe principiul “a crescut
tensiunea, trebuie să cresc doza de medicamente”! Trebuie mers la medic, deoarece simpla
creştere a dozei poate să fie urmată de efecte secundare importante, fără să scadă şi tensiunea
arterială! Dacă un medicament este prescris în doză mică (o jumătate de tabletă, o
tabletă) înseamnă ori că este foarte puternic, ori că poate avea efecte secundare foarte mari;
31
 de aceea, nu trebuie ca pacientul să-şi crească singur doza de medicamente!
6. pacientul nu trebuie să adauge singur un alt medicament, fără sfatul medicului, datorită
riscului de efecte antagonice între medicamente;
7. întreruperea tratamentului este de obicei urmată de creşterea rapidă a tensiunii arteriale cu
riscul producerii unui accident vascular cerebral; cea mai comună cauză de întrerupere a
tratamentului este “... pentru că am mâncat puţin sărat”, sau “... ca să beau şi eu un pahar de
vin”.
Simpla întrerupere a tratamentului creşte tensiunea arterială, dar ASOCIATĂ CU
CREŞTEREA CONSUMULUI DE SARE SAU ALCOOL poate avea efecte grave imediate,
creşterea tensiunii fiind foarte mare la asocierea acestor trei factori!
Substanţele medicamentoase antihipertensive sunt foarte numeroase şi variate atât structural
cât şi din punct de vedere al mecanismului de acţiune. După mecanismul de acţiune se pot clasifica
în:
1. substanţe medicamentoase cu acţiune vasculară periferică;
2. substanţe medicamentoase cu acţiune inhibitoare asupra sistemului nervos vegetativ
adrenergic;
3. substanţe medicamentoase cu acţiune asupra sistemului renină-angiotensină-aldosteron;
4. substanţe medicamentoase cu acţiune diuretică.
Prescrierea acestor clase diferă în funcţie de clasificarea hipertensiunii, în forme uşoare,
medii şi severe şi a protocoalelor naţionale de management ale hipertensiunii arteriale. Astfel
obiectivul principal al tratamentul constă în scăderea valorilor tensionale la un nivel în care
complicaţiile hipertensiunii arteriale pot fi împiedicate să apară. Vârsta pacienţilor, bolile asociate şi
afectarea organelor ţintă constituie restricţii importante în prescrierea dozelor şi a clasei de
antihipertensiv administrat. În cadrul acestor clase există diferenţe semnificative în materie de cost,
indicaţii, contraindicaţii şi efecte adverse. Alegerea unor medicamente scumpe cu o acţiune
terapeutică mai slabă ori egală cu a unui medicament mai ieftin afectează bugetele de sănătate şi în
general promovează abandonarea unui tratament mai ieftin în defavoarea medicamentelor mai noi şi
de obicei mai scumpe.

32
3.1.1. INHIBITOARE ALE SISTEMULUI SIMPATIC (SIMPATOLITICE)
Substanţă chimică care blochează acţiunea sistemului nervos simpatic. Principala consecinţă
a acţiunii simpatolitice este vasodilataţia.
Simpatoliticele inhibă funcţionarea sistemului nervos vegetativ în partea sa simpatică
(stimulatoare a organismului). Prin acţiunea adrenolitică împiedică acţiunea noradrenalinei şi
adrenalinei. Ele acţionează la nivelul sinapselor neuroefectoare simpatice fie direct blocând
receptorii adrenergici (adrenolitice), fie indirect influenţând metabolismul mediatorilor chimici
(neurosimpatolitice).
Blochează efectele activării sinapselor simpatice de la nivelul:
 musculaturii netede;
 miocardului;
 glandelor exocrine (cu excepţia glandelor sudoripare).
Diminuează/împiedică, parţial/total, efectele stimulării fibrelor sinaptice ca şi unele din
efectele medicamentelor simpatomimetice.
Acţionează direct prin blocarea receptorilor adrenergici şi indirect prin acţiune asupra
metabolismului mediatorilor chimici.
Principalele produse de acest tip sunt: alfablocantele şi betablocantele care se fixează pe
receptorii alfa respectiv receptorii beta ai celulelor sistemului simpatic şi împiedică celulele să fie
activate pe cale naturală.
Clasificarea simpatoliticelor:
a) în funcţie de mecanismul de acţiune se împart în:
 ADRENOLITICE: cu mecanism direct asupra receptorilor, blocând receptorii adrenergici
(antagonişti);
 NEUROSIMPATOLITICE: cu mecanism indirect, influenţând metabolismul noradrenalinei,
în sens negativ;
 SIMPATOLITICE AGONIŞTI PRESINAPTICI ALFA-2, tip clonidină: cu mecanism
presinaptic, agonist alfa-2, stimulând recaptarea noradrenalinei din fantă.

33
CLONIDINĂ

Fig. 13 – Clonidină
Substanţa activă: CLORHIDRAT DE CLONIDINĂ.
Concentraţii: 0.15 mg (comprimate).
Indicaţii terapeutice: tratamentul hipertensiunii arteriale, ajută la prevenirea accidentelor
vasculare cerebrale, a infarctelor miocardice şi a insuficienţei renale, pentru ameliorarea
simptomelor sevrajului asociat utilizării pe termen lung a narcoticelor, alcoolului sau a nicotinei
(fumatul), cefalee migrenoasă, bufeuri asociate menopauzei.
Doze şi mod de administrare: doza uzuală iniţială este de 0,1 mg (un comprimat) de două ori
pe zi (de obicei dimineaţa şi la culcare). Doza necesară se determină prin creşterea dozelor cu 0,1
mg la intervale de o săptămână până la obţinerea răspunsului dorit. Se poate administra doza mai
mare seara pentru a scădea riscul de apariţie a ameţelilor şi a altor efecte adverse pe parcursul zilei.
Doza uzuală de întreţinere variază între 0,2-0,6 mg pe zi administrată în două prize. Doza
maximă eficientă de medicament este de 2,4 mg pe zi.
La copii sub 12 ani nu a fost stabilită siguranţa şi eficacitatea administrării medicamentului.
Contraindicaţii: hipersensibilitate la clonidină sau la oricare dintre excipienţii
medicamentului, bolnavi cu psihoză depresivă, în timpul sarcinii, în ateroscleroză cerebrală
severă, boala Raynaud.
Reacţii adverse: alergice (dificultate la respiraţie, umflarea gâtului, a feţei, a buzelor, a
limbii, urticarie), ritm cardiac foarte lent (mai puţin de 60 bătăi pe minut), tensiune arterială foarte
ridicată sau foarte scăzută (cefalee severă, înroşirea feţei, a gâtului, pieptului, ameţeli, leşin).

b) adrenoliticele se subclasifică în funcţie de selectivitatea pentru receptori în:

 ALFA-ADRENOLITICE (blocante alfa-adrenergice) – acţionează prin inhibarea/blocarea

34
 receptorilor alfa, iar principala lor acţiune este de vasodilataţie periferică fiind utilizate din
acest motiv în tratamentul tulburărilor vasculare periferice;
 BETA-ADRENOLITICE (blocante beta-adrenergice) - inhibă/blochează selectiv receptorii
beta-adrenergici fiind utilizate în tulburări ale ritmului cardiac, infarct miocardic, crize de
angină pectorală; receptorii beta1 acţionează preferenţial la nivel cardiac, beta2 predominant
la nivelul vaselor şi bronhiilor.

c) ALFA-ADRENOLITICELE se împart în funcţie de structura chimică în:

 alcaloizi din cornul secarei, dihidrogenaţi (dihidroergotoxina) şi analogii (nicergolina);
 imidazoli (tolazolina, fentolamina);
 beta-haloalchilamine (fenoxibenzamina, dibenamina);
 chinazoline (prazosin, doxazosin, terazosin, trimazosin, alfuzosin);
 alte structuri (tamsulosin, urapidil, ketanserina).

NICERGOLINĂ

Fig. 14 - Nicergolină
Substanţa activă: NICERGOLINUM.
Concentraţii: 5 mg, 10 mg, 30 mg (comprimate filmate).
Indicaţii terapeutice: tratamentul simptomatic al deficitului patologic cognitiv şi
neurosenzitiv cronic al pacienţilor în vârstă (cu excepţia bolii Alzheimer şi a altor demenţe),
tratamentul claudicaţiei intermitente care apare în cadrul arteriopatiilor obliterante cronice ale
membrelor inferioare (stadiul 2), tulburărilor circulaţiei retiniene.
Doze şi mod de administrare: doza uzuală este, la început, de 30-60 mg nicergolină pe zi
administrate în 2-3 prize, urmată apoi de o doză zilnică de întreţinere de 15-30 mg nicergolină
administrate în una sau mai multe prize. Se administrează între mese.

35
 Contraindicaţii: hipersensibilitate la nicergolină sau la oricare dintre excipienţii
medicamentului, infarct miocardic acut, bradicardie marcată (< 50/min), sângerări acute.
Reacţii adverse: hipotensiune, ameţeală, bradicardie, bufeuri vasomotorii, tulburări
gastrointestinale uşoare, senzaţie de căldură, roşeaţă cutanată, somnolenţă sau insomnie.

TOLAZOLIN
Substanţa activă: CLORHIDRAT DE TOLAZOLINĂ.
Concentraţii: 25 mg (comprimate), fiole a 1 ml soluţie apoasă conţinând tolazolină hcl. 10
mg (comprimate şi fiole).
Indicaţii terapeutice: vasodilatator arteriolar şi capilar cu efect relativ slab şi acţiune
stimulantă beta-adrenergică, parasimpatomimetică şi histaminică.
Doze şi mod de administrare:
 oral: 1-2 comprimate (25-50 mg) de 3-4 ori/zi;
 intramuscular sau intravenos: lent, 1-4 fiole (10-40 mg) o dată, în cazurile grave de 3-4
ori/zi;
 intraarterial: 1-2 fiole de 2-3 ori/săptămână (cu prudenţă, se începe cu doză mică).
Contraindicaţii: cardiopatii ischemice (stimulează inima), ulcer gastroduodenal (creşte
secreţia gastrică), tumori cerebrale, copii, tromboembolism, sarcină şi alăptare (nu se administrează
în primul trimestru de sarcină - pericol de avort).
Reacţii adverse: tahicardie, dureri anginoase, hipotensiune sau hipertensiune, agravarea
ulcerului, greaţă, vomă, diaree, frison. Injectarea intraarterială poate provoca senzaţia de căldură,
furnicături sau senzaţie de arsură locală, slăbiciune, vertij, nelinişte, palpitaţii.

DOXAZOSIN

Fig. 15 – Cardura
Substanţa activă: DOXAZOSINUM.
Concentraţii: 4 mg (comprimate cu eliberare modificată).
Indicaţii terapeutice: tratamentul hipertensiunii arteriale uşoare sau moderate, în hiperplazia

36
benignă de prostată (ameliorarea simptomelor clinice şi creşterea debitului urinar).

Doze şi mod de administrare: poate fi administrat dimineaţa sau seara. Doza totală zilnică de
doxazosin este de 1-16 mg. Se recomandă ca tratamentul să se iniţieze cu 1 mg o dată pe zi, timp de
una sau două săptămâni. Doza poate fi crescută la 2 mg o dată pe zi pentru una sau două săptămâni.
Dacă este necesar doza zilnică se va mări treptat la intervale similare la 4 mg, 8 mg şi 16 mg în
funcţie de răspunsul pacientului, pentru a obţine reducerea dorită a tensiunii arteriale. Doza uzuală
este 2-4 mg o dată pe zi.
Contraindicaţii: contraindicat la pacienţii cu hipersensibilitate cunoscută la quinazoline,
insuficienţă hepatică, infecţii cronice ale tractului urinar sau litiază vezicală.
Reacţii adverse: scăderea tensiunii arteriale, ameţeli, vertij, dureri de cap, somnolenţă
accentuată, umflarea picioarelor şi mâinilor, greaţă, secreţii nazale (rinită), palpitaţii, accelerarea
bătăilor inimii, bronşită, tuse, uscăciunea gurii, dureri musculare, oboseală.

d) BETA-ADRENOLITICELE se împart în funcţie de selectivitatea pe receptorii beta-1 şi puritatea

efectului, în:
 beta neselective, de tip propranolol (propranolol, alprenolol, oxprenolol, pindolol, labetalol,
carvedilol, timolol, tertalolol, nadolol, sotalol);
 beta-1 selective, de tip atenolol (atenolol, acebutolol, metoprolol, betaxolol, celiprolol,
esmolol, nebivolol);
 beta-neselective dar pure (timolol, sotalol);
 beta-1 selective şi pure (atenolol);
 beta neselective şi alfa-adrenolitice (labetalol, carvedilol);
 beta-adrenolitice cu acţiune de tip chinidinic (propranolol, metoprolol, nadolol);
 beta-adrenolitice cu acţiune simpatomimetică (pindolol, esmolol);
 beta-adrenolitice cu acţiuni simpatomimetică şi de tip chinidinic (acebutolol, alprenolol,
oxprenolol).

37
CARVEDILOL

Fig. 16 - Carvedilol
Substanţa activă: CARVEDILOLUM.
Concentraţii : 12.5 mg, 25 mg, 3.125 mg, 6.25 mg (comprimate filmate, comprimate).
Indicaţii terapeutice: tratamentul hipertensiunii arteriale esenţiale, tratamentul anginei
pectorale cronice stabile, tratament adjuvant în insuficienţa cardiacă stabilă, moderată sau severă.
Doze şi mod de administrare: administrat după mese astfel încât absorbţia să fie mai lentă şi
efectele ortostatice evitate. Dozele trebuie stabilite individual. Tratamentul trebuie început cu doze
mici, care vor fi crescute progresiv la fiecare 7-14 zile, până la atingerea efectului clinic dorit. După
prima doză şi după fiecare creştere a dozei se recomandă măsurarea tensiunii arteriale a pacientului
în ortostatism la 1 oră de la administrarea dozei, pentru a exclude posibila hipotensiune arterială
ortostatică.
Tratamentul se va întrerupe treptat, într-o perioadă de 1-2 săptămâni. Dacă tratamentul a fost
întrerupt mai mult de 2 săptămâni, se va relua cu cea mai mică doză.
Contraindicaţii: hipersensibilitate la carvedilol sau la oricare dintre excipienţi, insuficienţă
cardiacă, astm bronşic, hipertensiune pulmonară, cord pulmonar, insuficienţă hepatică severă,
tulburări de ritm cardiac, şoc cardiogen.
Reacţii adverse: sistem nervos central (ameţeli, cefalee, tulburări de somn); aparat cardio-
vascular (bradicardie, hipotensiune arterială ortostatică, edeme – incluzând: edeme generalizate,
ortostatice, genitale, la nivelul membrelor inferioare, hipotensiune arterială, tulburări de ritm
cardiac, angină pectorală); aparat respirator (astm bronşic, apnee, senzaţie de nas înfundat,
simptome asemănătoare gripei); aparat digestiv (tulburări gastro-intestinale, vărsături, constipaţie).

38
METOPROLOL

Fig. 17 - Metoprolol
Substanţa activă: METOPROLOLUM.
Concentraţii: 25 mg, 50 mg, 100 mg (comprimate, comprimate cu eliberare prelungită,
comprimate filmate).
Indicaţii terapeutice: tensiunea arterială crescută (hipertensiunea arterială), infarct miocardic
acut, afecţiuni ale arterelor coronariene, tulburări cardiace funcţionale, bătăi neregulate ale inimii
însoţite de creşterea ritmului cardiac (tahiaritmii), tratamentul profilactic al migrenei (profilaxia
migrenei).
Doze şi mod de administrare: un comprimat o dată sau de două ori pe zi (echivalent cu 50-
100 mg tartrat de metoprolol pe zi). Dacă este necesar, doza zilnică poate fi crescută la 2
comprimate o dată sau de două ori pe zi (echivalent cu 200 mg tartrat de metoprolol pe zi).
Comprimatele trebuie înghiţite întregi, cu suficientă apă, după masă. În regimul cu doză
unică zilnică trebuie luat dimineaţa, iar dacă sunt necesare 2 prize zilnice, acestea trebuie luate una
dimineaţa şi una seara.
Contraindicaţii: hipersensibilitate la tratamentul cu metoprolol sau la oricare dintre
excipienţi, forme severe de astm bronşic, insuficienţă cardiacă ce nu răspunde la tratament, stop
cardiogen, boala nodului sinusal, hipotensiune arterială, copii cu vârsta sub 6 ani.
Reacţii adverse: oboseală, ameţeli, dureri de cap, fatigabilitate - reducere severă a ritmului
cardiac (bradicardie), scădere marcantă a tensiunii arteriale, care apare şi la ridicarea rapidă din
poziţia şezut sau întins (hipotensiune ortostatică), scurtarea respiraţiei la efort fizic - greaţă,
vărsături, dureri abdominale.

39
Tot cu substanţa activă METOPROLOL
BETALOC

Fig. 18 - Betaloc
Substanţa activă: METOPROLOLUM.
Concentraţii: 25 mg, 50 mg, 100 mg (SOL. INJ. I.V/PERF., comprimate cu eliberare
prelungită, comprimate filmate).
Indicaţii terapeutice: reduce tensiunea arterială şi reduce riscul de mortalitate
cardiovasculară şi coronariană (inclusiv moarte subită), precum şi riscul de morbiditate, aritmii
cardiace, în mod special tahicardii supraventriculare, tratament de întreţinere după infarct miocardic,
afecţiuni cardiace funcţionale însoţite de palpitaţii.
Doze şi mod de administrare: se administrează o dată pe zi şi este preferabil să se
administreze odată cu micul dejun. Doza recomandată pacienţilor cu hipertensiune arterială uşoară
spre moderată este de 50 mg Betaloc ZOK o dată pe zi. La pacienţii care nu au răspuns terapeutic la
doza de 50 mg se vor administra 100-200 mg o dată pe zi sau se vor asocia alte pre parate
antihipertensive.
S-a demonstrat că tratamentul prelungit cu doze zilnice de 100-200 mg Betaloc ZOK reduce
mortalitatea totală, inclusiv moartea subită de cauză cardiovasculară, accidentele vasculare
cerebrale, şi evenimentele coronariene la pacienţii hipertensivi.
Contraindicaţii: bloc atrio-ventricular de gradul II sau III, insuficienţă cardiacă
decompensată, bradicardie sinusală clinic manifestată, boală de nod sinusal, şoc cardiogenic,

40
arteriopatii periferice severe, pacienţi cu suspiciune de infarct miocardic dacă au un ritm cardiac <
45 bătăi/minut sau o presiune sistolică < 100 mmHg, pacienţi cu hipersensibilitate la unul din
componente sau la alte beta-blocante.
Reacţii adverse: dureri de cap, ameţeli, mâini şi picioare reci,
puls lent, bătăi neregulate ale inimii, scurtarea respiraţiei asociată cu dificultăţi în efectuarea de
activităţi fizice, dureri abdominale, greaţă, vărsături, diaree, constipaţie.

TIMOLOL

Fig. 19 - Timolol
Substanţa activă: TIMOLOLUM.
Concentraţii: 2.5 mg/ml, 5 mg/ml (picături oftalmice, soluţie).
Indicaţii terapeutice: reducerea presiunii intraoculare crescute la pacienţii cu: hipertensiune
oculară, glaucom cronic cu unghi deschis.
Doze şi mod de administrare: doza uzuală este de 1 picătură de 2 ori pe zi (dimineaţa şi
seara), în ochiul afectat (ochii afectaţi). La copii prematuri şi nou-născuţi nu se recomandată.
Contraindicaţii: hipersensibilitate la timolol sau la oricare dintre componentele produsului,
astm bronşic, bradicardie sinusală, bloc atrio-ventricular de gradul II sau III, insuficienţă cardiacă
insuficient controlată prin tratament, şoc cardiogen.
Reacţii adverse: la nivelul organelor de simţ (iritaţie oculară, senzaţie de arsură sau de
înţepături oculare, conjunctivite, scăderea sensibilităţii corneene şi uscăciune oculară, tulburări
vizuale), cardiovasculare (bradicardie, aritmii, hipotensiune arterială, sincopă, bloc atrioventricular,
accident vascular cerebral, ischemie cerebrală, insuficienţă cardiacă congestivă, sincopă, edeme,
extremităţi reci), tulburări respiratorii (bronhospasm, insuficienţă respiratorie, dispnee, tuse),
dermatologice (alopecie), digestive (greaţă, diaree, uscăciunea gurii).

41
ATENOLOL

Fig. 20 - Atenolol
Substanţa activă: ATENOLOLUM.
Concentraţii: 50 mg, 100 mg (comprimate).
Indicaţii terapeutice: hipertensiune arterială mai ales la tineri, profilaxia crizelor de angină
pectorală, infarct miocardic acut, tahiaritmii supraventriculare, unele tahiaritmii ventriculare, sevraj
la alcool, migrenă, tremor esenţial, stări de anxietate.
Doze şi mod de administrare: se începe cu 50 mg atenolol o dată pe zi, crescând după nevoie
la intervale de 4-5 zile; doza uzuală este de 100 mg atenolol (2 comprimate Atenolol 50 mg sau 1
comprimat Atenolol 100 mg) o dată pe zi, de preferat dimineaţa. Atenololul se poate asocia cu alte
medicamente antihipertensive: diuretice, alfa-blocante, vasodilatatoare.
Contraindicaţii: hipersensibilitate la atenolol sau la oricare dintre excipienţii produsului,
astm bronşic şi bronhopneumopatie cronică, insuficienţă cardiacă care nu răspunde la tratamentul
specific, şoc cardiogen, boală de nod sinusal, angină Prinzmetal, hipotensiune arterială, antecedente
de reacţii anafilactice.
Reacţii adverse: astenie fizică, extremităţi reci, bradicardie, tulburări digestive (epigastralgii,
greaţă, vărsături, diaree), insomnie şi coşmar, insuficienţă cardiacă, depresie, bronhospasm,
hipoglicemie.

e) NEUROSIMPATOLITICELE: acţionează la nivel central printr-un mecanism de acţiune indirect,

prin inhibarea metabolismului mediatorilor chimici. Se împart după mecanismul intim prin care
intervin în metabolismul noradrenalinei, în:
 golirea depozitelor de noradrenalină (reserpina, guanetidina);
 blocarea eliberării noradrenalinei (bretilium);

42
  inhibarea sintezei noradrenalinei (alfa-metildopa).

METILDOPA

Fig. 21 - Dopegyt
Substanţa activă: METHYLDOPUM.
Concentraţii: 250 mg (comprimate).
Indicaţii terapeutice: hipertensiune arterială moderată sau severă. Este bine tolerată de
hipertensivii cu insuficienţă renală, când se asociază cu furosemid. Poate fi administrată şi femeii
însărcinate şi pacienţilor vârstnici.
Doze şi mod de administrare: doza recomandată iniţială este de 250 mg metildopa (un
comprimat Dopegyt) administrată în priză unică (înainte de culcare) în primele două zile. După
aceea, doza zilnică poate fi mărită cu 250 mg metildopa (un comprimat Dopegyt) la un interval de
două zile până se atinge tensiunea arterială dorită.
Pentru a reduce la minim reacţia de sedare creşterea dozei este recomandată să se efectueze
seara. Doza recomandată de întreţinere este cuprinsă între 500-2000 mg metildopa fracţionată în 2-4
prize. Doza maximă zilnică este de 3 g metildopa (12 comprimate Dopegyt).
După 2-3 luni de administrare se poate instala rezistenţa la medicament care poate fi redusă
prin creşterea dozei de metildopa sau asocierea cu un diuretic.
Întreruperea tratamentului determină creşterea tensiunii arteriale, de obicei la 48 ore după
întreruperea administrării, la valorile iniţiale începerii tratamentului.
Contraindicaţii: boală hepatică activă, hipersensibilitate, anemie hemolitică, insuficienţă
renală, afecţiuni hepatice evolutive (hepatită, ciroză), depresie.
Reacţii adverse: somnolenţă, stare depresivă, uscăciunea gurii, greaţă, vomă, colită acută,
congestie nazală. Poate produce şi reacţii alergice: ulceraţii, eczeme, febră. De asemenea pot să apară
leucopenie şi anemie hemolitică.

43
f) SIMPATOLITICE AGONIŞTI PRESINAPTICI ALFA-2, de tip clonidină (clonidina, apraclonidina,
brimonidina, tizanidina, guanfacin, guanabenz, moxonidina). Este un grup aparte de simpatolitice
constituit din simpatoliticele cu mecanism de acţiune agonist asupra receptorilor modulatori
presinaptici alfa-2, sau/şi agonist al receptorilor centrali imidazolici 1-1.
3.1.2. VASODILATATOARE
Aceste medicamente dilată vasele de sânge. Ele afectează muşchii din pereţii vaselor de
sânge, împiedicând muşchii să se contracte şi, astfel, împiedicând vasele să se îngusteze. Drept
rezultat, sângele circulă cu mai multă uşurinţă prin vasele sanguine, iar inima nu trebuie să mai
pompeze atât de mult.
Medicaţia vasodilatatoare cuprinde numeroase clase de medicamente ce au drept acţiune
principală sau secundară relaxarea musculaturii netede din interiorul vaselor, cu creşterea
diametrului şi scăderea tensiunii din pereţii acestora. Acest efect poate fi realizat strict la nivelul
arterelor sau al venelor (vasodilatatoare selective) sau, cum este cazul cel mai frecvent, dilataţia se
realizează pe ambele tipuri de vase.
Medicaţia vasodilatatoare este utilă în tratamentul unor afecţiuni cardiovasculare precum
hipertensiunea arterială, angină pectorală sau insuficienţă cardiacă. Există numeroase medicamente
care, pe lângă efectul vasodilatator, au şi alte efecte pozitive asupra cordului (reduc riscul de aritmii,
scad travaliul sau cresc forţa muşchiului cardiac). Totodată, bolile vaselor periferice, cum ar fi
sindromul Raynaud sau boala arterială periferică pot fi tratate cu ajutorul vasodilatatoarelor.
Printre cele mai frecvent utilizate medicamente vasodilatatoare se numără: hidralazină,
nifedipină, nitroglicerină, pentoxifilină, minoxidil. Efectele secundare administrării unui
medicamente vasodilatator pot fi: ameţeală, pierderea conştiinţei, în special la ridicarea în picioare
(datorită hipotensiunii), dureri în piept, palpitaţii, greaţă, vărsături, durere de cap, tuse seacă,
înfundarea nasului.
Medicamentele cresc diametrul vaselor prin întinderea fibrelor lor musculare.
Vasodilatatoarele sunt utilizate în patologia vasculară şi urologică si pot fi administrate pe
cale injectabilă, sublinguală sau orală. La dozaje mari creşte riscul de hipotensiune arterială.
După ţinta terapeutică, medicamentele vasodilatatoare pot fi clasificate în:
 vasodilatatoare venoase: nitroglicerină;
 vasodilatatoare arteriale: hidralazina, minoxidil;
 vasodilatatoare mixte: nitroprusiat de sodiu.

44
NITROGLICERINĂ

Fig. 22 - Nitroglicerină
Substanţa activă: NITROGLYCERINUM.
Concentraţii: 0.5 mg (comprimate sublinguale).
Indicaţii terapeutice: toate formele de angină pectorală, tratamentul preventiv pe termen
foarte scurt (sau precritic) al crizelor anginoase. Profilactic înaintea unui efort.
Doze şi mod de administrare: câte ½-1 comprimat, în timpul crizelor de angină pectorală sau
imediat înaintea efortului provocator, se pune sub limbă. Doza se poate repeta după 15 minute.
Dacă după administrarea a 3 doze, sub formă de comprimate de Nitroglicerină, criza de
angină nu cedează, se recomandă prezentarea la medic pentru suspiciune de infarct miocardic.
Contraindicaţii: hipertensiune intracraniană, insuficienţă cardiacă, glaucom, tromboză
coronariană acută, ramolisment cerebral, hipotensiune posturală, stări de şoc şi colaps, anemii grave.
Reacţii adverse: hipotensiune arterială, sincopă, lipotimie, cefalee, dureri ale globilor
oculari, tahicardie, scăderi ale TA (cu ameţeli, slăbiciune), greaţă, vomă, roşeaţa feţei. În cazuri
izolate poate să apară bradicardie la începutul administrării.

3.1.3. INHIBITOARE ALE ENZIMEI DE CONVERSIE (IECA)

Au ca efect principal scăderea tensiunii arteriale prin acţiune asupra vaselor de sânge, iar ca
efect secundar tuse seacă şi uneori modificarea funcţiei renale - care trebuie urmărită prin analize.
Din această clasă fac parte: captopril, enalapril, ramipril, quinapril, fosypril, perindopril,

45
benazepril, lisinopril.

CAPTOPRIL

Fig. 23 - Captopril
Substanţa activă: CAPTOPRILUM.
Concentraţii: 25 mg, 50 mg (comprimate).
Indicaţii terapeutice: hipertensiune arterială, insuficienţă cardiacă congestivă, nefropatie
diabetică, post-infarct miocardic acut, hipertensiunea renovasculară.
Doze şi mod de administrare: doza uzuală este de 12,5-25 mg de două ori pe zi. Medicul
poate creşte treptat această doză până la 100-150 mg pe zi. Este posibil să aveţi nevoie, de
asemenea, şi de alte 4 medicamente pentru scăderea tensiunii arteriale. Pacienţilor în vârstă şi celor
cu probleme renale li se poate administra o doză iniţială mai mică.
Contraindicaţii: în perioada de sarcină, alăptare şi la bolnavii cu ascită.
Reacţii adverse: dificultăţi în respiraţie, tuse seacă, erupţie cutanată sau arsură neaşteptată
bruscă, înroşirea sau descuamarea pielii, dureri în gât sau febră, ameţeli severe sau leşin, dureri
severe de stomac, bătăi ale inimii neobişnuit de rapide sau neregulate, îngălbenirea pielii şi/sau a
ochilor (icter).

3.1.4. DIURETICE
Au efect de scădere a tensiunii arteriale prin acţiune asupra rinichilor, crescând cantitatea de
sare şi apă eliminată prin urină; au ca efect secundar creşterea glicemiei, acidului uric şi modificări
ale potasiului din sânge, care trebuie urmărite pe parcursul tratamentului.
Există două grupe principale de diuretice în funcţie de conţinutul în electroliţi al urinei
eliminate:

46
  diuretice saluretice – care elimină o cantitate mare de urină bogată în sare;
 diuretice apoase – care elimină o urină diluată, săracă în electroliţi.
Diureticele se administrează în general intermitent, această regulă prevenind deplasarea
masivă a echilibrului hidrosalin. În tratamentul hipertensiunii arteriale se pot administra doze mici
de diuretic zilnic.

Mecanismul de acţiune antihipertensiv:

 reducerea debitului cardiac;
 diminuarea volumului intravascular;
 reducerea rezistenţei vasculare arteriolare;
 reducerea activităţii neuronale noradrenergice;
 creşterea sintezei de prostaglandine.
Tipuri de diuretice:
A. diuretice tiazidice – acţionează la nivelul segmentului cortical al ramurei ascendente a
ansei Henle (clortiazida, hidroclorotiazida - nefrix, clortalidona, epitizid);
B. diuretice de ansă – acţionează la nivelul segmentului medular al ansei ascendente Henle
(furosemid, piretanid, bumetanid, torasemid);
C. osmotice – manitol, glicerol;
D. diuretice care economisesc potasiu (antialdosteronice) – antagonişti ai aldosteronului la
nivelul tubul contort distal (spironolactona, triamterenul, amiloridul, eplerenona);
E. diuretice similare cu cele tiazidice - metolazona, indapamida.

A. Diuretice tiazidice
HIDROCLOROTIAZIDA

47
 Fig. 24 - Coaprovel
Substanţa activă: COMBINAŢII (IRBERSARTANUM+HYDROCHLOROTHIAZIDUM).
Concentraţii: 150 mg/12.5 mg, 300 mg/12.5 mg, 300 mg/25 mg (comprimate, comprimate
filmate).
Indicaţii terapeutice: tratamentul hipertensiunii arteriale esenţiale. Această asociere în doză
fixă este indicată la pacienţii adulţi a căror tensiune arterială nu este controlată adecvat cu irbesartan
sau cu hidroclorotiazidă, administrate în monoterapie.
Doze şi mod de administrare: se poate administra o dată pe zi, cu sau fără alimente.
CoAprovel 150 mg/12,5 mg poate fi administrat la pacienţii a căror tensiune arterială nu este
controlată adecvat cu hidroclorotiazidă sau cu irbesartan 150 mg, în monoterapie;
CoAprovel 300 mg/12,5 mg poate fi administrat la pacienţii insuficient controlaţi terapeutic cu
irbesartan 300 mg sau cu CoAprovel 150 mg/12,5 mg.
CoAprovel 300 mg/25 mg poate fi administrat la pacienţii insuficient controlaţi terapeutic cu
CoAprovel 300 mg/12,5 mg. Nu se recomanda doze mai mari de 300 mg irbesartan/25 mg
hidroclorotiazidă o dată pe zi.
Contraindicaţii: hipersensibilitate la substanţele active, la oricare dintre excipienţi, al doilea
şi al treilea trimestru de sarcină, alăptare, insuficienţă renală severă, hipercalcemie,
insuficienţă hepatică severă, ciroză biliară.
Reacţii adverse: tulburări ale sistemului nervos (ameţeli), tulburări cardiace (hipotensiune
arterială, tahicardie), tulburări vasculare (înroşirea feţei), tulburări gastro-intestinale (greaţă,
vărsături, diaree).

Tot cu substanţa activă HIDROCLOROTIAZIDA

LORISTA

Fig. 25 - Lorista

48
 Substanţa activă: COMBINAŢII (LOSARTANUM+HYDROCHLOROTHIAZIDUM).
Concentraţii: 25 mg, 50 mg, 100 mg, 12.5 mg, 100 mg/12.5 mg, 50 mg/12.5 mg
(comprimate filmate).
Indicaţii terapeutice: tratamentul tensiunii arteriale mari (hipertensiune arterială) la adulţi,
adolescenţi şi copii cu vârsta de 6 până la 18 ani, protecţia rinichilor la pacienţii cu tensiune arterială
mare şi diabet zaharat tip 2, tratamentul pacienţilor cu insuficienţă cardiacă, atunci când medicul
consideră că anumite medicamente utilizate pentru scăderea tensiunii arteriale, nu mai sunt adecvate,
tratamentul pacienţilor cu tensiune arterială mare şi îngroşare a muşchiului inimii (hipertrofie
ventriculara stângă).
Doze şi mod de administrare: doza uzuală iniţială este 50 mg o dată pe zi (un comprimat
Lorista 50 mg). Efectul maxim de reducere al tensiunii arteriale ar trebui să apară la 3-6 săptămâni
după începerea tratamentului. La unii pacienţi, doza poate fi crescută ulterior la 100 mg losartan
(două comprimate Lorista 50 mg), o dată pe zi.
Utilizare la copii şi adolescenţi cu vârsta cuprinsă între 6 şi 18 ani: doza recomandată de
începere a tratamentului la pacienţii cu greutate cuprinsă între 20 şi 50 kg este de 0,7 mg losartan per
kg, administrat o dată pe zi (până la 25 mg Lorista). Dacă tensiunea arterială nu este controlată prin
tratament, medicul poate creşte doza.
Contraindicaţii: persoanelor alergice la losartan, persoanelor cu gută, gravidelor din trei luni
de sarcină.
Reacţii adverse: ameţeli, tensiune arterială mică, debilitate, oboseală, cantitate prea mică de
zahăr în sânge (hipoglicemie), cantitate prea mare de potasiu în sânge (hiperkaliemie).

B. Diuretice de ansă
FUROSEMID

Fig. 26 - Furosemid

49
 Substanţa activă: FUROSEMIDUM.
Concentraţii: 40 mg, 10 mg/ml, 20 mg/2 ml (comprimate, soluţie injectabilă).
Indicaţii terapeutice: edeme cardiace, cirotice, renale, edeme periferice prin insuficienţă
venoasă, hipertensiune arterială.
Mod de administrare: adulţi: oral câte ½-2 comprimate (20-80 mg) zilnic, o dată la 2 zile sau
3-4 zile pe săptămână; la copii: oral câte 3 mg/kilogram corp/zi.
Contraindicaţii: anurie, stare precomatoasă la cirotici, prudenţă sau evitarea la diabetici, în
gută, prudenţă în timpul sarcinii şi alăptării.
Reacţii adverse: hipokaliemie, hipomagnezemie, deshidratare, hiperglicemie, greaţă,
pancreatită, nefrită, erupţii cutanate.

C. Osmotice
MANITOL

Fig. 27 - Manitol
Substanţa activă: MANNITOLUM.
Concentraţii: 200 mg/ml (soluţie injectabilă).
Indicaţii terapeutice: se utilizează în caz de insuficienţă renală acută, pentru a preveni sau
trata reducerea producţiei de urină, înainte ca aceasta să devină ireversibilă. Este util în caz de
hipertensiune intracraniană, pentru a reduce presiunea din interiorul ochiului (presiunea
intraoculară) şi pentru a facilita eliminarea substanţelor toxice. Poate fi utilizat şi pentru a măsura
activitatea rinichilor.
Doze şi mod de administrare: administrat în principal intravenos. Administrarea orală poate
avea un efect de laxativ. Dozele administrate vor varia în funcţie de vârstă, greutate şi de
circumstanţele clinice ale pacientului, dar, în general, se administrează sub formă de infuzie de 50-
200 grame de ingredient activ în decurs de 24 de ore.
Contraindicaţii: congestie pulmonară, edem pulmonar, hemoragie cerebrală în desfăşurare,
deshidratare severă.

50
 Reacţii adverse: angină, frisoane, convulsii, febră ridicată, dureri de cap, greaţă, probleme de
vedere, retenţie urinară, senzaţie de leşin, tahicardie, vărsături.

D. Diuretice antialdosteronice
SPIRONOLACTONĂ

Fig. 28 - Spironaloctană
Substanţa activă: SPIRONOLACTONUM.
Concentraţii: 25 mg, 50 mg (capsule, comprimate, comprimate filmate).
Indicaţii terapeutice: insuficienţă cardiacă congestivă, ciroză hepatică cu ascită şi edeme,
ascită neoplazică, sindrom nefrotic.
Doze şi mod de administrare: dozele la adulţi variază între 25 mg şi 200 mg spironolactonă
pe zi. În cazuri severe şi în funcţie de afecţiune, doza poate fi crescută treptat până la maxim 400 mg
spironolactonă pe zi.
La copii şi adolescenţi dozele de spironolactonă administrate depind de greutatea corpului.
Contraindicaţii: anurie, insuficienţă renală acută, insuficienţă hepatică în stadiul terminal,
alergie la spironolactonă, prudenţă la bătrâni.
Reacţii adverse: hiperkaliemie (în condiţii de insuficienţă renală), modificări ale vocii,
diminuarea potenţei sexuale, tulburări menstruale şi tensiunea sânilor, febră, diaree, cefalee,
oboseală, somnolenţă, confuzie mintală.

E. Diuretice similare cu cele tiazidice

51
INDAPAMID

Fig. 29 - Indapamid
Substanţa activă: INDAPAMIDUM.
Concentraţii: 1.5 mg, 2.5 mg (comprimate cu eliberare prelungită, comprimate filmate).
Indicaţii terapeutice: este clasificat ca un diuretic deoarece determină creşterea cantităţii de
urină produsă de rinichi, este indicat în tratamentul hipertensiunii arteriale la vârstnici, tratamentul
edemelor asociate cu insuficienţă cardiacă congestivă.
Doze şi mod de administrare: doza uzuală este de 1.5 mg (un comprimat), preferabil
dimineaţa, înghiţit întreg cu apă şi fără a fi mestecat.
Contraindicaţii: nu se va administra în accidente vasculare recente şi afecţiuni hepatice
grave.
Reacţii adverse: cefalee, stări de ameţeală, dureri musculare, sindrom gripal, dureri
abdominale, stări dispeptice, greaţă, diaree sau constipaţie, tuse, rinite, laringite, faringite.

Tot cu substanţa activă INDAPAMIDUM

TERTENSIF

Fig. 30 - Tertensif
Substanţa activă: INDAPAMIDUM.
Concentraţii: 1.5 mg (comprimate cu eliberare prelungită).
Indicaţii terapeutice: hipertensiune arteriala esenţială.

52
 Doze şi mod de administrare: doza uzuală este de un comprimat pe zi, de preferat dimineaţa.
Comprimatele pot fi luate indiferent de orarul meselor.
Contraindicaţii: accidente vasculare cerebrale recente; afecţiuni hepatice grave.
Reacţii adverse: valori mici de potasiu în sânge, ceea ce poate produce slăbiciune musculară,
dermatologice (erupţie trecătoare pe piele, purpură (pete roşii pe piele), senzaţie de oboseală,
ameţeli, durere de cap, furnicături şi înţepături (parestezii), tulburări gastro-intestinale (greaţă,
constipaţie), uscare a gurii.

3.2. PRINCIPIILE FARMACOTERAPIEI ANTIHIPERTENSIVE – CLASE DE

MEDICAMENTE CARE POT FI ASOCIATE

Fig. 31 – Combinaţii posibile în HTA

Notă: cele mai raţionale combinaţii sunt marcate prin linie continuă. Combinaţiile mai puţin
raţionale – prin linie întreruptă. Combinaţia α-blocant plus IECA nu are dovezi suficiente pentru
raţionalitate.
Antihipertensivele marcate cu chenar reprezintă clasele cu beneficii dovedite în studiile
clinice intervenţionale controlate.

ASOCIERI ANTIHIPERTENSIVE
A. RECOMADABILE:
1. Diuretice + betablocante;
2. Diuretice + IECA (Inhibitorii Enzimei de Conversie a Angiotensinei)/BRA (blocanţii
receptorilor de angiotensină);
3. Calciu-blocante (dihidropiridine) + beta-blocante;
4. Calciu-blocante + IECA/BRA;

53
 5. Alfa-blocante + beta-blocante.
B. NERECOMANDABILE:
1. Diuretice + Calciu-blocante => neoptimală;
2. Verapamil sau Diltiazem + beta-blocant => risc de bradicardie, blocuri.
Cei mai mulţi hipertensivi necesită mai mult de un medicament pentru controlul HTA.
Tratamentul cu două sau mai multe antihipertensive permite folosirea unor doze mai mici, efectele
antihipertensive fiind aditive; astfel, scade riscul de reacţii adverse. Suplimentar, medicamentele
asociate îşi pot antagoniza reciproc efectele adverse.

Pentru a creşte aderenţa la medicaţie a pacienţilor stabilizaţi cu anumite doze de

antihipertensive asociate, se pot folosi produsele medicamentoase care conţin asocierile folosite, în
dozele la care pacientul este stabilizat.
Asocierea IECA sau BRA cu un blocant de canale de calciu determină scăderea edemelor
induse de blocantul canalelor de calciu şi contracarează tahicardia mediată adrenergic produsă de
dihidropiridine.

54
 CAPITOLUL 4:
NOUTĂŢI ÎN TRATAMENTUL HTA

Primul trimestru al anului 2019 a inclus numeroase măsuri de prevenire şi control al

hipertensiunii arteriale cu un impact extrem de important. Aceste realizări excelente sunt rezultatele
colaborării în curs de desfăşurare la nivel mondial.
În prezent HTA a atins dimensiuni epidemice. Proporţia populaţiei cu presiune arterială
ridicată sau hipertensiune a crescut de la 600 milioane în 1980 la aproape 1 miliard în 2008, la 1,39
miliarde în 2010, iar ca urmare a procesului de sporire a populaţiei şi a fenomenului de îmbătrânire
şi se estimează o creştere de până la 1,56 miliarde în 2025.
România rămâne în topul ţărilor cu risc cardiovascular ridicat, iar hipertensiunea arterială,
alături de ceilalţi factori de risc cardiovascular reprezintă probleme majore la nivelul sănătăţii
populaţionale.

Fig. 32 - Raportul dintre bolile cardiovasculare şi afecţiunile oncologice

Cei de la Medical News Today au creat un articol special în care au menţionat cele mai
interesante studii efectuate pe subiectul hipertensiunii în anul 2019. În general, acest articol se va
axa pe nutriţie, factori de risc şi relaţia hipertensiunii cu demenţă.
Este bine ştiut efectul negativ al hipertensiunii arteriale. Aceasta poate creşte riscul de
apariţie a afecţiunilor cardiovasculare cum ar fi accidentul vascular cerebral sau boli coronariene, iar
dacă nu este tratată, hipertensiunea poate reduce durata de viaţă.
Anumite studii efectuate în 2019 au evidenţiat rezultate interesante, iar în unele cazuri
neaşteptate. Un prim studiu publicat în februarie a concluzionat că femeile cu vârsta mai mare de 80

55
de ani care au o tensiune arterială “normală” ar putea avea risc mai crescut de mortalitate comparativ
cu persoanele care au o tensiune arterială mai ridicată.
Într-un alt studiu, cercetătorii greci au concluzionat că dormitul pe timpul zilei ar putea
reduce tensiunea arterială. Conform Dr. Manolis Kallistratos – “Somnul la mijlocul zilei pare a
diminua nivelul tensiunii arteriale la fel de mult ca alte schimbări ale stilului de viaţă.”
La a 83-a Întâlnire Ştiinţifică Anuală a Societăţii Circulatorii Japoneze, a fost prezentat un
studiu care susţine că nevoia de a urina de mai multe ori pe noapte poate fi un semn de
hipertensiune.

CONSUMUL DE SARE
În urma unor studii s-a constatat că, cu cât un pacient ia mai multe medicamente pentru
hipertensiunea arterială, cu atât el consumă mai multă sare.
Pacienţii diagnosticaţi cu hipertensiune arterială se bazează exclusiv pe medicaţia
antihipertensivă şi nu adoptă conduita igieno-dietetică recomandată de medici privind reducerea
consumului de sare. Grupul care a primit tratament asociat de 3 sau mai multe medicamente
antihipertensive a avut cel mai ridicat consum de sare, conform rezultatelor publicate în cadrul
Congresului European de Cardiologie.
Studiul condus de Dr. Kazuto Ohno, Enshu Hospital, Hamamatsu, Japonia, a inclus 122.422
de pacienţi diagnosticaţi şi trataţi pentru hipertensiune arterială. Participanţii au fost împărţiţi în 3
grupuri, în funcţie de numărul de medicamente antihipertensive din schema de terapie. Estimarea
consumului zilnic de sare s-a făcut cu ajutorul unui test din spotul de urină.
Rezultatele studiului au relevat următoarele date:
 consumul de sare a crescut direct proporţional cu numărul de medicamente antihipertensive
administrate, maximul înregistrat în tripla terapie fiind de 12,9 g/zi;
 valorile ţintă ale tensiunii arteriale au fost atinse la 80% dintre cei care au aderat la dieta
hiposodată, comparativ cu 73% (consum de sare crescut).
“Este un cerc vicios din care pacienţii ar putea ieşi uşor dacă ar restricţiona consumul de
sare. Consecinţele hipertensiunii arteriale, infarctul miocardic sau accidentul vascular, ar putea fi
evitate. Mai mult decât atât, efectele secundare ale medicamentelor antihipertensive ar fi mai puţin
frecvente” – autorul studiului, Dr. Kazuto Ohno.
Consumul recomandat de sare pentru oamenii sănătoşi este de maximum 8 g/zi la bărbaţi şi 7
g/zi la femei. Valorile tensiunii arteriale pentru pacienţii aflaţi sub tratament nu trebuie să

56
depăşească 140/90 mmHg. Astfel de pacienţi ar trebui să îşi limiteze consumul de sare la maxim 6
g/zi.

ROLUL NUTRIŢIEI
Este bine ştiut faptul că alimentele pe care le consumăm, au un impact extrem de mare
asupra sănătăţii noastre. Cei de la American Heart Association sugerează o dietă bogată în fructe şi
legume şi evitarea produselor cu un conţinut ridicat de sare şi grăsimi, pentru a ajuta la menţinerea
unei tensiuni arteriale normale.
În ultimii ani, interesul în nutriţie a crescut foarte mult. Din ce în ce mai mulţi cercetători se
axează pe alimente individuale sau compuşi care pot avea un efect benefic asupra sănătăţii. Cu toate
că dieta nesănătoasă este un factor de risc bine ştiut în apariţia hipertensiunii, în anul 2019
cercetătorii au intrat mai în detaliu cu privire la acest subiect.
Un studiu revizuit recent s-a axat pe spirulină. Aceasta este biomasa uscată a unei bacterii
unite Spirulina platensis. Producătorii o pot adăuga în alimente, iar unele persoane o iau ca un
supliment.
Primele teste efectuate au evidenţiat potenţialul spirulinei de a reduce hipertensiunea, iar in
studiile efectuate recent, cercetătorii au încercat să afle motivul.
Aceştia au ajuns la concluzia că o proteină produsă în urma digestiei de spirulină ar putea
face vasele de sânge să se relaxeze. Autorii studiului speră că această proteină, cunoscută sub
numele de SP6, ar putea fi folositoare într-o bună zi la producerea unor noi tipuri de tratamente
pentru hipertensiune.

CONSERVANŢI, ADITIVI ŞI APA

Alte studii nu s-au axat pe alimente şi suplimente specifice ci pe impactul alimentelor
cumpărate de la comercianţi locali comparativ cu cele cumpărate din supermarketuri.
Autorii au teoretizat că persoanele care consumă produse de la comercianţii locali evită
conservanţii şi aditivii prezenţi în alimentele din supermarket, care au ca scop menţinerea proaspătă
a alimentelor pentru mai mult timp.
Cu toate că studiul a fost mic, autorii au descoperit că după şase luni, persoanele care au
consumat produse locale au avut un nivel mai mic de grăsime viscerală, un scor al depresiei mai bun
şi o presiune sistolică mai mică.
Următoarea pe lista de studii a fost apa. O echipă de cercetători a întrebat recent dacă
consumul de apă bogată în minerale ar putea reduce tensiunea arterială.
57
 Pentru această investigaţie, cercetătorii s-au axat pe persoanele care trăiesc pe coasta
Bangladeshului. Apa potabilă de acolo variază în salinitate. În unele zone există salinitate ridicată
ceea ce face ca apa de acolo să aibă o cantitate mare de sodiu.
Este bine ştiut faptul că sodiul creşte tensiunea arterială. Cu toate acestea însă, aceeaşi apă
bogată în sodiu prezintă şi cantităţi mai mari de magneziu şi calciu. Magneziu şi calciu reduc
tensiunea arterială.
În urma acestui studiu, autorii au concluzionat că nivelul ridicat de salinitate reduce în
general tensiunea arterială, deoarece efectele calciului şi magneziului de scădere a tensiunii arteriale,
contracarează efectul dăunător al sodiului.

FACTORI DE RISC
Unii factori de risc sunt cunoscuţi deja, cum ar fi consumul excesiv de alcool, fumatul,
stresul, obezitatea. Cu toate acestea însă, deoarece hipertensiunea arterială este atât de comună, este
posibil să existe şi mai mulţi factori de risc.
În aceeaşi ordine de idei, cu toate că cercetătorii ştiu care stil de viaţă este benefic şi care stil
de viaţă este dăunător cu privire la hipertensiunea arterială, aceştia nu ştiu cu exactitate cauzele
acestor schimbări.
În 2019 cercetătorii au încercat să descopere noi factori de risc. Un studiu publicat în iunie
în Journal of Public Health a examinat mediul în care trăiesc oamenii. Studiul a concluzionat că
există o asociere între aerul poluat şi hipertensiune dar că riscul a fost semnificativ doar la
persoanele care trăiesc la bloc. Autorii studiului fiind de părere că viaţa lângă alte persoane străine,
în stres şi zgomot poate afecta riscul de hipertensiune.
Un alt studiu a luat în considerare igiena orală. În 2019 un studiu a reanalizat legătura dintre
afecţiunile gingivale şi hipertensiunea arterială.
Aceştia au evidenţiat faptul că persoanele cu cazuri severe de parodontită prezintă o creştere
cu 49% a riscului de apariţie a hipertensiunii.

HIPERTENSIUNEA ŞI DEMENŢA
Cercetătorii au identificat o relaţie între hipertensiune şi demenţa vasculară. Această asociere
pare bine întemeiată deoarece demenţa vasculară apare în urma unui accident vascular cerebral
(AVC), iar hipertensiunea arterială reprezintă un factor de risc pentru AVC.
Cu toate acestea însă, se pare că hipertensiunea ar putea creşte riscul de apariţie şi a altor
tipuri de demenţă, cum ar fi boala Alzheimer.
58
 Un studiu publicat în iunie 2019 a descoperit că un medicament folosit des pentru tensiunea
arterială a încetinit şi progresul bolii Alzheimer prin îmbunătăţirea circulaţiei sangvine la nivelul
creierului.
Mai exact, cercetătorii au descoperit că persoanele care au luat acel medicament au avut o
creştere de 20% a circulaţiei sangvine în hipocampus, regiunea creierului vitală pentru memorie şi
învăţare.

COPII
Un studiu publicat în iunie 2019 în European Journal of Preventive Cardiology a arătat că şi
în cazul copiilor în vârstă de 4 ani care sunt supraponderali, prezintă risc de două ori mai mare de a
dezvolta hipertensiune arterială până la vârsta de la 6 ani.
Cercetătorii au urmărit clinic 1.796 copii timp de doi ani. Acestora li s-a măsurat tensiunea
arterială, indexul de masă corporală şi circumferinţa taliei.
Comparativ copiilor care au menţinut o greutate normală între vârstele 4 şi 6 ani, cei cu
greutate nou acumulată sau persistentă au prezentat risc de 2,49 şi 2,54 ori mai crescut de a dezvolta
hipertensiune arterială (HTA).
Intrând în 2020, hipertensiunea sigur va rămâne printre afecţiunile prioritare cu privire la
studiu şi cercetare. Odată cu descoperirea treptată a cauzelor şi mecanismelor hipertensiunii,
gestionarea şi evitarea acestei afecţiuni va fi şi mai realizabilă.

59
 CONCLUZII

Chiar dacă HTA este în majoritatea cazurilor o afecţiune cronică nu trebuie privită ca o
fatalitate sau ca un handicap.
Bolnavii de HTA trebuie să înţeleagă că viaţa le poate oferi multe lucruri frumoase, pot duce
o viaţă aproximativ normală alături cu cei dragi, trebuie doar să urmeze tratamentul medicamentos
prescris şi în special cel igienico-dietetic. Sprijinul familiei este foarte important.
Pentru evaluarea pacientului hipertensiv sunt importante atât identificarea cauzelor
hipertensiunii, a stadiului acestuia cât şi a prezenţei sau absenţei altor afecţiuni concomitente.
Recomandarea unui stil de viaţă sănătos, care să urmărească renunţarea la fumat, scăderea în
greutate, unele restricţii în dietă (reducerea clorurii de sodiu), consumul moderat de alcool şi
desfăşurarea unei activităţi fizice corespunzătoare, vor avea un rol preventiv, dar şi de îmbunătăţire a
rezultatelor tratamentului medicamentos.
Tratamentul antihipertensiv ridică unele dificultăţi, pe de o parte fiind necesar pe termen lung
(nedefinit), iar pe de altă parte efectele secundare pot fi uneori foarte numeroase şi grave.
Medicamentele antihipertensive scad valorile tensiunii arteriale, crescute în HTA, către cele
fiziologice.
În tratamentul hipertensiunii iniţial se recomandă măsuri nefarmacologice (suprimarea
fumatului, limitarea consumului de alcool, regim hiposodat, exerciţii fizice, reducerea stresului).
În ineficienţa măsurilor nefarmacologice (dacă după 4 săptămâni, nu scade TA min, sub 90
mmHg), se începe tratamentul cu antihipertensive.
Iniţierea farmacoterapiei se face cu doze eficace minime (în scopul reducerii efectelor
adverse, ale “primei doze”); dozele pot fi crescute treptat până la atingerea efectului dorit (în
cazurile în care antihipertensivul este eficace şi bine tolerat).
Farmacoterapia combinată (cu două sau trei antihipertensive în doze mici) este de preferat
monoterapiei cu doze eficace mari, în scopul reducerii incidenţei şi intensităţii reacţiilor adverse.
Triterapia este recomandată cu doze reduse la jumătate din dozele standard.
Oprirea tratamentului antihipertertensiv nu se face brusc, ci prin reducerea treptată a dozelor.
Substanţele medicamentoase antihipertensive sunt foarte numeroase şi variate atât structural
cât şi din punct de vedere al mecanismului de acţiune.
Tratamentul HTA este de durată (luni, ani, viaţă).

60
 BIBLIOGRAFIE

1. Cristea Aurelia Nicoleta, Tratat de farmacologie, Editura Medicală 2005 Bucureşti, 2005;
2. Agenţia Naţională a Medicamentului, Nomenclatorul Produselor Medicamentoase de Uz
Uman 2004, Ed. Medicală, Bucureşti, 2004;
3. Ana Mureşan, Mariana Palage, Medicaţia în bolile cardiovasculare, Editura Medical
Universitară “Iului Hatieganu”, Cluj Napoca, 2005;
4. Dorobanţu M, Zbenghe S., Hipertensiunea arterială, ghid pentru practica medicală, Editura
Metropol, Bucureşti, 2000;
5. Capalneanu R., Orientări terapeutice în tratamentul hipertensiunii arteriale - Rolul
farmacistului în asistenţa bolnavului hipertensiv, Editura Medicală Universitară “Iului
Hatieganu”, Cluj Napoca, 2004;
6. Danila Ghe., Vademecum medicamentorul, Editura Polirom, Iaşi, 1999;
7. Mureşan Ana, Palage Mariana, Actualităţi în domeniul inhibitorilor enzimei de conversie al
angiotensinei, Farmacia, 1998;
8. Zotta V., Chimie farmaceutică, Editura Medicală Bucureşti, 1985;
9. Farmacopeea Romană, Ediţia a X- a Medicală, Bucureşti, 1993;
10. Corneliu Borundel, Medicina internă pentru cadre medii, Editura All, Bucureşti;
11. Costin Anca, Curs de medicină internă pentru asistenţii medicali, Editura PIM, Iaşi,
2008.
http://www.esanatos.com/anatomie/aparatul-cardiovascular/Arborele-vascular-si-circulati53768.php
https://www.academia.edu/10806581/SISTEMUL_VASCULAR_SISTEMUL_VASCULAR
https://portal.spitalmciuc.ro/Stiri-Medicale/aid/1
https://www.cdt-babes.ro/articole/hipertensiunea_arteriala_tratament.php
https://ro.wikipedia.org/wiki/Hipertensiune_arterial%C4%83
https://www.csid.ro/health/sanatate/hipertensiunea-arteriala-simptome-diagnostic-si-lucruri-
esentiale-de-stiut-16691525
https://www.divahair.ro/sanatate/cardiologie/simptomele_si_tratamentul_hipertensiunii_arteriale!
https://www.cdt-babes.ro/articole/tensiune_arteriala.php
https://www.cardioportal.ro/pdf/Hipertensiunea%20Arteriala.pdf
https://ro.wikibooks.org/wiki/Medicin%C4%83/Hipertensiunea_arterial%C4%83?fbclid=IwAR2B-
4QgXowO6wawrLCbjGf-ZcaFhyRmu4LRlaMvhVuy2K71qUO1YwAp8Kc

61
http://ghidulpacientului.ro/ghiduri/hipertensiunea-arteriala/care-sunt-factorii-de-risc-pentru- hta/?
fbclid=IwAR1x1UOupbJVyxMYYQ6TeTRy0CjVj3PoMUpAMo0Bp2RCvHY07ikOlzFoo7k
https://www.romedic.ro/boala-cardiaca-hipertensiva
https://medicamente.romedic.ro/info/medicamentele-antihipertensive
https://www.academia.edu/9048564/FARMACOLOGIA_SISTEMULUI_NERVOS
https://medicamente.romedic.ro/info/medicamentele-vasodilatatoare
https://despre-medicina.com/hipertensiunea-arteriala-studiile-efectuate-in-2019/
https://raportuldegarda.ro/articol/esccongress-testul-cu-ceas-folosit-detectare-precoce-dementa-
pacienti-hipertensiune-arteriala/
https://raportuldegarda.ro/articol/esccongress-relatia-reducerea-consumului-de-sare-tratamentul-
antihipertensiv/
https://raportuldegarda.ro/articol/smartwatch-tensiunea-arteriala/

62