Fructul

Fructul sau pericarpul este organ specific angiospermelor, ce protejează sămânța și care
se formează în urma dublei fecundații, cu modificarea pistilului prin creșterea ovarului; în
interiorul fructului se găsesc seminţele provenite din ovule. Fructul se formează din peretele
ovarului la care uneori pot participa și alte părți ale florii și inflorescenței.

Alcătuirea pericarpului

Pericarpul sau fructul prezintă trei părți: epicarp, mezocarp, endocarp.

Epicarpul, dispus la exterior, se formează din epiderma ovarului. Poate fi neted, prevăzut
cu ghimpi, pubescent, și poate prezenta pe suprafață pruină.

Mezocarpul este partea cea mai dezvoltată și se formează din parenchimul ovarului
(mezofilul carpelelor).

Endocarpul este mai subţire şi lignificat, formându-se din epiderma internă a ovarului
sau din câteva straturi interne aparținând mezocarpului. La unele fructe cărnoase lipsește.

Clasificarea fructelor

Clasificarea fructelor se realizează în funcție tipul de gineceu, numărul şi tipul carpelelor,

de gradul de dezvoltare, grosimea şi consistenţa celor trei părți ale pericarpului, de dehiscența
sau indehiscența fructelor.

Nu există un sistem de clasificare care să ţină seama de toate aceste criterii şi să fie
acceptat de toți morfologii.

Fructele pot fi clasificate astfel: 1) fructe care provin dintr-o singură floare, numite
monantocarpe - fructe simple; 2) fructe care provin dintr-o inflorescenţă numite cenantocarpe -
fructe compuse; 3) fructe la formarea cărora, alături de gineceu, participă şi alte părți ale florii.

Toate felurile de fructe, după cum au pericarp cărnos sau uscat, se împart în fructe
cărnoase şi fructe uscate, iar după cum se deschid sau nu la maturitate, ele pot fi fructe
dehiscente sau fructe indehiscente.
 1. Fructe simple

Provin din ovar unicarpelar, pluricarpelar și gamocarpelar și din gineceu pluricarpelar,

dialicarpelar, concrescut cu receptaculul. După consistență fructele simple pot fi: fructe uscate și
fructe cărnoase.

a. Fructele simple uscate se caracterizează prin pericarp uscat, mezocarp format din
celule parenchimatice sclerificate și endocarp lignificat.

După cum se deschid la maturitate sau nu, ele se clasifică în fructe uscate indehiscente şi
fructe uscate dehiscente.

A. Fructele uscate dehiscente (fig.48) se deschid la maturitate eliberând seminţele.

Deschiderea acestor fructe este determinată de distribuirea neuniformă în pereţii lor a

celulelor cu pereţi îngroşaţi (ţesuturilor mecanice) şi a celor cu pereţi subţiri, care datorită
pierderii apei se rup.

Fructele uscate dehiscente – tip biologic : folicula, păstaia, silicva, silicula şi capsula.

a. Folicula se formează dintr-un ovar monocarpelar și la maturitate se deschide pe linia

de sutură a marginilor carpelei, iar seminţele se prind de marginile libere ale fiecărei jumătăţi de
carpelă (nemțișorul de câmp, spânz, omag etc).

b. Păstaia se formează dintr-un ovar monocarpelar și se deschide prin două linii: linia de
sutură a carpelei și linia nervurii mediane, rezultând două valve care se pot răsuci brusc,
aruncând seminţele. Este fruct caracteristic leguminoaselor.

c. Silicva şi silicula sunt fructe uscate formate din gineceu tetracarpelar, la care carpelele
concresc prin marginile lor, dar care este bilocular prin formarea septumului. Se deschid pe patru
linii, de o parte și de alta a septumului. Silicva este fruct caracteristic cruciferelor, fiind de trei-
patru ori mai lung decât lat. Silicula are aceleași caracteristici dar lungimea fructului este egală
cu lățimea lui.

d. Capsula se formează din ovar pluricarpelar, gamocarpelar. Acest tip de fruct se poate
deschide astfel: prin linii longitudinale, formându-se două sau mai multe valve - capsulă
valvicidă; prin pori - capsula poricidă (Papaver rhoeas-mac); apical, prin dinți – capsula
denticulată (Dianthus caryophyllus-garoafa) sau transversal prin detașarea părții superioare a
fructului sub forma unui căpăcel - capsula pixidă.

Este cel mai răspândit tip de fruct uscat dehiscent şi toate fructele din această categorie care nu
sunt folicule, păstăi sau silicule, sunt capsule.

Fig.48 Fructe uscate dehiscente:

A - folicula de spânz (a - secţiune); B - capsula loculicidă de lalea (b - secţiune);
C - păstaia de mazăre (c - secţiune); D - silicva de micşunele (d - secţiune); E - silicula
latiseptă de Lunaria (e - secţiune); F - silicula angustiseptă de traista – ciobanului
(f - secţiune); G – picsida de scânteuţă; H - capsula poricidă de mac
(după Grinţescu, citat de Ciobanu, 1965)
 Capsula valvicidă se poat deschide astfel (fig.49): în lungul liniei de sutură a carpelelor
(Ricinus communis-ricin) – dehiscență septicidă; de-a lungul nervurilor mediane ale carpelelor (
Lilium sp., Iris sp., Siringa vulgaris – liliac etc) - dehiscență loculicidă; de o parte şi de alta a
liniei de sutură a carpelelor (euforbiacee, Datura stramonium – ciumăfaia, unele orhidee) -
dehiscență septifragă, numărul liniilor de dehiscenţă fiind de două ori mai mare decât cel al
carpelelor.

Fig.49 Dehiscenţa capsulelor:

A - septicidă, la brânduşa de toamnă;
B - loculicidă, la lalea; C - septifragă,
la laurul porcesc
(după Grinţescu, citat de Ciobanu, 1965)

Unii autori au grupat toate fructele în patru tipuri biologice: capsula, nuca, baca,
drupa; toate tipurile de fructe prezentate mai înainte (folicula, păstaia, silicva, silicula) au
fost încadrate de către aceştia într-un singur tip biologic de fruct numit capsula.

B. Fructele uscate indehiscente nu se deschid la maturitate şi conţin o singură sămânţă.

Din această grupă fac parte: nuca, achena, cariopsa, samara, silicva, silicula, lomenta.

Nuca, este cel de-al doile tip biologic de fruct; are peretele solid, lemnos şi înăuntru
sămânţă liberă, nelipită de pericarp (aluna, ghinda, jirul etc). La tei, fructele boraginacee şi
labiate se numesc nucule (nuci mici). De aici fac parte:

a. Achena prezintă pereţi membranoşi (cânepă, floarea-soarelui, compozite, etc). Sămânţa

se prinde de pericarp printr-un singur punct (fig.50).
 Fig.50 Tipuri de achene: A, B, C –
achene de compozite, cu papus (B)
sau cu cârliguţe (C); D - achenă de
piciorul-cocoşului; E - castană bună;
F - alună; G - ghindă;
H - achenă cu stil păros de Clematis sp.
(după Mascré, citat de Ciobanu, 1965)

b. Cariopsa se formează din ovar monocarpelar, cu o singură sămânţă, concrescută cu

pericarpul (graminee, poligonacee).

c. Samara (fig.51) este o nucă sau o achenă la care pericarpul se extinde mult formând o
aripă simplă sau dublă (ulmul, frasinul, carpenul, mesteacănul etc.).

Fig.51 Tipuri de samare: A - la ulm; B - la mesteacăn;

C - la Ailanthus glandulosa; D - la arţar; E - la frasin
(după Ullrich, citat de Ciobanu, 1965)

d. Păstaia indehiscentă se întâlneşte la unele leguminoase (roşcove, arahide). O varietate

de păstaie indehiscentă este lomenta (fig.52), care la maturitate se rupe în bucăţi, fiecare bucată
conţinând câte o sămânţă.

Fig.52 Lomentă de Ornithopus sativus (A) şi de Raphanus raphanistrum (B) (după

Ullrich, citat de Ciobanu, 1965)

e. Silicva indehiscentă de la Raphanus sativus (ridiche cultivată).

f. Silicula indehiscentă la Cardaria draba (urda vacii).

b. Fructele simple cărnoase

Prezintă pereţi moi, cărnoşi, cu epicarp subţire, cutinizat sau cerificat, mezocarp cărnos
format din celule mari, cu vacuole pline cu un suc celular bogat în glucide, străbătut de o reţea
extrem de fină de fascicule libero-lemnoase şi putând fi colorat de antociani (struguri roşii, mere
etc) sau de cromoplaste (măceş, tomate etc) (Ciobanu, 1965). Fructele cărnoase sunt în general
indehiscente şi ele pun în libertate seminţele numai după distrugerea lor.

A. Fructele simple cărnoase indehiscente

Baca, reprezintă cel de-al treilea tip biologic de fruct (fig.53); prezintă pericarpul integral
cărnos, format din epicarp subțire, membranos, mezocarp cărnos, parenchimatic și endocarp
subțire ce delimitează lojile seminale. La Lycopersicon esculentum (tomate) țesutul placentar
este foarte bine dezvoltat.
 Fig.53 Tipuri de bace şi drupe:
A - bacă de mătrăgună; B - bacă de struguri; C - drupe de
cireş; D - bacă de Paris quadrifolia; E - bacă de afine (după
Ullrich, citat de Ciobanu, 1965)

a. Hesperida prezintă epicarpul colorat, moale bogat în buzunare secretoare cu uleiuri

eterice, mezocarpul spongios, alb, iar endocarpul este foarte bine dezvoltat, format din celule
filiforme, lungi (comestibile). Este fructul de la Citrus sp. (fig.54).

b. Melonida se formează din ovar tricarpelar, gamocarpelar inferior cu participarea

receptaculului care reprezintă epicarpul fructului. Mezocarpul este cărnos iar endocarpul subțire;
țesutul placentar este foarte dezvoltat reprezentând partea comestibilă (Citrullus lanatus - pepene
verde).

c. Peponida este fructul caracteristic cucurbitaceelor (dovleci, castraveţi, pepeni);

epicarpul mai tare, iar la formarea pulpei cărnoase ia parte atât mezocarpul, cât și placentele şi
pereţii lojelor ovariene (fig.54).

Merele (fig.54), perele, gutuile sunt fructe false, baciforme. Acestea prezintă o parte
cărnoasă provenită din baza învelişurilor florale şi a androceului concrescute, şi numai o mică
parte din mezocarp provine din carpele; endocarpul lor este membranos şi coriaceau.
 Fig.54 Fructe baciforme:
A - hesperida la lămâi;
B - peponida la cucurbitacee;
C - mărul în secţiune:
r – receptacul;
c – carpele; end – endocarp;
s – seminţe
(după Grinţescu,
citat de Ciobanu, 1965)

Drupa reprezintă cel de-al patrulea tip biologic de fruct; este un fruct parțial cărnos, cu
mezocarp cărnos (la prune, vişine, caise, piersici, măsline etc.), iar endocarpul este lemnos,
sclerificat, tare, formând sâmburele (fig. 53, 55).

Fig.55 Structura unei drupe de prun: A - fruct întreg; B - fruct în secţiune, cu sâmburele
intact; C - fruct, cu sâmburele secţionat: ep - epicarp; mez - mezocarp;
end – eudocarp (după Grinţescu, citat de Tarnavschi, 1974)

B. Fructe cărnoase dehiscente

 Drupa parțial dehiscentă, întâlnită la nuc (Juglans regia), prezintă epicarp și mezocarp
care crapă, se usucă și cad, iar endocarpul este lignificat, tare, și închide sămânța cerebriformă.

Melonida se desprinde de pedicel, iar prin această parte expulzează conținutul (Ecbalium
elaterum-plesnitoare).

c. Fructe multiple sau policarpice se formează dintr-o singură floare, cu gineceu

policarpelar-dialicarpelar, din care rezultă atâtea fructe câte carpele are: polidrupa, poliachena,
polisamara şi polifolicula (fig.56).

Polidrupa este formată din mai multe drupe care se insera pe un receptacul comun. Este
prezentă la zmeur (Rubus idaeus) şi la mur (Rubus caesius).

Poliachena este reprezentată de mai multe achene (Rosa canina – măceş, ranunculacee
etc).

Polisamara este un fruct format din mai multe samare (arţar, Liriodendron tulipifera-
arborele de lalele).

Polifolicula este formată din folicule (Heleborus purpurascens-spânz, magnolia, bujor

etc).
 Fig.56 Fructe multiple:

A - polidrupa la zmeură; B - poliachena la piciorul cocoşului; C - poliachena la fragă; D -

poliachena la trandafirul sălbatic; E - diachena de umbelifere (b - în secţiunetransversală); F -
tetraachena la boraginacee; G - poliachena la nalbă; H - disamara la arţar;
I - polifolicula la spânz; J- polifolicula la bujor
(după Ullrich şi Grinţescu, citaţi de Ciobanu, 1965)

Fructele mericarpice

Sunt fructe care se formează din ovar gamocarpelar, apoi, la maturitate se desfac în
mericarpe (fructe parţiale). Din floare se formează două sau mai multe fructe: diachena
(lamiacee), dicariopsa (apiacee), disamara (aceracee).

2. Fructe compuse

Se formează dintr-o inflorescenţă, din care rezultă fructe ce concresc (fig.57).

 a. Glomerulul reprezintă fructul sfeclei şi se formează dintr-o cimă ce prezintă între 2-6
flori, ale căror învelişuri florale lignificate cuprind achenele propriu-zise.

b. Soroza este fruct cărnos prezent la dud (Morus nigra); învelişurile florale cărnoase
învelesc fructele propriu-zise.

c. Sicona prezentă la smochin (Ficus carica) se formează dintr-un receptacul mare

adâncit, îngustat spre locul de fixare şi care închide o inflorescenţă mixtă cu flori unisexuate.
Florile bărbăteşti sunt dispuse apical, iar cele femeieşti spre baza receptaculului. După fecundaţie
receptaculul devine cărnos iar pistilele florilor femeieşti formează achene mărunte, care rămân
închise în fruct.

d. Ananasul, întâlnit la Ananas sativus, prezintă o tulpină cu un spic foarte strâns dispus
apical, pe care îl străbate şi deasupra formează un buchet de frunze. După fecundaţie, fructele şi
bracteele care se îngroaşă se unesc cu axul cărnos al inflorescenţei, alcătuind un fruct compus
(Ciobanu, 1965).

Fig.57 Fructe compuse: A - soroza la dud; B - sicona la smochin; C - fructul compus la

Ananas sativus (după Grinţescu, citat de Ciobanu, 1965)

Modalităţi de răspândire a fructelor şi seminţelor

Fructele şi seminţele au adaptări morfo-structurale care facilitează transportul şi

răspândirea lor la distanţă, proces numit diseminare. Diseminarea are loc prin mijloace foarte
variate.
 Plantele ce prezintă fructe indehiscente răspâdesc şi fructele şi seminţele în acelaşi timp;
cele care au fructe dehiscente îşi răspândesc numai seminţele.

După modalităţile prin care sunt diseminate seminţele respectiv fructele, plantele pot fi
împărţite în două categorii: plante autochore şi plante allochore.

1. Plantele autochore prezintă o structură specială a pericarpului, ce le permite

deschiderea explozivă, în condiţii de uscăciune a aerului, şi aruncarea seminţelor la distanţă; în
cadrul acestei categorii de plante, mici, ierboase, (Phaseolus vulgaris - fasole, Ecballium
elaterium - plesnitoare, Impatiens noli-tangere - slăbănog etc) predomină fructele uscate
dehiscente sau fructe cărnoase explozive (fig.58).

Fig.58 Fructe autochore:

A - capsula explozivă de Cyclanthera explodens; B - capsulă de Impatiens noli-tangere;

C - fruct de plesnitoare; D - fruct de Hura crepitans
(după Ullrich şi Grintescu, citaţi de Ciobanu, 1965)

2. Plantele allochore îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul agenţilor externi

(vânt, animale, apă), seminţele parcurgând distanţe mult mai mari decât cele ale plantelor
autochore.

Plantele care îşi răspândesc fructele şi seminţele prin vânt se numesc anemochore
(fig.59); fructele şi seminţele acestora sunt mici, uşoare (orhidee, ericacee etc) şi pot fi aripate
(samarele de la carpen, mesteacăn etc), pot prezenta peri (salcia), papus (păpădia, pălămida) etc.
Unele plante sunt transportate integral prin intermediul vântului (Salsola kali - ciurlan).

Fig.59 Fructe şi seminţe anemochore: A – seminţe de orhidee; B – samară de ulm; C -

samară de mesteacăn; D – samară de frasin; E – samare de Ailanthus glandulosa;
F – samare de Gyrocarpus asiaticus; G – disamară de arţar; H – L – achene;
H – Senecio sp.; I – Cirsium sp.; J – Valeriana sp.; L – Scabiosa sp.; M – Taraxacum sp.
(b – achenă izolată cu papus) (după Grinţescu, citat de Ciobanu, 1965)

Plantele care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul animalelor, se numesc

zoochore (fig.60). Animalele ce transportă şi răspândesc fructele şi seminţele pe blana lor se
numesc epizoochore, iar cele care sunt înghiţite (bace şi drupe), trec prin tubul digestiv fără a fi
deteriorate şi se numesc endozoochore. Păsările care transportă şi răspândesc seminţele şi
fructele (Taxus baccata-tisa) se numesc ornitochore. Multe plante de apă (lintiţa), seminţe ale
acestora sau ale plantelor palustre, se răspândesc prin fixare de noroiul de pe picioarele
animalelor.

Plantele care îşi răspândesc fructele şi seminţele prin intermediul apei se numesc
hidrochore (Leersia oryzoides – orezica, rogoz, trestie etc).

Omul, prin activitatea sa, răspândeşte conştient plantele utile, dar, odată cu acestea au
fost răspândite inconştient şi o serie de buruieni şi plante sălbatice (Erigeron canadensis, Elodea
canadensis, Amarantus retroflexus etc).

Au fost stabilite, în acest sens, liste cu buruieni de carantină pentru a împiedica

pătrunderea acestora la noi în ţară.

Fig.60 Fructe zoochore :

A - Galium aparine; B - Cynoglossum officinale; C-
Ranunculus arvensis; D – Agrimonia eupatoria;
E - Daucus carota; F - Orlaya grandiflora;
G - Bidens tripartitus; H - Xanthium spinosum;
I – Geum urbanum; J - Lappa major: a - fructe izolate; 1
– Viscum sp. - vâsc; 2 – Cerasus avium - cireş
(după Grinţescu, citat de Ciobanu, 1965)
 REZUMATUL TEMEI

Angiospermele sunt cele mai evoluate plante ierboase și lemnoase. Prezintă flori cu
înveliș floral, ovulele sunt închise într-un organ numit ovar format din concreşterea
macrosporofilelor (carpelelor). După fecundaţie, ovarul se transformă în fruct şi ovulul în
sămînţă, care va fi închisă în fruct.

Florile sunt prevăzute şi cu frunze sterile, protectoare, care constituie învelişurile florale.
Organizarea florii la angiosperme este foarte variată, fiind determinantă în clasificarea acestor
plante.

Fecundaţia lor, sifonogamia, este dublă, ambii gameţi bărbăteşti pătrunşi în ovul luând
parte la acest proces. Sporofitul angiospermelor are o organizare superioară prezentând în
structură trahee şi celule anexe. Gametofitul angiospermelor este mai redus decât al
gimnospermelor: din polen lipsesc celulele protaliene, iar gametofitul femeiesc s-a redus la un
număr mic de celule.

Staminele şi carpelele produc microspori şi macrospori iar prin germinaţia acestora iau
naștere gametofiţii.

Fecundaţia este precedată de două fenomene premergătoare: polenizarea şi germinarea

polenului.

Polenizarea reprezintă transportul polenului, de la anteră pe stigmat, prin diferite

mijloace. Se realizează fie pe cale naturală fie artificial, prin intervenția omului.

Fecundația este un proces complex prin care se unesc gameții. Are loc cu parcurgerea a
două faze: faza progamă și faza gamogamă.

Faza progamă se caracterizează prin germinația grăunciorului de polen ajuns pe stigmat,

unde a fost reținut prin lichidul vâscos prezent pe papilele stigmatului.

Faza gamogama presupune unirea gametului mascul cu oosfera in procesul fecundaţiei,

în urma căreia se formează oul sau zigotul, diploid și care, în urma diviziunilor, dă naștere
embrionului.

Sămânţa este prezentă la gimnosperme, unde se formează din ovul, în urma unei
fecundații simple și la angiosperme, în urma unei fecundații duble.

Fructul sau pericarpul este organ specific angiospermelor, ce protejează sămânța și care
se formează în urma dublei fecundații, cu modificarea pistilului prin creșterea ovarului; în
interiorul fructului se găsesc seminţele provenite din ovule.

După modalităţile prin care sunt diseminate seminţele respectiv fructele, plantele pot fi
împărţite în două categorii: plante autochore şi plante allochore.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Andrei M., 1978. Anatomia plantelor. Editura Didactică și Pedagogică, București.

2. Andrei M., 1997. Morfologia generală a plantelor. Editura Enciclopedică București.
3. Anghel Gh., Chirilă C., Baciu Eugenia, Turcu Gh., Morfologia și anatomia plantelor.
Atelierul de multiplicat cursuri. Universitatea de Științe Agronomice și Medicină
Veterinară, București.
4. Ciobanu I., 1965. Morfologia plantelor. Editura Didactică și Pedagogică, București.
5. Ciocârlan V., 2000. Flora ilustrată a României. Pteridophyta et Spermathophyta. Editura
Ceres.
6. Pop I., Hodişan I., Mititelu D., Lungu Lucia, Cristurean I., 1983. Botanică sistematică.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
7. Sârbu Anca, Smarandache Daniela, Pascale Gabriela, 2003. Îndrumător de practică
botanică. Editura Universităţii din Bucureşti.
8. Tarnavschi, T., Șerbănescu Jitariu Gabriela, Mitroiu Rădulescu Natalia, Rădulescu
Didona, 1974. Practicum de morfologie și anatomie vegetală. Tipografia Universității din
București.
9. Todor I., 1958. Botanica. Vol. I. Morfologie. Litografia și tipografia învățământului.